A spune sau a nu spune lucrurilor pe nume?!

"Jazz isn't dead. It just smells funny." (Frank Zappa)

Cum v-am obişnuit, la Musical Advice rânduim păreri de bine sau de rău, fapte petrecute sau posibile în viitorul apropiat, sfaturi şi remarci, alte informaţii din lumea muzicală. De foarte multe ori, adevărul este greu de aflat, pentru că nu se spune lucrurilor pe nume. Acest lucru poate face bine, dar poate face şi rău. Nouă ne place să declarăm la Arta Sunetelor că: "Adevărul trece dincolo de timp!" A spune că în România nu există o lege "specială" care să sprijine muzica românească şi de asemenea nu există un sindicat al muzicienilor, este un adevăr fără tăgadă. A nu spune acest adevăr este un ajutor imens oferit caselor majore de discuri care promovează (şi) altă muzică decât cea românească. Lucian Ban a făcut o treabă minunată, dar nu a deschis cutia Pandorei. Articolul 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe spune:

"(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală, este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial."

(2) Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată."

Subiectul articolului de faţă este producţia autohtonă de jazz. Vineri, 4 iulie 2014 a avut loc la Hanul Gabroveni (noul sediu ArCub) o întâlnire cu presa, din seria evenimentelor conexe gândite de curatorul Festivalului de Jazz de la Bucureşti, Lucian Ban. Tema zilei: Discul Românesc de Jazz. Astfel că, între orele 12 şi 14 s-a desfăşurat primul showcase și colocviu pe tema producției de jazz din România, adresat în egală măsură mass-mediei, industriei muzicale, dar și publicului larg. Au participat: Fiver House Records, A&A Records, Soft Records, Green Records, 7Dreams Records, Emil Bîzgă, Gavril Ţărmure. De la tribuna acestei dezbateri am aflat că există circa 7 case de discuri care se ocupă (printre altele şi) de muzica de jazz. Muzica de jazz este un act muzical creat de un limbaj propriu al muzicianului, prin care acesta îşi exprimă sentimentele umane ale existenţei. Uneori cu gingăşie, alteori cu exaltare, dar de fiecare dată cu convingere. Jazz-ul este o parte împortantă a culturii americane și are o contribuție remarcabilă în cultura muzicală europeană. Sursa de inspiraţie, asemeni blues-ului, rezidă din experienţa de viaţă, din realitatea emoţiilor umane trăite sau din pură imaginaţie. Jazz-ul este singura formă a artei sunetelor în care vocea umană poate lipsi cu desăvârşire. "You've got to find some way of saying it without saying it." spunea marele Duke. Oriunde ea există, îşi face cu prisosinţă simţită prezenţa şi colorează orizontul jazz-istic cu unicitatea amprentei umane. Jazz-ul (poate) atinge culmi artistice nebănuite ascultătorului fidel, prin dinamica improvizaţiei sale, fiecare nouă expresie fiind, spiritual vorbind, unică în felul ei, bună sau foarte bună.

Comunicarea jazz-ului cu masele a dezvăluit în cazul Bucharest Jazz Festival câteva aspecte ştiute sau neştiute, spuse sau nespuse. Apetenţa publicului pentru gratuităţi, de orice fel ar fi ele (de la cocktail-ul de lansare la concertele gratuite şi până la resturile alimentare din cort etc.) este cea mai importantă componentă (de reuşită) pe care s-a bazat alegerea organizatorilor. Este o singură explicaţie: implicarea politicului în vederea noii campanii de toamnă. Un alt aspect (prea uşor) trecut cu vederea este sunetul. Pentru mulţi nu a contat, astfel că nu s-a vorbit prea mult despre cum a sunat, atâta timp cât a fost gratis. Adică, pe banii bucureştenilor. Dacă ar fi existat un bilet de minim 10 lei aceştia s-ar fi direcţionat către muzicieni sau organizare, sunet şi înregistrare (plus difuzare pe postul naţional). Iar publicul, am convingerea, că ar fi fost selectat. În preţul biletului se poate oferi un CD cu evenimentul precedent organizat de ArCub. Oricum lor nu le trebuiesc idei. Puteau pune, pur şi simplu, bilete pentru scaunele din faţă. Cel mai bun sunet a fost la Dave Douglas Riverside Quartet şi John Scofield Uberjam. Ca întotdeauna, din păcate, muzicienilor români, sonorizarea le-a jucat feste (cam la toţi din deschidere). Lui Emil i s-a ars staţia la bis. Alex Simu aproape nu s-a auzit deloc. Vocea Anei-Cristina Leonte a fost prost captată. Ceva mulţumitor a fost la IORDACHE. Am înţeles că de 12 ani ArCub lucrează cu aceeaşi companie de sunet (Five's). Explicaţiile ulterioare nu-şi au rostul. Evenimentul s-a consumat între 2 şi 6 iulie 2014. Cel mai bun lucru al acestui festival a fost creierul, gânditorul momentelor festivalului (inclusiv al evenimentelor conexe). Mai puţin locaţia şi ora de desfăşurare, în special a evenimentelor conexe (ele nu şi-au atins scopul). Lucian Ban a ales muzicieni români şi străini de certă valoare din lumea jazz-ului, unii dintre ei fiind in premieră în România (Dave Douglas, Steve Swallow, Carmen Lundy şi JULIA HÜLSMANN). Ultimul aspect pe care vreau să-l remarc a fost existenţa unui cort pentru servire alimente şi diverse băuturi şi, de protecţie în caz de vreme nefavorabilă. Spaţiul acestuia a fost aproape suficient pentru scopul creat, dar nimeni nu s-a gândit la distanţa faţă de scenă şi implicit la deranjul rumorii de la mesele din cort şi, al doilea fapt sonorizarea acestuia, inexistentă. Dimensionarea şi amplasarea toaleletelor ecologice a fost prost gândită. Trebuia un număr dublu, dacă ne lăudăm că am avut circa 2.000 de oameni pe seară. Totuşi, pot spune, că a meritat atenţia noastră. Un festival bun de jazz, de ţinută, creat pentru locuitorii Bucureştiului, pentru care Lucian Ban are tot respectul nostru. El însuşi este un pianist de senzaţie, un model de muzician profesionist şi un responsabil desăvârşit. Să nu uităm că urmează de mâine Gărâna Jazz Festival ediţia 2014, chiar dacă este la 500 km distanţă, ea vă poate surprinde cu nume extrem de interesante şi inedite. Un festival care a produs şi un pui (bastard) în Timişoara, JazzTM, cu banii primăriei din Timişoara (circa 500.000 lei), iar Gărâna chinuindu-se cu bani ce provin în mare parte de la prieteni şi de la investitori bucureşteni. Aproape în acelaşi timp se desfăşoară amândouă. Povestea cu capra... Este bine să existe cât mai multe festivaluri de jazz, creează competiţie, oferta se diversifică, ascultătorii se bucură, dar nu trebuiesc organizate în aceeaşi perioadă de timp. Cam atât despre festival şi festivaluri.

În ceea ce priveşte conferinţa de presă dedicată discului românesc de jazz să notăm în principal, faptul că au participat numai case minore de producţie sau distribuţie (printre altele şi) de jazz şi mai ales că interesul mass-mediei (presă scrisă, on-line, radio şi TV) a fost unul reţinut. După părerea mea, scopul era demascarea celor care ţin la sertar propunerea legislativă de sprijinire a muzicii româneşti, din orice partid, club sau conjuraţie ar face parte, precum şi faptul că, în această ordine relativă existentă, muzicienii români şi creaţiile lor nu sunt cunoscute, darămite plătite. Creatorii celebrei holograme reuşesc să ţină sub control producţia de muzică românească, importul de muzică din occident şi piaţa de vechituri, de tip second hand (LP, CD, VHS, DVD) care nu are reprezentare în oferta muzicală de (la) suprafaţă. Cat Music a organizat prin Media Services Events 2 ediţii ale unui Masters de Jazz, care i-a avut ca invitaţi în 2008 şi 2009 pe: Al Jarreau, Dianne Reeves, Erik Truffaz, Count Basie Orchestra, Monty Alexander Trio, Chick Corea, John Mclaughlin, Nigel Kennedy, Richard Bona, Chick Corea, Lenny White, Stanley Clarke, Jan Garbarek. Nu a fost prezentă la dezbaterea cu pricina. Regret de asemeni, ca la acest festival nu a participat o mare voce a jazz-ului românesc, Luiza Zan. Grupul cu care s-a impus, grupul de funk SLANG a fost lansat în România de compania Zone Records (licenţiată Universal Records, preluată de compania Roton). Nici dumnealor nu au fost prezenţi. Am remarcat la Bucharest Jazz Festival prezenţa quintet-ului Ana Cristina Leonte, care este într-adevăr o valoare în devenire a jazz-ului românesc cu primul său proiect şi album - Secret Lover, apărut la casa de discuri Fiver House Records, epuizat în câteva minute după susţinerea recitalului. O casă de discuri care susţine artistul (de jazz), îi apară drepturile şi-l ajută "birocratic" să se lanseze în piaţa muzicală. Pentru hologramă bat-o vina! "Iar drepturile de autor şi drepturile asupra înregistrării rămân ale artistului şi nu ale casei de discuri", îmi spunea Mihai IORDACHE după încheierea conferinţei de presă. Am fost de asemenea privilegiat să vorbesc cu unul dintre cei mai importanţi creatori de muzică de film, prezent la acest showcase, Adrian Enescu. Am aflat de la domnia sa, că nu există sigur această lege în dezbatere la Parlament şi nici vorbă se se dea crezare şi sprijin acestei idei. Chiar atât de puţin ne iubim ţara dragi guvernanţi? Se pare că da. Una din întrebările adresate postului Radio România (singurul reprezentant al audio-vizualului prezent la conferinţă) de către Adrian Enescu a fost: "apropo de Radio România care are mai multe surse de finanţare, printre care şi abonamentul, care mă obligă pe mine să plătesc abonamentul şi drept obligaţia lui este să facă politică culturală, ceea ce nu face, din sută la sută ore de muzică dată, fie ca este simfonică sau jazz, corală etc., muzica românească se regăseşte în proporţie de maxim 10 la sută, restul fiind muzică străină. Eu am făcut multă muzică de film. Este o fetiţă la radio, Cristina Comandaşu, care cred că are ceva cu compozitorii români. Face emisiuni de muzică de film şi nu există niciun compozitor de muzică de film din România difuzat. Nici unul, toţi sunt idioţi. Se dau numai compozitori americani, de când există cinematografia românească de 60 de ani, nu se dă muzică de film românească şi mai departe putem extrapola...". Nu s-a dat un răspuns. Romulus Arhire de la Soft Records a indicat una din posibilele cauze ale retrogradării jazz-ului românesc: mass-media. Domnia sa a precizat în cadrul conferinţei: "...modul cum este reflectată această parte a creaţiei româneşti în media. Este o problemă din punct de vedere a presei scrise, fără să ofensez pe nimeni de aici, noi când dăm un comunicat referitor la un produs, la un disc, oricare dintre ele şi, a doua zi cauţi pe google să vezi cum a fost preluat, descoperi că primele trei pagini sunt identice..." Corect şi adevărat. Mi-a plăcut intervenţia domnului Voicu Rădescu, creatorul singurului club de jazz de renume din Bucureşti şi al unui label de jazz cu pedigree. Scurt şi la obiect: Trigon, George Baicea, Johnny Răducanu, Jazz Unit, East Village, Ada Milea etc. Pe urmele lui calcă cu siguranţă, casa de discuri Fiver House Records creată de saxofonistul Mihai Iordache. În cadrul conferinţei a fost promovat şi lansat un disc foarte important pentru lumea jazz-ului din România, Acacia Flower al trompetistului Emil BÎZGĂ. Un disc cum rar găsiţi în piaţa muzicală de la noi, o carte de vizită excepţională pentru un muzician ocolit de casele de producţie din România, care a trebuit să fie recunoscut mai întâi afară pentru a fi băgat în seamă în România. Acest album a fost înregistrat în studioul lui Tony Bennett şi produs de către artist în Statele Unite, pe banii lui şi ai prietenilor, după ce-a refuzat contractele oferite de producători români sau americani. Preţul de producţie a fost de 1 dolar/CD.

Gavril Ţărmure se implică mult să aducă muzică clasică şi jazz de calitate la Bistriţa. Are şi o aplicaţie cu acustică bună, Sinagoga din BISTRIŢA (1856). A fost prezent la conferinţă cu două proiecte culturale deosebite: cartea Jazz Inside Out (+ 2 CD-uri) de Mircea Tiberian şi albumul de ethno-jazz al percuţionistului clujean Mario Florescu (Mario & The Teachers). Jurnalistul Alex Vasiliu de la Iaşi a tras o primă concluzie: "Problemele care se pun jazz-ului românesc sunt cele legate de trecut, prezent şi viitor. În anul 2007 a trebuit să realizez un studiu despre cum a fost realizată muzica aşa cum era ea făcută la Radio România, începând cu 1938 până în 2007. Pentru asta am studiat toate programele de radio care care au fost publicate din 1952 până în 2006, când mai exista încă radio-programul, am studiat ziare de înainte de al doilea război mondial în care se publicau programele muzicale de radio şi alte documente care mai existau în presa românească. Mi-am dat seama că în privinţa jazz-ului, au existat şi mai există multe înregistări cu muzicieni de jazz care nu mai sunt printre noi, care reprezintă o istorie a jazz-ului românesc şi care ar dovedi că au fost de aceeaşi calitate valorică cu cei americani.... Deci iată înregistrări care există şi de care nimeni nu se ocupă, care scoase pe disc ar face şi succes comercial!" Iată încă o dovadă că muzica de valoare este păstrată la sertar. Aş mai fi vrut să împărtăşesc opinii, dar probabil că prezenţa mea a fost stânjenitoare pentru ceilalţi participanţi. Umila mea părere, de fan de muzică de jazz şi blues este îngrijorătoare. 75 la sută din timpul conferinţei a fost ocupat cu laude despre producţiile celor aprox. 70 de discuri de jazz aduse de casele de discuri prezente la conferinţă şi problemele pe care acestea le au cu mass-media, radiourile de stat sau private. Ar fi trebuit spus deschis, că în România sunt doar câteva emisiuni la radio şi TV care sprijină efectiv muzica de jazz (Florian Lungu, Alex Vasiliu, Daniela Nicolae, Bogdan Roşca). Acelaşi lucru se întâmplă cu blues-ul şi cu prog-ul. Dacă ar exista o lege care să sprijine clar muzica românească, la radio şi televiziunea de stat (unde suntem plătitori de abonament cu toţii) măcar într-un procent de 50 la sută, aceştia (interpreţii, compozitorii şi producătorii) ar fi primit drepturile de autor care li se cuvin şi ar fi fost un real ajutor pentru activitatea lor artistică (inclusiv de informare şi de promovare). În lipsa ei, casele majore de discuri profită de artiştii mari din vest pe care îi au în portofoliu şi colectează prin Credidam sau UCMR ADA redevenţele conform singurei legi existente. Acelaşi lucru se poate deduce despre Sindicatul Muzicienilor. Înainte de începerea conferinţei am stat puţin de vorbă cu "speculantul emoţional" al sentimentelor frumoase şi artizanul propriului ego, A.G Weinberger, fiind amândoi convinşi că fără aceste două lucruri, viaţa muzicienilor nu are cum să se îmbunătăţească. În cadrul conferinţei A.G. Weinberger s-a prezentat şi a adresat o întrebare: "...cu cea mai inutilă meserie din lume, adică sunt muzician, care doar mie îmi trebuie, şi arta mea este de a convinge pe onorabilul public să cumpere ceva de care nu are nevoie. Referitor la această discuţie ivită cu mass-media. Am ascultat cu mare atenţie discursurile fiecărui producător, respectat şi distins de la masă, şi dacă există o uniune în păreri, este un efort concentrat, în a pune bazele unei bresle care nu există în România, întrebarea mea privind media este: De ce credeţi că dvs. trebuie să cerşiţi atenţia mediei, de ce nu oferiţi dvs. un model, de ce nu faceţi o asociaţie, care să aibă un produs în print, un radio on-line, să aibă un video blog, care să poată conţine imagini şi atunci nu mai aveţi nevoie de această relaţie păcătoasă cu media, compromisă oricum ...". Nimeni nu a dat vreun răspuns concret.

Mai rămâne de completat, faptul că unitatea muzicienilor va face să dispară acele contracte oneroase "oferite" de casele de discuri, prin care (spun ei, producătorii!) susţin muzica (incl. de jazz). Ei de fapt se susţin pe ei, doar celor "aleşi" în UPFR li se oferă "poteci" spre radio TV şi mass-media, "căi" larg deschise către "celebritate". În alte părţi ale lumii, limba, cultura, identitatea naţională sunt protejate prin lege. Aşa ar trebui sprijinită muzica românească. Practic, la noi prin această lege, se vor redistribui sumele primite către autorii români. După câtă muzică străină auzim şi vedem la radio şi TV, putem bănui că acum procentul este defavorabil românilor. Banii "fug" afară. Drepturile de autor primite de la televiziune produc sume consistente, de asemenea pe playlist-urile de la TV se împart banii de la companiile de cablu etc. Muzica românească s-ar regăsi peste tot, inclusiv în reclame şi ca fundal sonor în emisiuni radio TV. De exemplu, legea din Franţa impune ca un anumit procent din muzica difuzată să fie în limba franceză, dar nu neapărat ca provenind din Franţa (ei având şi colonii). La noi era cât p-aci să se adopte legea privind obligativitatea dublării filmelor străine în limba română. O aberaţie şi o ruşine naţională. Vrei să le dai de lucru la actori, sprijină teatrul şi filmografia! Aș fi apreciat rezultatul acestei conferinţe, dacă oamenii din jurul meu ar fi avut curajul să spună mai clar lucrurilor pe nume, fără ocolișuri, cu diplomație, doar adevărul şi părerea lor. Pe cei care au spus-o i-am nominalizat. Este greu? Oamenii preferă să rupă prietenii, să stea ascunşi, să nu comunice. Cine distruge unitatea muzicienilor? Aţi aflat cu siguranţă sau măcar aţi bănuit, dacă aţi citit acest articol.

"...for jazz you have to listen the records and copied. You learn by ear, you know. That's I told to my students. In a way it's frustrating for them, ha ha..." am extras din interviul acordat în exclusivitate revistei noastre de către John Scofield.

Radu Lupaşcu
9 iulie 2014

Foto 1, 2: Marius Burcuş (foto 2: Darryl Hall, Carmen Lundy/John Scofield, Terrence Higgins)

Foto 3, 4: Radu Lupaşcu (Acacia Flower 2014 / Vernisajul expoziției Afișul Polonez de Jazz,
1 iulie 2014)