ARMAGEDDON - Un cântec de lebadă pentru Keith Relf

Armageddon - ultimul câmp de bătălie! Da, acesta este înţelesul sintagmei biblice care şi acum stârneşte teamă în sufletele oamenilor. În Revelatii, 16:16, din Noul Testament, Armageddon este locul destinat să fie scena bătăliei finale între regii pământeni, la sfârşitul lumii. De atunci încoace, el a ajuns să definească orice conflict catastrofal şi distructiv. Mulţi au considerat că el a fost primul război mondial sau, mai în zilele noastre, Furtuna în Deşert din Golf. Deci, ce altă denumire mai bună pentru o trupă de heavy prog?! Cu toate acestea, Armageddon este vlăstarul gândirii unui muzician cumsecade şi iubitor de pace, a cărui orchestră reprezentase ultimul tărâm al idealismului hippie. Şi atunci ce l-a împins pe blândul Keith Relf să pătrundă pe acest câmp de bătălie al militantismului muzical? S-ar fi părut că nu vom afla niciodată răspunsul la această întrebare, pentru că vocalistul care a reunit trupa a murit în 1976. Cercetările mai recente dezvăluie însă că Relf nu a avut nicicând intenţia de a reveni la prog-rock-ul cu adevărat heavy. În anii şaizeci, Relf a fost solistul vocal al grupului The Yardbirds, tânărul fragil, cu păr blond, care îşi scutura sfidător maracasurile în solouri asurzitoare de chitară marcă Eric Clapton, Jeff Beck sau Jimmy Page. Drumul spre Armageddon a început la Richmond, în Surrey, Anglia, unde Keith Relf s-a născut pe 23 martie 1943. El a fost membru fondator al grupului Metropolitan Blues Quartet, unul dintre primele grupuri de R & B englezeşti. Pe timpul studenţiei la Kingston Art College, şi-a reunit trupa cu o alta, locală, dând naştere celebrului Yardbirds. În 1964, noua trupă începea să rivalizeze în popularitate cu The Rolling Stones. The Yardbirds, cu Keith la cârmă, au devenit unul dintre cele mai inventive şi mai progresiste grupuri ale vremii. Au dat naştere unor hituri ca For Your Love (cu Clapton, 1965), Heart F'ull Of Soul (cu Beck, 1965), Shapes Of Things (cu Beck, 1966), sau Over, Under, Sideways, Down (cu Page, 1966). Grupul, cu Chris Dreja (chitară ritmică), Paul Samwell-Smith (bass), Jim McCarty (tobe) şi cu o serie de chitarişti solişti celebri, a urcat pe toate culmile freneticilor ani '60, înainte ca hiturile lor să înceapă să îsi greşească ţinta. Keith Relf a început o tentativa solo în martie 1966 şi apoi în 1967, dar cele 4 single-uri au rămas în arhive. Ultimii ani s-au dovedit traumatizanţi pentru tinerii muzicieni, astfel încât în iulie 1968, când s-a destrămat trupa, Chris Dreja a abandonat muzica în favoarea carierei de fotograf profesionist. Keith şi Jim McCarty au promis să continue, dar cu o trupă nouă, dedicată unui stil diametral opus blues-ului zgomotos şi agresiv pe care îl practicaseră atâţia ani de zile. Au format în noiembrie 1968 trupa Reign (împreuna cu James Lemeswrier) şi un grup acustic denumit Together, înregistrând cu fiecare câte două single-uri, înainte ca Jim şi Keith să înfiinţeze celebra Renaissance în 1969, grup care avea să se bucure la rândul sau de o carieră îndelungata şi glorioasă. Prima versiune a grupului îi cuprindea pe vocalista Jane Relf (sora lui Keith), Louis Cennamo (ex. Chicago Blues Band, bas), John Hawken (ex. Nashville Teens, keyboards), Jim McCarty (tobe) şi Keith la chitara şi vocal. Jim McCarty povesteşte: "Ne plictisiserăm de Yardbirds şi ne-am gândit să facem ceva mai metodic, diferit de blues. Eu şi Keith începeam să ne ataşăm de muzica lui Bob Dylan şi a lui Paul Simon. I-am spus Together şi am înregistrat vreo trei sau patru piese sub formă de single. Pe urmă am hotărât să formăm o trupă adevărată, nu doar pentru înregistrări. Am adus-o pe Jane Relf, ca să dea o sonoritate mai apropiată de folk. John Hawken cânta părţile clasice, iar noi făceam toate aranjamentele astea lungi. Renaissance a înregistrat albumul cu acelaşi nume la Island Records în 1969, iar trupa a plecat în America. Nu a trecut mult şi au apărut schimbările transoceanice. Keith şi Jim au plecat, înlocuiţi de o serie întreagă de muzicieni noi. Grupul înregistrase un alt album, intitulat Illusion, scos abia în 1971 în Germania. După aceea, Keith a cântat o vreme cu Medicine Head, după care, împreună cu Louis Cennamo, a decis să înfiinţeze Armageddon. Chris Dreja îşi aminteşte: "La început, atât Jim cât şi Keith au vrut să treacă la o muzică mai liniştită, fără solourile asurzitoare de chitară. Renaissance era o idee extraordinară, foarte originală. Dar implicarea ulterioară a lui Keith în trupa asta, Armageddon, mi s-a părut întotdeauna ciudată fiindca până şi numele prevestea întoarcerea la rock-ul heavy. Nu ştiu dacă a fost o decizie de natură comercială, pentru că lucrurile ajunseseră într-o stare disperată, dar mie mi s-a părut a fi o ironie. Părea într-adevar ciudat, dar acum putem rosti adevărul.” Lista de membri ai lui Armageddon îi includea pe Keith (vocal, muzicuţă) Martin Pugh (chitară electrică şi acustică) Bobby Caldwell (tobe, vocal şi percuţie) şi Louis Cennamo (bas). Martin Pugh făcuse anterior parte dintr-un grup denumit Steamhammer, iar Bobby Caldwell era un american care mai lucrase cu Johnny şi Edgar Winter. Primul şi singurul album al grupului Armageddon a fost scos de A & M în 1975 şi de atunci a primit numai elogii. Criticii s-au oprit adesea asupra amestecului straniu şi uneori înfricoşător de hard rock cu melodie psihedelica, tipică pentru anii '60. Compoziţiile lungi şi incitante ca Basking In The White Of The Midnight Sun combină influenţe din jazz, rock, blues şi chiar muzică clasică. Louis Cennamo explică: "Albumul a devenit acum un fel de piesă de colecţie. De fapt, Keith mi-a telefonat într-o zi pe când eram la Steamhammer, pe cale să se dezintegreze. M-a întrebat ce fac şi i-am răspuns: «Nu mare lucru». Atunci a vrut să ştie dacă eram dispus să încerc vreo două piese. Ceea ce m-a făcut să accept până la urmă a fost că afară era o iarnă englezească friguroasă, iar el vroia să meargă undeva la soare. A propus Califomia, pentru că fusese acolo în turneu, cu Renaissance. Era de părere că o trupa nouă are mai multe şanse acolo." În iarna lui 1973, Louis împărţea un apartament din Harrow cu chitaristul de la Steamhammer, Martin Pugh, dornic să se alăture expediţiei. "Am hotărât să riscăm şi să ne stabilim cartierul general în Califormia. Nu aveam decât o idee şi experienţa din trecut. Yardbirds se bucurase de multă popularitate în America, iar faptul că Keith fusese solistul lor vocal ne-a fost de mare ajutor. Aşa că ne-am făcut apariţia, petrecându-ne o mare parte a timpului prin baruri. Trăiam din economii, riscând enorm. Aveam un bilet de avion pentru întoarcere, la clasa a doua, care a expirat după şase săptamâni. La sfârşitul lunii încă nu aveam un contract. Apoi însă Peter Frampton mi-a dat numărul de telefon al unui tip de la A & M. Între timp l-am descoperit pe Bobby Caldwell, care mai cântase cu Captain Beyond şi cu Johnny Winter şi care era un toboşar excelent. S-a apropiat de noi într-unul dintre barurile prin care ne pierdeam vremea şi a zis: «Aveţi nevoie de un toboşar?» Era un muzician heavy şi ne-a influenşat destul de mult. Încă mai aveam idei frumoase şi vroiam să scoatem ceva mai calm şi mai esoteric, dar până la urmă a ieşit un fel de amestec. Piesele probabil par acum toate în registrul heavy datorită tobelor. Bobby l-a tras şi pe Martin după el şi, chiar dacă la început vocalul a sunat mai mult în stil Renaissance, până la urmă tot spre prog-heavy a început să încline, ceea ce nu doream nici eu, nici Keith, dar măcar am încercat. Nu ne simţeam tocmai în largul nostru, dar eram o trupă experimentală. Am luat versurile lui Keith şi le-am ajustat în funcţie de stilul muzicienilor." Noua trupă a invadat studiourile A & M, înarmată doar cu idei şi entuziasm. Nu aveau nici măcar înregistrări demo, dar compania le-a oferit un spaţiu în vechiul studio de film Charlie Chaplin. "Ne-am pus pe treabă, dar n-am reuşit mai mult decât un jam-session oarecare", îşi aminteşte Louis. Jerry Moss, şeful A & M, era acolo împreună cu Dee Anthony, managerul lui E.L.P., J. Geils şi Peter Frampton. "Pe neaşteptate, Dee Anthony s-a oferit să ne fie manager, iar A & M ne-au oferit un contract! Era incredibil, pentru că economiile noastre erau pe terminate, iar biletul de avion expirase deja. Dar cineva îmi spusese să aşteptăm până în aprilie şi chiar atunci am semnat contractul cu A & M, pe 2 aprilie, la Beverly Hills Hotel." Toate visurile păreau că se împlinesc şi drumul succesului în rock 'n' roll era deschis. Dar lucrurile nu aveau să evolueze în această direcţie, după cum relatează Louis: "Nu ştiu de ce, dar trupa nu mergea prea bine. Am făcut câteva repetiţii, dar printre noi au apărut drogurile şi, nu vreau să dau nume, grupul a fost distrus de folosirea lor. La rândul lui, Keith avea probleme de sănătate. Avea un enfizem şi îi venea din ce în ce mai greu să cânte." În ciuda tuturor acestor necazuri, trupa a avut şi momente bune. "Am plecat cu cortul în deşert şi ne-am jucat de-a cowboy-ii într-un loc numit Pioneer Town. Tot atunci am început să medităm şi să facem experimente de natură spirituală. Compania de înregistrări ne plătea cheltuielile, iar Jerry Moss ne pregătea pentru celebritate. Aveam tot ce ne doriserăm inclusiv apartamente şi piscine. Dar trebuia să ne întoarcem în Anglia, să înregistrăm albumul. Am rămas la Holywood timp de şase luni, după care am revenit la Londra, unde am închiriat studiourile Olympic, din Barnes." Albumul a fost înregistrat în toamna lui 1974. Tot atunci, Jimmy Page, care înregistra în studioul alăturat, a trecut să vadă ce face vechiul său prieten, Keith. Câteva luni mai târziu, trupa s-a întors în Califomia, pentru o şedere de şase luni. "Am cântat două seri într-un club din Holywood când a apărut albumul, în 1975. Intenţionam să îl promovăm, dar disciplina grupului începea să scârţiie şi n-am mai apucat decât câteva repetiţii înainte ca totul să se destrame. Keith se îmbolnăvise şi până la sfârşitul anului începuserăm să ne săturăm, aşa că am plecat înapoi la Londra. Keith a hotărât că nu mai face faţă, iar câteva luni mai târziu, în data de 14 mai 1976, a murit, electrocutat." Keith tocmai proiecta o trupă noua, Illusion, împreună cu vechiul său prieten, Jim McCarty, din care urmau să facă parte Hawken, Cennamo şi chitaristul John Knightsbridge, cel ce împreună cu Dreja, Samwell-Smith, John Fidler (ex. Medicine Head) şi Mark Felton (ex. Nine Below Zero) vor forma în 1984 Box of Frogs, avându-i invitati pe celebrii Jeff Beck şi Rory Gallagher (L.P. Boz of Frogs – 1984 şi Strange Land – 1986). Louis povesteşte: "Deşi electrocutat, dacă ar fi avut un organism mai putemic, Keith ar fi putut supravieţui. Dar suferea de un enfizem pulmonar şi mai avea şi nişte probleme în viaţa personală, aşa că şocul presupun că a reprezentat doar picatură care a umplut paharul. Tocmai voiam să înfiinţăm o trupă nouă şi mă văzusem cu el cu o zi înainte. Era vorba să facem Illusion cu Keith, cu mine, cu sora lui, Jane, John Hawken şi Jim McCarty. Eram în etapa de început, de revenire la stilul Renaissance, când a murit Keith. Am hotărât ca în amintirea lui să păstrăm iluzia." Muzica de pe Armageddon constă mai ales din piese lungi, în stilul Renaissance, cu versuri sensibile scrise de Keith, cărora tobele şi chitara le dau forţă. "A fost o adevărată bătălie, chicoteşte Louis. Când mă uit în urmă la imaginea trupei, calificativul de heavy prog e probabil cel ce se potriveşte cel mai bine, dar muzica avea un mesaj, nu era destinată să rămâna doar zgomot. Împreună cu Martin am scos câteva parţi bune pentru piesa Buzzard, pe care le aveam din vremea lui Steamhammer şi pe care le-am folosit în Armageddon, pe nişte versuri mişcătoare. Basking ln The White Of The Midnight Sun are patru părţi (11:26) Am pus pe muzică, versurile lui Bobby Caldwell, dar Keith a scris cuvintele pentru secţiunea intitulată Brother Ego. N-am cântat niciodată în concert în Europa, dar am cântat la radio, iar albumul a prins locurile bune în top. Presupun că cei de la compania de înregistrări n-au fost prea încântati când s-a dezmembrat trupa, dar în decursul anilor am vândut ceva albume. Aşteptau mai mult de la noi, doar că, din nefericire, nu am fost în stare să rezolvam problemele dinăuntrul grupului."

S-a făcut o ultimă încercare de a continua. "Bobby şi Martin m-au rugat să mă întorc cu ei în California, să o luăm de la capăt, dar am decis să ramân în Anglia." Supravieţuitorii Armageddon-ului au încercat un vocalist, Jeff Fenholt, dar, după înregistrarea câtorva piese propuse pentru un al doilea album, A & M şi-a pierdut interesul şi grupul s-a despărţit definitiv. Bătălia se încheiase. "Alegerea numelui de Armageddon s-a dovedit a fi simbolică, meditează Louis. El s-a născut în lumea în care trupa şi-a dus existenţa, simbolizând bătălia finală între forţele binelui şi cele ale răului, sau, în cazul nostru, între pozitiv şi negativ. Povestea pare a se repeta în toate marile scripturi ale lumii. Numele nu l-am ales din convingeri religioase puternice, chiar dacă până la sfârşit s-a dovedit premonitoriu, pentru mine în special. El a constituit începutul unei călătorii spirituale. La momentul acela însa, nu era decât un nume cu o mare putere de evocare."

Radu Lupaşcu