Arta Sunetelor

 

One for All: ANNEKE VAN GIERSBERGEN

Exclusivitate “Arta Sunetelor”
(Aniversare 5 ani de existenţă)

Încep cu mulţumiri din inimă adresate lui Anneke (thx for the time & open-mind) şi echipei Silver Church (a. pentru riscul pe care şi l-a asumat cu acest nume/artist, prea complicat pentru snobimea română, şi, evident, b. pentru sprijinul în realizarea materialului de mai jos)… şi, de asemenea, publicului prezent la concert (cronica detaliată a acestuia o veţi găsi la ‘Recenzii concerte’). Am avut parte în noaptea de 27 noiembrie de un spectacol excepţional (din punctul meu de vedere) ce ar fi trebuit ca într-o ţară cu o civilizaţie, cu un public şi cu o cultură Pop normală să umple Sala Palatului (cel puţin). Să reamintesc câţiva din parametrii discuţiei cu Anneke van Giersbergen (justificarea titlului articolului, pentru cei ce vor avea răbdarea să îl parcurgă… se regăseşte în subsolul interviului). O olandeză precoce (dar, actualmente, nu foarte tânără, e mai în vârstă cu patru ani ca Tarja Turunen), plecată din Jazz şi Sdeclin 9 - 01.jpgoul, cooptată în The Gathering, trupa de Metal căreia i-a schimbat radical tonalitatea îndreptând-o spre Prog şi Alternativ, şi alături de care a stat 13 ani (timp în care a fost invitată într-o sumă de colaborări foarte nişate stilistic muzical, de la Avangardă şi Prog la Death-Metal şi Pop), a decis să îşi urmeze drumul solo printr-un proiect a cărui nume aducea mai degrabă a trupă de Salsa… Aqua de Annique (ceea ce, evident, nu era cazul, dar nu a ajutat-o). De câţiva ani, a ajuns să se redefinească (bine, zic eu) sub propriul nume… de aici am început discuţia.

Ai început să cânţi de foarte timpuriu… să vorbim niţel de începuturile tale.

Întotdeauna am iubit muzica. Încă de când eram foarte tânără, am ştiut întotdeauna în sufletul meu că într-o bună zi am să fac ceva în această direcţie dar, desigur… când eram foarte tânără, nu ştiam exact şi ceea ce voi face. La 13 ani mă aflam pentru întâia oară pe scenă şi am iubit senzaţia de a fi acolo şi mi-am spus ‘Asta e!’, m-am dus să iau lecţii de canto căci am fost convinsă că muzica este ceea de care am nevoie. Sigur că, după aceea, dincolo de lecţiile în care îmi perfecţionam vocea, au fost tot timpul şcoala şi slujba, însă eram clar decisă să devin o interpretă de muzică…

Şi ai început cu duo-ul Bad Breath, cu un mix greu de clasificat de Jazz, Soul, Blues…

Da, este adevărat dar muzica rămâne muzică, corect? Întotdeauna mi-a plăcut să ascult diverse feluri de muzica şi, la fel, am adorat să cânt diferite genuri de muzică. Bad Breath era făcut mai mult pentru prieteni şi, într-o zi… prietenii mi-au spus ‘De ce nu urcaţi pe scenă?’ iar noi am realizat că, într-adevăr, puteam să o facem. Şi am făcut-o, am început să concertăm ca duo, cu o muzică Jazz-y, Pop-y, câte niţel din orice, cover-uri variate, după Prince, King Crimson, chiar şi Frank Zappa, o mulţime… ştii, după orice ne plăcea la vremea aceea.

În momentul cooptării tale, The Gathering era deja o trupă cu o reputaţie şi un stil bine definit. Cum ai ajuns să fii implicată în proiect?

Aveam un bun prieten comun prin intermediul cărora i-am cunoscut la petreceri, am ajuns să stăm de vorbă şi să constat că sunt nişte tipi foarte de treabă… într-o zi, prin intermediul acestui prieten, am aflat că au nevoie de un nou solist vocal şi mi-am zis ‘Îmi place să cânt, îmi place muzica lor, de ce nu?’ şi aveau programată o audiţie anunţată peste tot cu “The Gathering caută o nouă voce” în urma căreia nu au găsit vreuna, nu erau bune, nu a fost nicio candidată care să li se declin 9 - 02.jpgpară bună şi… asistam la audiţie şi au venit la mine să mă întrebe ‘Poate poţi tu să faci ceva pentru noi?’ şi, ca urmare, am compus textele şi armoniile vocale pentru două piese, am intrat în sala de repetiţii o lună mai târziu, am interpretat cântecele, iar ei mi-au zis: ‘Eşti angajată!’.

Odata însă ce ai fost acceptată, sound-ul trupei a părut să se schimbe… care a fost contribuţia ta la asta, cum de ţi-au permis ceilalţi muzicieni, cu mai multă vechime, acest lucru?

Cred că mi-au dat voie şi au fost receptivi la schimbări muzicale pentru că acestea le-au adus un plus de inspiraţie. Eu am adus o nouă semnificaţie ‘melodiei’ într-o trupă care era deja foarte puternică şi solidă din punct de vedere a construcţiei melodice. Am adus ceva nou într-un proiect deja bine asezat şi totul a venit foarte firesc.

Din perioada cu The Gathering, care rămâne albumul tău favorit?

Aş spune “How to Measure a Planet?” şi aş spune… “Home”, acestea două. Sigur că “Mandylion”, primul album pe care am apărut cu ei şi pe care îl iubesc a însemnat o schimbare de sound şi a fost un succes foarte mare pentru că era foarte nou, foarte proaspăt şi spontan… este un ‘clasic’… dar sunt mai ataşată de “How to Measure a Planet?” pentru că a fost atât de inspirat… am lucrat pentru prima oară cu echipamente de sunet profesionale inedite [efectele de shoegaze – n.r.] pe care puţini le foloseau la vremea aceea în lume, cerul era limita şi… am ajuns să facem un dublu album căci ideile bune erau mult prea numeroase. A fost extrem de multă inspiraţie pe acel album.

Fiul tău s-a născut în 2005. În 2006 ai avut probleme cu vocea, acea laringită. Cum au influenţat cele două întâmplări decizia de a părăsi trupa?

Probabil că totul are de-a face cu… orice. Motivul principal a fost însă, că în sufletul meu, după 13 ani, am simţit cu-adevărat că am nevoie de o schimbare. Ne bucuram încă de succes, totul mergea foarte bine, dar eu am început să am senzaţia că e de-ajuns, că a sosit momentul să îmi întind aripile, să îmi iau zborul în altă direcţie şi să fac ceva cu totul personal, să ajung să fac realmente muzică din inimă, fără restricţii şi limitări. Şi, da, într-adevăr, mi-am dorit să îmi includ băieţelul, familia mea… să îi implic mai mult în procesul de a crea muzică… îmi câştig existenţa din muzică pentru mine, dar şi pentru familia mea, compusă din şase persoane… am simţit că a venit timpul să fac o schimbare. Toate la un loc au avut o contribuţie în decizia mea.

Cum ai ajuns să colaborezi cu legende ale Prog-ului/Avangardei precum John Wetton şi Geoff Downes (Icon II: Rubicon) sau Robert Fripp şi Adrian Belew (The Human Experimente)?

declin 9 - 03.jpgJohn Wetton m-a rugat să mă implic în înregistrarea unuia din cântecele sale şi, bineînţeles, am acceptat imediat. Este o persoană foarte specială, foarte draguţă şi extrem de implicată în muzica pe care o face, este grozav să lucrezi cu el… ne vom întâlni din nou în februarie, pentru noul meu album. Avem o relaţie foarte frumoasă… care continuă. Sigur că sunt conştientă că este o legendă, aşa că am un mare respect pentru el. Cât despre Robert Fripp, deşi am lucrat într-unul din proiectele sale, nu am avut niciodată ocazia să îl întâlnesc direct însă… mărturisesc că, toată viaţa mea, m-am dus la concertele King Crimson aşa că îl iubesc, aşa cum îl iubesc pe Adrian Belew… de fapt, pe Adrian Belew l-am cunoscut relativ recent la Amsterdam unde cântam pe una din scenele unui festival şi i-am strâns mâna şi…. în afară de faptul că îl consider un chitarist şi compozitor formidabil, cred că este unul dintre cei mai buni solişti vocali din lume şi, ca atare, m-am apropiat de el spunându-i ‘Eşti unul din idolii mei, eşti unul din cei mai buni vocalişti care există, îţi iubesc vocea, ador tot ceea ce ai făcut pentru Frank Zappa şi sper că vom avea o şansa reală să colaborăm în viitor’ şi, uite, în februarie, ne vom re-întâlni şi eu sper că va fi o colaborare ce va dura.

Prog-ul este de înţeles, oarecum parte din evoluţia ta firească. Dar colaborările cu trupe ca Napalm Death sau Anathema?

Ştii ceva, dacă tot ai dat acest exemplu, Napalm Death m-au invitat întrucât le-a plăcut vocea mea şi aveau nevoie de o sumă de versuri şi de o interpretare melodică… ascultam Napalm Death când eram tânără, ca de altfel şi o serie întreagă de alte trupe de Death Metal şi de alte “Metale”, iar când mi-au propus am spus ‘Da, sigur’ pentru că, în fond, sunt eroi ai acestei scene, fac muzică şi eu am făcut-o pentru că mi-a plăcut. Oamenii, oameni ca tine, se întreabă ce-i cu combinaţia asta? Da, aparent, este o combinaţie ciudată însă eu nu gândesc în aceşti termeni, eu cred că, pur şi simplu, e vorba doar de… muzică.

“Somewhere”, echipa pe care o faci pe scenă cu Sharon den Adel (Within Temptation – “Black Symphony”) este considerată drept unul dintre cele mai frumoase duete feminine din istoria recentă a Rock-ului. Dar care, de asemenea, a stârnit pe net, o mulţime de discuţii. Aţi repetat, aţi vorbit ca fetele înainte cum să vă îmbrăcaţi şi cât… să zâmbiţi?

declin 9 - 04.jpgDa, da, da… au fost multe opinii şi, din fericire, 90% din ele pozitive. Sigur că, întotdeauna, sunt oameni care nu sunt de acord şi fac în aşa fel încât să îţi aducă la cunoştintă acest lucru însă totul e în regulă pentru că sunt o mulţime de muzicieni, indiferent de genul care îl practică, ce beneficiază de acelaşi ‘tratament’ şi, până la urmă, este important că nu le eşti indiferent celor care te ascultă sau care te văd. Oamenii vor să aibă acces la muzică de calitate, să simtă o energie pozitivă, iar eu am fost o norocoasă, o binecuvântată, prin acest tip de colaborări ca cea cu Within Tempation… am făcut acest duet pentru acea ocazie specială, iar oamenii au părut că le place nemaipomenit de mult. Nu ne-am aşteptat, credeam doar că va fi încă o valoare adăugată drăguţă la spectacolul pe care îl proiectaseră, în care mai erau şi alţi invitaţi speciali. Dar vocea mea a funcţionat foarte bine în tandem cu a lui Sharon şi asta… nu o poţi regiza, nu o poţi prevedea. Ea are o voce paradisiac de înaltă care s-a completat foarte bine cu a mea… în fiecare zi, dar în fiecare zi, văd pe contul meu de Twitter comentarii legate de acest cântec… în fiecare zi… Şi despre îmbrăcăminte, noi două nu am avut real posibilitatea să stăm de vorbă şi să stabilim nişte lucruri, dar s-a întâmplat ca ea să poarte acea rochie albă, era ca un înger…

Deci susţii că nu a fost un produs pre-fabricat de marketing…

Nu, nu a fost şi cred că de-asta a şi funcţionat. A fost totul atât de spontan… culmea e că înţeleg ce vrei să spui, că în momentul în care lucrurile ies bine nimeni nu crede că s-au născut spontan. Şi spun că înţeleg fiindcă eu sunt omul pregătirii, îmi verific ţinuta, vreau ca totul să fie pus la punct şi adecvat… pur şi simplu, ei aveau un show foarte important şi şi-au făcut pregătirile, iar eu mi-am luat câteva lucruri de acasă şi uite-aşa am ajuns pe scenă toată în negru. Şi în pantaloni scurţi. Iar ea era în rochie albă… lungă. Şi a funcţionat. Şi este acum unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea muzicală.

Proiectul tău solo post-The Gathering: Aqua de Annique. Sună foarte exotic, cum ai inventat numele?

Da, ştiu, într-adevăr sună exotic şi de-asta nici n-a mers… Ştii ceva, după 13 ani în The Gathering, un grup foarte unit, alegând cariera solo, aveam, evident, nevoie de un nume aşa că, obişnuită cu trupele şi nemaifiind pe cont propriu până în acel moment, într-o seară când mă aflam într-un bar, după câteva pahare de vin, mi-a venit ideea acestui nume, Aqua de Annique… nimeni nu l-a înţeles.

Nume găsit într-un pub olandez…

Până la un punct a funcţionat, deşi nimeni nu realiza că eu sunt în spatele acestuia. La vremea respectivă, mi se părea că va suna plictisitor să îmi folosesc propriul nume pentru scenă pentru că, ştii, am avut o clipă senzaţia că dacă vin cu un alt nume, mai puţin lung dar mai interesant, oamenii vor fi atraşi de el. Credeam că numele meu e prea lung…

De ce ‘Aqua’, de ce nu ‘Whiskey’ sau ‘Bourbon’?

Ştii de ce? Pentru că apa este elementul meu favorit. Trăiesc în Olanda, înconjurată de o mulţime de apă… a fost o idee în spate, dar nimănui nu i-a păsat căci fiecare îşi doreşte lucruri clare, şi directe, iar eu îmi închipuiam că sunt limpede, că îmi voi transmite muzica către spectatori din inimă şi din suflet cu limpezime, fără bariere între noi… aşa mi-am închipuit.

Bun, măcar m-am lămurit că e ‘vina’ ta cu numele şi nu ai fost obligată prin contractul cu noua casă de discuri, PIAS. Acum, alegând o nouă etapă în carieră, presupun că aveai de asemenea o sumă de idei conturate apropo’ de evoluţia ta muzicală?

declin 9 - 05.jpgAsta pot să îţi spun cu exactitate. Între timp, am mai îmbătrânit… niţel. Reîntoarcerea, chiar dacă, provizoriu, prin câteva nume de conjunctură, la numele meu, semnifică o întoarcere la propriul ‘eu’, la rădăcinile mele, la originile mele, la cine sunt, la ce-am ajuns şi la personalitatea mea. Este vorba, prin ceea ce simt, de puritate, claritate şi respingerea oricărui nonsens în ceea ce mă priveşte personal… ştii, întotdeauna, fac o muzică onestă. Merg de la stânga la dreapta, râd de orice, fac de toate… ştii, compun piese şi în flamandă, mult mai personale decât cele pe care le ştii… este ca şi cum creşti într-o lume, în care trebuie să evoluezi – corect? – trebuie să admiţi că îmbătrâneşti, că ai crescut cu o sumă de lucruri care te fac să evoluezi, care ajung să te portretizeze… cu atât mai mult mă reprezintă, cu atât mai mult vor servi cauzei şi nu pentru faptul că sunt atât de bună cât pentru acela că sunt.. reală.

Muzică, familie… nu e cam complicat? Cum le gestionezi pe amândouă, mai ales că acum aflu că Rob, soţul şi bateristul tău, nu este cu tine?

La fel ca orice ‘mamă muncitoare’, toţi suntem conştienti că e vorba de… muncă grea. În cazul meu, de cele mai multe ori, de mai multe săptămâni…

Şi Rob… ţine ritmul? Nu este o întrebare ironică.

Este adevărat, el conduce… face foarte multe lucruri. Este responsabil de managementul trupei, este baterist în grup. Deseori e forţat să rămână acasă să aibă grija şi de copil şi de afaceri pentru că, într-adevăr, când se acumulează turneeele este mult prea mult ca ambii părinţi să fie în deplasare. De obicei, când concertăm în Europa timp de trei săptămâni sau o lună, călătorim cu toţii şi Finn [băieţelul lor – n.r.] îşi face temele de şcoală în timpul turneului, ne este alături şi totul e perfect pentru că îi am pe ei şi am, în acelaşi timp, şi muzica mea. Atât eu cât şi Rob facem tot posibilul ca lucrurile să funcţioneze fiindcă amândoi ne iubim în egală măsura familia şi muzica. Eu sunt o mamă bună, o mamă fericită care face ceea ce îi place însă în momentul în care Finn nu va fi fericit cu ceea ce fac o să… o să fac altceva pentru că el şi Rob sunt cele mai importante lucruri din viaţa mea. Dar, atâta vreme cât ei îmi permit să continui să fac muzică, sunt cea mai fericită persoană din lume.

La final… anul trecut ai lucrat cu DJ Hidden. Cum vezi viitorul Rock-ului într-un peisaj dominat de sunete electronice şi de mixuri?

declin 9 - 06.jpgŞtii ceva? Eu cred cu tărie că Rock-ul revine. Eu fac muzică Rock şi chiar dacă o parte din piesele mele sunt mai orientate către Pop, radiourile nu le vor difuza niciodată pentru simplul motiv că un radio nu difuzează vreo piesă ce conţine… chitare. Sunt conştientă de acest lucru dar, în continuare, iubesc Pop-ul, muzica Rock, iubesc Metal-ul, pun toate acestea în muzica mea şi le voi pune şi în viitorul album şi vom vedea cui îi place sau cine nu îl va comanda… nu mai ştiu unde voiam să ajung… A, da… cred că trebuie să continui să fac ceea ce ştiu să fac cel mai bine şi ceea ce iubesc să fac pentru că am convingerea că acest val, valul Rock-ului, cel a muzicii pure şi adevărate, se va întoarce. Şi lucrurile încep să se întâmple. Văd părinţi a căror copii de 16 sau 18 ani încep să asculte Bob Dylan, Paul McCartney, The Beatles, care ştiu anii ’70, sunt familarizaţi cu aceşti muzicieni independent de muzica computerizată, i-au descoperit pentru că aceasta este muzica adevărată. E în fiinţa noastră şi ne putem îndepărta de ea pentru o vreme, dar vom reveni la ea pentru că Rock-ul este o muzică din inimă. Şi se va întoarce pentru că întotdeauna vor exista oameni ca tine şi ca mine care o iubesc şi o apreciază la justa valoare. Eu o iubesc pentru că transmite emoţie. Şi, ştii ceva, DJ Hidden este un bun exemplu, face lucruri foarte tehnice, dar cântecul cu mine… mi-a trimis muzica şi am plâns căci era atât de frumoasă, în inima sa are melodii atât de frumoase şi asta m-a câştigat chiar dacă, în ansamblu, ceea ce face nu mă atrage în mod deosebit… deşi este un artist foarte bun. De asta am acceptat colaborarea, nu mă interesează cum este făcută muzica, mai tehnic sau în alt fel, ci mă interesează ceea ce are de transmis.

Am simţit nevoia să numesc acest material “One for All”, ‘unu pentru toţi’… parte a sloganului celor patru muşchetari a lui Alexandre Dumas, din următorul motiv: din cele patru voci feminine excepţionale pe care am avut oportunitatea să le auzim în concert la Bucureşti în 2013, prin prospeţimea şi varietatea repertoriului şi energia degajată pe scenă, Anneke van Giersbergen declin 9 - 07.jpgs-a apropiat cu siguranţă cel mai bine de spiritul lui D’Artagnan, gasconul tonic, pozitiv, inovativ, inocent şi entuziast, capabil să aducă un suflu nou şi să învioreze orice context. ‘Spadasina’ olandeză de la Silver Church este, ca notorietate, o junioare faţă de celelalte trei (care, fiecare din ele, au umplut Sala Palatului) dar în asta se găsesc şi calităţile ei majore: uluitoarea plăcere de a face muzică şi de a cânta precum şi modul natural şi firesc de a fi aproape de public. Ar fi însă incorect, acum, la sfârşit de an, să nu ne reamintim şi de superbele ‘senioare’ (analize detaliate a fiecăruia dintre concerte au fost publicate de colegii mei, la vremea respectivă, în rubrica “Recenzii concerte”). Athos… Timida şi retrasa Patricia Kaas, cea care, prin intermediul muzicii lui Edith Piaf, şi-a împărtăşit pe scenă crâmpeie din suita de deziluzii personale dintr-o viaţă nu foarte luminoasă (adolescenţa petrecută în cabaret şi nu la şcoală, moartea de cancer a mamei, ruptura de dragostea vieţii sale, Phillippe Bergman, incapacitatea de a face copii… “construisem un zid în jurul meu”). Porthos… Splendida Diana Krall, asemănătoare cu muşchetarul nu ca fizic ci în spiritul de bon-viveur, deschisă, plină de viaţă şi de naturaleţe care ne-a purtat împreună cu ‘familia’ sa de muzicieni prin 100 de ani de muzică… o femeie împlinită atât profesional/muzical (peste 20 de milioane de discuri vândute) cât şi în viaţa personală (mariajul fericit cu Elvis Costello). Şi, în fine, Aramis… emaciata finlandeză Tarja Turunen, mai apropiată de componenta spirituală a muzicii prin natura proiectelor sale ce încorporează muzică clasică şi opera, prezentă la Bucureşti alături de Mike Terrana cu “The Beauty and the Beat”. Două lucruri esenţiale o diferenţiază însă pe Anneke – D’Artagnan de experimentată tripletă trecută în revistă: lipsa de complexe şi frustrări generată de povara celebrităţii şi apartenenţei la stardom şi… talentul dovedit de compozitor. Mai mult decât o interpretă talentată, cu simplitate şi fără trac, Anneke îşi spune poveştile prin propria muzică, prin propriile versuri, expunându-se complet judecăţii publicului, iar ceea ce am văzut la Clubul Silver Church mi-a confirmat că nu mai sunt trei ci… patru muşchetari. În concluzie, în ceea ce priveşte calitatea şi varietatea vocilor feminine din muzica internaţională, în 2013, publicul bucureştean se poate declara norocos datorită celor patru concerte excelente la care a avut şansa să asiste… Four for All!

IOAN BIG
29 Noiembrie 2013

Foto: Silvia Big

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Transilvania Blues Fest.jpg

Afis_Tusnad 2022b.jpg