Fişe de laborator cinematografic

ALIEN: Fire, walk with me...

În aşteptarea sequel-ului la “Alien: Covenant” (nume provizoriu: “Alien Awakening”), cel de-al şaptelea film din serie, menit a completa ultima piesă din puzzle la exact 40 de ani de la “Alien”-ul original (1979-2019), şi a detaliilor care să îmbogăţească universul celei mai valoroase francize SF-Horror din istoria cinematografiei, să scotocim pentru rememorare prin arhivă, dând la o parte din praful de pe dosarele experienţelor precedente. Avertisment adresat celor care nu au văzut filmele: prin natura sa, analiza de mai jos conţine un număr semnificativ de spoilere.

Filmele. ALIEN (1979, s: Dan O’Bannon & Ronald Shusett, r: Ridley Scott). Anul 2122. Micul echipaj (şapte, cifră-fetiş a cinematografiei) a navei comerciale Nostromo, aflată în drum spre Terra cu zeci de mii de tone de minereu la bord, este scos din stază de un posibil semnal SOS recepţionat de pe o planetă obscură şi, conform contractului de muncă, trebuie să îl investigheze. Semnalul se dovedeşte a fi un avertisment şi nu o cerere de sprijin deoarece descoperirea epavei extraterestre şi a relicvelor uriaşei creaturi nemaivăzute (‘Pilot’/’Space Jockey’) moartă fiindcă oasele i-au explodat din interior, a formaţiunilor organice asemănătoare cu ouăle – dar mustind de viaţă - în cală, urmată de încălcarea regulilor carantinei, aduc la bordul cargoului, prin intermediul lui John Hurt, un alien mic care, odată ieşit din burta acestuia, se face mare şi foarte rău. Echipa de civili, sabotată de androidul Ash (Ian Holm) ce are ordine speciale de la corporaţie să protejeze cu orice preţ o asemenea descoperire (“the crew is expendable”), nu are antrenamentul şi nu ştie cum să reacţioneze, neînţelegând ce se întâmplă decât spre final, când doar ofiţerul Ripley (Sigourney Weaver) şi pisica Jonesy reuşesc să se catapulteze în spaţiu pulverizând în spatele lor Nostromo şi a sa încărcătură preţioasă. ALIENS (1986, s: James Cameron, r: James Cameron). După 57 de ani de plutire în stare de inconştienţă printre stele, Ripley este recuperată de o echipă a corporaţiei Weyland-Yutani (“Building Better Worlds”) şi se trezeşte, în ciuda relatărilor sale, acuzată de distrugere a proprietăţii private şi trasă profesional pe linie moartă. Pierderea contactului cu coloniştii (158 de persoane) trimişi între timp să terraformeze mica planetă LV-426 (cea pe care echipajul Nostromo descoperise ouăle) o determină pe depresiva Ripley să însoţească echipa de “space marines” în expediţia de cercetare. Mai ales că primeşte asigurări că misiunea este una de tip ‘search & destroy’. Progresiv, militarii cei forţoşi devin incubatoare umane pentru larvele extraterestre alături de civili, iar puţinii supravieţuitori conduşi de caporalul Hicks (Michael Biehn) învaţă să asculte de indicaţiile lui Ripley, acum ceva mai tolerantă cu tehnologiile A.I. (androidul Bishop, din generaţia evoluată, cu Legile Roboticii în program). Femeia pârjoleşte toată generaţia tânără de alieni spre disperarea Reginei-Mamă ce o atacă, provocând o încleştare antologică. Doi bărbaţi răniţi, o fetiţă inocentă şi eroina noastră părăsesc orbita la bordul navei Sulaco cu destinaţia Terra. ALIEN 3 (1992, s: David Giler, Walter Hill & Larry Ferguson, r: David Fincher). Alienul strecurat pe şest la bord ucide toţi bipezii criogenizaţi... cu excepţia lui Ripley. Computerul de bord anulează staza, iar nava se prăbuşeşte pe ‘Fury’ 161, închisoare de maximă securitate aflată în proprietatea Weyland, devenită centru de prelucrare minier cu 25 de proscrişi ‘expendables’ de sex masculin convertiţi la religie ca salahori, lipsiţi de orice urmă de tehnologie, armament sau mijloace de comunicare cu exteriorul. Printr-o schimbare radicală de abordare şi estetică, suntem transportaţi într-un microunivers primitiv, modelat medievalist (trâmbiţaşul de veşti al comunităţii, vechilii aleşi dintre iobagii de pe moşie), în care cultul pentru ştiinţă este înlocuit de o formă de fundamentalism milenial Creştin, în care Alienul are drept scop exterminarea oricărei forme de viaţă organică ce ar periclita evoluţia stării lui Ripley, ajunsă gazdă involuntară pentru noua potenţială Regină. Totul se încheie cu sacrificiul acesteia (şi a E.T.-ului malefic din pântecul său) prin aruncarea în magma din furnal. Religia şi tezele Creaţioniste vor fi repuse în discuţie mai tarziu de Scott în “Prometheus”. ALIEN: RESSURECTION (1997, s: Joss Whedon, r: Jean-Pierre Jeunet). La 200 de ani după “Alien 3”, în 2379, oameni de ştiinţă militari o clonează clandestin pe Ripley la bordul navei Auriga, utilizând mostre de ADN, iar una dintre clone, nr. 8 (restul sunt rateuri cu aspect monstruos), se dezvoltă cu tot cu embrionul de Alien în organism, extras pentru înmulţire din organismul său şi plantat în gazde de contrabandă (mineri răpiţi în tuburile criogenice, furnizaţi contra bani gheaţă de către o bandă de borfaşi spaţiali). Criza acută se declanşează din combinarea a două componente: Ripley 8 a rămas cu moştenirea genetică a Reginei (forţa fizică şi capacităţi senzoriale excepţionale) iar nou-născuţii, odată ajunşi la ‘gradiniţă’ nu mai dau semne de obedienţă ba, mai mult, conspiră să se ucidă între ei pentru ca acidul revărsat să le creeze celorlalţi calea pentru a invada nava şi a se înmulţi în continuare în drum spre Terra (vasul este pe pilot automat şi ajunge la destinaţie în mai puţin de trei ore). Tot Ripley este cea care trebuie să găsească o rezolvare, de această dată una viscerală şi emoţională, implicând sacrificarea propriei progenituri, după care sfârşeşte prin revenirea pe un Pământ apocaliptic (“I’m a stranger here myself.”). PROMETHEUS (2012, s: Damon Lindelof & Jon Spaiths, r: Ridley Scott). Acţiunea este plasată cu circa trei decenii înainte de primul “Alien”, în 2093. În urma descoperirii arheologice a unei hărţi stelare care sugerează că omenirea este creaţia unei specii extraterestre cu origini ancestrale, Inginerii (‘The Engineers’/Mala’kak), fondatorul companiei Weyland, aflat într-o stare avansată de decrepitudine, finanţează în căutarea nemuririi o expediţie condusă de fiica sa (Charlize Theron) spre planeta LV-223, menită formal a căuta răspunsuri pentru întrebări fundamentale de ordin spiritual. Se sugerează însă că noul jucător E.T. (coleg al lui ‘Space Jockey’, defunctul din primul “Alien”, descoperit în nava cu design similar pe LV-426) intrat în poveste, a creat nu doar ‘boala’ (umanitatea) ci şi ‘antidotul’ (xenomorfii), ambele scăpate în mod dramatic de sub control şi că satelitul natural nu reprezintă decât spaţiul pentru o bază cvasi-militară (“sort of...” - Janek) de cultivare şi ţinere sub control a celor din urmă în vederea unei invazii terestre. Ca predecesoare a lui Ripley, Dr. Shaw (Noomi Rapace) se încadrează pe aproximativ aceleaşi coordonate (determinarea de a-şi continua quest-ul, încrâncenarea implicând auto-sacrificiul de a stinge criza prin foc sau incizii pe propriul corp) însă prezintă, firesc, o sumă mult mai mare de vulnerabilităţi de ordin psihologic. “Sometimes, to create, one must first destroy.” (David). Călătoria continuă spre origini fără happy-end. ALIEN: COVENANT (2017, s: John Logan & Dante Harper, r: Ridley Scott). 2104, numai cu 18 ani înainte de aventura lui Nostromo în primul “Alien” şi 11 după descoperirea formelor de viaţă extraterestre de către Prometheus. În prima fază avem o senzaţie de Déjà Vu (inclusiv designul interior al Lander-ului aminteşte de James Cameron) deoarece echipajul navei Covenant care transportă 2000 de colonişti în anabioză şi 1140 de embrioane, plutind în spaţiu într-o călătorie care ar trebui să dureze încă şapte ani până pe planeta Origae-6, menţinută în stare de funcţionare de computerul de bord (‘Mother’) şi de către androidul de serviciu Walter (Michael Fassbender), este scos din somnul criogenic de o explozie stelară de neutroni pentru a descoperi în proximitate – în urma detectării unei transmisii de sorginte necunoscută - o planetă mai ofertantă pentru terraformare decât ţinta iniţială, dintr-un sistem solar asemănător cu al nostru dar... mult mai bătrân (“Too good to be true.”/“Maybe we just missed it.”). Parte a membrilor echipei de explorare trimise la sol sunt contaminaţi iar supravieţuitorii sunt salvaţi de David (Fassbender), ‘sinteticul’ original creat de Weyland (Walter aparţine unei generaţii ulterioare de ‘maşini umane’, produse deja în serie), al cărui nume este inspirat de statuia lui Michelangelo, fost partener de aventuri al Dr. Shaw în “Prometheus”, care oferă o explicaţie cu ‘subiect şi predicat’ a cauzei: “the virus was designed to infect all non-botanical lifeforms” cu scopul de a le ucide pentru a se hrăni sau a le folosi ca paraziţi drept incubatoare. Sihastrul David, ajuns o formă de inteligenţă artificială capabilă să evolueze inclusiv în plan emoţional (ataşamentul faţă de Shaw, iluziile de grandoare apropo de Ozymandias sau de tema intrării zeilor în Valhalla din “Das Rheingold” al lui Richard Wagner, sărutul homorobotic dintre el si Walter), se dovedeşte a fi cel responsabil de infectarea întregii planete (“I was not made to serve.”) şi cel care se infiltrează pe Covenant cu embrionii de Alieni pentru a-i înmulţi în corpurile a celor 2000 de colonişti aparţinând unei specii faţă de care şi-a pierdut orice urmă de respect sau recunoştinţă (“They are a dying species grasping for ressurection.”). Va urma... Ce a dezvăluit până în acest moment Sir Ridley Scott despre viitorul ALIEN: COVENANT 2 (2019)? Cu ploaia sa neagră, David nu a decimat toţi Inginerii (cu toate că necropola în care îşi are adăpostul e plin de cadavrele şi rămăşitele acestora) iar supravieţuitorii furioşi pentru distrugerea lumii lor (“no birds, no animals, nothing...”) pregătesc un război în care să înfrunte armata de Xenomorfi a sinteticului frustrat ce se visează (Dumne)zeu. Pentru a afla cât adevăr conţin spusele lui Scott va trebui să mai aşteptăm doi ani, neomiţând însă că distanţa temporală dintre primul “Alien” şi “Covenant” în care se va consuma acţiunea verigii-lipsă din franciză este de doar două decenii (2104 – 2122). Este clar însă că, odată cu “Prometheus”, Ridley Scott a revenit la cârma francizei pentru o trilogie explicativă de final, în care implicaţiile filosofice primează în faţa acţiunii şi a accentelor Horror, prin care îşi propune să înoade firele narative lăsate să atârne răzleţ (personal, sper să obţin în final inclusiv clarificarea dacă avem de-a face cu o ciupercă care contaminează prin spori sau cu un virus aeropurtat, deoarece în “Alien: Covenant” este pentru întâia oară când se enunţă cuvântul ‘virus’).

Xenomorfii. Mitologie, morfologie şi biologie. Punctul zero al mitologiei Alien se regăseşte într-un sertăraş din mintea lui Dan O’Bannon (autorul poveştii lui “Dark Star” al lui John Carpenter), care, influenţat de colaboratorul său Shusett, a început să rumege ideea inspirat de vechile comics-uri EC, de scrierile SF (ex. “Strange Relations” al lui Philip José Farmer despre reproducerea extratereştrilor) şi de filme acum obscure precum “The Thing from Another World” din 1951 (alien-ul congelat adus în baza arctică, ce se dezmeticeşte furios), dar... providenţa a făcut ca, în timpul celor şase luni petrecute la Paris pentru “Dune”, proiectul avortat de adaptare după Frank Herbert al lui Alejandro Jodorowsky, să facă cunoştinţă cu genialul artist suprarealist elveţian H.R. Giger (până să ajungeţi la “Necronomicon”/1977, studiul compendiului său de imagini inspirat de H.P. Lovecraft, este suficient să priviţi fotografia cu “Biomechanoid”-ul expus pe malul lacului, la Tessin, în... 1969, pentru a înţelege că obsesia pentru organic în design al lui Giger nu s-a născut dintr-un moft), cel care a creat nu numai look-ul personajului ci şi întreg universul estetic din care provine (Oscarul primit este mai mult decât meritat) cu ajutorul designerului italian Carlo Rambaldi. Practic, undeva între “Star Wars” şi “Avatar”, “Alien” rămâne una dintre puţinele mitologii SF memorabile concepute special pentru cinematografie. Intră în scenă al treilea ‘muşchetar’, Ridley Scott, pe atunci un no-name la Hollywood ce avea în CV doar “The Duellists”, cel care a impus producătorilor un proiect cu accente Horror mai puţin atractiv/vandabil pentru publicul larg, un “Texas Chain Saw Massacre of science fiction”. Să nu uităm, printre altele, că toate filmările ‘din mână’ sunt realizate de Scott însuşi. Trecem la subiectul seriei de filme. Ce aflăm gradual pe parcursul vizionării lor? Având un comportament inspirat în principal de diversele specii de Himenoptere (furnici, viespi, albine), Alienii reprezintă o specie endoparazitoidă ai cărei membri îşi petrec o mare parte a vieţii în organisme-gazdă pe care le ucid odată ajunşi la maturitate şi independenţă (“A creature that gestates inside a living human host.”). Mai mult, influenţează comportamentul gazdei, ajungând chiar până la a o steriliza (vezi cazul insectelor din familia Strepsiptera ce determină gazda să îşi schimbe locaţia şi să escaladeze iarba înaltă deşi aceasta se expune la riscuri sporite). Cu toate că apar doar patru minute în total, din capodopera lui Scott aflăm că au o agresivitate ieşită din comun, alimentează gazda umană cu oxigen pentru a o menţine în viaţă, că ciclul lor biologic implică obligatoriu implantarea larvelor/embrionilor în cutia toracică a fiinţelor vii pentru perioada de incubaţie, că sunt o specie ‘non-tehnologică’ obsedată exclusiv de perpetuarea ei şi au o rezistenţă şi o capacitate uluitoare de adaptare la condiţii adverse de mediu (exoschelet chitinos, regenerarea celulară, acidul molecular care circulă în sistemul lor vascular, orientarea prin ecolocare pe modelul liliecilor sau electro-recepţie precum rechinii, familiarizarea cu tehnologia – decuplarea electrică, controlul ascensoarelor sau al spumei carbonice... dar asta, ceva mai târziu). “The perfect organism. Its structural perfection is matched only by its hostility.” (Ash). Abia în filmul lui Cameron avem însă confirmarea explicită a indiciilor oferite în precedentul, că Xenomorfii XX121 sunt eusociali (în greacă, ‘eu’ semnifică ‘bun’ sau/şi ‘adevărat’), cel mai înalt nivel cunoscut de sociabilitate animalieră, comun Himenopterelor (specializarea sexuală, diviziunea muncii, structurarea pe caste specializate), cu o singură regină fertilă ce are grijă să alimenteze lucrătorii şi războinicii, ghidată mai degrabă de şiretenie viscerală decât de inteligenţă raţională (cel puţin în prima fază). Fincher sugerează ulterior că specia are capacităţi telepatice (xenomorful capturat de Golic îl determină să îl elibereze inducându-i ideea că este o zeitate, “The Dragon”), iar filmul lui Jeunet, plasat temporal mult în viitor, certifică evoluţia acesteia spre asimilarea din fondul genetic a gazdei umane a trăsăturilor utile pentru propria supravieţuire ce se transmit prin intermediul unei memorii colective (învăţarea pe bază de observaţie, asimilarea de limbaje de comunicare străine, însuşirea unor tactici militare de reacţie). În fapt, xenomorfii din “Ressurection” reprezintă un caz aparte fiind născuţi de o Regină crescută din celulele clonei lui Ripley (i se taie cordonul ombilical, la propriu) ce nu mai are nevoie de gazde sau de ouă pentru a-şi naşte progeniturile (“That is Ripley’s gift to her: a human reproductive system.” - Gediman). Revenind spre punctul de plecare, “Prometheus” introduce Proto-Alienii (“Deacon”), evoluaţi din oamenii infectaţi cu substanţa neagră amintind de secreţiile din cuiburi, descoperită în caverne, organisme ce, ajunse în corpul gazdelor, asimilează prin intermediul sângelui acesteia (utilizat ca substanţă nutritivă) informaţii genetice care le permit să evolueze şi să se adapteze. “Covenant” ne face cunoştinţă cu Neomorfii (creaturile născute pe planeta Inginerilor prin expunerea la sporii negri (ciupercă sau virus... neclar), cu trăsături asemănătoare “Deacon”-ilor (ascuţimea ţestei, aspectul albinos) dar şi Xenomorfilor XX121 (coada, acidul secretat), cu menţiunea că nu posedă abilităţile de luptători al celor din urmă (în schimb sunt mult mai vorace, ne-ezitand să se hrănească din cadavre, plus că nu acţionează decat independent şi nu în formulă gregară sau ‘de stup’) dar au o viteză incredibil de mare, aproape inexplicabilă, de ajungere la maturitate. Cu toate că universul Alien s-a extins în mod uluitor, nu voi intra aici în detalii generate de bastarzii francizei născuţi în Pop culture limitându-mă la cele două filme “AVP”, “Alien vs. Predator”/2004 şi “AVP: Requiem”/2007) şi la Predalieni (născuţi de Xenomorfi facehugger care au însămânţat Predatori/Yautja), ce prezintă multiple asemănări cu gazda lor (Predatorul) şi dovedeşte o forţă mult superioară acesteia.

Pentru ce ne batem... noi, oamenii? Realizate pe parcursul a aproape patru decenii (poveşti create şi puneri în scenă migăloase), filmele francizei sunt, inevitabil, tributare contextului în care au fost lansate. Multe din mesajele transmise rămân undeva în fundal şi necesită revizitări periodice pentru a fi detectate, mai ales datorită caracterului lor (atunci) subversiv, dar, în continuare, uimitor prin conservarea prospeţimii şi valorii temelor de meditaţie. Expansionismul economic şi militar. Motto (a sort of): “My company paid a trillion dollars to find this place and to bring you here... that makes you an employee.” (Vickers către Dr. Holloway în “Prometheus”). Din această perspectivă, primele două filme trebuie privite în tandem, în ciuda diferenţelor de abordare stilistică. Spre deosebire de trendul SF axat pe cucerirea idealistă a spaţiului, pe autodescoperire, explorare şi cunoaştere, franciza “Alien” pleacă de la o premisă mult mai pragmatică şi frustă: exploatarea spaţiului... concept întâlnit frecvent în scrierile lui Philip K. Dick (“Total Recall”) sau Robert Heinlein (“Starship Troopers”). Dacă în filmul lui Scott avem de-a face cu un ‘marfar’ spaţial în care o sumă de oameni a muncii sunt angajaţi să-şi câştige pâinea semnând contractele corporatiste fără a da atenţie detaliilor (ca, atare, ‘fochiştii’ Harry Dean Stanton şi Yaphet Kotto se plâng permanent de micimea salariilor), în cel al lui Cameron avem de-a face principial cu acelaşi... tip de ‘nevinovaţi’, funcţionarul care îşi aşteaptă salariul lunar, eventual ceva bonusuri şi, în rest, se dedică familiei, transformând locul de muncă într-unul de joacă pentru copii (staţia de terraformare), plasat la polul opus faţă de scrobiţii aroganţi care iau decizii pe bază de cifre statistice şi nu au remuşcări în a trimite profesionişti cu gura mare la munca de jos (Ripley: “I don’t know which species is worse. You don’t see them fucking each other over a goddam percentage.”). În plus, autorul lui “Terminator” vine ca upgrade cu tuşa militaristă ce aminteşte de “Starship Troopers” şi teza prejudecăţii ‘rasei superioare’, umanitatea, ce poate extermina cu ajutorul armelor furnizate de tehnologie, fără probleme (cu toate că “they don’t show on infrared”), orice gândac din spaţiu (a se citi ‘inamic pe care nici măcar nu încercăm să îl înţelegem’). “Is this gonna be a standup fight or another bug hunt?... Me and my squad of ultimate badasses will protect you.” (Hudson). Cu aceeaşi aroganţă bazată pe arsenalul modern, SUA se implicase în războiul din Vietnam plătind preţul a 60,000 de vieţi pierdute şi a 300,000 de răniţi, din care mulţi populau încă, la mijlocul anilor ’80, centrele destinate veteranilor. Cele două componente se îmbină în mod sinistru în numele scopului comun: capturarea Alien pentru a crea arme biologice, cu riscul sacrificării tuturor oamenilor implicaţi accidental în operaţiune (“He figured that he could get an alien back though quarantine if one of us was impregnated.” – Ripley). Ironia involuntară indusă de Scott este aceea că, mai târziu, în “Prometheus”, sugerează că Alienii au fost de la început concepuţi de către Ingineri ca arme biologice contra oamenilor. Pe Fiorina 161 din “Aliens 3”, în penitenciarul privat deţinut de Weyland şi utilizat ca rafinărie de minereu, lucrurile sunt şi mai clare: “The company knows everything.” (Andrews). Echipa trimisă de urgenţă din partea corporaţiei este destinată exclusiv recuperării a ceea ce se află în interiorul organismului lui Ripley şi nicidecum îmbunătăţirii situaţiei deţinuţilor. După două secole, în “Ressurection”, compania Weyland a dispărut fiind înghiţită de... Walmart, însă pericolul s-a transferat în zona autorităţilor (U.S. nu mai înseamnă United States ci... United Systems), armata îşi face jocurile subterane cu contrabandiştii iar oamenii de ştiinţă se comportă la fel de inept ca în filmele lui Ed Wood. Înainte de a ne întoarce în timp cu “Prometheus”, vă recomand, considerând-o esenţială, asimilarea discursului lui Peter Weyland (Guy Pearce) de la conferinţa TED din 2023 (neinclusă în film dar prezentă ca bonus pe DVD/BR) legat de foc (focul, până la urmă, se dovedeşte a fi instrumentul utilizat constant de Ripley pentru a lupta împotriva xenomorfilor), “... fire, the first piece of technology”, şi de Prometeu, cel torturat prin mâncarea viscerelor de către vulturi la comanda zeilor (forţând analogia, Alienii care, după incubare, ies din cavitatea toracică în mod sângeros), conducând, conform logicii sale, spre un verdict categoric în pofida faptului că “rules, restrictions, laws, ethical guidelines, all but forbidding us from moving forwards.”: “We are the Gods now!”. O iluzie... căci am ajuns să avem probleme existenţiale dacă ni se descarcă bateria la smartphone, că, în loc să cucerim, am devenit mult mai vulnerabili în fata potenţialilor cuceritori (chiar de pe propria planetă), considerând eronat că zecile de ani de civilizaţie occidentală şi cultură consumeristă ne dau dreptul să gândim că suntem superiori altora. În acest context, era de aşteptat ca revolta împotriva dependenţei omului de ‘câştigurile’ aduse de ştiinţă şi de fulguranta evoluţie tehnologică ‘inteligentă’ să fie prezente în construcţia narativă în mod recurent. “Alien”: dezastrul este provocat de androidul controlat de corporaţie şi de computerul de bord (“Mother”). Completarea vine în “Prometheus” prin obedient-programatul David (Michael Fassbender). “Aliens”: experimentele ştiinţifice iresponsabile ce menţin prădătorii în viaţă omorând gazdele umane (“... surgically removed before embryo implantation” - Bishop). “Covenant”: inteligenţa artificială creată de om (David) se poziţionează peste ‘proiectantul’ său prin tentativa de a înlocui o specie cu alta. Vi se pare că ţin de SF? Informaţii seci legate de bio-arme (ca reminder): în timpul Războiului Rece, s-a aprobat planul de a produce 100 de milioane de ţânţari purtători a febrei galbene... în fiecare lună(!); în 1990, în cadrul ‘War on Drugs’, guvernul U.S. a alocat 6,5 milioane de dolari pentru omizi destinate a fi aruncate din avion pe plantaţiile de coca din Peru, iar în 1996 a fost creat CBIRF (Chemical Biological Incident Response Force) în cadrul U.S. Marine Corps. Acum, apropo de “Ressurection”. Pre-producţia sa a început în plin scandal public în ’95-‘96 legat de clonarea cu succes a primului mamifer, oaia Dolly... asta după 434 de tentative ratate şi, ca atare, este greu de crezut că premisa seriei de clone monstruoase a lui Ripley a făcut abstracţie de realitatea înconjurătoare. Riscurile experimentelor genetice au generat de atunci numeroase polemici legate de etică, în care extremele au fost reprezentate de luările de poziţie religioase şi cele care clamau potenţialul terapeutic şi reproductiv al unor asemenea cercetări. Lista conexiunilor cu viaţa de zi cu zi este însă mult mai lungă. În “Alien: Covenant” se relevă foarte clar că agentul patogen (pentru prima dată etichetat drept virus), extrem de mutabil, a plecat de la stadiul de contagiune aeropurtată ca să evolueze într-un organism de insectă parazită ce pătrunde în gazdă, rescriindu-i ADN-ul şi dand naştere a ceea ce ştim acum că sunt Alienii, ca urmare a experimentelor genetice ale lui David.  Feminismul. La data premierei “Alien” (1979), SUA traversa apogeul mişcării pro-feministe şi celebra fisurarea “the glass ceiling” (prejudecata care împiedica femeile să aspire la poziţii superioare... “the barriers to the advancement of minorities and women within corporate hierarchies”, invocată de Marilyn Loden în 1978). Spre deosebire de Lambert (Veronica Cartwright), Ripley este un simbol al egalităţii între sexe, profesionist şi om al legii, capabilă să managerieze deopotrivă situaţii curente şi crize complexe... ca orice mascul. În “Aliens”, perspectiva asupra feminităţii se schimbă radical, apropiindu-se de Alice din “Resident Evil” (evoluţia de la atitudinea ‘scapă cine poate’ la ‘să-i ucidem până la ultimul’, care o transformă pe Ripley într-o adevărată Action Heroine) întrucât valoarea dramatică a naraţiunii este fundamentată pe duelul matern dintre Ripley şi Regină, prima o femeie tarată psihic de faptul că, datorită vârstei, nu va mai putea procrea (fetiţa ei, lăsată acasă la vârsta de 11 ani, murise la 66, cu mult timp înainte ca mama să fie recuperată de Weyland din spaţiu), care îşi transferă potenţialul afectiv şi protectiv către micuţa Newt (aceasta îi spune “Mommy” spre final), şi ‘cloşca’ xenomorf ce are ca obiectiv esenţial perpetuarea speciei prin grija pentru puii crescuţi în coconii umani. “Alien 3” o determină pe femeia încă activă sexual (relaţia cu Clemens/Charles Dance) să se auto-sacrifice ritualic (purificarea prin foc) după ce descoperă într-un mediu fundamentalist misogin în care “we view the presence of any outsider, especially a woman, as a violation of the harmony, a potential break in the spiritual unity.” (Dillon), că a devenit mamă-surogat, fiind ‘însămânţată’ de un Alien, speranţa pentru supravieţuirea unei întregi specii. “Ressurection” ne înfăţişează apoi super-femeia, combinaţie genetică între două specii din care personalitatea sa extrage toate elementele de forţă, atât fizică cât şi psihică. În cei 300 de ani Ripley renăscută a devenit practic o entitate feminină supra-umană neasimilabilă unei persoane obişnuite (fiind o clonă, ca şi Alice) ci o personalitate dominatoare, care se transformă într-un role-model inclusiv pentru... androide evoluate dotate cu sensibilitate (Winona Ryder), dar şi pentru Alienii a căror Regină a fost răpusă de corcitura Alienoidă cu ochi expresivi (ne reamintim că reprezentarea gândită de H.R. Giger nu are ochi). Spre deosebire de Lt. Ellen Ripley, în “Prometheus”, Dr. Elizabeth Shaw (Rapace are ceva din structura osoasă facială ce respiră determinare prezentă şi în fizionomia lui Weaver) rămâne o idealistă în căutare de răspunsuri (“Why do you hate us?”, “But you must care about something...”) însă dovedeşte că are resurse formidabile de supravieţuire şi motivare în continuarea propriei misiuni (avortul, sacrificarea Inginerului). Ofiţerul Daniels (Katherine Waterston – “Fantastic Beasts and Where to Find Them”), a treia la comandă în ierarhia Covenant, este (după cum ne-am aşteptat), inclusiv prin fragilitatea fizică şi emoţională (pierderea prematură a soţului, căpitanul navei – James Franco), un personaj de tranziţie între savanta (Shaw) al cărei minte este... în nori şi pragmatica profesionistă antrenată în gestiunea crizelor (Ripley). Credinţă/Creaţionism. În opoziţie cu viziunea lui Fincher din “Alien 3”, cel al microuniversului depresiv modelat medievalist, în care, în comunitatea izolată, cultul pentru ştiinţă a lăsat locul unei forme de fundamentalism milenial Creştin, trilogia lui Ridley Scott care închide cercul ‘Alien’ insistă pe implicaţiile, pro şi contra, a nuanţării diferenţei dintre a fi ‘Creat’ şi a fi ‘Proiectat’. Nu întâmplător reprezentanţii speciei mult mai evoluate aparent responsabilă de naşterea umanităţii sunt numiţi Ingineri/The Engineers (noi am apărut ca rodul unui proiect şi nu a creaţiei unei entităţi spirituale sau a unui accident genetic natural), nu întâmplător Căpitanul Oram (Billy Crudup) este o persoană profund credincioasă care urmăreşte să îşi îndeplinească misiunea (ducerea miilor de colonişti spre un pământ şi o viaţă mai bună) precum Moise... simbolurile şi trimiterile (de cele mai multe ori, subtile şi discrete) la această temă sunt extrem de numeroase. Cineastul britanic pleacă de la “We are the Gods now!”, infatuarea omului (simbolizat de Weyland) care, datorită actului creaţionist (David, capodopera de inteligenţă artificială), consideră că are dreptul să ştie cine l-a creat pe el. Pericolul se ascunde în logica ‘inginerească’ a celui conceput care să îl determine să îşi distrugă creatorul (“He was human. Entirely unworthy of his creation... I pittied him at the end.”) în numele convingerii că, în mod premeditat, acesta i-a creat un handicap lipsindu-l de harul (pro)creaţiei (“... but you weren’t allowed to create. Not even a simple melody.”). Este cel din urmă mai natural decât artificialul doar pentru că... este muritor? În ultimă instanţă, sinteticul a evoluat la stadiul de a avea simţăminte complexe, idiosincrazii şi capacitatea de a dezvolta raţionamente care nu sunt bazate exclusiv pe logica pură. “Serve in Heaven or reign in Hell?”. Asemănările dintre David (Michael Fassbender) şi replicantul Roy Batty (Rutger Hauer) din “Blade Runner” al lui Scott din 1982 sunt incontestabile: ambii, luptători rebeli împotriva ‘părinţilor’ lor, sunt forme de inteligenţă artificială concepute ca prototipuri, capabile să evolueze emoţional şi să îşi dezvolte astfel o personalitate complexă care îi plasează pe un palier superior ‘proiectanţilor’ lor (mai ales că cei din urmă, Tyrell şi Weyland, sunt... muritori prin natura ambalajului organic). De unde vine atunci dreptul arogantului om-proiectant, el însuşi rezultat al unei proces de creaţie (de sorginte divină) sau design biologic (The Engineers), de a-şi aneantiza ‘copiii’ sintetici doar pentru motivul că aceştia au ajuns să îl depăşească intelectual? Scott nu îşi propune să dea răspunsuri ci să te determine să meditezi, mai ales în contextul explozivei evoluţii tehnologice de care umanitatea devine din ce în ce mai dependentă... inclusiv prin modul în care, în “Covenant”, “Alien”, “Aliens”, “Alien 3” şi “Alien: Ressurection”, sunt concepute - ulterior lui David - noile generaţii de androizi (Walter/Fassbender, Ash/Ian Holm, Bishop/Lance Henriksen, Annalee Call/Winona Ryder), cu setări din ce în ce mai sofisticate pentru a creşte obedienţa faţă de oameni şi de a anihila eventuale tentative de revoltă sintetică împotriva acestora. “What do you believe in, David?”/“Creation”.

Alien în Pop culture. Universul vizual Alien s-a extins în mod uluitor în Pop culture: animaţii & manga & parcuri de distracţii (“Animaniacs”, “Zig & Sharko”, “Gate: Jieitai Kano Chi nite, Kaku Tatakaeri”, “The Great Movie Ride” din Walt Disney World în care apare Alien-ul lui Giger ş.a.m.d.), jocuri video (“Contra”, Turrican II”, “Mega Turrican”, “Metroid”, “Conker’s Bad Fur Day”, “Mortal Kombat X”, etc.), jucării şi merchandising (peste 100,000 de varietăţi de obiecte şi collectibles, produse de McFarlane Toys, Kenner, Galoob, NECA şi Hot Toys), comics-uri (în special prin crossovere cu alte francize - “Buffy the Vampire Slayer”, “Superman/Aliens”, Green Lantern Versus Aliens”, “Mindhunter”, “Wild C.A.T.S./Aliens”, dar şi consistenta serie “Aliens” editată de Dark Horse). Cea mai de succes asociere s-a produs însă între mitologiile Pop-SF Alien şi Predator (ambele aflate în proprietatea Fox), atât prin intermediul benzilor desenate (responsabil, tot Dark Horse Comics), jocurilor video pentru computer, console sau telefoane mobile (dezvoltate începând cu anii ’90 de Capcom, Activision, Atari Corporation, Sega), dar mai ales, prin cele două filme, “Alien vs. Predator”/2004 şi “AVP: Requiem”/2007). Închidem dosarul nostru cu o scurtă trecere în revistă a “AVP”-urilor. Interesant e faptul că, deşi poziţionate inevitabil pe un nivel inferior seriei “Alien”, fără pretenţii de artă cinematografică, dar cu aspiraţii îndreptăţite (şi justificate spre final) la a deveni produse de basic entertainment (ca pure filme de acţiune cu accente Horror), tandemul ‘AVP’ prezintă câteva particularităţi interesante, indicând interesul producătorilor de a oferi poveşti complementare şi nu doar simple speculaţii consumeriste: a.) sunt doar două bucăţi şi gata (utilizarea cuvântului ‘Recviem’ în titlul celui din urmă este sugestiv); b.) introduce componenta milenială în istoria relaţiei Oameni-Predatori-Alieni (utilizând o analogie simplă, ‘vânătorii’ Predator au cultivat din vremuri străvechi specia umană ca pe ‘ovine’ (“Humans used to breed the ultimate prey.” – Sebastian, “AVP1”) destinate a alimenta, pe o planetă ce oferea condiţii propice (Terra), multiplicarea vânatului, mai exact... a ‘lupilor’ Alien, pe ale căror trofee îşi doresc periodic (la o sută de ani conform calendarului metric aztec) să le expună deasupra “şemineului”; c.) nu doar că respectă morfologia şi comportamentul fiecărui tip de personaj extraterestru dar introduce o nouă varietate, o corcitură, Pred-Alienul (Xenomorful născut din gazda unui Predator, cu o forţă fizică net superioară acestuia); d.) este deferent faţă de franciza originală “Alien”, în primul rând prin referinţele - care deschid şi închid cuplul de filme - la Weyland-Yutani, fictivul conglomerat anglo-japonez fondat în 2099 (finanţatorul expediţiei din “AVP1” este Charles Bishop Weyland, clin d’oeil-ul fiind evident la androidul Bishop interpretat tot de Henriksen în “Aliens”-ul lui Cameron din care povestea se inspiră fără jenă, iar în finalul lui “AVP2”, arma recuperată de la Predator este stocată, fiind considerată mult prea avansată ca tehnologie, la ordinul Mrs. Yutani); e.) având acţiunea plasată în contemporaneitate (începutul de secol 21, faţă de anul 2093 din “Prometheus” al lui Ridley Scott) ameninţarea extraterestră este resimţită de către spectator mult mai pregnant ş.a.m.d. ALIEN VS. PREDATOR (2004), scris şi regizat de Paul W. S. Anderson, specialist al adaptărilor după diverse jocuri video (“Resident Evil”, “Mortal Kombat”). 2004, insula vulcanică Bouvetøya din Antarctica, părăsită în mod misterios de exact un secol, unde expediţia finanţată de Weyland ajunge să exploreze o piramidă îngropată sub calota glaciară, descoperită prin satelit, ce prezintă caracteristici arhitecturale eterogene (aztece, cambodgiene, egiptene) şi care se relevă a fi un templu Yautja în care Predatorii îşi ţin sub control vânatul (Alienii) pentru tradiţionalele incursiuni centenare. Cu puţine excepţii, bipezii implicaţi accidental în aventura boreal-hibernală nu înţeleg nimic, nici din viaţă şi nici din moartea rapidă şi brutală, într-un spaţiu labirintic (interesantă găselniţa) ce îşi schimbă configuraţia la fiecare zece minute şi în care până şi umorul (“It’s like finding Moses DVD collection.”) pare tributar duelurilor AVP (trioul de pocitanii ‘prădătoare’ amatoare să se confrunte cu Regina Mamă înlănţuită şi cu plozii ei plini de acid - întâlnim spiritul de ‘stup’ din “Aliens”-ul lui James Cameron - se ocupă mai întâi să lichideze preventiv oamenii de la suprafaţă). Cam toţi, indiferent de specie, rasă sau vârstă, mor pe capete şi, în final, confruntarea se desfăşoară între Xenomorf şi o alianţă formată ad-hoc între Predatorul Scar şi femeia Alexa. În caftul apoteotic, cea din urmă, pe modelul lui Ripley (Sigourney Weaver), reuşeşte să o trimită pe Regină la fund (cel a oceanului îngheţat şi nu a spaţiului cosmic). Recuperat de către colegi, Scar, mort în ciocnirea brutală, este dus pe nava ce decolează spre planeta de bază, doar că acesta ne oferă o surpriză de final: din cuşca sa toracică iese un Alien care nu seamănă leit... cu un Alien. AVP: REQUIEM (2007, r: The Brothers Strause) reprezintă un sequel ce preia acţiunea imediat din momentul încheierii precedentului, cu Predalienul făcându-şi loc spre exterior din trupul lui Scar pentru a eşua alături de câţiva Alieni facehuggers pe Terra după ce naveta le este avariată. Un semnal de ajutor transmis de bravul Predator muribund îl determină pe solitarul extraterestru vânător Wolf să le ia urma pentru a-i rade de pe faţa pământului şi de a şterge urmele prezenţei acestora cu un lichid de culoare albastră care le dezintegrează organismele. Astfel, suntem transportaţi de scenariu în Colorado, în cătunul înconjurat de păduri Gunniston, afectat în general de probleme strict domestice (mama înstrăinată-fiica temătoare, fratele fost puşcăriaş-mezinul rebel, tatăl vânător-copilul cu vise de cercetaş, adolescentul retardat cu fibră-blonda satului-vânzătorul de pizza timid) şi care nu implică în mod uzual violenţă extremă cu accente Gore (jupuit de viu, membre secţionate, serii de embrioni vârâte pe gâtul gravidelor, proiectile nucleare... chestii d’astea, ‘simpatice’), ce devine zona de conflict între Predatorul Wolf şi Predalien (singura corcitură de acest fel, întrucât a parazitat organismul lui Scar), cel din urmă însoţit de tot neamul de Alieni preocupaţi de înmulţire (exterminarea oamenilor intră bonus în operaţiune). Cu toate că “Requiem” este mult mai Horror decât primul “AVP”, fraţii Strauss, experţi de altfel în F/X (“X-Men”, “The Avengers”, “300”), îşi dovedesc aici limitele ca regizori, deoarece nu reuşesc să echilibreze foarte bine dinamica celor două planuri ale naraţiunii (comunitatea umană izolat vs. extratereştri şi conflictul speciilor provenind de pe alte planete). Cred însă că v-aţi făcut deja o idee... sigur că sunt enorm de multe detalii ale căror tratament impropriu poate fi reproşat realizatorilor (ex. de ce echipa nu rămâne pe vas dacă este programată o săptămână de forare a puţului sau de ce nimeni nu pare a suferi realmente de frig în Antarctica? - AVP1, de ce intră părinţii în camera copilului cu lanterne şi nu aprind lumina sau de ce trebuie să cobori noaptea în canalizare la o distanţă mare de unde ştii că ţi-ai pierdut cheile de la maşină? – AVP2), dar, aşa cum spuneam mai sus, acestea nu impietează asupra eficacităţii celor două produse care nu îşi propun să livreze decât exclusiv Action-Horror, cu o grijă rezonabilă pentru a nu stârni susceptibilităţi printre fanii purişti a celor două lumi, Alien şi Predator. Iar explozia de final care înghite în flăcări orice formă de viaţă reprezintă un final absolut acceptabil. Fire, walk with me...

IOAN BIG
Septembrie 2017