Arhiva Video Vault 2016

LISZTOMANIA (1975, UK, r: Ken Russell) – DVD.

Unul dintre primele filme cu OS în Dolby Stereo, inspirat vagamente din “Nélida” (un succès de scandale publicat de Marie d’Agoult în 1846), “Lisztomania”, probabil cel mai subevaluat Biopic al lui Ken Russell, reprezintă un reper fundamental al esteticii Camp, un bull’s-eye în care, dacă ţinteşti cu orice tip de săgeată de cinefil sau meloman, nu ai cum să nu câştigi puncte: cercul exterior (din perspectiva puristă a abonaţilor la concertele Filarmonicii asupra muzicii şi biografiei sale oficiale), cercul intermediar (completarea personală a universului Romantic al muzicii clasice, începută de Russell cu Debussy, Ceaikovski şi Mahler şi încheiată cu Liszt, un francez catolic, un rus ortodox, un ceh evreu şi un maghiar nehotărât... aproape că sună ca într-un banc) şi punctul central, care îl face favoritul meu absolut printre Biopic-urile semnate de cineast - plasarea (aproape) perfectă pe frontiera dintre arta cultă şi cultura Pop(ulară). Să începem cu ‘exteriorul obiectiv’ al ţintei, în a cărui creionare, ca de obicei, mă voi limita la a da doar detalii biografice cu relevanţă semnificativă pentru naraţiunea cinematografică. Franz Liszt (1811-1886), muzician ungur cu o origine etnică încă controversată (germană, maghiară sau... slovacă?), considerat unul dintre cei mai tehnici pianişti din istoria muzicii, inventator al poemului simfonic, reprezentant de seamă al Neudeutsche Schule de compoziţie alături de Schumann, Berlioz şi Wagner, autor al seriei de “Rapsodii maghiare”, al “Anilor de pelerinaj” (suitele inspirate de picturile lui Rafael şi Michelangelo), dar şi al unui formidabil portofoliu de creaţii din spaţiul muzicii sacre, sponsor şi protector al multor colegi de breaslă (Chopin, Grieg, Saint-Saëns... ca să amintesc pe câţiva dintre cei care nu au apariţii semnificative în filmul lui Ken Russell), cu mai mult de 1000 de concerte susţinute în opt ani(!), majoritatea - la mijlocul secolului 18 - în scopuri caritabile sau umanitare (Şcoala Naţională de Muzică Maghiară, monumentul lui Beethoven, construirea Catedralei din Köln, etc.), mason activ în lojile din Berlin, Zürich şi Budapesta, a avut o viaţă personală aparent lipsită de multă sare sau piper: după un concubinaj neoficializat între 1835 şi 1839 cu Marie de Flavigny, Contesă d’Agoult (mai în vârstă ca el cu şase ani), din care au rezultat trei copii, s-a cuplat apoi - după o perioadă de burlăcie boemă caracterizată de excese sexuale - cu Prinţesa Carolyne zu Sayn-Wittgenstein, cea care l-a determinat să se concentreze pe compoziţie în detrimentul interpretării, într-o relaţie ce avea să dureze aproape două decenii şi se va încheia prin eşecul căsătoriei lor la Roma, datorită unui aranjament politic de culise de ultim moment dintre Papă şi Țarul Rusiei. Datorită morţii a doi dintre cei trei copii ai săi la începutul anilor ’60 (Cosima, supravieţuitoarea, se va mărita cu prietenul său Richard Wagner), Liszt optează pentru o viaţă monahală - ca membru al celui de-al Treilea Ordin Franciscan - şi este protagonistul în 1865 al ceremoniei catolice a tunderii părului tonsurá oficiată de Cardinalul Hohenlohe, în urma căreia devine abate cu... competenţă recunoscută inclusiv în exorcizări. Pentru cei dornici să exploreze subiectul în profunzime le recomand monumentala biografie în trei volume scrisă de Alan Walker pe parcursul a 25 de ani, “The Virtuoso Years” (publicată la Cornell University Press). Trecem însă acum la ‘cercul intermediar’ al ţintei desenate de Ken Russell, cea proprie şi personală, al conexiunilor cu viziunea sa de ansamblu şi al filmelor precedente aparţinand aceleiaşi ‘familii’. Aşa cum am mai spus-o, “The Debussy Film: Impressions of the French Composer” din 1965, reprezintă punctul de plecare ce a declanşat apetitul lui Russell pentru lumea muzicală din acea vreme, concretizat mai târziu în “The Music Lovers”, “Mahler” şi, acum, “Lisztomania” (ex. în perioada în care a fost bursier la Villa Medici din Roma, Claude Debussy era un fan declarat al lui Franz Liszt, cel care avea să îi umbrească peste ani creaţia Impresionistă pe acelaşi subiect cu “Les Jeux d’Eaux à la Villa d’Este”... paranteză: deşi în cazul său era vorba de Vivaldi, vă mai amintiţi de “Eaux d’artifice” din 1953 a lui Kenneth Anger la care am făcut referire în primul capitol?; Alexandr Borodin, unul dintre protejaţii lui Liszt, este folosit de Nina ca armă sexuală împotriva soţului său înstrăinat, Ceaikovski; Romantic întârziat ca şi Mahler – cel certat de propriul tată că nu îşi propune să devină un nou Liszt - maghiarul a fost la rândul său pasionat de mitologie iar în multe din poemele simfonice a încercat o revitalizare a naturii prin intermediul discursului muzical, ş.a.m.d.). Regizorul are grijă să mai înnoade câteva legături între propriile realizări (cu trimiteri inclusiv la punerile în scenă de Operă sau Musical), însă cea mai pregnantă dintre acestea rămâne cea cu “Mahler”: Ken Russell nu a considerat că şi-a terminat războiul cu familia Wagner (vom vedea ceva mai jos cum îşi finalizează în mod brutal vendetta). Ajungem astfel în centru, la fascinantul bull’s-eye. Ca interpret de geniu, Franz Liszt a fost cu adevărat cel dintâi Pop star al muzicii clasice, iar ‘Lisztomania’ un fenomen real (termenul a fost inventat de poetul Heinrich Heine ce face referire pentru a îl explica inclusiv la Bona Dea, zeiţa asociată cu fertilitatea şi castitatea în vechea religie Romană, adoptată din Magna Graecia, al cărei cult de proslăvire era interzis bărbaţilor). La concerte, publicul, preponderent feminin, se călca în picioare într-un extaz mistic pentru a obţine o batistă, mănuşă sau chiar şuviţe din părul vedetei (fetiş la mare căutare). Evident, Ken Russell nu se născuse încă dar avea în schimb la activ experienţa... Beatlemania anilor ’60 şi a primirii frenetice de către fanii din întreaga lume a port-drapelelor Pop-Rock ale ‘British Invasion’ (The Rolling Stones, The Who, The Kinks, etc). Mai mult, trupe de Prog-Rock precum Pink Floyd, Emerson, Lake & Palmer, Yes sau Genesis umpleau deja stadioane, în timp ce, în cluburile cu ring de dans, muzica Disco începuse să îşi clameze dominaţia. În plus, Russell prinsese gustul pentru Pop culture datorită lui “Tommy” (a început filmările la “Lisztomania” înainte de premiera acestuia iar la vremea lansării, adaptarea după Opera Rock a lui The Who încă avea încasări remarcabile la box-office) astfel încât pop(ularitatea) - cuantificabilă inclusiv printr-un succes... comercial semnificativ - unui interpret şi compozitor de muzică cultă nu avea cum să îl lase indiferent. Chiar şi în ceea ce priveşte concertele de la noi, lucrurile au stat similar şi voi spicui pentru exemplificare din cercetarea muzicologului bănăţean Franz Metz (citat în articolul lui Ştefan Both din “Adevărul”, martie 2012): “Era primit ca un superstar de astăzi. La intrarea în Arad, a fost întâmpinat de foarte multă lume, iar chiar pe drum i s-a oferit diploma de onoare a oraşului... La Timişoara a fost primit regeşte. Pe 1 noiembrie 1846, în Piaţa Unirii, s-a montat un arc de triumf, pe care scria ‘Bun venit Franz Liszt la Timişoara’. A venit cu diligenţa personală, în care se putea locui, pentru că avea şi dormitor.”. Mai mult decât suficient pentru Ken Russell, care transformă biografia muzicianului într-o radiografie crâncenă a show-bizului (chiar şi acum) actual printr-o înşelătoare întoarcere în timp, deghizată sub forma unei serii de vigniete cinematografice satirice (sau maliţioase) ce trimit, după cum vom vedea, la genuri clasice ale celei de-a şaptea arte, pe un ton care pendulează între deferenţă şi ireverenţă. Îi avertizez pe fanii conservatori ai muzicii lui Liszt şi a lui Wagner că se vor lua cu mâinile de cap, îşi vor acoperi apoi urechile, înainte de a scoate dezgustaţi filmul din aparat, întrucât Rick Wakeman, clăparul trupei de Rock Progresiv Yes, a fost cel ales pentru a le prelucra la sintetizator compoziţiile pentru soundtrack şi o face asezonându-le cu inflexiuni Country, Pop sau balcanice (auzim, la un moment dat, chiar şi ceva din “Ionel, Ionelule”). Russell însuşi a scris mare parte din textele cântecelor, iar Roger Daltrey de la The Who (deja versat în ale actoriei după experienţa cu “Tommy”), interpretul lui Liszt, asigură interpretarea vocală. Wakeman, care apare în film ca... Thor, l-a utilizat pentru înregistrări inclusiv pe Jack Bruce, basistul super-grupului Cream, iar faptul că Ringo Starr de la Beatles joacă rolul... Papei vă poate da deja un indiciu consistent al modului în care este abordată această biografie. Să începem. Prolog de capă şi spadă: Liszt este surprins de Contele d’Agoult (John Justin – speculantul de artă Lionel Shaw din “Savage Messiah”) în timp ce sărută alternativ, cu viteză şi precizie de metronom, sânii apetisanţi a Mariei (Fiona Lewis) şi, scos despuiat din aşternuturi, trebuie să se apere de asaltul spadasinului lezat în onoarea-i de familist. Marie d’Agoult, dezesperată: “Spare him, François! Don’t cut off his... genius in it’s prime!”. După un sec “Oh, is that what you call it?”, cuplul prins în flagrant delict este închis într-un pian alb şi depus pe şinele de cale ferată (conceptul de coşciug ca vehicul pentru viziuni coşmareşti l-am mai întâlnit deja în “Mahler”, şi îşi are probabil obârşia în “Vampyr”-ul lui Carl Theodor Dreyer din 1932, cu Allan Gray visând că este îngropat de viu). Apropierea trenului cu farurile aprinse se suprapune peste flash-ul unui aparat foto şi suntem brusc transportaţi într-o ‘realitate’ dominată de absurd (petrecerea opulentă şi deşănţată de dinaintea unui concert) în care Ken Russell - pentru a sublinia că, deja, interpretul (vedeta de pe scenă) a devenit mai important pentru consumatori decât însuşi creatorul muzicii - atacă aproape cu sadism simbolurile vremii. Este ca un soi de “Riverworld” (universul imaginat de Philip José Farmer în remarcabila sa serie de cărţi SF) conceput de Russell pentru a condensa în acelaşi spaţiu figuri relevante pentru cultura epocii. Într-o atmosferă foarte Pop-Rock, dominată de presiunea mulţimii de groupies de la uşă şi de agenţi de pază ce poartă tricouri pe care este scris ‘Franz Liszt’, în care starul, pentru a-l impresiona pe junele Wagner (îmbrăcat ca Domnul Goe în “marinel” şi cu un comportament la fel de enervant) se foieşte ca un cocoş viril la bustul gol având pe umeri o haină de blană (crucifixul supradimensionat de la gât este nelipsit de la început şi până la sfârşit), trec prin cadru Johannes Brahms (“Piss off Brahms!”... “He’s a wanker”), rubicondul şi bulimicul Gioachino Rossini, care profeţeşte molfăind apropo de filiformul Hector Berlioz “I tell you. He’s gonna be a sick boy one day” (o referinţă sinistră la moartea acestuia din 1869 datorată durerilor intestinale extinse la nivelul stomacului), cinicul evreu Mendelssohn Bartholdy (“Music, shmusic, it’s a living, dear boy.”), curtezana şi dansatoarea Lola Montez ce vine să îi ofere un şpriţ cu ţâţele la vedere (“Is Lola Montez deductible, love?”), bolnavul mintal Robert Schumann portretizat aici ca pervers exaltat la picioarele bisexualei George Sand (Imogen Claire – “Savage Messiah”) şi, preferatul meu prin schimbul de replici cu Wagner, Johann Strauss. R.W.: “You are Robert Schumann?”; J.S: “No no no. That’s Schumann. I am Strauss.”; R. W: “Not Johann Strauss?”; J.S.: “No! Levi Strauss!”. Delicios... dar mai greu de îngurgitat pentru unii cinefili pe care părinţii lor scorţoşi i-au dus încă din clasa întâia la şcoală în smoking & papion, cu integrala “Inelului Nibelungilor” în ghiozdan şi cu portretul lui Enescu pe supracoperta de plastic a abecedarului. Bla, bla, bla... să revenim la definirea relaţiei dintre un puţoi hiper-talentat dar oportunist şi lipsit de scrupule (Wagner) şi o vedetă foarte grijulie (deşi, nu zgârcită) cu administrarea banilor câştigaţi (Liszt). Voi consuma niţel mai mult spaţiu dedicat petrecerii cu reproducerea unui schimb de replici dintre cei doi întrucât mi se pare relevant pentru perspectiva din care, evident discutabil (dată fiind abordarea neortodoxă), Ken Russell construieşte ulterior relaţia din tandem. Succint, mă limitez la ‘schimbul de focuri’: R.W. “The trouble with your friends, Liszt, is they’re all bourgeois pigs.”; F.L. “Pigs if you please. But aristocratic pigs, not bourgeois.”; R.W., agresiv: “To you, the piano is just a harlot!”; F.L., calm: “Yeah, and every penny earned by that harlot tonight goes to build a monument to your beloved Beethoven.”; R. W. nu se lasă: “Once you deduct your expenses! Read this... the piano as an instrument of a revolution”. Ceea ce am scris până acum poate da impresia de tratare superficială a unui subiect serios sau de mistificare tendenţioasă a realităţii din partea lui Ken Russell pentru a o duce în derizoriu sau în... rizibil. Nu asta mi-a fost intenţia, deoarece acest segment are un final inspirat, în luxosul dormitor conjugal al lui Franz şi Marie, în care aceasta îl întreabă casual (conversaţie de mic dejun) “Writing a symphony?”. El, sec: “Doing the account.”. Dacă ne întoarcem asupra rândurilor de mai sus (dincolo de vizionarea propriu zisă a filmului), realizăm că Russell, aşa cum a perceput-o el la mijlocul anilor ’70, oferă o explicaţie substanţială a fundamentării punţii dintre arta cultă şi cultura Pop(ulară): banii! Bani mulţi care puteau fi câştigaţi în schimbul vulgarizării rezultatului artistic astfel încât acesta să devină accesibil plebei, independent de subiective stipendii monarhice sau de concubinaje de complezenţă cu văduve frustrate dar bine încoţopenite financiar, departe de breselele artistice elitiste populate de mediocrităţi sau de o aristocraţie a cărei rigiditate spirituală ajunsese să se confunde cu snobismul, orientată mai degrabă spre organizatorii de spectacole interesaţi ca producţiile lor live să fie... sold-out. Paradoxal, în pielea lui Franz Liszt, Roger Daltrey de la The Who ajunge să îl joace pe Mick Jagger de la The Rolling Stones(!) şi mă refer aici la combinaţia între charismă, virilitate, egocentrism, pedanterie şi grijă pentru propriul look, vestimentaţie şi stage-design, flerul legat de marketing şi obsesia pentru detaliile afacerii hiper-profitabile ce stă îndărătul artei şi a celebrităţii. Capacitatea sa nativă de manipulare se manifestă cu maximă pregnanţă în scena concertului dintr-o sală populată eminamente de tinere ce se comportă isteric, precum admiratoarele lui Elvis Presley sau ale lui Jerry Lee Lewis, în care desele întreruperi sunt generate fie de groupies scăpate de sub control care se bat pentru mănuşile cu degete foarte lungi pe care pianistul şi le extrage tacticos şi lasciv de pe mâini, fie de amantele care sunt disperate să îşi ceară drepturile în văzul şi auzul mulţimii. Ca Pop Star, Liszt oferă publicului ceea ce vrea să audă, agreabila şi fredonabila melodie “Chopsticks” (valsul compus la 16 ani de englezoiaca Euphemia Allen sub pseudonimul Arthur de Lulli) în care însă, pentru a promova noul, ambalează cu un cinism detaşat şi simpatic (spre disperarea agitatului Wagner, aflat în public), pasaje din opera “Rienzi, der Letzte der Tribunen” într-o combinaţie Camp cu schimbări de costume, declaraţii despre cauzele caritabile, Ungaria şi dansuri pe pian (un mix coregrafic între Csárdás şi Ugrós). În particular, îşi are diferendele cu Marie apropo de cei trei copii ai lor care, din cauza absenţelor dese generate de turnee, se simt neglijaţi, dar şi pe tema ascensiunii sale în lumea bună, construită pe... sex: F.L. “So, you’ve thrown all up to run with a servant and you say it wasn’t for sex?”; Ex-Contesa d’Agoult, fata Vicontelui de Flavigny şi scriitoare de povestioare romantice sub pseudonimul Daniel Stern: “What about you? Your big ambition was to stick your working class cock up a piece a high-class crumpet!”. Ken Russell face trecerea spre partea a doua a filmului printr-o asociere fabuloasă între un omagiu adus filmului mut (Daltrey este Charlot ce, într-o bojdeucă, compune la pian “Dream of Love” –“Love’s Dream” pe OS – animat de iubirea neţărmurită pentru ea, fiinţa devotată, cea care brodează ‘Home Sweet Home’ într-un contur de inimioară, într-un ambient sărăcăcios în care singurul simbol viu colorat prezent în exces este însăşi inimioara... OK, asta până la apariţia copiilor asociată cu dispariţia progresivă a notelor de pe portativ) şi interludiul tipic Romantic ce o introduce în scenă pe adolescenta precoce Cosima (şi a sa păpuşă Voodoo) căreia tatăl îi mărturiseşte – cu “Rapsodia Ungară nr. 14” în fundal - că şi-ar vinde sufletul pentru a-şi redobândi putirinţa de a compune muzică şi nu doar de a o interpreta în mod strălucit: “Don’t worry Daddy, you shall write nice tunes again. I pray to God every night that you meet the Devil so you can sell it your soul... just as you wanted.”. Nu cred că este deplasat ca aici să fac o trimitere fragmentară la textul piesei Rolling Stones, “Sympathy for the Devil” (omagiu ironic adus Diavolului de către tandemul Jagger/Richards, cu siguranţă cunoscut de Russell până la al său “Lisztomania”, întrucât fusese lansat în 1968): “I’m a man of wealth and taste/I’ve been around a long, long year.../Pleased to meet you/Hope you guess my name/But what’s puzzling you/Is the nature of my game/I stuck around St. Petersburg/When I saw it was a time for a change...”. Asta deoarece, în film, ne mutăm în Rusia, unde Liszt acceptă invitaţia de a concerta şi, în cele din urmă, pactul faustian, cu Prinţesa Carolyne zu Sayn-Wittgenstein, după un intro asigurat ludic de Oliver Reed (“The Devils”, “Tommy”) care îl expune într-un cameo pentru ‘dezinfectare’ unei băi de fum generate de şuvoaie provenite din cururi de nuduri sculptate încastrate în pereţi. Ca şi în ceea ce priveşte capodopera lui Dante Alighieri “Divina Comedie”, Franz Liszt a fost întotdeauna obsedat de miturile lui Faust şi Mephisto (ex. “Eine Faust-Symphonie in drei Charakterbildern” din 1857, cele patru valsuri compuse între 1859 şi 1862) iar intrarea în acest spaţiu era de aşteptat din partea lui Ken Russell. Ineditul (şi spectaculosul) abordării sale a emasculării lui Liszt ca preţ al recâştigării potenţialului creativ constă în jonglarea între două planuri, ambele consumate într-o dominantă cromatică roşie printre coloanele în formă de penis ale altarului/sălii de primire a Prinţesei şi ambientul ortodox stilizat din perspectivă Pop-Art (ex. inclusiv paravanul în spatele căruia Liszt acceptă docil să se îmbrace în femeie este decorat cu portretul unui sfânt, aparent pictat tradiţional, dar care poartă chipul lui Pete Townshend de la The Who, sau reinterpretarea semnificaţiei fumului în ritualuri, de la cădelniţă la... trabuc). Planul metaforic, o halucinaţie consumată pe “Orpheus Song” interpretat de Daltrey (“My shame, be my gain, together we can light the flames/Flames of life, flames of truth.”), ce ni-l arată pe Liszt supus unei exorcizări, în care coregrafia amantelor ce îl bântuie trece prin Burlesque, Cancan, Country-Rodeo şi Revue pentru a-i însoţi penisul gigantic spre ghilotina păzită de o Carolyne încorsetată în roşu, plină de cruci (ce, evident, atârnă invers pe sani şi în zona pelviană în care, la un moment dat, îl absoarbe dominator pe fragilul artist), cea care trebuie să îl elibereze definitiv de ‘povara’ pământeană (“Art is Holy. The inspiration comes from Heaven”). Reintrarea în realitate (al doilea plan) este realizată în mod tăios prin intermediul contractului (de această dată, unul cu valoare... juridică) pe care Liszt trebuie să îl semneze cu o femeie hotărâtă ca, din acel moment, să îl sechestreze într-un ‘turn de fildeş’ iar ea îi să gestioneze absolut toate celelalte aspecte ale existenţei sale lumeşti: “Do you believe in the Holy Sacrament of Love?... You wish to enter into the Kingdom of Heaven? No longer you must prostitute your art. Music, like sex, should be approached into a religious spirit.”. Antract luminos. Fericit şi dezinteresat inclusiv de ce se întâmplă cu fosta sa familie, Franz Liszt compune plin de inspiraţie şi de energie (realitatea arată că a fost extrem de prolific în perioada primilor săi 12 ani la Weimar, petrecuţi sub tutela lui Carolyne) până când în viaţa sa reintră inopinat tânărul agitat Richard Wagner, ridicat în rang între timp de Ken Russell de la ‘revoluţionar’ la... ‘comunist’ vânat de mercenarii aflaţi în solda exploatatorilor decadenţi şi putrefacţi (dincolo de simbolicul furt al Cosimei de lângă soţul său Hans în groapa de obuz în timpul insurecţiei din Dresda, parte a Revoluţiei europene de la 1848, este probabil ca cineastul să fi dat atenţie speculaţiilor ulterioare generate de Agnes, una dintre prietenele lui Liszt, prin relaţia sa indirectă cu Karl Marx – puteţi citi mai multe în “Franz Liszt and Agnes Street-Klindworth: A Correspondence 1854-1886”, Pendragon Press 2000, editor: Pauline Pocknell). Doar că acest pseudo-comunism pus ca etichetă lui Wagner reprezintă doar un pas în planul aproape diabolic al cineastului de a-l portretiza deformat pe compozitorul german. Acesta se relevă a fi un vampir în sensul propriu (în şotronul stilistic cinematografic pe care Ken Russell îl joacă în “Lisztomania”, tributul adus clasicelor Horror nu putea lipsi) care îl suge de... orice pe maghiar (sânge, creativitate, muzică, familie, apropiaţi, sponsori) pentru a-şi justifica crezul: “The belief that I shall write music that will fire the imagination of the German people and bring to light a man of iron, to forge the shatthered fragments of this country into a nation of steel. A wish you will help me realise, dear Franz.”. Până însă a ne reîntâlni cu autorul lui “Lohengrin” (căci, pentru moment, el apare şi dispare în cadru ca pasărea junglei Aracuan – ‘prapapapapa ya’ - din scurtmetrajul “Donald Duck Clown of the Jungle” din 1947, pe care pot paria că nu l-aţi mai revăzut de mult sau... deloc), Ken Russell termină în ‘cheia’ comediei de situaţie episodul legăturii cu Prinţesa: ea se prezintă nerăbdătoare în faţa altarului în care soboare de preoţi, atât ortodocşi cât şi catolici, aşteaptă împreună pasiv să oficializeze relaţia, dar Papa, undercover (Starr ascuns sub o pelerină de călugăr umil), sfătuieşte mirele să revină la pactul cu religia faţă de care a fost atras încă din copilărie. Căsătoria nu mai are loc, ea ameninţă că va scrie o carte-tabloid, “Cauzele interioare ale slăbiciunilor exterioare ale Bisericii în 1870”(!), în... 24 de volume, şi îi dă definitiv cu flit artistului prin mesajul memorabil: “Look me up between chapters. We’ll say a few Hail Marys and drink a few Bloody Marys together. Bye!”. El, devenit “franziscan”, prins în flagrant (... de sex) de Papă, ar putea fi iertat de acest mic păcat datorită faptului că face o muzică divină, însă Suveranul Pontif nu poate trece cu vederea că: “You could’ve been the greatest Catholic composer on Earth... but your daughter deserted her husband, renounced her faith and married the Anti Christ... Satan himself, Richard Wagner!”, un ‘Prinţ al Întunericului’ pe care Papa (un Ringo Starr delicios, încălţat cu ciocate Western cu pintenii aferenţi!) îl consideră responsabil de o “obscene religion of his own creation”. Căci, până la urmă, chiar dacă faci parte din Beatles, “How can Holy Mother Church can give the heart blessing to music written by the father-in-law of the Devil?”. Singura soluţie? Acceptarea unei misiuni sacre: “Cast away the Devil and redeem your music.”. Astfel ajungem într-un mix muzical de Horror-Gothic şi... comics, mai exact în castelul lui Wagner sau al lui... Frankenstein, tratat în ansamblu à la Mel Brooks (parodia acestuia, “Young Frankenstein” avusese premiera cu un an înainte de “Lisztomania”), dacă acesta ar fi fost pasionat de benzi desenate! “His music is an evil drug, masquerading as a universal cure” spune Hans von Bülow, reciclat din poziţia de om de încredere/student al lui Liszt şi fost soţ al Cosimei în cel de valet grotesc a neamţului. Ce face subversivul Russell, cu o grimasă sardonică pe chip? Ia conceptul de “übermensch”/supra-om al lui Nietzsche (enunţat în a sa celebră scriere “Also Sprach Zarathustra” din 1883) şi îl combină cu cel de “superman”/super-om, creat de Siegel şi Shuster în 1933 pentru DC Comics (da, Superman în comics-uri are şi el o vârstă respectabilă!). Echivalentul Doctorului Frankenstein este super-omul Wagner, un Rock-Star în costum de Superman (“We will be the master race!”), adulat de tinerele generaţii spălate pe creier (purtătoare de tricouri cu ‘W’ pe piept... “The flower of a new Germany”) în cadrul unor ritualuri păgâne în care nimfele ariene pure sunt siluite cu sălbăticie de golemul tatuat cu steaua în şase colţuri, în aşteptarea salvatorului: “The new Messiah will drive the beast from our land.”. Acest ‘Mesia’ (Rick Wakeman însuşi), întruparea zeului nordic Thor – botezat ad-hoc, cum altfel, Siegfried - este creaţia de laborator (muzicală) a lui Wagner (interpretat de Paul Nicholas, ‘vărul Kevin’ din “Tommy”), monstrul lui Frankenstein care simbolizează... supra-omul, exponentul rasei superioare, ce primeşte ca ordin “să omoare toţi Stein-ii şi poate şi câţiva Coen-i” dar înţelege că are de băut cât mai multă bere (“stein”=”halbă de bere”) după care poate să râgâie tacticos şi să urineze în şemineu. Asta, în contextul în care salvatorul credinţei, Liszt, trebuie să se lupte cu argumente ‘serioase’ ale lunaticului vizionar (în realitate cei doi au fost prieteni şi s-au respectat reciproc pentru talentul muzical întreaga viaţă): “The Church wants me dead, Franz... German music is good enough for me or will be when we get rid of the Jews... My music and my philosophy will give him life [se referă la übermensch-ul creat artificial – n.a.].”. Zdrobit între ruinele altarului de asaltul muzicii sacre interpretate la pian de Liszt, supermanul vampir comunist Richard Wagner o lasă moştenitoare spirituală pe Cosima care, după ce îl vânează pe taică-su în stil şaizecist (stilistic vorbind) printre frânturi de oglinzi personalizate cu svastici şi îl supune torturilor Voodoo, ridică din criptă noul monstru, un Rambo-Siegfried (Wagner resuscitat) cu mustaţa lui Adolf Hitler, care, secondat de gaşca de ‘wunderkinzi’, mitraliază nediscriminatoriu tot ce mişcă (evident, mai ales în cartierul evreiesc), inclusiv pe tatăl stăpânei sale nemiloase. ”You’re responsible for this with your decadent religion”! SF-ul nu putea lipsi aşa că defunctul Liszt, înconjurat de un comando de femei (cele care i-au jalonat existenţa, cu bune şi rele), revine din Lumea de Apoi într-o rachetă în formă de înger asamblată din tuburi de orgă, cu misiunea... “Let’s put him out of his misery”. Normal, Daltrey ne cântă o piesă înălţătoare (titlul este “Peace at last”) al cărui mesaj ne emoţionează (teoretic) până la lacrimi: “Now love is one!”. Una peste alta, trebuie să admiteţi că mai rar un asemenea Biopic dedicat unui compozitor legendar, iar dacă n-aţi înţeles mare lucru din ce-am scris, sfatul meu este să nu reveniţi asupra textului ci să vă uitaţi direct la film. Observaţii de final: odată ce Ken Russell şi-a reglat problemele personale cu fantoma lui Wagner, s-a încheiat şi colaborarea sa cu actorul Paul Nicholas, lansat la începutul anilor ’60 ca vocalist de muzică Pop (cu Paul Dean & The Dreamers) dar ulterior rămas în amintirea cinefililor pentru rolurile din “Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band”-1978 sau din “The Jazz Singer” al lui Richard Fleischer din 1980; trebuie menţionate şi cateva nume mai puţin vizibile la o parcurgere superficială a genericului: DoP-ul polonez Peter Suschitzky ce venea după “The Rocky Horror Picture Show” şi avea să fie responsabil apoi de imaginea lui “Star Wars: The Empire Strikes Back”(!), editorul de sunet Terry Rawlings (“Alien”, James Bond’s “Goldeneye”, nominalizat la Oscar pentru “Chariots of Fire”) şi Colin Chilvers, omul din spatele efectelor speciale de la primele trei... “Superman”. Extra: comentariu audio al cineastului. Tehnic: rezonabil. [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016]

IOAN BIG
31 Decembrie 2016

ATTACK OF THE LEDERHOSENZOMBIES a.k.a. ANGRIFF DER LEDERHOSEN ZOMBIES (2016, Austria, r: Dominik Hartl) - DVD

Film care “... takes genre conventions and gives them an alpine twist” (Rob Aldam, noiembrie 2016, backseatmafia.com). Un singuratic pe snowmobil în pădurile din Tirolul de Sud întâlneşte în cale un ren-zombie care se înfruptă din rămăşiţele unui antebraţ uman. Apoi, genericul e suficient de explicit: fluidul conţinând ‘cristale de înaltă calitate’ (numit ironic “Solanum plus Hen”) inventat de un hillbilly cu floare de colţ la pălărie (actor: Karl Fischer, interpretul lui Sigmund Freud în Horror-Com-ul “Therapy for a Vampire” din 2014), menit - prin capacitatea sa verzulie de a produce zăpadă artificială - a relansa interesul turiştilor pentru a skia permanent în Alpii austrieci, diminuat constant în ultimii ani datorită micşorării sezonului (urmare a efectelor încălzirii globale), accidental, produce primul zombie când se infiltrează în organismul investitorului rus... Cehov. Între timp, o echipă multinaţională de filmare/foto îşi face treaba corporatistă având ca subiecţi doi tineri specialişti în snowboarding (cadrările şi ambientul trimit la obscurul dar efervescentul film al lui Christian Duguay, “Extreme Ops” din 2002). Toţi se intersectează, ceva mai târziu, în cârciumioara tradiţională de la parterul pensiunii din vârful muntelui. Atmosfera “Edelweiss... Edelweiss” este cu certitudine amuzantă, mai ales că evită să alunece spre parodia vulgară: şniţel cu găluşte, berici, cozi împletite, currywurst, şnaps, chiftele, ospătăriţe rubiconde... dar şi spaghete bologneze sau iodlere Techno-Dance (pe modelul mutilării de către Rednex a muzicii Country şi nu pe cel al “Sunetului muzicii” cu Julie Andrews). Telescaunul nu funcţionează şi nu pot cobori în vale, locuri de cazare nu mai sunt, temperatura de afară începe să scadă dramatic, aşa că sunt condamnaţi să chefuiască în tavernă întreaga noapte. Doar că, până să se lase seara, lui Cehov încep să i se înmulţească pustulele pe faţă şi accesele de vomitat un lichid fluorescent (memorabilă scena cu el pe ringul de dans!), i se deschide apetitul şi atacă petrecăreţii în mod discret... la jugulară. Chiar aflaţi în mijlocul unui carnagiu, puţinii rămaşi neafectaţi sunt ori inconştienţi de iminenţa pericolului, fie se luptă cu mijloace şi instrumente care amintesc inevitabil de pub-ul “Winchester” din “Shaun of the Dead” al lui Edgar Wright. Zombie-turişti hibernali, al căror Make-Up este remarcabil (numele lui Tissi Brandhofer, responsabilul de F/X nu spune mult decât în asociere cu munca sa la... James Bond’s “Spectre” sau la Actioner-ul “Big Game”/2014 cu Samuel L. Jackson şi Ray Stevenson), sunt lenţi, au un comportament pur animalic şi... se dezmembrează foarte uşor. “Bat... uat iz ă zombi?” întreabă cu accent ‘arian’ incredula Rita, patroana locantei, o austriacă pur-sânge trecută bine de vârsta a doua (Margarete Tiesel, actriţă de televiziune), aflată printre cei cinci supravieţuitori refugiaţi în mansardă (Franz, despre care nimeni nu ştie că e verosul afacerist care a creat fluidul ucigaş, un sportiv danez care află pe mobil informaţii din filme despre cum se omoară zombie, şi un cuplu de tineri ceva mai raţionali şi proactivi... “We’ve gotta go all Chuck Norris on their asses.”/”Chuck Norris? How old are you, dude?”). Savuroase... scenele din toaletă, gheţuşul din faţa barului, beţele de ski din scăfârlia scandinavului – “Now you see me?”, dansul arhaic printre morţi-vii, iar de la jumătatea filmului, când efectele Gore încep să se înmulţească pe muzica lui Strauss (virusul se propagă în sistemul circulator pe “Dunărea albastră”!) odată cu evadarea în codru şi aşteptarea spectatorului este direcţionată pe linia Horror se constată că... zombie reacţionează la muzică (de pe telefonul mobil). Payback time. Mai ales că Rita scoate din subsol arsenalul defunctului său soţ nazist şi se transformă într-un Terminator neîndemânatic dar eficace, iar tandemul sportiv (englezul Laurie Calvert, care a trebuit să se antreneze pentru rol timp de trei luni cu snowboarderi profesionişti, şi cehoaica Gabriela Marcinková – “Byzantium”) apelează la un inedit instrumentar montan pentru a-şi face pastă de mici şi, ulterior, fulgi de nea, oponenţii. Zom-Com-ul austriac semnat de cvasi-debutantul Dominik Hartl, născut în 1983... în Alpi, la Schladming, nu emite pretenţii de subtilitate, satiră sau comentarii sociale acide, mulţumindu-se să exploateze (cu succes, în opinia mea) haioşenia premizei. Nu vrea să îngrozească ci doar să amuze. Reuşeşte. Extra: zero. Tehnic: excelent.

ZONE OF THE DEAD a.k.a. APOCALYPSE OF THE DEAD (2009, Serbia/Italia/Spania, r: Milan Konjević & Milan Todorović)

Primul film sârbesc cu zombie a fost precedat în 2007 de scurtmetrajul “Zona Mrtvih” (disponibil pe YouTube), conceput de Milan Todorović - totodată şi producător - ca un demo pentru atragerea de investiţii în realizarea proiectului mare. Practic, scena de două minute este extrasă din scenariul scris pentru “Zone of the Dead” cu diferenţa că realizarea se apropie de stilul comics-urilor (Milan Konjević este un creator respectat de benzi desenate, fiind autorul francizelor “Romero”, “Dusk Fighters” şi “Generation Tesla”) şi nu seamănă cu ceea ce se vede în lungmetraj. Todorović va încerca să aplice ulterior aceeaşi tactică prin “Wrath of the Dead” din 2014, în fapt un prolog pentru sequel-ul la “ZOTD”, ce nu a ajuns însă să depăşească niciodată faza de pre-producţie. Revenim la subiectul nostru ce debutează cu un citat din piesa “Hoţii” a lui Friedrich von Schiller, definitorie pentru mişcarea Romantică germană Sturm und Drang: “... then came a sound, as from brazen trumpets. ‘Earth, give up thy dead; sea, give up thy dead!’ And the open plains began to heave and to cast up skulls and ribs and jawbones and legs which drew together into human bodies and then came a sweeping along in dense, interminable masses; a living deluge.”... Zona industrială Pančevo (sudul Banatului sarbesc), Iugoslavia, 1985... bombardată masiv de forţele NATO în 1999. Nu cred că plasarea în spaţiu a fost aleasă accidental de către cineaşti, mai ales că mănăstirea Vojlovica (declarată pe bune monument cultural de importanţă excepţională) se află acum în mijlocul unei... rafinării! Dar să nu divagăm. Schelete vechi de 300 de ani (cauza presupusă a decesului - “Moartea Neagră”), descoperite întâmplător în urma unei excavaţii, manifestă, odată scoase de sub pământ, o capacitate uluitoare de regenerare a ţesuturilor organice şi o agresivitate ieşită din comun faţă de cei... în viaţă. Salt în prezent. A.) Gară mică de provincie din apropierea Pančevo. E târziu în noapte, cursele sunt suspendate datorită unui transport militar ce, aparent, face parte dintr-o serie de exerciţii NATO în zonă (GPS-ul/telefoanele nu sunt operaţionale iar electricitatea funcţionează la nivel minimal)... Câţiva soldaţi americani beţi şi aroganţi, apăruţi intempestiv de pe linia de cale ferată, tachinând poliţistul local, perforează accidental cu un glonte unul dintre rezervoarele din vagoanele marfarului din care începe să se reverse un gaz verzuliu (se va releva pe parcurs că acesta e rezultatul – astfel se justifică prologul plasat în anii ’80 – unui experiment în care amoniacul a fost combinat cu benzen în cadrul operaţiunii clandestine numite “Turned In”)... ce declanşează, involuntar, apocalipsa zombie. B.) Penitenciarul Vrsac din Serbia. Trei agenţi Interpol, rutinatul şi satisitul ex-CIA Reyes (legendarul Ken Foree, Peter în “Dawn of the Dead” al lui George A. Romero şi apoi tele-evanghelist în remake-ul lui Zack Snyder din 2004), raţionalul Inspector Dragan Belic (Miodrag ‘Miki’ Krstovic, remarcat în “In Order of Disappearance”/2014, filmul norvegianului Hans Petter Moland cu vendeta dintre Bruno Ganz şi Stellan Skarsgård) şi novicea Mina Milius (Kristina Klebe, ce va împărţi peste ani afişul cu veteranul Franco Nero în Fantasy-Horror-ul “Nymph” din 2014, semnat tot de Milan Todorović) preiau în custodie - pentru a-l transporta la Belgrad - un prizonier cu un trecut nebulos, însoţiţi de o echipă locală dintre care unul din poliţişti poartă numele de... Savini (presupun că nu este necesar să explicitez clin d’oeil-ul). C.) Condamnatul evadat, fost puşcaş marin sechestrat de călugăriţe, poreclit... “Armageddon” (Vukota Brajović, un soi de corcitură nevropată între Billy Zane şi Seann William Scott), convins că a venit sfârşitul lumii, îşi asumă ca misiune personală, într-un spirit de fanatic religios, exterminarea zombie. Ajunse în etapa de interacţiune a consecinţelor tuturor componentelor, la întretăiere... A.) + B.) + C.) = haosul, incertitudinea şi degringolada impuse de nevoia de supravieţuire individuală. Poliţia este mortificată (la propriu), puşcăriaşii ajung vedete TV iar supravieţuitorii rămân fără muniţie. Trece timpul şi... “It’s dawn already”! Acţiune şi drame, clişee şi omagii de cineast-cinefil: pontonul plin de morţi-vii letargici, protagoniştii măcinaţi de introspecţii sau de impulsuri egoist-meschine, zombie-copii, tuşele de Grindhouse, profeţia (“And he shall rise the Sword of Vengeance. The Flaming’s Blade of the Lord’s Retribution. And his eyes were as a flame of fire.”), dar... destul, e musai să vedeţi filmul, o surpriză plăcută pentru genul Horror ‘made in Eastern Europe’, în pofida lipsei de originalitate a fundamentului narativ. “Smells like the end of days”. În ciuda unor dileme sau frustrări generate de convenţiile voit adoptate aparţinând stilulului consumerist al anilor ’80 (John Carpenter în special... apropo de refugiul lui Foree & Co. în staţia de poliţie abandonată în care, în mod dubios, nu se găsesc arme de foc, şi de trimiterea la “Assault on Precinct 13”) şi de comportamentul morţilor-vii (unii aparţin tipologiei ‘Romero’ iar alţii acţionează mult mai vioi şi agresiv, precum cei din secolul 21, apoi dinamica transformării pare a fi un vasal al necesităţii susţinerii poveştii şi nu consecvenţei definirii unui model biologic), este remarcabil de bine realizat (foarte straniu, responsabilul pentru Make-Up, Darko Pajcin, nu pare a avea vreo experienţă prealabilă în această nişă cinematografică, iar directorul de imagine, Steve Brooke Smith, pare mai degrabă prin CV-ul său un side-kick, în calitate de operator implicat ulterior în producţii blockbuster precum “Maleficent” sau “Godzilla”), furnizând un rezultat deopotrivă tributar (în sens deferent) epocii ‘Romero’ cât şi amatorilor de senzaţii Gore post-moderne. Atenţie la câteva aspecte inedite/subversive pentru un film teoretic/superficial etichetabil ca ordinar, aparţinând unui gen din spaţiul Exploitation, sau ca o pastişă de duzină la “Dawn of the Dead”/1978 al lui Romero (doi agenţi SWAT şi jurnalişti care îşi găsesc refugiul într-un mall), inspirat însă vizual mai degrabă din “Day of the Dead”: 1. Opţiunea conştientă de a se lăsa învins şi transformat în mort-viu (Joanna, apoi sacrificiul Profesorului)... “there are worse things”, 2. Prizonierul 601 a avut un tată-zombie în urma accidentului nuclear de la Cernobîl(!), 3.) Neputinţa simbolică a ştiinţei în faţa unui asemenea tip de criză (susţinută de ambiguitatea creată de apariţia păpuşarului-zombie din final, echipat în salopetă Hazmat), şi... 4.) Substratul politic: în ciuda opoziţiei serviciilor secrete, considerând că este un “necessary evil”, Preşedintele ţării decide să îi expună public pe responsabilii de infecţia criminală şi să îi aducă în faţa justiţiei. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

STRANGER THAN FICTION (2006, USA, r: Marc Forster) – DVD

Mai ciudat decât ficţiunea... titlu extrem de sugestiv pentru un film care jonglează cu absurdul într-un mod straniu, nici prea-prea, nici foarte-foarte. În ciuda calităţilor profesionale incontestabile, eclecticul regizor Marc Forster (“Finding Neverland”, “World War Z”, James Bond’s “Quantum of Solace”) şi scenaristul Zach Helm (“Mr. Magorium’s Wonder Emporium”-2007, Fantasy-ul cu Dustin Hoffman şi Natalie Portman) nu au ‘boaşele’ tandemului Spike Jonze (“Adaptation”, “Where the Wild Things Are”) - Charlie Kaufman (“Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, “Synecdoche, New York”, “Anomalisa”), de a-şi asuma cu orice risc propriile viziuni creative anti/non-comerciale, aşa cum cei din urmă au făcut-o cu formidabilul ‘stranger than fiction’ “Being John Malkovich” în 1999. Să ne amintim niţel de acesta: John Cusack juca rolul unui păpuşar care, la birou, descoperă o uşă-portal ce îl introduce în mintea/creierul actorului John Malkovich şi îi permite să o exploreze în dese rânduri dar şi... să o controleze. Exerciţiu psihanalitic cinematografic original, efervescent şi plin de vervă. Referinţa nu este întâmplătoare atâta vreme cât, în cazul de faţă, avem de-a face cu Harold, contabil-birocrat angajat al Fiscului american, obsedat de precizie, bântuit... în timp real, în viaţa sa cotidiană monotonă şi lipsită de plăceri sau satisfacţii ‘umane’, de o voce insinuată brusc în cutia sa craniană, care nu se mulţumeşte doar să îi analizeze detaşat modul binar/simplist în care şi-a fixat parametrii existenţiali (de câte ori îşi mişcă periuţa de dinţi pe orizontala gingiei, câţi paşi trebuie să facă pentru a prinde autobuzul, numărul de muşcături dintr-un măr sau obsesia ceasului/timpului... versus orice inferenţă destabilizatoare cu caracter emoţional), ci să îi dea şi indicii asupra viitorului personal, cum ar fi acela a... iminentei sale morţi. Panicat, Harold (Will Ferrell – “Anchorman”, “Zoolander”) apelează la psihiatru (Linda Hunt – “The Year of Living Dangerously”, “Dune”) care îl etichetează drept schizofrenic, dar îi dă ideea să consulte un specialist în literatură (Dustin Hoffman – “Midnight Cowboy”, “Tootsie”), poate-poate se va lămuri ce e cu povestea şi, mai ales, cu naratorul apărut intempestiv în capul său. Cu ajutorul acestuia, funcţionarul derutat identifică vocea ca aparţinând lui Karen Eiffel, autoare suicidală de romane cu final tragic (fără excepţie), interpretată de Emma Thompson (“Howards End”, “Harry Potter”), ce încearcă să iasă din blocajul creativ cu sprijinul unei asistente impuse de editură (Queen Latifah – “Chicago”, “Hairspray”). Ambii, în planuri paralele, se consumă în crize inedite (pentru ei) de ordin emoţional: el, la o primă experienţă de natură... sentimentală, se simte atras de bucătăreasa Ana (Maggie Gyllenhaal – “Secretary”, “The Dark Knight”), iar scriitoarea are revelaţia macabră că există o corelaţie de natură fizică între actul creativ şi viaţa reală (personajele pe care le omoară fictiv au corespondent în realitate). Interesant ca premiză (re-evaluarea propriei existenţe meschine în apropierea sfârşitului, conştientizarea că propriul comportament poate avea ‘efectul fluturelui’ asupra altora) şi subtilitate a intenţiei abordării (ex. numele personajelor sunt preluate din istoria ştiinţei şi spiritualităţii omeneşti: Hilbert, personajul lui Hoffman, şi cele 23 probleme ale sale, Crick/Ferrell – biologul britanic ce a descoperit structura ADN-ului, Pascal/Gyllenhaal – filosoful şi matematicianul francez Blaise Pascal, Escher/Latifah – artistul olandez obsedat de matematică, Eiffel/Thompson – inginerul şi arhitectul francez asociat deopotrivă cu Turnul din Paris şi cu Statuia Libertăţii din N.Y.)... doar că (revenind la fraza de început), filmul a reuşit să îmi lase până la final un gust amar datorită alunecării pe panta comercială a melodramei siropoase lipsită, în egală măsură, de umor sau tragism, din pricina, în primul rând, a numeroaselor hibe imputabile scenariului (seria ‘de ce?’-urilor fără răspuns este mult prea numeroasă pentru a încerca să vă consum timpul cu ea)... deci, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Uneori, când nu ştii ce vrei, este mai degrabă indicat să consumi doar pâine şi lapte decât şaorma cu de toate. Nu e chiar simplu... “Being John Malkovich”. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
24 Decembrie 2016

HOTEL TRANSYLVANIA 1 & 2 (2012/2015, USA, r: Genndy Tartakovsky) – Blu-Ray/DVD

Admit fără vreo reţinere că nu am fost vreodată tentat să încerc a descoperi secretul imensului succes la micuţi a seriilor de desene animate de pe Cartoon Network, “Dexter’s Laboratory”, “Powerpuff Girls” şi “Samurai Jack”. Grafica colţuroasă şi simplistă, aproape primitivă, dacă este raportată la evoluţia tehnologiei computerizate 2/3D post-2000, personaje care, la prima vedere, par caricaturale sau chiar groteşti, nu au făcut, împreună, decât să mă intrige, fără a-mi stârni însă interesul pentru a explora cauzele dobândirii popularităţii. Era clar totuşi că Genndy Tartakovsky, nominalizat la 11 Primetime Emmy (din care a câştigat trei), a reuşit să detecteze câteva insighturi esenţiale în ceea ce priveşte comportamentul copiilor ‘mileniali’ iar flerul şi inspiraţia sa nu au cum să fie negate. Inclusiv de către George Lucas care l-a angajat apoi să creeze “Star Wars: Clone Wars”, serialul animat care leagă “Attack of the Clones” de “Revenge of the Sith”. Viziunea artistică cu totul aparte a americanului ce provine dintr-o familie de emigranţi evrei ruşi iese la iveală publicului adult abia odată cu franciza de lungmetraje produsă de Sony Pictures Animation (“Surf’s Up”, “Open Season”) ca reacţie la dominaţia Buena Vista/Disney/Pixar, “Hotel Transylvania” (primele două au costat împreună circa 150 de milioane de dolari şi au avut încasări totale de peste... 800, iar cel de-al treilea film este programat pentru 2018). Iniţial, părea aproape imposibil de conceput că după zece ani de la succesul uriaş al lui “Monsters, Inc.”/2001 (Pixar) să mai ai public juvenil căruia să vinzi monştri simpatici membrilor întregii familii (mai ales că Sulley, Mike Wazowski şi gaşca din Monstropolis îşi anunţaseră deja revenirea pe ecrane în “Monsters University”, programat pentru 2013, iar Tim Burton a lansat, aproape simultan cu “Hotel...”, al său “Frankenweenie”). Monştrii rămân monştri iar lumea continuă să se teamă de ei. Inteligent, “Hotel Transylvania” inversează premiza: monştrii au ajuns să fie cei speriaţi de oameni şi, pentru a se elibera periodic de stres, în timpul vacanţelor, îşi găsesc refugiul în hotelul-sanctuar construit în 1895 de către Dracula ca spaţiu ‘educational’ pentru fetiţa sa Mavis şi, în acelaşi timp, loc de recreere ocazională a celor marginalizaţi de către umanitate (datorită aspectului şi comportamentului lor ciudat). O a altă opţiune inspirată este aceea că nu avem de-a face cu inediţi monştri imaginari, proaspăt creaţi de minţile povestitorilor precum în “Monsters, Inc.”, ci cu simboluri familiare ale ‘monstruozităţii’ ce acoperă mai bine de un secol de cultură Pop(ulară): Dracula, Frankenstein, Quasimodo, The Blob, Fantoma de la Operă, Omul Invizibil, The Fly, Hidra, Yeti, mumii, vârcolaci, gremlini, zombie, lilieci şi schelete vorbitoare. Dacă influentul actor Adam Sandler (în acest caz şi producător, deci responsabil de obţinerea şi cheltuirea bugetului) nu reprezintă o alegere greu de înţeles pentru rolul Contelui Dracula, cel în vârstă de 539 de ani, tată duios al lui Mavis (Selena Gomez, foarte adecvată ca voce, nimic de criticat în ceea ce o priveşte), în schimb, datorită cârdăşiei (o spun în sensul bun al cuvantului) cu echipa creativă newyorkeză ce gravitează în jurul celebrului show “Saturday Night Live” (scenariştii Robert Smigel – 3 Primetime Emmy şi Peter Baynham – nominalizat la Oscar pentru “Borat”, actorii Steve Buscemi, David Spade, Dana Carvey, Molly Shannon, Chris Parnell, Fran ‘The Nanny’ Drescher şi Kevin ‘Zookeeper’ James), “Hotel Transylvania” oferă surprize şi asocieri interesante: veteranul de stand-up comedy Jon Lovitz care în primul film este Cocoşatul de la Notre Dame (ajuns Chef în bucătăria hotelului) iar în al doilea cântă fantomatic (dar vioi) operă, legendarul Mel Brooks în rolul tatălui lui Dracula (Vlad), rapperul CeeLoo Green (el îl interpretează pe Murray, scundaca mumie obeză) şi Nick Offerman (personajul Ron Swanson în serialul “Parks and Recreation”). Povestea. Pe rând. No. 1. Mare petrecere la hotel prilejuită de majoratul zgubiliticei vampiriţe Mavis (118 ani) pe cale de a fi ruinată de sosirea întâmplătoare a unui om, tânărul roşcovan naiv şi idealist Jonathan, căruia i se pare că monştrii sunt... cool. Reciproca nu funcţionează şi pentru a preveni incidente nedorite provocate de atacurile de panică a instalatorului zombie sau a ciurdei de copilaşi vârcolaci (ăştia doar ca... exemple), Dracula îl deghizează pe Morcoveaţă în ‘Johnnystein’ (“a distant cousin of Frank[enstein – n.r.]’s right arm.”) numai că povestea evoluează spre un neaşteptat love-story “zing”, susţinut muzical remarcabil de vocile actorilor, între aerianul Jonathan şi fâlfâitoarea Mavis. Estetic şi conceptual, filmul este excepţional, în primul rând datorită cinismului său simpatic şi ‘incorect politic’, care îl face atractiv inclusiv pentru adulţi şi nu doar pentru puştani (J: “Are these monsters gonna kill me?”; D: “Not as long as they think you’re a monster.”; J: “That’s kinda racist.”), iar în al doilea rând, unui set de mesaje aproape subversive, ambalate în folii multicolore strălucitoare, ce trimite la contextul dramatic în care evoluăm în aceste vremuri tulburi (“... a place I built, for all those monsters out there lurking in the shadows. Hiding from the persecution of human kind.”/”First you tell us humans are bad, now the’re good, what else? Up is down, cold is hot, gremlins don’t smell.”). No. 2... Când, din motive ce ţin de egomanie, îşi bagă Drac’u coada la Hollywood, sau - mai clar - când Adam ‘Dracula’ Sandler se crede mai creativ decât e realmente şi devine co-scenarist, treaba se împute precum gremlinii. Pe de-o parte, trebuie să admitem că planul i-a funcţionat întrucât sequel-ul a făcut mai mulţi bani decât precedentul dar, în fapt, produsul no. 2 este mult mai neapetisant şi lipsit de şanse la proba trecerii timpului. Absolvit de orice vină, Tartakovsky pune în scenă o poveste care, îin fond, anulează hazul punctului de plecare original: cuplul mixt format de vampiriţa Mavis şi omuleţul Jonathan a dat naştere unui copil (puradelul are acum şapte ani) şi a pecetluit o coabitare formală între monştri şi bipezi. Practic, conflictul fundamental ce susţinea premiza francizei dispare. De aici, totul se duce Dracului într-o dramă familială (nu neg, ambalată într-o formă agreabilă) în care bunicul ‘Drac’ este îngrijorat că nepotului nu îi cresc dinţii iar fiică-sa că acesta trebuie să se apuce de skateboarding în spaţiul urban populat de americani spălaţi pe creier. Până şi încremenitul în proiect străbunic secular Vlad (Mel Brooks) iese din peştera cu lilieci şi ajunge să se dea pe brazdă. Nasol. Chiar se trece cu compactorul de asfalt peste solul aşternut ingenios de iniţiatori în favoarea unei mixturi mult mai sentimentaloide. “I’m Dracula, Bleh, bleh-bleh!”. Chiar şi aceasta ar fi fost acceptabilă, dat fiind faptul că se conservă majoritatea personajelor, vocilor, precum şi compozitorul muzicii (Mark Mothersbaugh – “The Life Aquatic with Steve Zissou”, “21^st Jump Street”), dacă povestea ar fi fost re-centrată în jurul lui Mavis ca punte de legătură între cele două lumi, însă nu, Sandler nu renunţă la conceptul de ‘Drac Pack’ (el şi arătările sale) şi nici la postura de primadonă animată, iar umorul este coborât la un nivel îndoielnic (ex. “You look like you got a baboon’s butt on your head.”). Asta nu înseamnă că “Hotel Transylvania 2” nu conţine momente amuzante ci doar am încercat să justific senzaţia mea că, după o primă invitaţie la un restaurant interesant de Fusion Cuisine, m-am trezit la a doua vizită că am de-a face cu o şaormerie de cartier. Părerea mea. Extra: 1 (BRD) - comentariul audio al lui Tartakovsky, împreună cu producătoarea Michelle Murdocca şi expertul în F/X Daniel Kramer, scene tăiate, Making Of; 2 (DVD) - două comentarii audio separate (cu regizorul şi, respectiv, cu un trio format din Adam Sandler, co-scenaristul Robert Smigel şi co-producătorul Allen Covert), videoclipul piesei “I’m In Love With A Monster”. Tehnic: impecabil.

BONE SICKNESS (2004, USA, r: Brian Paulin) - DVD

Proiect finalizat cu... microbugetul de 3,000 de dolari(!) de către Brian Paulin, un tânăr cineast pasionat în mod evident de Horror-ul cu accente de Sexploitation, atâta vreme cât acumulase deja în CV titluri precum “Dead Girl on Film”-2000 (fantome), “At Dawn They Sleep”-2000 (vampiri) şi “Mummy Rider”-2002 (mumii, neonazişti). Vă asigur că, în pofida eventualelor prejudecăţi justificate de o tentativă DIY, acest film nu arată a fi conceput şi filmat în garajul părinţilor sau în curtea din spatele casei (efectele Gore sunt remarcabile dacă ţinem seama de parametrii producţiei). “Bone Sickness” este etichetat de însuşi autorul, din start, ca “a living dead film by...” şi, datorită genericului ieşit din comun (gen ‘John Carpenter reinterpretează în mod macabru Grindhouse-ul în stil italian’), nu are cum să nu te determine să încerci să îl vizionezi. Trecem însă imediat – aspect scuzabil prin resursele minimale avute la dispoziţie - în registrul teatrului TV... cadrele ‘domestice’ cu caracter dramatic (filmate îngrijit, nimic de zis) şi a unei naraţiuni care se întinde cam mult (după ce eşafodajul a fost stabilit cu inspiraţie şi eficacitate), în ciuda unei premize interesante: Kristen (rusoaica Darya Zabinski, la debutul în cinematografie) joacă rolul unei tinere soţii iubitoare ce încearcă să îşi vadă şi de slujbă dar şi de îngrijirea zi şi noapte a soţului, Alex, diagnosticat fără echivoc de către medici cu o boală incurabilă care îi erodează - fără ca ştiinţa medicală să poată furniza vreo soluţie - sistemul osos (putem presupune că avem de-a face cu o formă stranie de osteoporoză), în condiţiile în care nu beneficiază de asigurare medicală ci doar de sprijinul aparent dezinteresat al unui prieten din copilărie, Thomas (Brian Paulin), angajat la morgă, care îi propune lui Kristen o metodă îndoielnică de medicină alternativă (un păsat din măduva coloanei vertebrale şi a oaselor aparţinând scheletelor dezgropate din cimitir sau supuse disecţiei în sala de autopsie). Alex ajunge însă în urma tratamentului neconvenţional să elimine, prin toate cavităţile/orificiile, sânge şi diverse larve şi viermi... vii. Intrăm de aici, pentru câteva minute, într-o zonă a suprarealismului cu tuşe de Sexploitation (scorpionul negru din cadă, luna plină, dispozitivul de imobilizare a bolnavului ce aminteşte de mult mai celebrul Alex/Malcolm McDowell din capodopera distopică “Portocala mecanică”/1971 al lui Stanley Kubrick, fanteziile/coşmarurile erotice ale lui Kristen şi Andrea, soţia lui Thomas, interpretată de Ruby Larocca –“Night of the Groping Dead”/2001, “Shadow: Dead Riot”/2006, “Zombiechrist”/2010 şi “Zombie Babies”/2011, ş.a.m.d.) având ca finalitate transformarea lui Alex într-un pseudo-zombie şi ridicarea, într-o atmosferă nocturnă verzulie, a morţilor-vii din morminte, nemulţumiţi că rămăşiţele lor sunt utilizate ca să îi ajute pe cei în viaţă (cu efecte inedite, inclusiv de natură... subacvatică). “If the living are going to start eating them, one good turn deserves another.” (Scott W. Davis, horrorexpress.com). Da, trebuie avut în vedere că zombie intră în acţiune târziu, abia la jumătatea filmului, dar o fac într-un mod entertaining prin intermediul celui portretizat ca schelet haitian care papă măruntaiele junei amatoare de băi în mijlocul nopţii, precum şi a tânărului semidoct dar proactiv convins că paraziţi de sorginte non-terestră care au infectat corpurile din cimitir sunt responsabili pentru boala prietenului său. Trecând peste infantilul pact pseudo-faustian cu caracter ‘umanitar’ ce presupune decuparea & eviscerarea în subsol a unei gagici golaşe care revine la viaţă, ajungem la trimiterile evidente (dar nu agasante) la George A. Romero (inclusiv “The Crazies”) şi la Lucio Fulci -  “Zombie”, “The Beyond”, “City of the Living Dead” ca sound design, concepţia scenelor şi Make-Up, odată cu uciderea poliţistului ca sursă de hrană şi asaltul morţilor-vii asupra casei cuplului Andrea-Thomas, aflat în plină criză conjugală, urmat de intervenţia echipei SWAT, prilej pentru o dezlănţuire Gore (un soi de ‘Cina cea de taină’ în versiune zombie). Pentru a închide cercul, Alex ne apare ca un ne-mort ce este apropiat vizual de Eric Draven (în interpretarea regretatului Brandon Lee), personajul Neo-Gotic din “The Crow” al lui Alex Proyas, transformat în înger al răzbunării spiritelor defuncţilor şi acuzator nemilos al amicului său (printr-un monolog delirant... “Everything in my world is now dead because of you... Everyone I had eaten has infected me as a parasite.”), ce sfârşeşte... împănat cu oase. Finalul ‘epidemic’ este de-a dreptul straniu în ceea ce priveşte explicaţiile aşteptate de către cinefili, astfel încât prefer să nu vă ofer indicii asupra acestuia. Sigur că, dacă ne asumăm postura ‘avocatului diavolului’, putem desfiinţa, respinge sau, mai simplu, ignora complet “Bone Sickness” datorită numeroaselor bâlbe care îi sunt, pe bună dreptate, imputabile, indiferent că vorbim de impactul estetic incoerent datorat lipsei de resurse financiare, a problemelor de echilibru în segmentarea firului narativ, a sincopelor greu de digerat de pe parcursul acestuia (inclusiv, oarecum, inutilele scene de nuditate feminină) sau a disoluţiei tonului dramatic din problema cuplului legată de sănătatea unuia dintre cei doi parteneri într-un shoot-out de Actioner. Da, cu siguranţă putem face acest lucru, însă, dacă ţinem să analizăm detaşat întreg ansamblul, “Bone Sickness” rămâne un film de văzut, o valoare adăugată pentru cinematografia zombie post-2000 fie şi doar prin combinaţia interesantă dintre zombie tradiţionali tip ‘Romero/Fulci’ şi zombificaţii ‘moderni’, capabili să raţionalizeze, să comunice şi care au obiective mai presus de nevoile instinctuale. Extra: comentariu audio al regizorului, Making Of, scene tăiate, interviu luat lui Paulin de către Uncle Creepy de la Dread Central (atenţie, căutaţi versiunea de 104’ şi nu pe cea de 98’ indicată de Imdb). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
17 Decembrie 2016

SKY CAPTAIN AND THE WORLD OF TOMORROW (2004, USA/UK/Italia, r: Kerry Conran) – “Two-Disc Special Edition”/DVD

Primul produs din istoria cinematografiei filmat integral pe chroma key, rămas unicul lungmetraj din cariera de până acum a animatorului şi graficianului Kerry Conran (cu toate că ar fi trebuit să regizeze “John Carter”, colaborarea a picat în urma eşecului monumental de box-office al lui “Sky Captain...”), un obsedat a peliculelor SF din anii ’30-‘40. Referinţele la acestea sunt extrem de numeroase şi voi puncta pe parcurs doar câteva dintre cele mai relevante. Până atunci însă vă sugerez să priviţi mai întâi pe YouTube scurtmetrajul de şase minute din 1998, “The World of Tomorrow” (teaser la un serial niciodată concretizat şi tribut evident adus animaţiei cu Superman din 1941, “The Mechanical Monsters”), care îl introduce pe Sky Captain şi a sa Legiune Zburătoare, inspirată vizual de franciza radio “Captain Midnight” (1938-1949) şi de Blackhawk Squadron (lansat de Quality Comics în ’41, preluat apoi de DC Comics începand cu 1957), realizat de Conran în propriul apartament pe parcursul a patru ani, filmuleţ care l-a convins pe cineastul-producător Jon Avnet (“Black Swan”, “Righteous Kill”) să îi finanţeze ulterior ambiţiosul proiect şi să îi pună la dispoziţie o distribuţie stelară şi peste 100 de animatori. Fac această recomandare pentru că este posibil ca, după acest pas preliminar, unii să renunţe din start la a viziona un clasic cult absolut ieşit din comun, o Retro-Fantezie SF ce nu are ca estetică corespondenţi în cinematografia contemporană post-2000 decât cu totul şi cu totul sporadic (ex. “Sin City”, “Iron Sky”, “Casshern”, “Sucker Punch”). Povestea: în 1938, între cele două războaie mondiale (sau nu, întrucât avem de-a face mai degrabă cu o realitate paralelă în care utopicul civil coabitează cu distopicul militarist), o reporteriţă newyorkeză plină de curaj, blonda Polly Perkins (Gwyneth Paltrow – “Shakespeare in Love”, “Iron Man”) de la “Chronicle”, încurajată discret de şeful său (Michael Gambon – “Harry Potter”, “Gosford Park”), descoperă o stranie legătură între dispariţia unor oameni de ştiinţă valoroşi şi brusca invazie a unei armate de monştri mecanici uriaşi (designul lor este inspirat atât de super-eroul Adam Strange care a intrat în portofoliul DC Comics în ’58, cât şi de Commando Cody, “Sky Marshall of the Universe”/1953) ajunşi deasupra metropolei pe calea aerului; se află că atacuri similare se consumă pe întreaga planetă iar maşinăriile ucigaşe sunt proiectate de Dr. Totenkopf (Laurence Olivier, pentru care s-au utilizat imagini de arhivă, model utilizat mai târziu pentru resuscitarea lui Marlon Brando în “Superman Returns” al lui Bryan Singer), savant strălucit încă dinainte de WWI dar cu (minimum) o doagă lipsă, al cărui obiectiv este crearea unei noi lumi, “The World of Tomorrow”... cu ajutorul unei asasine ginoid (Bai Ling – “The Crow”, “Anna and the King”). Singura speranţă de ruinare a viselor sale nebuneşti şi a bazei secrete protejate de secte mistice din Tibet stă acum în competenţele ‘speciale’ a fostului iubit a lui Polly - îmbrăcat ca Dave O’Brien în “Captain Midnight” din 1942 - Joe “Sky Captain” Sullivan (Jude Law – “Cold Mountain”, “Sherlock Holmes”), erou creionat pe modelul G-8 (personaj-aviator erou din WWI, celebru în literatura Pulp între 1933 şi 1944), şi în resursele echipei sale din care se remarcă minitehnicus-ul Dex (Giovanni Ribisi – “Avatar”, “Saving Private Ryan”), proto-Q bonduesc, fan al super-eroilor din moment ce primul cuvânt pe care îl pronunţă este “Shazam!” (“Adventures of Captain Marvel”-1941) iar pe biroul său pot fi văzute comics-uri cu Buck Rogers, şi o englezoaică drăcoasă, Francesca “Franky” Cook (Angelina Jolie – “Lara Croft”, “Wanted”), fostă aventură pasageră din tinereţe a lui Joe, ajunsă acum Comandor autoritar pe un portavion zburător din R.A.F. (aici pot fi detectate similitudini cu Anime-ul lui Hayao Miyazaki şi cultura militară imaginată de acesta în “Laputa: Castle in the Sky” din 1986, precum şi cu Nick Fury, personajul cu plasture pe ochi din “Agents of Shield”-1998). Dincolo de poveste, să ne oprim o secundă asupra construcţiei ambientului şi cadrelor scenografice care pleacă de la lucrările arhitectului şi graficianului Hugh Ferris (1889-1962), creatorul primelor sketch-uri pentru Gotham City, oraşul lui Batman, dar şi proiectant pentru Expoziţia Mondială de la New York din 1939, şi de la vizionarul pionier în domeniul design-ului industrial Norman Bel Geddes (1893-1958), cel care, în 1929, a schiţat conceptul unui avion amfibiu (staţi să vedeţi echipa lui Jolie în acţiune, de zici că suntem în “Abyss”-ul lui Cameron dar... o versiune a fraţilor Wachowski). Peste aceste influenţe se suprapun cele derivate direct din Pop culture: a.) Expresionismul german & scenografia Art Deco în care punctele de plecare sunt, firesc, filmele lui Fritz Lang “Dr. Mabuse, der spieler”/1922, în fapt întreaga trilogie avându-l ca personaj pe Mabuse, şi “Metropolis”/1927; b.) Estetica Noir a Pulp-Art şi a benzilor desenate din Epoca de Aur a acestora (am indicat deja câteva referinţe, însă mai trebuie amintite “Shanghai Express”/1932 al lui Joseph von Sternberg prin pierderile voite de focalizare a camerei (mai ales în scenele cu Marlene Dietrich), “To Have and Have Not”/1944 deoarece look-ul lui Polly aduce izbitor cu cel al lui “Slim” Browning (Lauren Bacall la debut), precum şi “Strangers on a Train” al lui Alfred Hitchcock din 1951 – scena cu aparatul foto a jurnalistei alunecând în canalizare, apropiată de cea în care personajul Bruno Antony, interpretat de Robert Walker, îşi scapă bricheta sub grătarul metalic); c.) Proto-consumerismul de sorginte Adventure-Fantasy/SF: “Lost Horizon”/1933 (Shambala lui Conran este o trimitere clară la utopica Shangri-La din filmul lui Frank Capra), “The Invisible Man”/1933... vezi replica lui Polly apropo de Dr. Totenkopf, dar şi mai recentele “Star Wars” (duelul de pe puntea suspendată), “Indiana Jones” (călătoria în Nepal), “The Iron Giant” (în hangarul lui Joe Sullivan, acesta apare ca android dezafectat), “THX 1138” (numărul vizibil pe uşa laboratorului frankensteinian a doctorului Jennings, împrumutat de la George Lucas) sau animaţia “Titan A.E.” (arca spaţială). Cred că am adus suficiente argumente pentru a vă convinge că, vizual, filmul este splendid. Ceea ce însă îl torpilează rămâne neglijarea fundamentului poveştii în sine iar imensul respect a lui Conran pentru cinematografia de la începutul veacului trecut se dovedeşte - în căutarea nostalgică a inocenţei - a fi o armă cu două tăişuri, având drept consecinţă o eroare majoră de calibrare, deoarece personalităţile protagoniştilor sunt nesatisfăcător creionate, fiind asamblate în fondul acestora foarte sumar şi fără suficient umor (sugerând deseori, din păcate, mai mult un joc video modern decât un eventual comics plin de praf), care dă, în mod nefericit, apă la moară eventualilor demolatori-critici: Polly Perkins poate fi percepută ca o clonă nereuşită a lui Lois Lane, nu pot fi detectate în comportamentul imatur al personajelor urme de spontaneitate sau de... umanitate profundă (asta se vede mai ales în cazul crispatului Jude Law), Angie apare mult prea puţin pentru a contribui la background-ul emoţional a trioului, iar utilizarea imaginilor cu Sir Olivier arată că cineastul, la urma urmelor, n-ar fi avut nevoie deloc de actori în carne şi oase. În multe scene, utilizarea CGI sterilizează practic firul narativ şi accentuează cinefililor nostalgia după platourile de filmare în care multe din lucruri se întâmplau cu adevărat (ex. Harrison Ford, fie ca Indy sau ca Han Solo, implică mai mult spectatorul când era urmărit de pietroiul uriaş prin tunel sau îl căuta pe Luke în pustietatea îngheţată, decât doi actori care au un schimb de replici în faţa unei pânze monocrome, transformată abia ulterior în decor virtual). Ca atare, cu toate că este copilăros şi inofensiv ca tonalitate (inclusiv prin includerea temelor creştine), “Sky Captain and the World of Tomorrow” nu are nimic de oferit copiilor din secolul 21. Cu excepţia idealiştilor din secţia de geriatrie a căror minte a rămas în parte conservată în acest stadiu pe parcursul deceniilor în corpuri de adulţi. Mă număr şi eu printre aceştia. Fără regrete. Alegerea finală apropo de vizionarea sa... vă aparţine integral. Extra: comentarii audio a producătorului Jon Avnet, a cineastului Kerry Conran şi a membrilor echipei responsabile de F/X, bâlbe, patru mini-documentare, scene tăiate. Tehnic: excelent.

SAMURAI AVENGER: THE BLIND WOLF (2009, USA, r: Kurando Mitsutake) – Blu-Ray

Lipsea din inventarul meu un Western cu samurai-zombie! Sau cum îl descrie producătorul său, Chiaki Yanagimoto, “A new-age action-hybrid sushi Western loaded with bloody swordfights, crazy assassins and samurai zombies.”. WOW! Într-un spaţiu deşertic şi într-o epocă nedefinită, la opt ani după ce un criminal i-a ucis soţia şi fetiţa şi l-a lăsat fără vedere, Blind Wolf (Mitsutake), acum - deşi orb - devenit în urma îndelungilor antrenamente un samurai (în fapt, un ronin) hiperexperimentat în mânuirea sabiei, se întoarce în regiunea natală în căutarea răzbunării (“To 6:30 he comes out. And around 6:30 he dies!”) fără a avea cunoştinţă că psihopatul Nathan Flesher (fotomodelul veneţian descoperit de Helmut Newton, Domiziano Arcangeli, ce joacă şi în “Silent Night, Zombie Night”), tocmai eliberat dintr-o mică închisoare izolată, a angajat şapte asasini (Hipnotizatoarea, Ţintaşul, Barmanul, Bătrânul, Şoferul de camion, Necromanta şi... Stăpana Zombies) care să îl lichideze în schimbul unei recompense tentante (“Bring me the fuckin’ head of this blind fucker!”). Zombie Mistress are în subordine trei samurai-zombie echipaţi corespunzător (mai puţin cel în chiloţi), care aduc la problemele de locomoţie şi la fizionomia degradată cu cei ai lui Lucio Fulci dar agită nevricos katanele (Make-Up-ul poartă aici semnătura lui Michael de Rossa – serialul “Woke Up Dead”, “R: Rage of the Zombies”, dar, pe de altă parte, cel responsabil cu F/X pentru blockbustere precum “I Am Legend” şi “Watchmen”), Hipnotizatoarea îşi foloseşte drept instrumente pentru intrarea oponentului în transă... ţâţele generoase (Hypno-Boobies!), pistolari şi dansatoare sexy animă atmosfera, Sarah se dovedeşte a fi o Necromantă gravidă ce comunică fără efort cu morţii, Bătrânul are agilitatea unei maimuţe afectate de tulburare cu deficit de atenţie, Amanda Plummer (Honey Bunny din “Pulp Fiction”) are un cameo, aşa că vă daţi seama cu ce ‘Mash Up’ Camp avem de-a face în doar 90 de minute, tratate grafic astfel încât să arate ca un produs Grindhouse şi pe o muzică ce se constituie clar într-un tribut respectuos adus lui Ennio Morricone de către compozitorul hawaian Dean Harada. Ca personaj, Blind Wolf este o combinaţie între orbul luptător Zatoichi (aşa cum a fost personificat de Shintaro Katsu din 1961 şi până în 1979) şi asasinul ronin în căutare de răzbunare Ogami Ittō (seria de filme “Baby Cart” între ’72 şi ‘74, realizate după Manga “Lone Wolf and Cub”, cu Tomisaburō Wakayama în rolul principal). Clin d’oeil-urile la adresa cinematografiei nipone sunt însă mult mai numeroase: de la genul Chanbara (Samurai Cinema) cu “Cei 7 samurai” al lui Akira Kurosawa sau “Sword of Doom”-1966 şi “Kill!”-1968 al lui Kihachi Okamoto la Actionerele-cult (“Lady Snowblood”-1973), filmele populare (Kung-Fu, Aventură/Fantasy sau... Porno, tip “Bohachi: Clan of the Forgotten 8”-1973), Horror (“The Legend of the 7 Golden Vampires”-1974) şi genul Jidaigeki (“Shogun Assassin”-1980). În mare cam asta e componenta ‘Sushi’ căci cea ‘Spaghetti’ este onorată în egală măsură prin conexiunile inerente cu trilogia lui Leone, cu “My Name is Nobody” din ’73 al lui Tonino Valerii (apropo de asocierea stranie dintre Blind Wolf şi Vagabond), “The Big Silence” (“Sergio Leone’s influence is undeniable, but my personal favorite is Sergio Corbucci.” spunea cineastul în interviul acordat lui J Hurtado pentru screenanarchy.com în mai 2015) şi “Django” (scena în care unul dintre asasini târăşte coşciugul în piaţă). Mă opresc aici cu exemplificările. Concluzie: multitudinea de referinţe îl aduce aproape de a fi etichetat ca o parodie a diverselor genuri de Exploitation din anii ’60-’70 şi, în plus, abuzul de flashback-uri (legate de codul Bushido şi de tehnicile de luptă tradiţionale) încetineşte ritmul, dar compensaţia pentru amatorii de violenţă vizuală extremă este una consistentă (zboară la organe interne eviscerate şi membre retezate prin aer, ceva de speriat... s-au folosit peste 120 de litri de sânge artificial!), astfel încât, în esenţă, “Samurai Avenger: The Blind Wolf” este un Western Spaghetti Gore în sos extrem oriental, preparat surprinzător de inspirat dat fiind numărul formidabil de ingrediente incluse în reţeta acestui hibrid. Extra: comentariu audio (regizorul, producătorul şi monteurul John Migdal), Making Of, bâlbe, scurt material despre coregrafia luptelor. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
10 Decembrie 2016

PRIDE AND PREJUDICE AND ZOMBIES (2016, UK/USA, r: Burr Steers) – Blu-Ray

Pentru a savura ineditul premisei acestui film de o prospeţime remarcabilă, mă simt obligat să încep cu o sumă de consideraţiuni legate de cartea “Mândrie şi prejudecată” a lui Jane Austen (1775-1817), celebra scriitoare britanică din perioada Romantică pre-Victoriană a cărei texte (mai ales “Sense and Sensibility”/”Raţiune şi simţire”) au beneficiat de zeci de adaptări cinematografice şi TV. Cei care sunt familiarizaţi deja cu originalul (poate încă din perioada comunistă când a apărut în colecţia “Romanul de dragoste”) pot sări peste acest pasaj introductiv. Trecută cu vederea sau criticată (inclusiv de către Charlotte Brontë) la vremea publicării în 1813, “Pride and Prejudice” se situează post-2000 în sondajele BBC pe poziţia a doua, după “Lord of the Rings” al lui J.R.R. Tolkien, în topul celor mai iubite cărţi de către englezi... din toate timpurile (“BBC-The Big Read-Top 100 Books”), devansând atât titluri cu o largă accesibilitate (“Winnie the Pooh”, “The Treasure Island”) sau mult mai trendy (precum “Harry Potter”, “The Pillars of the Earth”), cât şi clasice semnate de autori din panteonul literaturii naţionale (Charles Dickens, C.S. Lewis, Thomas Hardy, Lewis Carroll). Cu alte cuvinte, “Pride and Prejudice” este un monument cultural britanic ce se vede infestat cu zombie. Vă imaginaţi ce reacţii ar apare la noi, în societatea civilă, dacă s-a publica o carte în care Fraţii Jderi se luptă cu morţii-vii sau alta ce speculează că Nichifor Lipan şi-ar fi luat singur viaţa cu baltagul pentru a nu deveni zombie? Până să ajungem însă la aceşti dubioşi intruşi ‘culturali’, mai am câte ceva de zis apropo de textul iniţial, subiect de adaptare la rândul său pentru numeroase producţii de masă, de la cea din 1940, cu Laurence Olivier în rolul lui Mr. Darcy şi Greer Garson ca Elizabeth Bennet, după un scenariu semnat de... Aldous Huxley, la versiunea lui Joe Wright, nominalizată la patru Oscaruri în 2006 cu Matthew Macfayden şi Keira Knightley. Aparent, povestea nu e foarte complicată: într-o regiune pastorală a Angliei de început de secol 19, cuplul Bennet, cu o situaţie materială rezonabilă dar insuficientă pentru a securiza financiar viitorul celor cinci fete ale lor, toate ajunse la vârsta măritişului, fără pretendenţi care să îndeplinească minimele cerinţe (pragmatice) a fişei postului, se află, mai ales prin intermediul mamei (Sally Phillips, interpreta lui Shazza în franciza “Bridget Jones”), ipohondră şi temeramentală, într-o permanentă vânătoare de ‘catindaţi’ promiţători, mai ales că riscă să îşi piardă proprietatea fiindcă nu au moştenitori de sex masculin. Bărbaţii ce apar în viaţa sociala/mondenă de provincie a fetelor Bennet (Jane, Elizabeth, Mary, Catherine şi Lydia) sunt de facturi diferite, bonomul înstărit Charles Bingley, un june afabil potcovit cu o soră super-snoabă, apoi taciturnul, asocialul şi arogantul Mr. Darcy (foarte avut, chiar după standardele actuale, întrucât o conversie a venitului său anual de 10,000 de lire de atunci echivalează acum cu un milion de lire sterline net), oportunistul, alunecosul lipsit de scrupule dar şarmantul militar George Wickham, precum şi imbecilul cleric William Collins, un prostănac vanitos, rudă îndepărtată, luat în calcule doar pentru că ar urma să moştenească locuinţa familiei. Toţi aceştia gravitează constant sau accidental în jurul autoritarei Lady Catherine de Bourgh (care “likes to have the distinction of rank preserved”) ce plănuieşte să îl însoare pe Darcy cu fiica sa... ca să “unite their two great estates”. Şi de aici începe un balet social alambicat pentru care s-au trasat de către analiştii literari de-a lungul timpului inclusiv diagrame grafice care să reflecte interacţiunile dintre personaje, în care singurul pericol semnificativ este reprezentat de... eşecul mariajului pentru bani. Evident, am simplificat până aproape de vulgarizare esenţa unei cărţi de o valoare incontestabilă dar, totuşi, noi avem treabă cu zombie, astfel că trecem la pasul următor. În 2009, a apărut cartea lui Seth Grahame-Smith (autorul lui “Abraham Lincoln, Vampire Hunter”), “Pride and Prejudice and Zombies”, etichetabilă ca Mash-Up (subgen al parodiei ce defineşte o ficţiune derivativă care combină un text literar pre-existent cu noi adăugiri provenind de la unul sau mai mulţi autori... vezi ca exemplu cazul lui “Robinson Crusoe (The Eerie Adventures of the Lycanthrope)” ce poartă pe copertă trei nume: Daniel Defoe, H.P. Lovecraft şi Peter Clines), care conservă cu relativă scrupulozitate firul director a scrierii lui Jane Austen (ba, mai mult, şi asta e admirabil, inserturile sale sunt puse pe hârtie într-un stil care să nu fie disonant), nefăcând decât să schimbe practic fundalul pe care se desfăşoară povestea. “The Classic Regency Romance – Now With Ultraviolent Zombie Mayhem” (stă scris imediat sub titlul său). Mai exact, cartea lui Grahame-Smith introduce pericolul contextual: Anglia este o insulă aproape copleşită de zombie, propria-i populaţie transformându-se într-un ritm alarmant de rapid în morţi-vii în urma unei pandemii declanşate, se presupune, de un virus adus de navele comerciale cu legături în Orientul Îndepărtat. Ca atare, nu avem de-a face cu o comedie ci cu un Actioner Horror cu accente romanţioase, amuzamentul ocazional fiind stârnit izolat de modul în care introducerea noului tip de inamic duce la redefinirea perspectivei asupra situaţiilor în care se găsesc personajele (ex. îmbolnăvirea lui Jane (Bella Heathcote – “The Neon Demon”), gripa provocată de ploaia care a murat-o până să ajungă la Netherfield Park este pusă acum pe seama unei posibile muşcături de zombie). Precum în textul reinterpretat, şi în film, fetele Bennet sunt obligate să îşi rezolve problemele matrimoniale în tensiunea cotidiană a asalturilor hămesiţilor (cartea, publicată la Quirk Books în 2009 îşi începe primul capitol cu o aluzie clară la “Return of the Living Dead”: “It is a truth universally acknowledged that a zombie in possession of brains must be in want of more brains.”), astfel încât şuetele frivole de salon sau brodatul visător în faţa şemineului devin activităţi secundare în continuarea educaţiei lor, centrată pe mânuirea armelor albe de sorginte asiatică, a artelor marţiale şi acurateţea ţintirii cu muscheta (Mr. Bennet/Charles Dance: “My daughters are trained for battle, sir, not the kitchen.”). În ceea ce îi priveşte pe zombie, scenariul cineastului Burr Steers (“Igby Goes Down”, “Charlie St. Cloud”) aduce inspirat câteva nuanţări binevenite pentru coerenţa şi estetica filmului: a.) Grija pentru explicarea tipologiei pentru ca spectatorul să nu fie surprins de diversitatea comportamentală (odată infectaţi, transformarea se întâmplă gradual, putând fi accelerată/încetinită, poate chiar şi controlată, în funcţie de cantitatea de creier uman consumat de respectivii... în prima fază sunt detectabili doar cu muştele (când acestea încetează să bâzâie în jurul unui organism înseamnă că acesta nu mai e viu), altfel se comportă şi comunică firesc în societate, dar starea lor se deteriorează până spre nivelul animalic când, instinctiv, sunt expuşi tentaţiei reprezentate de hrana vie iar apoi ajung să îşi potolească apetitul; b.) Conservarea unităţii stilistice legate de epoca istorică (de apreciat, de exemplu, renunţarea la Ninja ca membri a gărzii personale a lui Lady Catherine (Lena Headey – “Game of Thrones”, “300”) şi înlocuirea acestora cu soldaţi convenţionali, îmbrăcaţi în ţoalele specifice vremurilor); c.) Teoria conspiraţiei ca element central a plotului (adăpostiţi în biserica nu întâmplător numită “Sfantul Lazăr”, ca simbol al ‘chemării din pământ a tuturor morţilor la învierea de obşte, care va fi o chemare a tuturor la judecata finală’, sunt ascunşi zombie aristocraţi care, deşi îşi recunosc condiţia fizică degrada(n)tă, sunt dispuşi la orice compromis, inclusiv de a se hrăni cu creier de porc, pentru a ajunge la o co-existenţă paşnică între cele două tabere şi la supravieţuirea individuală, chiar aflându-se într-o stare de transformare intermediară şi ireversibilă). Iar climaxul este un soi de “London War Z”, prin încercarea concertată de a distruge toate podurile din jurul Capitalei, care, firesc, adăposteşte cea mai mare aglomeraţie de morţi-vii ce trebuie împiedicată să invadeze restul insulei, sabotată parţial de partizanii umani a cârdului de zombie “civilizaţi”. Atenţie, nu fiţi dezamăgiţi de finalul dulceag deoarece filmul mai are unul subversiv, introdus după genericul final, care afectează serios happy-end-ul. Câte ceva despre protagonişti. Dihotomia tandemului-cuplu de asasini de zombie Elizabeth Bennet (Lily James – “Cinderella”, dă foarte bine pe ecran când mânuieşte katana) - Mr. Darcy (Sam Riley – “On the Road”, impecabil ca ciufut cu suflet mare) funcţionează neaşteptat de entertaining, fără a cădea în vulgaritate sau dulcegării. Nu rezist tentaţiei de a vă oferi o mică mostră de dialog relevant între cei doi. El: “Carelessness when dealing with a zombie infection can lead to your abrupt demise.”/Ea: “Arrogance can lead to yours.”/El: “Your defect... is to willfully misunderstand people.”/Ea: “And yours is to be unjustly prejudiced against them.”. Trebuie să mai subliniez că cvintetul de tinere bătăioase este adorabil (celelalte surori sunt... Lydia/Ellie Bamber – “Nocturnal Animals”, Mary/Millie Brady – “Legend” şi Kitty/Suki Waterhouse – “Insurgent”), iar băieţii sunt bine aleşi pentru fiecare profil: Douglas Booth – “Jupiter Ascending” (romanticul manierat Charles Bingley... “I hate to see you just standing there. You must dance.”), Matt Smith – “Terminator Genisys” (pămpălaul agasant William Collins... “I was unaware that zombies possessed such acuity so as to set such traps. Before we know it, they’ll be running for Parliament.”) şi Jack Huston – “American Hustle” (manipulatorul Locotenent Wickham... “These new zombies can be reasoned with. With the proper funding I believe we can cultivate trust and even good will with this new iteration of the undead...”). Q.e.d. (sau, cel puţin, eu aşa sper). Anecdotică... literară: în 2010 a fost publicat un prequel la cartea lui Grahame-Smith, intitulată “Pride and Prejudice and Zombies: Dawn of the Dreadfuls”, despre antrenamentele surorilor cu Maestrul Hawksworth, iar în anul următor un sequel, “Pride and Prejudice and Zombies: Dreadfully Ever After”, ambele avându-l ca autor pe Steve Hockensmith. Putem presupune că a existat inclusiv speranţa naşterii unei francize cinematografice dar, pentru moment, nu au apărut însă semne legate de o revenire a lui Elizabeth şi Darcy pe marile ecrane. Extra: scene tăiate, bâlbe, mici interviuri cu membrii distribuţiei, patru mini-documentare însumând 20’ (“From Austen to Zombies: Adapting a Classic”, “The Badass Bennet Sisters”, “Courtship, Class, and Carnage”, “Creating the Unmentionables”). Tehnic: impecabil.

A ROYAL AFFAIR a.k.a. EN KONGELIG AFFǼRE (2012, Danemarca/Suedia/Republica Cehă/Germania, r: Nikolaj Arcel) – Blu-Ray

Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin în 2013 şi câştigător a doi Urşi de Argint la Berlin. Pe bună dreptate. “A Royal Affair” este formidabil atât din punct de vedere a punerii în scenă şi a ambalajului vizual al acesteia cât şi a jocului actoricesc excepţional. Nikolaj Arcel (scenaristul versiunii cu Noomi Rapace a lui “The Girl with the Dragon Tattoo”, autorul splendidului Thriller politic “King’s Game”/2004 şi cel ales pentru transpunerea monumentalei serii Fantasy a lui Stephen King, “The Dark Tower”) livrează sub oblăduirea companiei de producţie Zentropa (fondată de Lars von Trier şi responsabilă de apariţia mişcării Dogme 95) o amplă frescă istorică ce ar fi putut să aibă ca subtitlu... ‘Dragoste şi politică în Epoca Luminilor’. Important este în primul rând să ne amintim câte ceva despre context plecând de la Sapere aude, motto-ul Iluminismului făcut celebru de Immanuel Kant (preluat de la poetul roman Horaţiu): îndrăzneşte să fii înţelept, îndrăzneşte să aspiri la cunoaştere, îndrăzneşte să gândeşti pentru tine însuţi. Secolul 18. Despotismul Regalităţii şi dogmele Bisericii Catolice sunt erodate de ideile legate de libertatea individuală şi de încrederea în raţiunea fiinţei umane, de toleranţa religioasă şi de credinţa în legile naturale. Cu rădăcini în scrierile lui John Locke, Descartes, Francis Bacon, Newton sau Spinoza, fără a dezavua creaţionismul (nuanţarea până la deism ca şi concept filosofico-religios sau religia naturală a moralităţii a lui Lessing), Voltaire, Diderot, Hume, von Herder, Rousseau, Jonathan Swift, ş.a.m.d., aveau să pună fundaţia societăţii moderne în care statul reprezintă instrumentul raţional al progresului (inclusiv Declaraţia de Independenţă americană din 1776 încorporează câteva dintre idealurile Iluminismului european). Opoziţia a fost, evident, feroce din partea clerului şi a aristocraţiei conservatoare, în ciuda susţinerii nesperate venite din partea unor monarhi vizionari, promotori a toleranţei, precum Ecaterina a II-a a Rusiei, Carol al III-lea al Spaniei, Iosef al II-lea al Austriei sau Frederic al II-lea al Prusiei. Danemarca, în pofida unor progrese cu caracter mai degrabă incidental sub domnia lui Frederic al V-lea, păstrase la vârf o distanţă neutră şi suveran detaşată faţă de ideile progresiste care animau îndeosebi Franţa (cenzura duduia, Copenhaga era o urbe a plebei mizerabile lipsite de asistenţă socială, baronii locali aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, etc.). 1766. Noul Rege, Christian al VII-lea (Mikkel Boe Følsgaard – Shooting Star şi premiul de interpretare la Berlin), are doar 17 ani şi este un adolescent impulsiv, erotoman şi labil psihic (posibil schizofrenic), când i se aduce din Anglia consoarta hărăzită încă de la naştere, Prinţesa Carolina Matilda (Alicia Vikander, în rolul care avea să o transforme în superstar planetar şi să îi aducă inclusiv un Oscar în 2016 pentru “The Danish Girl”), tânără de numai 15 ani, cu mult bun simţ, cultivată şi idealistă. Speranţele acesteia de a descoperi în partenerul său sensibilitate, tandreţe şi respect se năruie rapid, astfel încât, după ce se achită de sarcina ‘regală’ de a-i oferi un moştenitor, alege să îşi ducă viaţa (sigur, respectând formalismele, convenţiile şi protocolul) aproape complet separat de apetitul orgiastic şi iresponsabilitatea lui Christian (acesta, prin comportament, ne va aduce aminte, inevitabil, de Mozart-ul lui Tom Hulce din “Amadeus”). Consideraţia se transformă în dispreţ iar potenţiala dragoste în respingere domestică reciprocă. Statul este condus de un Consiliu format în mare parte din miniştri moşteniţi de pe vremea acoolicului de taică-său, care, sporadic, este supus traficului de influenţă a frustratei Regine-Mamă vitrege Juliana Maria (Trine Dyrholm, una dintre actriţele favorite a Susannei Bier) ce nutreşte încă vaga speranţă că şi-a putea vedea propriul fiu instalat pe tron. Starea mentală a regişorului se deteriorează alarmant în timpul unui periplu european şi, dintr-un cârd de candidaţi selecţionati pentru interviu, este ales, ca nou medic personal al Majestăţii sale, Johann Struensee (Mads Mikkelsen – “Jagten”, “Michael Kohlhaas”, “Doctor Strange”), fiu de preot neamţ stabilit în Altona despre care nu se ştia însă că este ateu, fan a scrierilor lui Helvétius şi Rousseau, progresist şi raţionalist până în măduva oaselor. Având un talent nativ de psiholog, Struensee îi câştigă încrederea lui Christian, îl reapropie de înstrăinata Caroline, şi el însuşi ajunge să trăiască o scurtă dar intensă poveste de dragoste interzisă cu Regina. În plan istoric, avatarurile emoţionale şi sexuale ale trioului au avut un efect benefic asupra naţiunii întrucât s-au concretizat în peste 1000 de legi reformatoare (abolirea privilegiilor nobiliare, a torturii şi a cenzurii presei, interzicerea comerţului cu sclavi în colonii, reorganizarea justiţiei pentru diminuarea corupţiei, reformarea sistemului sanitar, constituirea rezervelor naţionale de cereale, etc.). Probabil, dacă ne raportăm la contextul actual, cea mai relevantă este scena în care Christian, considerat de anturaj o simplă marionetă, impune politicienilor cu sânge aproximativ albastru legea prin care triplează acţiunile de vidanjare a Copenhagăi cu finanţare obţinută prin tăierea pensiilor ‘speciale’ acordate inutil celor care deţin proprietăţi şi au venituri de pe urma acestora. Shitty Shitty Bang Bang. Păi, vedeţi parlamentarii noştri renunţând cu uşurinţă la pensiile lor pentru ca oraşele României să fie mai curate? Nu s-a întâmplat uşor nici la ei (doar că, în Danemarca, vorbim de evenimente politice consumate cu... 250 de ani în urmă!) şi, drept consecinţă, în plan personal, lucrurile au sfârşit dramatic odată cu ieşirea la suprafaţă a legăturii amoroase blamabile de către bizonimea uşor manipulabilă: Caroline este arestată şi trimisă apoi în exil în castelul Celle din Germania (nu avea să îşi mai vadă niciodată copiii) unde moare de scarlatină la doar 23 de ani, expatul Struensee, condamnat pentru uzurparea autorităţii regale şi lèse majesté, îşi pierde mâna dreaptă şi capul pe eşafod în conformitate cu prevederile Kongelov (“Legea Regală”), iar Christian predă conducerea ţării maşterei Juliane Marie şi politicienilor conservatori care roiau în jurul acesteia, în frunte cu bigotul ignorant Ove Høegh-Guldberg (David Dencik – “Tinker Taylor Soldier Spy”, “The Girl with the Dragon Tattoo”). Descoperirea detaliilor cade, începând de aici, în sarcina voastră. Avertisment: pentru a aprecia la justa valoare “A Royal Affair” trebuie să aveţi dispoziţia adecvată şi, mai ales, o doză mare de răbdare. Filmul, al cărui scenariu este un hibrid bazat deopotrivă pe textul erotic a lui Bodil Steensen-Leth (“Prinsesse af blodet”) de la care adoptă perspectiva narativă a Carolinei şi pe cartea lui Per Olov Enquist (“The Visit of the Royal Physician”), centrată pe ascensiunea lui Struensee la Curte, încearcă (din punctul meu de vedere, cu succes) să conserve ritmul lent al epocii, când aşterneai litere pe hartie şi nu tastai, citeai cuvinte scrise cu cerneală şi nu dădeai ‘click’-uri, când nu existau wi-fi sau telefoane mobile, televiziuni de ştiri sau livrări de pizza la domiciliu, ci doar idei, gânduri, emoţii şi instincte, toate agregate în modele comportamentale tributare canoanelor şi/sau tarelor educaţionale, sociale, economice. Muzica, compusă în cooperare cu Cyrille Aufort (”L’âge de raison”), este semnată de oscarizatul Gabriel Yared, un expert în a susţine sonor drame descriptive (“The English Patient”, “The Talented Mr. Ripley”), iar ca director de imagine şi ca production designer, Arcel a optat pentru vechii săi colaboratori Rasmus Videbǽk (“King’s Game”) şi, respectiv, Niels Sejer (“The Girl with the Dragon Tattoo”). Remarcabil, dar greu de digerat. Extra: interviuri cu Arcel, Mikkelsen şi Vikander. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
03 Decembrie 2016

THE WARRIOR’S WAY (2010, Coreea de Sud/Noua Zeelandă, r: Sngmoo Lee) – Blu-Ray

East meets West în acest Fantasy-Western spumos produs de Barrie M. Osborne (“The Matrix”, “Lord of the Rings”!) din care occidentalii nu au înţeles mare lucru (sau, mai degrabă, într-un mod imbecil, au refuzat să îl considere altceva decât un afront la unul din genurile lor tradiţional popular/populiste... pentru aceştia, mesajul meu e simplu: ‘Revedeţi voi mai bine încă de şapte ori, având o moacă de emoticon-smiley prefabricat pe computer, “Şapte mirese pentru şapte fraţi” şi mergeţi apoi să îl votaţi pe Trump’): raportat la un buget de peste 40 de milioane de dolari, a avut încasări la vremea lansării în cinematografele din Statele Unite de doar... cinci şi ceva (a fost unul dintre cele mai răsunătoare eşecuri cinematografice Western alături de “Jonah Hex”, lansat în acelaşi an). N-avem însă treabă cu moronii astfel încât revenim la filmul în sine. West, elemente din reţeta tradiţională a Western-ului: cătunul izolat (din nou, conceptul de “ghost town”), luptătorul singuratic, haita de nelegiuiţi puşi în egală măsură pe rele şi pe căpătuială, răzbunarea cu fundament emoţional, fata neajutorată ce se maturizează cu frustrarea discriminării într-o microsocietate construită să dispreţuiască orice fel de minoritate vulnerabilă (sexual, profesional, rasial, fizic, economic), duelul final ‘unu-la-unu’. “The good, the sad and the ugly” (cu referire la personajele interpretate de Bosworth, Jang şi Rush), scria nytimes.com (Mike Hale, 2010). East, efervescenţa metaforei, parabolei şi analogiei, translatate în estetica extrem-orientală: grădina ca simbol a renaşterii în peisajul prăfuit care devine o groapă comună odată dinamitată, copilul (atât fetiţa americană cât şi bebeluşul asiatic) ca pivot al naraţiunii şi fundament conflictual, spiritul înaintea raţiunii, raţiunea înaintea impulsului (interpretare oarecum caustică, dar împrospătată, a Yin-Yang-ului... în care Yang-ul este circul ce ne aminteşte de o altă poveste ‘vestică’ spusă estetic diferit (“Lucky Luke” al lui James Huth din 2009), iar Yin-ul dominator se întinde din Asia, apoi pe corabia însângerată, spre deşertul sumbru prin dominantele cromatice, până la scheletul aşezării pierdute în pustietate, menită a defini explicit teatralitatea punerii în scenă). Nu, că nu rezist (plus că prietenul Relu mi-a atras atenţia că nu cei care urmează sunt destinatarii prezentului text)... dacă suprapunem cele două seturi de filtre analitice, West & East, ne putem aştepta la vizionare, în mare, la trei tipuri de reacţii: a.) pocornistu’ butonând în sală FBul pe smartfon – ‘Ce-i cu voma asta? De ce n-au făcut filmul în Oltenia, că şi-acolo au săbii ninja?’; b.) puristul din categoria ‘White Supremacy’ care moare de gât cu Clint în “The Unforgiven” (asta când doarme) – ‘E un afront inadmisibil adus unui gen ce aparţine strictamente americanilor!’ (p’ăsta nu-l întrebaţi de Sergio Leone că vă urmăreşte prin multiplex cu drujba de burete); c.) snobul frustrat de decadenţa Pop culture – ‘Fatooo, a ajuns Geoffrey Rush să joace în filme comerciale, s-a dus naibii arta adevărată. Păi, cu o floare se face primăvară? E un clişeu, fatooo, e ieşit demult din trend!’. Nereferindu-mă la aceştia, să fac un scurt rezumat a poveştii, animată entuziast de actori mai mult decât interesanţi: Yang (Dong-gun Jang – “Tae Guk Gi”, unul dintre cei mai apreciaţi actori coreeni la ora actuală), antrenat încă din copilărie de clanul “Fluierelor triste” (Sad Flutes) - condus de... Saddest Flute (Lung Ti... “A Better Tomorrow” al lui John Woo vă spune ceva?) - să devină cel mai bun spadasin din lume, are o misiune clară, să decimeze tribul rival în proporţie de 100%, doar că procentul nu îi iese complet deoarece refuză să ucidă şi o nou-născută... ‘duşmanca’, pe care o ia sub protecţia lui în exilul auto-impus, în America. Solitarul devenit pacifist cu bebe în cârcă ajunge în deşert în oraşul abandonat şi uitat de lume Lode, “Paris of the West”, “a town full of broken people”, căruia doar un grup de circari ambulanţi conduşi de un pitic înţelept, Eight-Ball (Tony Cox – “Bad Santa”, “Oz the Great and the Powerful”), îi dă viaţă în tentativa lungită şi prelungită de a-şi pregăti o revenire fulminantă în faţa spectatorilor din metropolele ‘rafinate’. Într-un ambient părăginit populat de personaje decrepite (indiferent de vârsta lor fizică), trupa lui Eight-Ball, care l-a adoptat conjunctural în egală măsură pe beţivul preeriei, Ronald (Geoffrey Rush – “The King’s Speech”, “Shine”) şi pe micuţa devenită acum tânără plină de vino-ncoa Lynne (Kate Bosworth – “Superman Returns”), instabilă psihic în urma traumei din copilărie când familia i-a fost ucisă iar ea împuşcată după tentativa de viol din partea şefului unei bande de lichele, fost militar, Colonelul interpretat de Danny Huston (“21 Grams”, “The Aviator”), Yang, “a warrior with empty eyes”, pare a descoperi semnificaţia cuvântului ‘serenitate’: udă florile, schimbă scutece, învaţă să joace cărţi, să vorbească şi să îi asculte pe ceilalţi, descoperă muzica de Operă la gramofon, îşi câştigă pâinea de zi cu zi repunând pe picioare o spălătorie (de textile... nu auto) unde îşi menţine fibra musculară dând la nesfârşit cu fierul de călcat pe albeţuri. Evident, pacea este efemeră aşa că hoarda Colonelului revine (dorinţa de răzbunare a lui Lynne de asemenea... “I’ve been waiting my whole life for a place where it’s right to be wrong.”), însoţită la scurt timp de armata exotică de proto-ninja a “Fluierelor triste”, iar sabia lui, dinamita piticului şi carabina cu lunetă a lui Ronald se dovedesc a fi instrumentele esenţiale în lupta cu vrăjmaşii în urma căreia noţiunea de happy-end câştigă... doar în ambiguitate (“If you truly love something or somebody, laundry man, you get as far away from ‘em as possible. Cause we’re sand, they’re flowers.”). Trecând peste stereotipuri inevitabile precum “I just taught you how to focus” ce ne aminteşte de “Karate Kid”, ce i se poate reproşa realizatorului, pe bună dreptate în opinia mea, este obsesia pentru stilizarea aproape de pictural, manifestată prin excesul de filmări pe chroma-key ce erodează echilibrul între fluenţa acţiunii şi contextul... carnavalesc (Slow-Mo-urile sunt, însă, digerabile), care îl trimite neinspirat în spaţiul ‘prefabricatului’, printr-o serie de scene definite de caricaturalul (asimilabil drept pueril) tip Nintendo/X-Box (şi aici nu mă refer, în niciun caz, la fetişul Colonelului pentru tinere cu dinţi sănătoşi ci la senzaţia de artificial a ambientului). Dar, căci există un ‘dar’ esenţial, personal îl iert pentru aceste derapaje datorită lui... Giuseppe Verdi. Să savurezi un Western aproape fellinian (vezi inclusiv parodia la “Dejeuner sur l’herbe” a lui Édouard Manet din saloon) sau, mai cool spus, à la Lars von Trier (apropo de al său “Dogville”) - care nu se doreşte a fi o comedie gen “Shanghai Noon”/2000 - pe muzica lui Verdi interpretată de Mario Del Monaco (“Solenne in quest’ora”) şi de Maria Callas (“D’amor sull’ali rose” din “Trubadurul”), acompaniată de orchestra de la Scala dirijată de Herbert von Karajan, film care ne transmite deopotrivă cu blândeţe şi brutalitate că “... when you cut the throat, the last sound is a sad flute” reprezintă o experienţă ce merită a fi încercată în calitate de spectator imparţial. Chiar dacă nu ajunge la nivelul de calitate ce ar îndritui-o să fie considerată Camp. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

DARK SOULS a.k.a. MØRKE SJELER (2010, Norvegia/Franţa, r: César Ducasse & Mathieu Peteul) - DVD

Cu multiple nominalizări şi premii în palmares la festivalurile de Fantasy şi Horror (Sitges, Rhode Island, Bruxelles, Cambridge, etc.), disponibil spre vizionare gratuită pe YouTube într-o versiune excelentă calitativ, subtitrată în engleză, “Dark Souls” este un Horror cu totul special, ce contribuie în mod consistent la nuanţarea post-2000 a conceptului de ‘zombificare’. În fapt, este mai mult un Thriller Noir decât un Horror pur deoarece nu veţi fi expuşi la efecte Gore, violenţă sau agresivitate vizuală extremă, atmosfera neliniştitoare fiind creată prin mişcările de cameră, sound design şi muzică (remarcabil OST-ul polonezului Wojciech Golczewski), astfel încât amibiguitatea şi sugestia domină explicitul într-o naraţiune care îşi propune, metaforic, să te lase la final cu mai multe întrebări decât cu răspunsuri sau verdicte clare. Actul I. O tânără ce face jogging este atacată în pădure de un bărbat într-o salopetă portocalie, cu mască chirurgicală şi ochelari de protecţie, care îi forează o gaură în craniu cu o bormaşină electrică. Corpul defunctei este depozitat la morgă pentru autopsie într-un spaţiu frigorific securizat dar, după ceva vreme, dă semne de viaţă “post-mortem” (începe să se mişte în sacul în care a fost sigilat). Tatăl fetei, Morten Ravn (interpretat de Morten Rudå - premiu pentru interpretarea rolului la Melbourne Underground Film Festival), profesor de muzică, pregăteşte liniştit cina acasă când primeşte un telefon formal de la locotenentul de poliţie Askestad (Kyrre Haugen Sydness – “Headhunters”, “Max Manus: Man of War”) care îi dă vestea tragică, doar că acesta îl lămureşte că e vorba de o confuzie de identitate atâta vreme cât Johanna tocmai a trecut prin bucătărie (adevărat, fără să spună o vorbă) şi acum se află în faţa computerului, în camera ei. Seara se lasă, părintele se bagă în pat fără griji şi, în sfârşit, avem primplanul Johannei: privire fixă exoftalmică, chip întunecat (la propriu) plus o uşoară mişcare spasmotică. Criza se declanşează în miez de noapte când tatăl, îngrijorat că progenitura stă aproape nemişcată de ore în şir în aceeaşi poziţie, are şocul descoperirii că pe ecranul monitorului, multiplicat de zeci de ori, este scris “Help me” şi că juna vomită un lichid negru vâscos, inclusiv din cavităţile oculare. Paramedicii, chemaţi de urgenţă, constată că respiră dar nu are puls. La spital, în urma unei scanări cerebrale, medicul inventariază simptomele: dezorientare, migrene urmate de vomitat, tulburări de ordin neurologic şi epileptic. Cauza presupusă şi prognoza asupra evoluţiei? Un organism patogen injectat ce afectează lobii creierului (în special frontal şi temporal) pe tipicul metastazei (degenerarea celulară) care conduce potenţial spre o tumoare în sistemul nervos central ce creşte/se dezvoltă cu repeziciune. Verdict: trebuie operată de urgenţă dar riscurile de a nu supravieţui sunt majore. Prima reacţie... tatăl decide să îşi îngrijească el însuşi la domiciliu fata bolnavă incurabil. Actul II. Zilele trec. Numărul de victime, indiferent de sex, supuse aceluiaşi tip de ‘tratament’ criminal (devine evident că autorul ştie exact ce face şi are un algoritm foarte precis de atac) care le transformă în ‘legume’ umane (morţi-vii din punct de vedere psihic) ajunge să depăşească 30. Mass-media acuză lentoarea birocratică a modului în care evoluează ancheta poliţienească numind cazul un nou “Toolbox Murders”, legiştii conştientizează cu întârziere că cei declaraţi morţi sunt de fapt încă vii... dar sunt condamnaţi la decerebrare şi la degradare organică (“black rotten skin”) în asociere cu straniul fenomen de a secreta din organism o hidrocarbură asemănătoare petrolului (pentru a evita spoilerele, mă voi mulţumi să atrag atenţia că ‘petrolul’ reprezintă unul dintre cuvintele-cheie ale acestui Thriller... satiric, dar lipsit complet de umor). A doua reacţie paternă... rotunjorul, pacifistul dar determinatul Morten decide să ancheteze pe cont propriu cazul, în tentativa de a afla cine a stat în spatele nenorocirii pe viaţă a fiicei sale (aici e de remarcat splendida alăturare între cele două bune prietene, Johanna şi Maria, aflate fără voie, în această fază, în posturi fundamental diferite). Actul III (relevarea cauzelor) şi IV (conflictul şi consecinţele acestuia). Pentru a vă incita să vedeţi filmul, nu voi continua să dau multe detalii, limitându-mă la a spune că, pe măsură ce încrâncenarea în a descoperi adevărul îşi arată roadele, într-o aparentă dramă minimalistă fundamentată pe o premiză Horror îşi fac locul concepte mult mai ample şi globalizatoare precum secătuirea resurselor Mamei-Natură prin industrializare (compania fictivă Hydro X), dependenţa consumeristă de corporaţiile manipulatoare (Mercedesul lui Morten funcţionează... tot pe bază de petrol), lipsa de reacţie/forţă (sau chiar obedienţa) a societăţii civile în războiul cu ‘păpuşarii’ importanţi din economie sau politică (5,000 de militari americani au murit în Irak pentru petrol), ş.a.m.d. Iar finalul frankensteinian este sinistru tocmai pentru că mesajul nu e zombie ci e uman... e zombielike. În viziunea lui Ducasse şi Peteul, cu adevărat... Orange is the new Black. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
26 Noiembrie 2016

DEBUG (2014, Canada, r: David Hewlett) – DVD

Este aproape sigur că nu m-aş fi apropiat de acest microprodus cinematografic SF-Horror ce durează doar 75 de minute (exceptând genericul de final) dacă nu mi s-ar fi vândut pe coperta sofisticat produsă în 3D numele lui Jason Momoa (“Bullet to the Head”, serialul “Game of Thrones”), cel ales relativ recent să fie Aquaman - New Entry în universul DC Comics destinat marilor ecrane. Subiectul era şi rămâne oarecum neinteresant în ceea ce mă priveşte: şase hackeri delincvenţi, supervizaţi de pilotul navetei care ar trebui să îi aducă înapoi la baza-închisoare după îndeplinirea misiunii, sunt obligaţi să presteze munci ‘în folosul societăţii’, mai exact să lucreze împreună la deparazitarea reţelei cibernetice a unei nave spaţiale depopulate. Doar că ajung să se confrunte cu o A.I. malefică (inteligenţa artificială, definită cel mai bine de Stuart J. Russell şi Peter Norvig în “Artificial Intelligence: A Modern Approach”, ed. Upper Saddle River, New Jersey, 2003, ca “a flexible rational agent that perceives its environment and takes actions that maximize its chance of success at some goal.”) ce are o materializare virtuală cu faţa, muşchii şi grimasele lui Momoa (altfel, OK în rol). Nemaipunând la socoteală clasice din veacul trecut precum “2001: A Space Odyssey”, “War Games” sau “Tron”, evoluţia explozivă în domeniul IT din secolul 21 a avut drept consecinţă o multitudine de speculaţii cinematografice de calitate superioară (ex. “A.I.”, “The Matrix”, “Her”, “Ex Machina”), având ca punct de plecare capacitatea omului de a se adapta în mod mai mult sau mai puţin adecvat acestui ritm iar teza că bipezii în carne şi oase pot deveni uşor prizonierii computerului este deja fumată căci o trăim în realitatea fizică datorită concetăţenilor nostri care preferă în viaţa de zi cu zi să se holbeze bovin în monitor, pe reţelele sociale, decât să comunice pe viu cu semenii lor. Problema lui “Debug” nu rezidă în ambiţia cineastului de a merge în trena lui Kubrick (scenografia şi mişcările lente de cameră în interioarele claustrofobe iluminate aseptic o indică fără dubiu) ci în faptul că aceasta se dovedeşte supradimensionată pentru resursele pe care le are la dispoziţie şi pentru propria creativitate. Dacă, în ceea ce priveşte primul aspect, e pe calea cea bună dar ar trebui totuşi să înveţe ceva lecţii de la John Carpenter (“Dark Star”-1974) sau de la fiul lui David Bowie, Duncan Jones (“Moon”-2009), mai ales că a trecut de la actorie (Hewlett e unul dintre favoriţii lui Vincenzo Natali – “Cube”, “Cypher”, “Nothing”, “Splice”) în scaunul de regizor, în privinţa scenariului, lucrurile stau dramatic pentru fanii hardcore SF, dar mă voi feri să dezvălui conceptul de bază căci s-ar duce naibii tot cheful vizionării: avem un A.I. sictirit de manipulatori, care vrea să fie el şeful suprem (“I am. I Have always been.”)... atunci, cum se explică existenţa sadismului în codurile unei maşini care preferă să îşi căsăpească victimele pe baza unui algoritm psihopat, una câte una, şi nu pe toate odată, tăindu-le, de exemplu, oxigenul, dat fiind faptul că e responsabil autoritar cu toate protocoalele de securitate? Ce vrea să apere entitatea “I am” apropo de existenţa sa cibernetică atâta vreme cât nimeni nu i-o contestă în mod fundamental şi cum de ajunge în recluziunea stelară să aibă aspiraţii de a se hrăni cu emoţii umane (“They are part of me now. I am part of them.”)? Nu sună a clişee de doi bani? Sigur că ce am scris nu pare încurajator însă filmul e curăţel şi îngrijit realizat, nu duce lipsă de mici găselniţe care să ateste potenţialul autorului (inclusiv Wolverine-ul de culoare cu gheare de cristal) sau de... hemoglobină în spaţiu, astfel încât îmi permit să îl consider ca un efort preliminar în drumul spre o producţie viitoare ceva mai consistentă. Avem speranţe. Inclusiv pentru bătăioasa canadiancă Jeananne Goossen, aici interpreta lui Kaida, apropo de care, amatorilor de SF, vă pun la muncă: căutaţi să vedeţi de curiozitate raritatea numită “Riverworld”, versiunea de patru ore, singura rămasă după anularea proiectului de serial produs de Syfy începand cu 2010, ce reprezintă tentativa de adaptare a excepţionalei serii de cărţi a iconoclastului autor Philip José Farmer, apărută în mare parte şi la noi, la editura Nemira, ca “Lumea fluviului”. Faţă de textele-sursă, acest avorton TV (din punct de vedere a contabililor americani) reprezintă doar un cârlig ce ar trebui să vă agaţe în a lectura toată seria. Vă asigur că merită cu prisosinţă. Extra: zero. Tehnic: excelent.

NINE LIVES (2016, Franţa/China, r: Barry Sonnenfeld) – Blu-Ray

Un film mai mistic decât pare la prima vedere datorită premisei ieşite din comun pentru o comedioară ‘pufoasă’, de familie: măcar opt dintre cele nouă vieţi ale unei pisici nu aparţin patrupedului, acesta fiind utilizat ca recipient organic, ca medium “de încorporare”, pentru spirite umane care sunt supuse unei ultime tentative de mântuire înainte de eventuala trecere în nefiinţă. Hai, că v-am redus la tăcere cu acest preambul ezoteric. Să traduc în limbaj populist: un mogul workaholic ce îşi neglijează familia de dragul simbolurilor falice legate de businessul său macho (ăl mai înalt zgârie-nori din emisfera nordică) ajunge în comă fizică în urma unui ‘accident de muncă’ iar spiritual în corpul unui motan poreclit debil Mr. Fuzzypants (francezii l-au tradus mai haios ca... M. Boule de poil) pe care intenţiona să îl ofere drept cadou de părinte neglijent dar spăşit fiicei sale la împlinirea vârstei de 11 ani. Are doar câteva zile la dispoziţie în calitate de felină să se împace cu sine însuşi, să îşi revizuiască principiile de viaţă şi să devină din nou parte a familiei (inclusiv prima nevastă, plus fiul ajuns un subaltern desconsiderat la birou pentru că e perceput ca fiul lu’ tata) dacă nu vrea să crape pe patul de spital. Artizanul acestui joc este proprietarul exoticului pet shop, excentricul Felix Perkins (Christopher Walken – “The Deer Hunter”, “Seven Psychopats”), un “cat whisperer” hipnotic ce funcţionează ca mijlocitor între cele două stări a magnatului Tom Brand (Kevin Spacey – “The Usual Suspects”, “America Beauty”) din Manhattan... să o spunem pe aia dreaptă, ni se propune aici un soi de Donald Trump înainte de a visa să devină Preşedintele SUA. Presupun că doar nebunii frumoşi din echipa de producţie al lui Luc Besson de la EuropaCorp, situaţi în afara canoanelor showbizului saxon, ar fi putut convinge un dublu oscarizat să se dea motan, pe regizorul seriei “Men in Black” şi al lui “Get Shorty” să se implice într-un proiect... copilăros, pe directorul de imagine favorit al lui Roland Emmerich, neamţul Karl Walter Lindenlaub, responsabil de blockbusterele “Independence Day” şi “The Chronicles of Narnia: Prince Caspian” (dar şi de “Black Book” al lui Paul Verhoeven sau “The Haunting” al lui Jan de Bont), să filmeze cum o mâţă se pişă pe covorul din sufragerie, sau pe scenograful Jean Andre-Carriere, acum pe val datorită lui “X-Men: Days of Future Past”, să definească vizual misterul magazinului Purrkins. Avatarul Mr. Fuzzypants-Brand prezintă în evoluţia sa câteva momente delectabile mai ales pentru cei care coabitează cu pisici în propria locuinţă (celor dintre aceştia care au ratat “Jurnalul Mihaelei Dragostea şi Nesimţirea Ei”, seria absolut savuroasă de texte a Simonei Tache din “Caţavencii”, vă recomand să o descoperiţi, fie şi parţial, pe blogul ei, simonatache.ro... credeţi-mă, merită!). Uffff, mi-a plecat şeful care mă fixa impasibil de la începerea scrierii acestui text cu o lăbuţă suveran plantată peste antebraţul meu stâng. Acum, în lipsa cenzurii, pot să fiu şi eu ceva mai sincer. Da, fac şi eu parte, în calitate de sclav al unui British Shorthair adorabil (iluziile că eu sunt stăpânul său au durat doar câteva zile şi s-au consumat cu mai bine de cinci ani în urmă), din prezumtivul public-ţintă care a privit amuzat acest film în fundul căruia (vorbim de motan) s-au băgat câteva zeci de milioane de dolari în efecte CGI (indiferent cât de experimentat ar fi Barry Sonnenfeld, nu avea cum să îşi asume, de exemplu, realizarea scenei în care Mr. Fuzzypants se matoleşte exemplar cu whisky vechi de 50 de ani turnat în scrumieră) dar acesta se limitează, cu putine excepţii, la iubitorii posesorilor de nouă vieţi. Mai exact, reproşul esenţial este acela că filmul nu are o direcţie - inclusiv ca marketare - bine definită, nu este prea-prea şi nici-nici. În ciuda premisei ofertante dar serioase (competiţia economică, şubrezenia culturii corporatiste, spionaj industrial, legături extraconjugale) nu dobândeşte o tentă adultă iar, pe de altă parte, juniorilor nu li se oferă decât un amuzament facil şi de suprafaţă (nu vor sta ei să analizeze gaguri cu pisoiul ce pune cap la cap documentul băgat în tocător şi semnificaţia acestuia). ‘Felinul’ Spacey este obligat simultan să fie un lider dur, cinic şi neiertător la birou, şi un cap de familie nostalgic, lăcrimos când îşi aduce aminte de copii, şi interesat în mod sincer, brusc, de a-şi rezolva problemele de comunicare emoţională domestică. Cele două imagini, puse una lângă alta, nu prea se îmbină şi pentru asta actorul n-are nicio vină (alta decât că a acceptat rolul şi banii aferenţi). Calitatea şi destinatarii umorului variază mult prea mult pentru a contura o imagine coerentă şi bine ţintită iar faptul că nu mai puţin de cinci scenarişti au lucrat pe text nu are cum să fie un semn bun. David Palmer eticheta pe bună dreptate filmul în cronica postată în august pe blogul său “The Reel Deal” drept “a Cat-astrophe of a Comedy” deoarece filmul nu transmite nicio emoţie reală: familia pare complet detaşată de faptul că Brand este în comă (băiatul îşi vede nestingherit de treabă, prima nevastă de Martini-urile ei, fetiţa mângâie animalul dar trece rareori pe la spital, iar actuala parteneră de pat conjugal se comportă ca o casnică mic-burgheză cu sensibilitatea erodată de rutina cotidiană). Ca urmare, şi muribundul transmite în general, prin vocea sa, motanului o atitudine letargică, lipsită de chef de viaţă. Concluzionând, mă raliez părerii lui Peter Travers de la revista “Rolling Stone”: “Nine Lives goes out with the kitty litter.” (5 august, 2016). E mai simplu să vă construiţi propria selecţie cu pisici neastâmpărate de pe viralele postate pe YouTube. Sunt reale şi mult mai amuzante. Vestea bună? Personal, vă asigur că nu e mai prost decât “Garfield 2” (chiar dacă în “Nine Lives” joacă şi Jennifer Garner, cu prea mult timp în urmă cunoscută ca... Elektra). Gata, închei aici pentru că mi s-a urcat iar şeful pe birou şi îmi umple tastatura de păr în semn de protest. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

BEYOND VALKYRIE: DAWN OF THE 4^th REICH (2016, USA, r: Claudio Fäh) – DVD

După cum sugerează lungimea titlului şi sugestiile/explicaţiile conţinute în acesta, avem de-a face cu o poveste din WWII concretizată într-un film DTV atât de prost încât, pe alocuri, este distractiv. Atenţie însă, vorbim în termeni de Kitsch, nu de Camp. Nu mai contează în acest caz că scenariştii au la activ doar scurtmetraje infantile (“Lego Atlantis”, “Angry Birds 4D Experience”) sau Actionere de duzină cu Steven Seagal (“Half Past Dead”) – păcat de debutul promiţător din 1991 al lui Don Michael Paul, “Harley Davidson and the Marlboro Man”, cel cu Mickey Rourke şi Don Johnson – sau că regizorul nu se poate lăuda decât cu producţii nesemnificative precum “Northmen-A Viking Saga” sau “Hollow Man II”, aşa cum nu contează că numele interesante de pe afiş (Stephen Lang – “Avatar”, Rutger Hauer – “Blade Runner”, Tom Sizemore – “Black Hawk Down”) nu apar... în total, mai mult de un sfert de oră. Ceea ce contează, în opinia mea, pleacă de la o premisă imposibil de combătut: într-o epocă în care filmul de război este un gen desuet (asta dacă nu apar Clooney sau Pitt în distribuţie) şi se adresează realmente unui public cât de cât pasionat de subiect, poate fi tolerabilă puţinătatea resurselor pe care le-ai avut la dispoziţie pentru producţie dar, cu certitudine, nu şi insultătorul - la adresa spectatorului - mod în care îţi construieşti speculaţia. Aici e marea problemă de râsu’-plânsu’. Mixul narativ este halucinant de pretenţios pentru un film de mâna a paişpea: Unterhnemen Walküre, Kreisauer Kreis şi Lebensraum. Pentru profani... a.) celebra Operaţiune Valkiria, tentativa de asasinare a lui Hitler din 20 iulie 1944, pusă la cale de conspiratorii conduşi de colonelul Claus von Stauffenberg, al cărui eşec a condus la arestarea a 5,000 de oameni şi zdrobirea Rezistenţei germane anti-naziste (de văzut “Valkyrie” al lui Bryan Singer din 2008 cu Tom Cruise, Bill Nighy, Terence Stamp); b.) ‘Cercul Kreisau’, subiect mai puţin popularizat, legat de grupul de disidenţi conservatori catolici germani a căror întâlniri se consumau pe proprietatea lui Helmuth Graf von Moltke din Silezia (Polonia), în relaţii de cooperare atât cu Londra cât şi cu Rezistenţa poloneză, grup aproape decimat în ianuarie ’44 (culmea e că de Kreisau se pomeneşte în sequel-ul la jocul video cult “Wolfenstein”, “Return to Castle Wolfenstein”, creat de Muse Software); într-adevăr, câţiva dintre supravieţuitori au fost implicaţi ulterior în ‘Valkyria’ dar nu personajele fictive menţionate în film; c.) Lebensraum, ‘spaţiul vital’ de renaştere în America de Sud a noului Reich (al patrulea) în condiţiile în care războiul era pierdut (la acest punct vă recomand mai degrabă, ca instrument escapist, lectura cărţilor vizionarului pasionat de conspiraţii Robert Ludlum care brodează inspirat pe marginea teoriei “Die Sonnenkinder”, iar pentru cei pasionaţi de istorie şi de fapte exacte, textul argentinianului Uki Goñi, “The Real Odessa: Smuggling the Nazis to Perón’s Argentina”, publicată la Granta Books în 2002), iar ODESSA (Organisation der Ehemaligen SS-Angehörigen), organizaţie formată clandestin de către ofiţeri SS, a cărei existenţă Aliaţii occidentali aveau să o recunoască abia în 1946, se înfiinţase cu menirea de a expatria oameni-cheie pentru ideologia, leadership-ul şi administrarea celulelor naţional-socialiste în sanctuare exotice, nesupuse convenţiilor sau tratatelor internaţionale (mai ales extrădarea). Ei, hai să punem la un loc... a.) cu b.) şi cu c.) într-un singur film. Ce iese? O farsă ‘istorică’ (fără însă ca filmul să îşi propună să fie o comedie... aspect inacceptabil dată fiind pseudo-seriozitatea abordării) aspirant la eticheta de Thriller de acţiune. Patru soldaţi aparţinând OSS (doi dintre aceştia sunt interpretaţi de Sean Patrick Flannery – “The Boondock Saints” şi Kip Pardue – “The Rules of the Attraction”) sunt expediaţi în nordul Poloniei, fost spaţiu prusac, de către şefii lor (Lang, Sizemore) cu o zi înainte de atentatul avându-l ca ţintă pe Adolf Hitler, pentru a extrage înaintea ruşilor din spatele liniilor inamice un militar german de rang înalt, membru a grupului Kreisau, inestimabil pentru informaţiile deţinute. Doar că planurile lor se duc naibii odată cu prăbuşirea avionului, intrarea pe fir a GRU şi complicarea misiunii prin interferenţa naziştilor preocupaţi să încarce la Königsberg/Kaliningrad cu lingouri de aur, în mod clandestin, un submarin, pentru a plăti exilul în Argentina a câtorva lideri arieni sprijiniţi de Biserica Catolică. Piesele din puzzle sunt reale (inclusiv bombardamentul devastator a britanicilor asupra portului de la Baltică, rivalitatea între cele două servicii secrete, Office of Strategic Services şi Glavnoye Razvedyvatel’noye Upravleniye sau operaţiunea ‘cooperatistă’ Jedburgh) dar mult prea multe şi superficial tratate/combinate, dând senzaţia unei asamblări de mântuială cu dispreţ total pentru rezultatul final. Acţiunea? Ha, ha, ha... “Valkyrie... on radio”, urmată de “Saving von König” (şi nu Private Ryan), finalizată cu “Nazis on a Train” (staţi liniştiţi, nu apar şerpi sau zombie). Rubicondul Tom Sizemore este insuportabil, Rutger Hauer se lasă împuşcat în câteva minute deoarece nu mai rezistă la atâta superficialitate, Julie Engelbrecht (“The Last Witch Hunter”) o pastişează pe Carice van Houten din “Black Book” al lui Paul Verhoeven, hârşâiţii din Rezistenţa poloneză aleg să fugă de nemţi pe mijlocul drumului şi nu tupilându-se îndărătul tufişurilor sau în codrul protector, pentru un amărât de avion doborât în mijlocul nopţii sunt dizlocate vreo 6-7 tancuri şi o întreagă companie de infanterişti(!), într-un tren militar care circulă cu mare viteză şi fără opriri pe traseu un civil necunoscut îşi caută nestingherit, în mers... locul 41, urmăritorii Aliaţi ajung în port, după un episod pedestru, cu un hârb de camion, aproape simultan cu naziştii care se deplasează cu maşini de teren mult mai rapide, Von König se ascunde de luni bune într-o salină-bunker, lucru neştiut de germanii loiali care, altfel, capturează la repezeală comandoul inept... etc, etc, etc. Şi, în final, trăim o “Summer of Love” căci toţi fraternizează şi se ‘iubeşte’ între ei, mai rău ca în “Sub patru steaguri” al lui Umberto Lenzi din ‘79: nemţi cu ruşi, cu americani, cu polonezi. Toţi ‘colaboreşte’, inclusiv emoţional, pentru a trimite aurul pe fundul mării, apoi se duc pe la casele lor, dar asta după ce au trecut pe la casierie să îşi ia salariul pentru un film detestabil inclusiv de către responsabilii cu selecţia la premiile Zmeura de Aur. Dar, hei!, nu trebuie să vă lăsaţi influenţaţi de faptul că titlul potrivit - în opinia mea - ar fi fost “Beyond Imagination: Dawn of the War Cinema”. Poate unora li se va părea cool. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
19 Noiembrie 2016

ANTHROPOID (2016, Republica Cehă/UK/Franţa, r: Sean Ellis) – DVD

A-ţi asuma reconstituirea cu (relativă) scrupulozitate a unui episod esenţial pentru istoria modernă a umanităţii, mai concret – în acest caz – nazismul şi WWII, reprezintă cu certitudine un act de curaj din partea oricărui cineast, datorită sumei imense de riscuri pe care şi le asumă încadrându-se într-un perimetru clar definit faptic şi temporal, care limitează considerabil libertatea de exprimare artistică... ceea ce face ca orice film din categoria Thrillerelor istorice (cu final cunoscut) realizate post-2000 să reprezinte o rara avis. Astfel încât... fiecare este de văzut, indiferent de produsul final sau de impresia pe care ne-o va lăsa acesta. Să ne amintim, de exemplu, de ubliabilul “Valkyrie” al lui Bryan Singer din 2008 (bazat pe evenimentele legate de Unternehmen Walküre), perceput ca simplu vehicul pentru scientologul Tom Cruise, în comparaţie cu strălucitul “Downfall” a.k.a. “Der Untergang” al lui Oliver Hirschbiegel (2004), cu Bruno Ganz ca Adolf Hitler în ultimile sale zece zile de viaţă. În acest context, iconoclastul realizator de film britanic Sean Ellis (nominalizat la Oscar în 2006 pentru scurtmetrajul “Cashback”) îşi asumă cu un tupeu lăudabil (din fericire, căci rezultatul este o reuşită remarcabilă) transpunerea cinematografică a unuia dintre momentele de răscruce în escaladarea conflictului global ce a dus la anularea imediată a Acordului de la München prin care Marea Britanie, Franţa şi Italia permiteau Germaniei naziste să anexeze Regiunea Sudetă ce aparţinea Cehoslovaciei, dar care, dincolo de consecinţele geopolitice ulterioare, a reprezentat singura operaţiune de asasinare a unui lider nazist de prim rang încheiată cu succes. Este vorba de atentatul din 27 mai 1942 care a avut ca finalitate moartea unuia dintre arhitecţii Holocaustului (coordonatorul “Soluţiei finale a problemei evreieşti”, numit de Göring în 1941), fondator al Sicherheitsdienst (SD) şi responsabil de “Noaptea de Cristal”, cel supranumit “Măcelarul din Praga”, Obergruppenführerul SS Reinhard Heydrich, desemnat de către însuşi Hitler Protector al Boemiei şi Moraviei. Faptele istorice sunt clare iar reperele esenţiale legate de acestea jalonează filmul cu o pedanterie aproape de extrem. “Operaţiunea Antropoid”. Un mic grup de militari cehi antrenaţi de englezi sunt paraşutaţi aproape de Praga având misiunea de a organiza asasinatul lui Heydrich cu sprijinul unei Rezistenţe locale deja aproape decimate de nazişti şi reticente în a susţine o iniţiativă menită a ranforsa politic imaginea guvernului condus în exil de Edward Beneš, ce prefera să ignore voit repercusiunile brutale asupra populaţiei care urmau, inevitabil, după aceasta, indiferent de gradul de succes a operaţiunii. După câteva luni de analiză a situaţiei la faţa locului, polemici şi dezbateri în cadrul diverselor facţiuni din Rezistenţa pragheză, atacul s-a produs într-un mod aproape dezastruos: automatul Sten ce ar fi trebuit să verse gloanţele în corpul liderului nazist s-a blocat, grenada anti-tanc aruncată în disperare de cauză spre maşină nu a afectat aparent interiorul decapotabilei iar tandemul de asasini n-a reuşit să îşi nimerească victima nici cu proiectilele trase din pistoalele Colt. Norocul a fost că fragmente de şrapnel din bombă au ajuns în corpul lui Heydrich iar acesta a decedat în spital câteva săptămâni mai târziu (4 iunie 1942) din cauze neelucidate nici până în prezent (septicemie, embolism pulmonar, botulism... ipotezele sunt variate). Consecinţele? Represalii masive: printre altele, masacrul de la Lidice, 13.000 de arestări soldate cu peste 5.000 de execuţii publice, trenuri pline cu deportaţi spre lagărele de concentrare/exterminare de la Chelmno, Ravensbruck şi Mauthausen... având ca justificare conceptul de “responsabilitate colectivă” (Sippenhaft, originar din leges barbarorum a popoarelor germanice din Evul Mediu) promovat de Himmler şi îmbrăţişat necondiţionat de către Hitler. În ceea ce îi priveşte pe autori, vânătoarea a fost crâncenă şi doar delaţiunea a permis naziştilor să le dea de urmă. Pe 17 iunie 1942, micul grup a fost localizat în biserica ortodoxă Karel Boromejsky (mai cunoscută acum drept Catedrala Sfinţilor Chiril şi Metodie) şi anihilat complet în urma unui asalt prelungit de mare anvergură. Paranteză: pentru veridicitate, producţia a fost realizată integral în Praga, inclusiv în biserica anterior menţionată, a cărui subsol adăposteşte actualmente monumentul memorial închinat “Eroilor Terorii Heydrich”. Filmul. Date fiind realităţile inventariate deja, uşor de accesat dintr-o multitudine de surse independente de cinematografie, era uşor de suspectat/presupus că acest film a fost făcut la comandă, mai ales că finanţarea a venit eminamente din partea Cehiei. Din fericire nu e cazul şi avem de-a face cu un produs care vorbeşte despre istorie cu instrumentarul Pop culture într-un mod inteligibil inclusiv pentru juniori. Cu (o din ce în ce mai rară în aceşti ultimi ani) inspiraţie, cineastul Sean Ellis, cu ajutorul co-scenaristului Antohny Frewin (crescut profesional în anturajul lui Stanley Kubrick), decriptează pentru cinefilii neofiţi o sumă de repere istorice seci şi altfel irelevante pentru tinerele generaţii... într-o producţie care evită alunecarea în entertainmentul care ar duce-o în derizoriu ori în revizitarea geriatrică a unor fapte ‘de mult apuse’, atractivă exclusiv pentru spectatorii fosilizaţi, iubitori de divagaţii bazate pe realitatea consumată. Reţeta fundamentală pe care o aplică (dar într-un mod formidabil de discret) Ellis pentru a contrabalansa acţiunea cu melodrama, pentru a echilibra elementele ce ţin de umanitatea individuală cu reacţiile colectivităţii/majorităţii, este, extrem de inovativ dar adecvat, cea a... Western-ului! Să încercăm a percepe esenţa naraţiunii dezbărată de detalii specifice privind-o din următoarea perspectivă: 1.) oraşul invadat de o gaşcă numeroasă şi bine înarmată de bandiţi conduşi de un ins amoral, brutal şi fără scrupule; 2.) populaţia productivă, pacifistă, temătoare şi vulnerabilă, a cărei rezistenţă generică este uşor înfrântă prin violenţă, mai ales datorită ameninţării cu decimarea colectivităţii (“It is easier to lie to yourself.”); 3.) autorităţile nu pot fi un sprijin real deoarece se află la mare distanţă iar politica este determinată de alte interese decât cele ale comunităţii în cauză; 4.) odată cu aneantizarea administraţiei locale, religia/biserica rămâne singurul suport şi refugiu, moral, spiritual şi... concret; 5.) echipa de profesionişti (sigur, animată de idealuri, dar antrenată în mod pragmatic şi cinic... Josef Gabčik: “Murder implies he had a life worth living.”) din exterior vine să salveze situaţia. Spuneţi-mi voi, ce nu este Western dacă privim “Anthropoid” prin intermediul acestui filtru? Mai ales că autorul adaugă ca pigmenţi... 6.) “cei şapte magnifici” (numărul paraşutiştilor care au ţinut real piept celor aproape 800 de soldaţi din SS în asaltul final din biserică a fost exact... 7, în film fiind prezentat într-un shoot-out memorabil), 7.) o comunitate reticentă (Praga... nu El Paso) în a aprecia intervenţia exterioară a ‘mercenarilor’ (veniţi din UK cu avionul, nu pe cai... din Frisco sau San Juan) datorită, pe bună dreptate, a neînţelegerii de către aceştia a particularităţilor contextului local (alimentate de grupusculele clandestine precum Jindra) şi a consecinţelor colaterale ale acţiunilor lor violente, 8.) întâlnirea/pseudo-duelul faţă-în-faţă dintre cel bun şi cel rău (Gabčik şi Heydrich), plus... 9.-10.) două legături sentimentale de factură radical diferită, tratate cu fineţe, parfum de epocă şi (doar aparentă) superficialitate, pentru a nuanţa firul narativ - dar fără să îi denatureze filonul profund dramatic - între ‘cavalerii tristei figuri’ Jan Kubis şi Josef Gabčik (Jamie Dornan – “Fifty Shades of Grey” & Cillian Murphy – “Sunshine”) şi localnicele Marie (Charlotte Le Bon – “The Hundred-Foot Journey”, “Bastille Day”) şi Lenka (multipremiata actriţă cehă Anna Geislerová, Shooting Star la Berlin în 2004 şi câştigătoare a cinci Czech Lions). Fără nicio ezitare, afirm că tandemul Dornan-Murphy este cel mai valoros pe care l-am văzut în cinematografia de gen de la Flacără şi Lămâie (Thure Lindhardt-Mads Mikkelsen) încoace, echipa de asasini voluntari din Rezistenţa daneză din excelentul “Flammen & Citronen” a.k.a. “Flame and Citron” (2008, r: Ole Christian Madsen – vezi Video Vault-ul din 28.11.2015). Dacă am ajuns la distribuţie, trebuie remarcat şi un alt duo, cel reprezentat de clandestinii praghezi cu opinii antagonice, raţionalul Unchi Hajský (Toby Jones – “Tinker Tailor Soldier Spy”) şi impulsivul Vanek (Marcin Dorocinski, actorul polonez, excepţional în “Jack Strong” – vezi Video Vault-ul din 06.12.2014), precum şi Sam Keeley (“This Must Be the Place”, “Burnt”) în rolul lui Josef Bublik, unul dintre membrii echipei paraşutate (“‘Cowards die many times before their deaths. The valiant never taste of death but once.’ That’s Shakesepeare.”). În ansamblu, chiar pentru cei lipsiţi de pasiune pentru istorie, “Anthropoid” se relevă a fi un Thriller inteligent, echilibrat şi eficace, care, prin stilul aproape de documentar, reuşeşte să fie modern evitând anacronismele. Cei interesaţi de transpunerea dramatizată a subiectului (asasinarea lui Heydrich) pe marile ecrane, pot face un exerciţiu suplimentar de arheologie cinefilă cu “Atentat” a.k.a. “The Assassination” (1965, Ceholsovacia, r: Jiri Sequens) şi “Operation: Daybreak” (1975, USA/Cehoslovacia/Iugoslavia, r: Lewis Gilbert). Personal, sunt curios cum va arăta concurenţa lui “Anthropoid”, mai exact filmul cu titlul straniu “HHhH” (acronimul pentru “Himmlers Hirn heißt Heydrich”/”Creierul lui Himmler este Heydrich”) bazat pe cartea câştigătoare a premiului Goncourt a lui Laurent Binet, producţie franceză în regia lui Cédric Jimenez, a cărei premieră a fost amânată pentru anul viitor pentru evitarea canibalizării, în care Jan Kubis şi Josef Gabčik sunt jucaţi de Jack O’Connell şi Jack Reynor, secondaţi de câteva nume rezonante a actoriei anglosaxone precum Mia Wasikowska, Rosamund Pike şi Jason Clarke (cei din urmă în rolul soţilor Heydrich). Hmmm... vom vedea. Extra: Making Of (ediţia americană). Tehnic: impecabil.

THE CHURCH a.k.a. LA CHIESA a.k.a. EL ENGENDRO DEL DIABLO (1989, Italia, r: Michele Soavi) – DVD

Până a intra în măruntaiele acestui Horror Gotic ce merită în mod incontestabil a fi revizitat şi re-evaluat (ca şi autorul său de altfel, fie şi doar pentru excepţionalul “Dellamorte Dellamore” – vezi Video Vault-ul din 09.05.2015), trebuie să conştientizăm faptul că Michele Soavi are în spate şcoala formidabilă a legendarului cineast Dario Argento pentru care a lucrat ca regizor secund, de la “Tenebre” (1982) la “Opera” (1987), înainte de a-şi lua destinul în propriile mâini şi de a ajunge unul dintre colaboratorii favoriţi a lui Terry Gilliam (“The Adventures of Baron Munchausen”, “The Brothers Grimm”). Ca atare, nu trebuie să ne mire lista de nume sonore implicate în realizarea “Bisericii”, produsă cu versatilul tandem tată-fiu Vittorio & Mario Cecchi Gori (nominalizat în 1996 la Oscar pentru “Il postino” însă girant în anii ’80 a unei multitudini de filme consumeriste precum “Innamorato pazzo”, “Bingo Bongo” sau “Il burbero”, toate cu Adriano Celentano în rolul principal), gândită iniţial ca partea a treia a francizei “Dèmoni” concepută de Argento cu Lamberto Bava,: muzica are în spate un real Dream Team a OST-urilor ieşite din comun (Philip Glass, Keith Emerson, Simon Boswell, Goblin şi Fabio Pignatelli), monteur este Franco Franticelli (“Il gatto a nove code”, “Profondo rosso”, “Suspiria”, “Phenomena”... din nou Argento), scenografia poartă semnătura lui Massimo Antonello Geleng (“City of the Living Dead” al lui Lucio Fulci, “Cannibal Holocaust” al lui Ruggero Deodato, “Mangiati vivi!” al lui Umberto Lenzi) iar sound design-ul pe cea a lui Luca Anzellotti, pe atunci la început de drum, însă acum respectat pentru “Santa Sangre” al lui Alejandro Jodorowsky, “The Comfort of Strangers” al lui Paul Schrader şi pentru colaborările reuşite cu Michele Placido, Giuliano Montaldo şi Roberto Benigni. Pentru a încheia mini-inventarul, actorii distribuiţi au, la rândul lor, un CV profesional foarte solid: Hugh Quarshie (“Nightbreed” al lui Clive Barker, dar şi apariţiile ca Sunda Kastagir în “Highlander” sau Căpitanul Panaka în “Star Wars: Episode I – The Phantom Menace”), Feodor Chaliapin Jr. (“Inferno” al lui Argento, “Catacombs” al lui David Schmoeller), Tomas Arana (Quintus din “Gladiator” al lui Sir Ridley Scott!), Asia Argento (nu are nevoie de comentarii suplimentare, date fiind cele trei Globuri de Aur italiene şi două premii David di Donatello din palmaresul propriu care nu se datorează pilelor puse de tac’su), John Richardson (“La maschera del demonio” a.k.a. “Black Sunday” al lui Mario Bava – vezi Video Vault-ul din 23.01.2016), Giovanni Lombardi Radice (“Cannibal Ferox” al lui Umberto Lenzi), John Karlsen (“The She Beast”, filmul-cult din ’66 al lui Michael Reeves), etc, etc, etc. Punând aceste informaţii laolaltă realizăm că nu avem de-a face nici pe departe cu un Horror convenţional. Sigur, s-au văzut nenumărate cazuri decepţionante care justifică zicala ‘la pomul lăudat să nu te duci cu sacul’ însă “La chiesa” reprezintă o excepţie pozitivă, mai ales că sursa de inspiraţie a scenariului o reprezintă o povestire a lui Montague Rhodes James (1862-1936), profesor de arheologie la Cambridge, pasionat de supranatural, despre care H.P. Lovecraft scria: “... gifted with an almost diabolic power of calling horror by gentle steps from the midst of prosaic life.”. Paranteză: de văzut pelicula lui Jacques Tourneur, “Night of the Demon” a.k.a. “Curse of the Demon”, din 1957, bazat pe textul lui James (intitulat “Casting the Runes”) întrucât este singurul film apropiat realmente de spiritul şi de viziunea neconvenţională a... omului de ştiinţă, academist obsedat de lumea de dincolo. Revenim la “The Church”, al cărui preambul medieval setează clar premisa filmului analizat aici: Cavalerii Teutoni masacrează o întreagă comunitate de presupuse vrăjitoare (singurul semn îl reprezintă un stigmat asimilabil unei cruci de pe glezna unei fetiţe) iar crucea masivă de piatră pusă peste groapa comună reprezintă temelia pentru construcţia unei biserici, inducând ideea că, de fapt, locaşele de cult au fost ridicate pentru a proteja umanitatea de riscul revenirii din morţi a spiritelor malefice şi demonilor sechestraţi... în subsolul plin de viermi. Revenants, nu zombie. Trecem de aici în contemporaneitate, într-o atmosferă proto-‘Dan Brown’ în care se jonglează abil pe frontiera între realitate şi imaginaţie, în care Biserica deţine rolul principal (fizic, arhitectural, dar şi prin intermediul calităţii şi devotamentului discutabil a slujitorilor săi) în lupta cu esoterismul, alchimia şi, în general, orice altă practică etichetabilă drept respingătoare la sugestia dogmaticilor de către o societate ‘civilizată’ prin intermediul creştinismului (nu este întâmplătoare referirea explicită la ocultistul francez Fulcanelli, fondator a societăţii Frères d’Heliopolis, şi a sa carte “Le Mystère des Cathédrales”, publicată în doar 300 de exemplare după misterioasa sa dispariţie din 1926). Firul narativ nu este unul complicat însă simbolistica utilizată relevă uriaşul potenţial absorbant de cultură, fie aceasta clasică sau modernă, care a definit şi contrabalansat influenţa saxonă în cinematografia consumeristă de pe Bătrânul Continent, al cineaştilor vizionari din ‘Epoca de Aur’ a Exploitation-ului italian, pe care aceştia au reuşit să îl transfere din spaţiul Kitsch-ului ordinar în cel al artei respectabile cu mult timp înainte ca Pop culture-ul să ridice osanale extraordinarilor Jean-Michel Basquiat, David LaChapelle sau... Lady Gaga. Pe scurt, într-o catedrală construită în Evul Mediu deasupra unei gropi comune ce adăposteşte rămăşiţe de vrăjitoare presupuse (având deja echivalentul multelor filme Horror americane ce speculează pe tema batjocoririi/aneantizării cimitirelor de indieni, Native Americans, gen “Poltergeist” al lui Tobe Hooper din ’82 sau mai recentul “Bone Tomahawk” din 2015, ca să mă limitez la doar două exemple), sanctuar ce adăposteşte secrete cunoscute doar de Părintele Gus (Quarshie), proaspăt desemnatul bibliotecar (Arana) - întruchipare a spiritului scolastic – deschide cu ingenuitate cripta şi, drept urmare, puntea dintre două lumi. Practic (în termeni moderni), edificiul religios devine portalul dintre două universuri spirituale antagonice, ce necesită a fi distrus cu repeziciune în întregime pentru a nu permite pervertirea umanităţii. Biserica în sine, ca simbol, reprezintă şi trebuie să rămână singura cale de salvare în faţa păgânismului distructiv... concept bizar în cadrul căruia Soavi şi Argento brodează cinic, echilibrat şi tacticos un vitraliu cinematografic pe marginea acestei ‘corectitudini’ (din fericire, totul se menţine în registrul ludic, fără verdicte cu iz manipulator, şi, ca atare, se relevă a fi mult mai puţin Horror sau bigot decât, de exemplu, showul de duzină real exhibat actualmente de susţinătorii neaoşei... Coaliţii pentru Familie). Câţiva oameni de facturi diferite se trezesc închişi în catedrală (clerici, bibliotecarul, restauratoarea, sacristanul şi familia, un fotograf şi modelele sale sexy, etc.) şi se străduie/sunt obligaţi să lupte pentru o infimă şansă de supravieţuire într-un război al căror victime sunt din start predefinite. Revenim la simbolistica extrem de eterogenă, ce defineşte ambientul fascinant al filmului, ţinând de ‘alchimia’ artistică, deoarece combină aspecte psihanalitice (imboldurile sexuale generate de subconştient), influenţele biblice (uilizarea pietrei cu şapte ochi: “Iată piatra pe care am pus-o înaintea lui Iosua; pe această piatră sunt şapte ochi: iată că Eu voi săpa sculptura ei”, zice Domnul Savaot, “şi într-o singură zi voi îndepărta nedreptatea din ţara aceasta.”... citat din Sfânta Scriptură), ştiinţifice (alterarea conştiinţei, conceptul de automaton), imagistica Pop culture (trimiterea la grafica “Vampire’s Kiss” a faimosului artist peruvian de Fantasy-Art Boris Vallejo prin gagica motociclistului care strânge în braţe înaripatul om-şarpe), estetica Barocă ce aminteşte de “Inferno” al lui Argento (clădirile proiectate de arhitecţi ca locaşuri oculte a căror secrete pot fi descifrate doar prin intermediul unor documente ce au rezistat trecerii timpului prin grija unor protectori sau mecanisme care transcend epoci şi sisteme sociale) şi Gore-ul tipic consumerist (nu fiţi îngrijoraţi, avem ceva eviscerări şi erupţii de hemoglobină, dar nu în mod excesiv). Personal, sunt convins că, în finalizarea detaliilor scenariului, atât Argento cât şi Soavi au fost profund marcaţi de “Le Matin des magiciens” (1960, autori: Louis Pauwels şi Jacques Bergier), lucrare de o notorietate şi o influenţă formidabilă în Contracultura anilor ’60-’70 şi în naşterea filosofiei New Age. Sunt conştient că parte dintre cititori s-au pierdut printre detaliile inventariate mai sus însă, în cazul “La Chiesa”, nu plot-ul are o dinamică atractivă (totul se rezumă la câţiva bipezi sechestraţi şi măcelăriţi de către demoni într-o biserică) ci valoarea rezidă în ambalajul suprarealist conceput vizual şi auditiv în mod flamboaiant, care plasează cu certitudine filmul deasupra masei de Horror-uri uzuale de consum nocturn... din sufragerie. Extra: zero. Tehnic: excelent (ediţia “Anchor Bay”).

IOAN BIG
12 Noiembrie 2016

MR. & MRS. SMITH (2005, USA, r: Doug Liman) - DVD

Nebunie, dislexie, frenezie. Divorţul anului. Tabloide în delir. Zeci de pseudo-jurnalişti îşi iau salariul şi luna aceasta. Şoc şi groază! După excese repetate de consum de suc de merişoare, Brad Pitt, într-o criză de hiperaciditate, a votat pro-“Joliexit”, enervat că femeia sa vrea să îl adopte inclusiv pe... Adrian Copilul Minune. Sau nu? Reluăm. Sictirită de îndelungatele discuţii ale lui Brad cu socrul Jon Voight pe tema schimbării scutecelor bebeluşilor care au pe cur tatuate citate din Gandhi, Angie a decis să îşi trimită consortul să doarmă în vinoteca din subsolul castelului lor (‘din Franţa, fatooo, e o ţară cool!’). Adevărat sau fals? Sau... Angelina Jolie bagă divorţ fiindcă s-a săturat de chefurile lui bărbatu-său cu Billy Bob Thornton în urma căruia interpretul lui Tyler Durden din “Fight Club” crede că trebuie să se comporte ca Bou(reanu), Cristian Boureanu, cel cu plodul adolescent, plin de fiţe acum pe banii babacilor, care îi ţine partea mamei ce îi alimentează contul în scop... umanitar. Gata cu tabloidizarea, dar trebuie să admiteţi că e haios să ţi-l imaginezi pe Brad Pitt spăşit în faţa scorpiei cantand cu vocea lui Harry Belafonte: “Angelina, Angelina, please bring down your concertina/And play a welcome for me cause I’ll be coming from the sea/Well I’ve heard the bawdy tunes/I’ve been in honky tonk saloons/I took my liquor by the vat...”. Revenim însă cu picioarele pe pământ în încercarea de a lăsa deoparte speculaţiile privitoare la obiectivele reale a necruţătoarei şi neiertătoarei Jolie. Mi-am turnat în pahar în mod tacticos o spirtoasă cambogiană îmbuteliată în Namibia, am extras stoic de pe raft juma’ de metru de discuri cu cea care pare a fi convinsă că e întruparea Mamei-Natură (fără “Changeling”, întrucât am şi eu limitele mele) şi m-am lansat în tentativa de redescoperire într-o ordine anarhică a celor mai suculente buziţe de la Mick Jagger încoace. Deci, în aceste săptămâni, a sosit momentul să ne brangelizăm niţel şi e firesc să încep cu familia Smith, cea care a distrus-o pe calina dar nu mai puţin ambiţioasa Jennifer Anniston (cu acest film s-a dus naibii ‘Brad’ul ei de Crăciun). Am vizionat din nou acest film, animat de o curiozitate simplă: dat fiind faptul că plot-ul nu mai poate oferi surprize (cuplul aparent anodin de tineri frumoşi, iubitori de convenienţe, formalisme şi de confort casnic, având cariere profesionale de succes – el, în construcţii, ea, consultant în domeniul Hi-Tech – aflat inexplicabil în pragul disoluţiei şi care se relevă, forţat de împrejurări, a fi alcătuit din doi asasini de superclasă ce operează independent unul de altul, fără ştiinţa celuilalt partener de viaţă, la comanda unor agenţii secrete diferite) cât mai rezistă acesta la o revizitare după câţiva ani buni? Ei bine, surpriza este extraordinar de plăcută întrucât “Mr. & Mrs. Smith” se menţine remarcabil de atractiv în pofida trecerii timpului şi asta, în primul rând, datorită chimiei incontestabile între Angelina Jolie şi Brad Pitt, două dintre stelele cele mai strălucitoare de pe firmamentul hollywoodian (salariul fiecăruia pentru acest film a fost de 20 de milioane de dolari), deopotrivă ca sex-appeal şi ca talent actoricesc (când îi privim, dincolo de aura glamour, suntem obligaţi să ne amintim, îndărătul acesteia, de rolurile fenomenale ale lui Pitt în “Twelve Monkeys” al lui Gilliam sau “Se7en” al lui Fincher, şi de Jolie în oscarizatul “Girl, Interrupted” sau în Biopicul “George Wallace” pentru care a primit Globul de Aur). Ce s-o mai lungim, în “Mr. & Mrs. Smith”, conceptul ‘Brangelina” funcţionează ca două feţe perfect complementare a unei monezi de colecţie... prezentată luxuriant de către experţii în blockbustere de acţiune cu vedete de prim rang, regizorul Doug Liman (“The Bourne Identity”, “Edge of Tomorrow”), scenaristul Simon Kinberg (franciza “X-Men”, “Sherlock Homes”), editorul Michael Tronick, favorit a răposatului Tony Scott (“True Romance”, “Revenge”) şi compozitorul John Powell (“Face/Off”, “Hancock”), într-un cadru ce combină exotismul locaţiilor (din Bogota la Roma) cu diversitatea soluţiilor şi gadgeturilor tehnologice, asezonat cu o distribuţie de suport de bună calitate (Vince Vaughn – “Hacksaw Ridge”, Adam Brody – “Welcome to the Jungle”, Kerry Washington – “Django Unchained”, Keith David – “Platoon”, Chris Weitz – regizorul lui “About a Boy”, Michelle Monaghan – “Gone Baby Gone”, ş.a.m.d.). Inspiraţia echipei creative are la temelie ideea de ranforsare a legăturii emoţionale a cuplului bazate continuu pe conflict şi nu pe complementaritate iar asta generează un ritm vivace în care pendularea între violenţa domestică şi cea profesională devine nu numai acceptabilă dar un instrument în sine care alimentează un fir narativ altfel foarte simplu. “That’s the second time you’ve tried to kill me today.”/”Oh, come on, it was just a little bomb.”. Este ca şi cum Clark Kent ar fi căsătorit cu Diana Prince, ar începe să aibă probleme conjugale (“There’s this huge space between us, and it just keeps filling up with everything that we ‘don’t’ say to each other. What that’s called?”/”Marriage.”) ce ţin de cotidianul meschin pe măsura trecerii timpului, dar situaţia ajunge să se schimbe dramatic când el află că ea este Wonder Woman iar ea că el este Superman (vă puteţi exersa şi voi imaginaţia gândindu-vă că soţia descoperă accidental că sunteţi James Bond iar voi aveţi revelaţia că împărţiţi căminul conjugal cu Mata Hari drept consoartă, luată cu acte şi la biserică în urmă cu mulţi ani... şi, colac peste pupăză, şefii vostri vă ordonă din senin să vă ucideţi unul pe altul). Tigăi şi arme automate, vin otrăvit şi rachete ghidate prin laser, cuţite în portjartieră şi muniţie în chiloţi pe “Lay Lady Lay” al lui Bob Dylan, “Girl From Ipanema” şi “Mondo Bongo”... o nebunie de căsnicie! “Any last words?”/“The new curtains are hideous.”. Peste toate acestea adăugăm 43 de morţi, cameo-uri (vocale) ale Angelei Bassett şi a lui William Fichtner, şi un final hiperviolent perceptibil ca un clin d’oeil deferent la “Butch Cassidy and the Sundance Kid”... ce ne-am mai putea dori? Ştiu eu ce, scena de sex înflăcărat dintre Angie şi Brad care a căzut la montaj pentru ca filmul să primească un rating 13 şi care nu a fost inclusă ulterior pe nicio ediţie apărută pe DVD sau BRD. Concluzia pentru acest produs de entertainment de înaltă clasă este trasă de Jane Smith/Jolie: “Happy endings are just stories that haven’t finished yet.”. Peste doar trei ani, Angie avea să redevină o asasină ocultă în filmul lui Timur Bekmambetov, “Wanted” (vezi Video Vault-ul din 05.07.2014), bazat pe comics-ul lui Mark Millar, şi una plătită de C.I.A. în Action-Thriller-ul “Salt” (2010, r: Philip Noyce). Cât despre Brad, va căsăpi şi el tot ce mişcă în “Inglorious Basterds” al lui Tarantino din 2009 şi în “Killing Them Softly” (vezi Video Vault-ul din 02.05.2013) al australianului Andrew Dominik. Dar, în casa celor doi, se aşternuse liniştea... Extra: Making Of, scene alternative, interviuri (Angelina Jolie, Doug Liman şi producătorii Akiva Glodsman, Lucas Foster şi Eric McLeod). Tehnic: excelent.

MOJAVE MOON (1996, USA, r: Kevin Dowling) – DVD

La vârsta de 20 de ani, Angelina Jolie (n. 1975) înstrăinata fată a legendarului actor Jon Voight (ce a declarat public pe TV că progenitura are “serious mental problems”), năşită de Jacqueline Bisset şi Maximilian Schell, era o punkistă rebelă familiarizată cu toate drogurile posibile, în special cu heroina. Apăruse deja în câteva videoclipuri (Lenny Kravitz, The Lemonheads, Meat Loaf) în anii studenţiei la USC (University of Southern California, ce se laudă cu absolvenţi precum George Lucas, Robert Zemeckis sau John Carpenter) însă uşa spre Hollywood s-a deschis la mijlocul anilor ’90 prin apariţia în nu mai puţin de cinci filme: “Without Evidence” (Biopic independent construit în jurul uciderii lui James Francke, şeful penitenciarelor din Oregon), “Hackers” (Iain Softley la prima experienţă în Cetatea Viselor după succesul neaşteptat cu “Backbeat”, cel despre viaţa Beatles-ilor la Hamburg) când Angie s-a cuplat cu partenerul de platou Johnny Lee Miller (va divorţa de acesta în ’99 pentru a-l primi în pat pe Billy Bob Thornton), “Love Is All There Is” (adaptarea după Shakespeare a lui Joseph Bologna), “Foxfire” (după romanul scris de Joyce Carol Oates “Foxfire: Confessions of a Girl Gang”... titlul este suficient de explicit) şi “Mojave Moon”, comedie scrâşnită ce nu poate fi etichetată decât fie cretină, fie simpatică, dar în niciun caz... simpatic de cretină. Deci o eventuală trimitere la principiile şi estetica Camp este exclusă. Ca atare, pentru confecţionarea rândurilor următoare am adoptat modelul în patru paşi a preşedintelui tuturor românilor: 1.) m-a preocupat; 2.) l-am urmărit cu atenţie; 3.) deseori, mai jos, îmi exprim îngrijorarea; 4.) foarte rar, când este cazul, îmi dau cu părerea, ieşind sporadic din zona neutralităţii comode. Să detaliez: Al, un bărbat de 53 de ani, cu ceva economii în cont (are un apartament mişto şi o maşină cool după standardele mic-burgheze), relocat din New York în Los Angeles în urma divorţului, împăcat cu sine şi lipsit de aspiratii existenţiale majore (Danny Aiello – “Once Upon a Time in America”, “Do the Right Thing”), al cărui plăcere cotidiană este să îşi bea cafeaua în compania actorului ratat Sal (Alfred Molina – “An Education”, “Frida”) şi a unui bişniţar de cartier, Terry (Zack Norman – “America”, “Romancing the Stone”), pică instantaneu în plasa voluptoasei adolescente Eleanor ‘Elie’ Rigby (da, numele vine de la piesa Beatles-ilor), portretizată cu lascivitate perversă de Angelina Jolie, ce echilibrează fără efort falsa inocenţă (asociată cu vârsta fragedă) cu spiritul manipulator pe deplin conştient de forţa semnalelor de natură sexuală. După două ‘ventuze’ marca Angie aplicate în momente-cheie (agăţatul în cârciumă, evitatul actului sexual în apartament), Al acceptă fără ezitare să o conducă pe Elie cu maşina în deşertul Mojave unde fata trebuie, chipurile, să-şi recupereze propriul vehicul de la maică-sa Julie (Anne Archer – “Fatal Attraction”, “Patriot Games”), care locuieşte într-o rulotă în mijlocul pustietăţii. Ajunşi acolo, sexoasa dispare la un birt ca să-şi întâlnească iubitul, bikerul imberb Kaiser (Jack Noseworthy – serialul “Law & Order: Special Victims Unit”), abandonând-ul pe rubicondul şi placidul Al în mâinile casnicei blonde Julie şi a dezaxatului său concubin Boyd (Michael Biehn – “Aliens”, “The Rock”). Maşina nu-i mai porneşte, în portbagajul său apare un cadavru, mama îi arată - zâmbind timid dar promiţător - luna de pe... acoperiş, iar localnicii par a fi angrenaţi într-o piesă de teatru pusă în scenă special pentru el (vezi scenele care frizează absurdul cu necunoscutul care îl salvează de poliţie şi falsul schimb de focuri de la atelierul auto) într-un scop completamente indescifrabil de către spectator. Asta e şi problema datorită căreia am spus că mi-e imposibil să dau un verdict: nu am reuşit să detectez nici până la final dacă enorma cantitate de ‘aţă albă’ folosită la însăilarea ţesăturii narative este utilizată având ca punct de plecare un design specific sau, pur şi simplu, reprezintă o dovadă de aroganţă imbecilă din partea unui scenarist a cărui carieră se limitează la două titluri, ce-şi închipuie că cel care consumă filme este, de facto, un rumegător lipsit de minte. “Mojave Moon” nu este lipsit de scene amuzante (ex. cea cu fiica Jolie şi mama Archer urmărind un canal Porno în camera motelului, apariţia lui Molina ca mix între Groucho Marx şi Rambo imitând vocea lui... Pacino) însă lasă un gust neplăcut prin numeroasele fire rămase libere fără absolut nicio justificare, nici măcar comică (făcea parte din planul lui Elie de a-i găsi un partener de viaţă mai valabil maică-sii?, cine şi de ce a regizat scenetele de pe şosea şi din benzinărie? care a fost motivul revenirii tinerei în apartamentul din L.A. în afara pretextului evident de a i se filma sânii lui Jolie sub duş?). Unii vor consuma condescendent “Mojave Moon” iar alţii îl vor considera idiot. Înclin să mă plasez în cea de-a doua tabără dar nu vreau să vă influenţez mai ales pentru senzaţia de incredulitate pe care o dobândeşti văzând cum se prostesc timp de 90 de minute toţi aceşti mari actori. Al (Aiello) ne avertizează încă de la început, din off: “... sometimes stupid is good.”. Regret, nu funcţionează în cazul lui “Mojave Moon”. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

GIA (1998, USA, r: Michael Cristofer) – DVD

Biopic de televiziune, produs de HBO, care, plecând de le jurnalul său intim şi de la opinii obţinute din partea apropiaţilor, disecă în mod clinic, aproape anti-comercial, scurta existenţă a primei supervedete din modelingul american, Gia Marie Carangi (1960-1986). “Work now, live later.”. De obicei, când eşti expus ca spectator unui film ce relatează povestea de succes a unei icoane a culturii Pop, te aştepţi să ai parte de o înşiruire de scene glamour şi flashy, plăcute privirii dar inconsistente în fond, care definesc ascensiunea unei Cenuşărese spre stardom şi, exclusiv pentru balansarea naraţiunii, să fii expus aleatoriu unor intermezzouri edulcorate în care se prezintă episoade din viaţa personală a subiectului (mai ales dacă sursa o reprezintă o biografie autorizată). În special în acest caz, unde este vorba nu de modă, ci, fetelor, de... haute couture,glossy şi de industria produselor de lux. O aparentă nebunie efervescentă... Versace, revista Cosmopolitan, agenţia de modele Ford, Milano, ţoale mişto, Yves Saint Laurent, sesiuni foto, Armani, public snob în delir, Paris, petale de flori pe podium, maşini vintage, la ce ne-am putea aştepta la prima vedere la mai mult de la o asemenea premisă? Ei bine, “Gia” se relevă, inclusiv după revizitare (recunosc, chinuitoare pentru mine), a fi un film cu totul şi cu totul excepţional care sfidează consumerismul cinematografic ordinar şi superficialitatea asociată uzual cu acesta, o dramă cutremurătoare a căror unde de şoc se transmit în viscerele spectatorului tocmai pentru faptul că se constituie într-o oglindă artistică (chiar dacă) neconfortabilă a unei realităţi de care nu putem face abstracţie în societatea modernă. Meritul creativ îi aparţine cineastului Michael Cristofer, mai puţin cunoscut publicului de multiplex datorită simplului fapt că apare pe generice de obicei ca scenarist şi nu ca regizor, însă un profesionist redutabil al cărui CV indică o apetenţă aproape obsesivă legată de analiza implicării emoţionale a femeilor în relaţiile sociale, indiferent de natura acestora (“Falling in Love” cu Meryl Streep+Robert De Niro=Love, “The Witches of Eastwick” şi al său trio Cher-Michelle Pfeiffer-Susan Sarandon vs. maleficul mascul Jack Nicholson, adaptarea după cartea lui Tom Wolfe “The Bonfire of the Vanities” în regia lui Brian De Palma, “Mr. Jones” cu Lena Olin care îl tratează în filmul lui Mike Figgis pe deprimatul Richard Gere sau Rom-Com-ul cu Salma Hayek şi Russell Crowe, “Breaking Up”). Cu “Gia”, Cristofer ia decizia riscantă să înoate împotriva curentului şi să valorizeze vulnerabilitatea subiectului (practic, o tânără dezorientată şi labilă psihic... “Well, somebody has to take care of me! I’m just a kid!”) în detrimentul baleierii cadrului general, mult mai facil/tentant pentru câştigarea prizei la public (moda ca fenomen la sfârşitul anilor ’70 în contextul revoluţiei feminismului, a exploatării fazei sale incipiente şi a fundamentării principiilor de business, atât în lumea creatorilor de top cât şi la nivelul managementului mass-media gen “Vogue”, evoluat într-o specie aparte ca parazit al acestuia). “Work. You have a gift, use it. Life, life will be there later. When you have worked, and you have lived, and you know who you are, life is easy.” (sfatul către Gia al lui Francesco Scavullo, autorul celebrelor fotografii cu Burt Reynolds gol-puşcă din “Cosmopolitan” şi cea cu Janis Joplin cu ţigara în mână de la Amon Carter Museum). Ce vrea şi reuşeşte realizatorul să demonteze ca prejudecată este faptul că Gia nu poate fi înţeleasă şi percepută simplist doar ca o victimă a succesului (celebritatea care o împinge spre perdiţie) - clişeu deja comun în Biopicurile dedicate personalităţilor din Pop culture - ci a unui fundament personal demn de o amplă analiză psihanalitică. Copilăria într-un mediu casnic violent, o mamă posesivă care părăseşte ‘celula de bază’, eşuarea în adolescenţă în trena rebeliunii ‘de catifea’ Glam (Gia a fost unul dintre “the [David – n.a.] Bowie kids”, precum Cherie Currie, vocalista-meteor din The Runaways, trupa lui Joan ‘I Love Rock’n’Roll’ Jett) şi teribilismele pubere care au condus-o spre experimentele bisexuale (cu prietenii “bi-try Bowie-mad”) sunt cărămizile pe care Cristofer construieşte fundaţia unei existenţe lipsite de ghidonare în care imatura Gia, dincolo de implicarea complet detaşată, din perspectivă cinic-burgheză, a lui maică-sa (Mercedes Ruehl – Oscar/Glob în ’92 pentru “The Fisher King” al lui Terry Gilliam), nu va găsi decât doi piloni de sprijin, ambii de sex feminin, protectoarea sa, Wilhemina Cooper (Faye Dunaway, recompensată cu Globul de Aur pentru acest rol), şi machieuza Linda (Elizabeth Mitchell – Dr. Burke în serialul “Lost”). Prima, cea care a lansat-o în lumea modei, a funcţionat ca o mamă-surogat până la moartea sa de cancer pulmonar în 1980 (când Gia, deja vedetă planetară, avea abia... 20 de ani!), iar cea de-a doua, ca prietenă, confidentă şi amantă, i-a fost alături pe parcursul încercărilor sporadice de a scăpa de dependenţa de droguri, inclusiv în faza terminală, când a fost diagnosticată cu SIDA, contractată prezumtiv prin intermediul unui ac de siringă contaminat (era deja dependentă de heroină). Cristofer construieşte personajul pe parcursul celor 120 de minute de film pe o suprapunere nesperat de eficace a două dinamici, cu protagonista trecând progresiv de la agresivitatea de suprafaţă la violenţa fizică, şi, în paralel, aritmic dar persistent, de la controlul raţional la abandonul complet (“I’m in charge and I’m leavin’!” – “... being somebody doesn’t make you anybody anyway.”). Strălucirea acestei producţii de televiziune vine însă din partea interpretei lui Gia, Angelina Jolie, câştigătoare pe merit (în opinia mea) al celui de-al doilea Glob de Aur, după cel primit cu doar un an înainte pentru rolul Primei Doamne din Alabama, soţia Guvernatorului George Wallace în Biopicul produs de TNT. Cheia interpretării excepţionale a lui Angie, cred eu, se regăseşte în punctele comune a experienţelor personale a celor două vedete. Ca şi Gia, Jolie a copilărit cu doar un singur părinte, a fost “mommy’s girl” o bună bucată de vreme, a reacţionat teribilist împotriva corectitudinii politice şi formalismului din sistemul educaţional roz-bombon din Beverly Hills, fiind etichetată ca “punk outsider” şi, mai mult, în ceea ce priveşte (bi)sexualitatea, a avut o legătură amoroasă cu actriţa-fotomodel Jenny Shimizu înainte să se mărite cu Johnny Lee Miller (“I fell in love with her the first second I saw her.”)... ca echivalent, vezi pe ecran declicul între Gia şi Linda din etapa premergătoare sesiunii foto. Sunt două replici rostite de Gia/Jolie pe parcursul filmului: “People keep going away from me. That hurts.” şi “What do I want?”, esenţiale pentru existenţa ambelor (din fericire pentru actriţă, rezultatul a fost diferit). Pentru a sublinia imersiunea lui Angie în rol un singur argument mi se pare suficient în acest sens: după încheierea filmărilor, a luat hotărârea de a renunţa o perioadă de timp la actorie (având sentimentul că “nu mai are nimic altceva de oferit”) şi la convenienţele sociale (s-a despărţit de soţul său, J.L. Miller... “I’d tell him: I’m alone; I’m dying; I’m gay; I’m not going to see you for weeks.”). Gata. Fără alte comentarii personale suplimentare decât acela că îmi asum recunoaşterea valorii de fond şi de formă a unei producţii formidabile, în care nu ‘viaţa bate filmul’ sau viceversa ci rezultatul final este perfect echilibrat în favoarea consumatorului de spectacol cinematografic de bună calitate. Chiar dacă nu se mulează decât minimal pe gusturile mele. Note de subsol: a.) balansul între schimbările radicale de ambient, deseori asociate cu filtrările de culoare (scena sau spatele ei, cadru domestic sau salon de spital, etc.) nu ar fi putut fi închegat în mod substanţial fără senzaţionala muzică elegiacă a trompetistului de Jazz Terence Blanchard; b.) în rolul copilei Gia a fost distribuită Mila Kunis, acum, la rândul ei, starletă de prim rang la Hollywood datorită rolurilor din “Black Swan”, “Ted” sau “Oz the Great and Powerful”; c.) imaginea poartă semnătura cineastului Rodrigo Garcia (regizorul premiatelor “Nine Lives”-2005 şi “Albert Nobbs”-2011), şi, nu în ultimul rând... d.) pentru încadrarea în epocă, pe OST pot fi ascultaţi, printre alţii, David Bowie, Billy Idol, The Pretenders, Echo & The Bunnymen. Extra: zero. Tehnic: excelent.

GIRL, INTERRUPTED (1999, USA/Germania, r: James Mangold) – DVD

Primul Oscar şi Globul de Aur în al treilea an consecutiv pentru Angelina Jolie. WOW! Trebuie să admiteţi că e o performanţă remarcabilă dar poate nu e o simplă coincidenţă că toate cele trei filme pentru care a fost recompensată (“George Wallace”, “Gia” şi “Girl, Interrupted”) sunt bazate pe fapte reale şi, într-o măsură semnificativă, conţin episoade care se suprapun peste biografia personală a... actriţei. Lisa Rowe, personajul interpretat de Jolie în “Girl, Interrupted” este o sociopată cu patalama, rezidentă de nouă ani în ospiciul de la Claymore, care prezintă aproape toate trăsăturile ce caracterizează tulburarea de personalitate antisocială: iresponsabilitatea (escapadele în catacombele imobilului), lipsa sentimentului de vinovăţie şi de interes pentru siguranţa altora (sinuciderea lui Daisy), tendinţe violente (agresivitatea manifestată în raport cu personalul medical şi celelalte paciente), impulsivitatea, manipularea ca armă în relaţiile cu cei din jur (eschivarea de la tratament) şi lipsa totală de respect pentru lege sau norme sociale (evadările intempestive şi consecinţele acestora). Pentru a puncta apropierile (mă refer strict la perioada de tinereţe a actriţei), în ceea ce o priveşte pe interpretă, în plus faţă de ceea ce am scris deja apropo de biografia sa în rândurile de mai sus (pentru “Mojave Moon” şi “Gia”), trebuie să reamintesc următoarele: tatuata Angelina a cochetat cu “knife play”-ul, formă de practică erotică asociată cu tulburările de ordin sadomasochist ce implică utilizarea armelor albe în stimularea sexuală, tot ea visa la un moment dat să devină patroană de firmă de pompe funebre şi a fost la cursuri de îmbălsămare, apoi a suferit ca adolescent de anxietăţi manifestate prin insomnii, tulburări alimentare şi dorinţa de automutilare. “I think all the self-destruction comes from wanting to disappear, because I didn’t know where to put myself.”, mărturisea Jolie în interviul acordat în 2003 lui Michelle Tauber pentru revista “People”. Având speranţa că argumentele aduse sunt suficiente, trecem la filmul propriuzis. Titlul (identic cu al bestseller-ului autobiografic publicat în 1993 de către Susanna Kaysen după care a fost scris scenariul) este inspirat de pictura Barocă al olandezului Vermeer, “Girl Interrupted at her Music”, iar conţinutul reprezintă o însumare a percepţiilor Susannei asupra celor aproape doi ani trăiţi sub protecţie medicală în afara societăţii/lumii, o tânără de 18 ani internată într-un spital psihiatric privat după o încercare de sinucidere inexplicabilă, diagnosticată cu BDP (borderline personality disorder), tulburare de personalitate borderline caracterizată fundamental de instabilitatea în controlarea emoţiilor şi, ca atare, în definirea imaginii de sine şi a adecvării reacţiilor în relaţiile interpersonale. Filmul reprezintă un proiect de suflet al actriţei Winona Ryder (Glob de Aur pentru “The Age of Innocence” în 1994, două nominalizări la Oscar şi posesoare a unei stele pe Walk of Fame), născută în 1971, care a avut nevoie de şapte ani pentru a-l concretiza datorită problemelor ivite cu achiziţia drepturilor de ecranizare a cării precum şi insistenţei sale, în calitate de producător, de a-l avea ca regizor pe James Mangold (mai cunoscut acum pentru “The Wolverine” sau “Knight and Day”) de al cărui debut, “Heavy” (1995), fusesese foarte impresionată. Pe româneşte... un episod din viaţa unei tinere încă departe de maturitate care nu ştie de capul ei (mă refer la plot). Consumat într-un spaţiu recluziv dar nu claustrofob (spitalul impune disciplina dar regulile nu aparţin unui sistem de tip penitenciar) în care le are drept colege pe sociopata Lisa Rowe (Angelina Jolie), mincinoasa patologică Georgina (Clea DuVall - “Argo”), schizofrenica desfigurată Polly (Elisabeth Moss - serialul “Mad Men”), bolnava de tulburare obsesiv-compulsivă Daisy (Brittany Murphy - “8 Mile”), cu sprijinul nedorit dar oferit de către psiholoaga Dr. Wick (Vanessa Redgrave - “Blow Up”), Susanna se vede forţată, într-un spaţiu dintre două universuri diferite, să privească mai adânc în străfundul propriului suflet. Şi a propriei minţi. Paranteză: Mangold lasă deoparte, din motive ulterior transformate în acuze de “melodramatism” exagerat (în parte justificate) din partea autoarei cărţii, personaje extreme precum fosta dependentă de amfetamine Torrey, sau Alice Calais, cea care îşi pictează celula cu propriile fecale neavând instalate în minte repere raţionale legate de ‘trivial’, ‘vulgar’, ‘inadecvat’, sau, dimpotrivă, ‘preţios’, ‘valoros’ sau... ‘consumabil’. Mai mult, din raţiuni “hollywoodiene”, introduce spre final segmentul post-“you’re already dead” care nu se regăseşte în carte şi denaturează radical profilul psihologic al unuia dintre personajele esenţiale pentru firul narativ. În fine, trecem mai departe. Obsesia lui Winona Ryder, ce, apropo, provine dintr-o familie de evrei cu rădăcini în România şi în Rusia, pentru proiect, se explică în primul rând prin mediul neobişnuit, non-american (mă refer la standardele educaţionale şi formative), în care şi-a petrecut fericită copilăria citind “De veghe în lanul de secară” al lui J.D. Salinger, într-o fermă lipsită de curent electric, deci... fără televizor. Nu este o glumă. Aşa cum nu e nici faptul că printre prietenii familiei Ryder se numărau poeţii Beat Allen Ginsberg şi Lawrence Ferlinghetti, autorul de Science Fiction Philip K. Dick, Laura, soţia vizionarului Aldous Huxley şi... doctorul-guru Timothy Leary, pe care tatăl Winonei l-a ajutat în numeroase rânduri cu arhivarea, naşul de botez al fetiţei. Deci, să nu ne mirăm că, inevitabil, ne vom lovi şi de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”. De fapt, s-o facem acum pentru a scăpa de o grijă. Există două categorii de cinefili pentru care acest film nu este recomandat. Prima: misoginii şi membrii Coaliţiei pentru Familie. În universul lui “Girl, Interrupted” conceptul de familie funcţională nu există, el fiind un film eminamente feminist în care masculii sunt, în mare parte, vinovaţi de abuzuri (mergând până la incest), iar apropiaţii pun mai mult preţ pe ‘material’ decât pe ‘simţire’ (prietenul interpretat de Jared Leto - “Dallas Buyers Club”, care o tentează pe Susanna cu o pseudolibertate de 5,000 de dolari, sau profesorul pedofil – Bruce Altman - “Glengarry Glen Ross”, al cărui soţie este dezgustată că victima îi compromite reputaţia socială). Bărbaţii apar puţin şi anemic, având menirea de a genera cel mult condescendenţă dacă nu pură revulsie (în special trioul care, succesiv, o bagă şi o ţine pe Susanna Kaysen în azil: tatăl nesimţitor/Roy Baker - “Total Recall”, doctorul-vedetă prieten de familie/Kurtwood Smith - “RoboCop”, psihiatrul pervers/Jeffrey Tambor - “The Hangover”). O a doua categorie de cinefili care va strâmba din nas, fără îndoială, la văzul lui “Girl, Interrupted” e formată din fanii lui “One Flew Over the Cuckoo’s Nest”, capodopera din 1975 al lui Milos Forman, bazată pe cartea lui Ken Kesey (voluntar în proiectul C.I.A. MKULTRA, prieten cu... Allen Ginsberg şi Timothy Leary, prieteni a familiei Ryder!), alături de care mă plasez în modul cel mai explicit cu putinţă. În ciuda unui joc actoricesc remarcabil (ceea ce, în fapt, l-a adus în atenţia membrilor Academiei Americane de Film), filmul transmite o puternică senzaţie de déjà vu şi mă voi referi exclusiv la personaje şi nu la interpreţi. Lisa se suprapune în mare măsură pe conturul lui McMurphy (ambii sunt sociopaţi, influenţaţi de mediu, comportamentul lor neavând nimic de-a face cu moştenirea genetică), Susanna este apropiată de scenarist de Billy Bibbit (insecuritatea, sentimentul permanent de vinovăţie), Daisy de Sorensen prin fobiile sale ascunse, Polly, traumatizata din cauza aspectului fizic, are deja un echivalent în necomunicativul Şef Bromden, iar Sora Valerie (Whoopi Goldberg-“Ghost”) de iconica Asistentă-Şefă Mildred Ratched. Cu alte cuvinte, dacă am fi foarte răi am zice că avem de-a face cu un sirop intitulabil “Zbor deasupra unui cuib de... curci”, dacă nu am lua în considerare o diferenţă fundamentală între textele-sursă şi, în consecinţă, între adaptările lor cinematografice: deşi se bazează în mare pe acumulări bazate pe trăiri directe, cel al lui Kesey este o ficţiune concepută ca o metaforă critic-anarhică cu ţintă socială largă, cu multiple insight-uri referitoare la raportul individ-societate (“Three geese in a flock/One flew East/One flew West/And one flew over the cuckoo’s nest.”), atemporală ca valabilitate, pe când cel al lui Kaysen îşi propune minimal doar să împărtăşească o sumă de experienţe intime cu caracter personal, limitată inevitabil dintr-o perspectivă datată, acum (posibil) perceptibilă ca prăfuită (e vorba de 1967-68, anii când la Londra Twiggy făcea furori pe podiumurile de modă, Beatles aveau treabă cu “Sgt. Pepper’s...” iar inventarea minijupei înviora Bătrânul Continent, dar, dincolo de Europa, aproape jumătate de milion de americani erau încă în Vietnam iar cei rămaşi acasă peste Atlantic trebuiau să decidă dacă stau lipsiti de reacţie sau se împart între diversele forme de revoltă socială, fie acestea anti-sistem/război/rasism sau pro-libertăţi civile/feminism/legalizare droguri). Fără a minimiza valoarea lui “Girl, Interrupted” ca produs cinematografic, acesta trebuie privit din perspectiva pur subiectivă a unui autor care a trăit experienţa în acele timpuri şi care s-a lăsat pe mâna unui cineast de sex opus (altfel, foarte talentat) care avea doar opt ani când aceasta s-a consumat, tributar showbizului contemporan. Cu un rezultat final pe care trebuie să îl evaluaţi individual. Cât despre Angie, vă recomand savuroasa “Angelina: An Unauthorised Biography” (2010, Non Basic Stock Line), scrisă de iconoclastul jurnalist Andrew Morton, autor şi al seriei de bio-speculaţii apropo de viaţa şi moartea Prinţesei Diana. Chiar scrie haios tipul ăsta. Extra: comentariu audio al regizorului, OST-ul izolat pe un canal de sunet separat, scene tăiate, Making Of. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
29 Octombrie & 05 Noiembrie 2016

TOMMY (1975, UK, r: Ken Russell) – “2-Disc Deluxe Limited Edition”/DVD

Rockerii de la The Who se gândeau de ani buni la o versiune cinematografică a lui “Tommy”. Kit Lambert scrisese chiar scenariul pe vremea când albumul original avusese lansarea în 1969 şi fuseseră luate în considerare o mulţime de variante de producţie, la care însă s-a renunţat pe parcurs. În fine, momentul propice sosise: influentul Robert Stigwood, producător al adaptării pentru marile ecrane al lui “Jesus Christ Superstar” şi manager al Power-Trioului Cream, acceptase să se implice (el este cel care i-a convins pe muzicienii Eric Clapton, Ronnie Wood, Chris Stainton, Nicky Hopkins şi Ray Cooper să intre în joc), iar Ken Russell, ‘lebădă’ cunoscută deja pentru filmele sale bizare şi suprarealiste (“The Devils”, “Mahler”), avea să fie regizorul (“I was mad to be associated with Rock Stars!”). Referitor la adaptarea sa după Opera Rock a grupului britanic The Who (Roger Daltrey, Pete Townshend, John Entwistle şi Keith Moon), Ken Russell avea să îi declare analistului Mark Kermode, cu o oarecare detaşare şi lejeritate, următoarele: “When I found for the right music the right image, I realised the power of that cinema could become... except, at the time, I’d made films about composers like Ceaikovsky, Bartók, Debussy, Prokofiev, Richard Strauss and... I came to do ‘Tommy’. I mean the image and the music, backing it up, to me was almost a second nature. It was a great joy to do this film because two of my favourite things: finding an amazing image and putting it on some amazing music.”. Ce omite cineastul să includă în ecuaţie, voit sau nu, este însă subtextul care, după mai bine de patru decenii de la premieră, continuă să fie caracterizat de o actualitate, consistenţă şi subtilitate surprinzătoare în ciuda anacronismelor inerente generate de contextul în care este plasată naraţiunea. Interpus între două importante succese de public... perpetuate inclusiv în zilele noastre (“Jesus Christ Superstar” al lui Norman Jewison din 1973, prin seriile succesive de reprezentaţii ale Musical-ului la Londra & New York, şi de “The Wall” al lui Alan Parker, de pe urma căruia Roger Waters continuă să stoarcă bani de la spectatori în turneele sale mamut), “Tommy” nu avea cum să beneficieze de aceeaşi notorietate ca respectivele datorită criticilor acide la adresa consumerismului transformat în religie... nu este uşor de acceptat, chiar într-o introspecţie, că ai ajuns, în secolul 21, să te închini în faţa noului model de iPhone sau BMW sau că aparţii “cult”-urilor care venerează mall-urile sau cartierele rezidenţiale. Ca să n-o mai lungesc, intrăm în poveste pe modelul curăţării foilor de ceapă... strat cu strat. 1.) Palierul de percepţie superficială (cel melodramatic). Pe muzica The Who, Tommy (Roger Daltrey), un băieţel născut în V.E. Day (8 mai 1945) în urma dragostei sincere dintre Nora (Ann-Margret) şi Căpitanul Walker (Robert Powell, mai cunoscut nouă ca “Isus din Nazareth” al lui Franco Zeffirelli datorită multiplelor sale difuzări pe televiziunile noastre la... ocazii specifice), pilot de vânătoare în R.A.F. în WWII, acum declarat ‘missing in action’, suferă o traumă psihică gravă în momentul în care tatăl său se întoarce în mod neaşteptat şi îşi surprinde soţia convieţuind cu un bon viveur, speculant cinic al oportunităţilor postbelice (Oliver Reed, despre care Ken Russell declara că, în ciuda faptului că are un instrumentar de expresii limitat, rămâne unul din preferaţii săi datorită abilităţii de a transfera personajului ceva... jucăuş-diabolic din propriul caracter), iar cel din urmă îl ucide accidental. Creierul lui Tommy refuză din acel moment să mai primească mesaje din exterior (e orb, surd şi mut) iar orice efort din partea cuplului, inclusiv dusul la biserică alături de alţi handicapaţi sau de tratamente neconvenţionale precum cel administrat de ‘The Acid Queen’ (Tina Turner, excelentă în debutul său cinematografic) sau de ‘Specialistul’ medic (Jack Nicholson, ce şi-a filmat scenele într-o singură zi, fiind în trecere din US spre Festivalul de Film de la Cannes), par inutile până când acesta ajunge (fiind deja în faza adolescenţei întârziate) să se lupte cu propria imagine (oglinda)... “Smash the Mirror!” şi să îşi recapete simţurile şi accesul la realitate. Doar că, între timp, tocmai datorită lipsurilor acestora şi a purului instinct devenise un idol al tinerilor ca şi campion absolut (“The New Champ!”) la... pinball unde, în marea finală, îl învinsese pe marele The Pinball Wizard (Elton John, în singurul său rol în care nu se joacă pe sine însuşi). Revenit în lumea ‘normală’ generează un cult ce sfârşeşte nu tocmai fericit datorită reacţiei convertiţilor: “We’re Not Gonna Take It!”. Aşa cum a fost gândit iniţial, Tommy al lui Roger Daltrey nu era menit să fie personajul principal, rolul lui său fiind în fapt acela de a susţine ‘starurile’ (Margret, Reed, Nicholson), dar filmarea din 1974 a ajuns repede să semene cu înregistrarea primului album, cel din ’69: talentul, vocea şi charisma lui Roger au început să domine tot procesul. Nu a fost însă uşor pentru Daltrey deoarece Ken Russell era un regizor foarte strict şi sever, insistând să tragă dublă după dublă, uneori ore în şir. Pe platou, Roger a fost supus la nenumărate cazne: pentru episodul “Cousin Kevin”, în prima zi de filmare, a fost “târât de păr pe platou, aruncat într-o baie de lichid rău mirositor, atins cu un fir de înaltă tensiune şi uscat cu un fier de călcat electric”; trebuind să repete la nesfârşit căderile pe spate în piscină (pentru finalul lui “Smash The Mirror” şi debutul lui “I’m Free”) a fost obligat să-şi lipească un prosop pe umeri pentru că începuse să capete vânătăi grave. În afară de asta, la un moment dat, aproape s-a înecat după ce-şi golise plămânii de aer ca să poată cânta cum trebuie. Pentru “I’m Free”, după una din aruncările de judo, şi-a pierdut cunoştinţa jumătate de oră. Tot în timpul lui “I’m Free” (şi numai liber nu se simţea Roger!), Ken Russell a filmat mai mult de 30 de duble cu Daltrey alergând în picioarele goale printr-un câmp de muştar. Roger a făcut asemenea băşici încât, în următoarele trei zile, nu a fost capabil să meargă. Pentru “Acid Queen” a fost acoperit pentru secvenţa halucinaţiei, pe rând, cu bastoane şi, apoi, cu fluturi. “N-a prea mers, nu-i aşa? Au pus chestiile alea pe mine şi au plecat. La fel şi cu fluturii. Pentru nimic! N-ai crede că nişte lucruri atât de mici pot face un asemenea balamuc!”. Am considerat necesare aceste exemplificări pentru a-mi justifica opinia că Russell nu s-a limitat (conform modestei sale declaraţii) doar la a ilustra o muzică ci că şi-a premeditat cu grijă fiecare insert vizual (el este cel care, pentru a accentua dramatismul l-a convins pe Townshend să mai compună câteva teme de legătură, raţiune pentru care OS-ul diferă de albumul de studio, şi, mai mult, a inversat rolurile: în povestea originală Walker îl ucidea pe amantul Norei şi nu viceversa, cum se întâmplă în film). 2.) Palierul simbolistic (cel prin care se defineşte o frescă socială extrem de interesantă pentru pasionaţii de antropologie şi de cultură Pop, care traversează mai mult de trei decenii de existenţă urbană insulară), realizat în mare măsură cu sprijinul monteurului Stuart Baird (de două ori nominalizat la Oscar şi asociat în ultimii ani cu renaşterea lui James Bond – vezi “Casino Royale” şi Skyfall”) şi a polivalentului artist Pop Paul Dufficey (deja apropiat al lui Ken Russell prin aportul său la “Savage Messiah” şi “Mahler”), care a lucrat în detaliu inclusiv designul tapetului din fiecare încăpere... dar să nu ne pierdem în detalii ce trebuie descoperite de fiecare cinefil pe cont propriu. A.) Baby boomers. Ca şi membrii trupelor de Rock The Who (autorii operei) şi Pink Floyd (creatori ai lui “The Wall” la 10 ani după “Tommy”), Tommy este un baby boomer, un copil născut din cenuşa războiului mondial (WWII) ce creşte într-o societate care evoluează spre o bunăstare economică nesperată într-un ritm foarte rapid, a cărei valori se modifică radical datorită rejectării celor tradiţionale de către tinerele generaţii care au introdus implicit, în premieră, în vocabularul antropologic sintagma “generational ownership” (având Rock’n’Roll-ul ca formă de expresie a identităţii acesteia). Caracteristici? Indiferent de forma de manifestare (Mods, rockeri, bikeri), de sensibilizare mai mult sau mai puţin ‘idealistă’ (feminismul şi revoluţia sexuală, experimentarea drogurilor, protestele pro-pacifism, pentru drepturile omului sau cele în favoarea protejării mediului) sau de reactivitate la modelele sau instrumentele promovate de noile tehnologii consumeriste (ce par acum desuete, precum radiourile cu tranzistori sau televizoarele cu telecomenzi primitive, ş.a.m.d.), acestea au fost definite de analişti ca individualism, experimentalism, orientare şi interes spre cauze sociale şi comunitare, lipsă de prejudecăţi... care, în ansamblu, nu aveau cum să nu fie pe placul ‘lebedei’ Ken Russell. B.) Apoi, de ce pinball-ul sau flipper-ul (cum este mai bine cunoscut la noi ca joc, în ciuda faptului că ‘flipper’-e sunt numite clapetele prin intermediul căruia jucătorul controlează mişcarea bilei, inventate de Gottlieb în 1947) a fost ales ca simbol al noului cult Pop? Raţiunea, cred eu, e simplă: acoperă ca popularitate la nivel de masă perioada în care se consumă naraţiunea (anii ’40-’60), are palpabilitate şi o putere de sugestie vizuală incontestabilă în asocierea cu boom-ul consumerist care a dus la “The Swinging Sixties” şi, dacă stăm şi ne gândim un moment, nici acum nu şi-a pierdut din atractivitate atâta vreme cât este prezent pe fiecare computer cu Windows instalat în setul de jocuri oferite la pachet cu sistemul. Faptul că în 2006 s-a inaugurat “Pinball Hall of Fame” în Las Vegas şi că... profiturile din exploatarea acestuia se duc spre organizaţia semi-religioasă cu bază creştină Salvation’s Army (a cărei teologie este inspirată de Metodismul protestant) spune destule despre perenitatea, inclusiv în secolul 21, a pinball-ului. C.) Albul: din inocenţa primei iubiri definită de florile de cireş şi de magnolie din care se naşte Tommy, se revine sardonic ulterior la această dominantă cromatică în faza decadentă a existenţei Norei – “Today it rained champagne/A son was born again” – în asociere cu reclama “regală” difuzată pe TV a... fasolei “Rex Baked Beans”, urmată de cea mai (în ceea ce mă priveşte) valoroasă scenă a filmului, macularea acestuia pe fondul vinei asumate de mamă (valurile de spumă, fasole, ciocolată), inspirată real din primele comenzi publicitare primite în carieră de Ken Russell. Oricum, Ann-Margret este vedeta incontestabilă a filmului printr-o interpretare strălucitoare, comparabilă cu cea din “Carnal Knowledge” al lui Mike Nichols (1971), datorată incongruenţelor - pe care le gestionează cu multă fineţe, talent şi sex-appeal – dintre devotamentul faţă de Tommy şi apetenţa pentru mai palpabilele tentaţii din aria ‘Lust & Passion’ alimentate de Frank (Oliver Reed) ce răspunde la “Do you think it’s alright?” cu datul în grijă a lui Tommy pe mâna Gay-ului libidinos şi psihopat “Uncle Ernie” (Keith Moon, memorabil). D.) Macii roşii care apar recurent în prima parte a filmului (anii ’40, copilăria lui Tommy) în asociere cu simbolurile religioase creştine. Utilizarea ordinarei specii de Papaver rhoeas poate fi pusă la prima vedere exclusiv pe seama exerciţiului estetic de a contrabalansa albul ‘sfânt’ şi ‘pur’ a crucifixurilor cu întinarea prin roşul care trimite, inevitabil, la sânge, iar concluzia e corectă, doar că, în plus, trebuie să conştientizăm că Russell nu a folosit, de exemplu, garoafe sau trandafiri (tot roşii) ci maci întrucât avem de-a face cu “remembrance poppy”, floare identificată ca simbolistică imuabilă în universul saxon după WWI (mai exact, din 1921) cu moartea soldaţilor în război, utilizată de atunci în mod expres în toate ceremoniile de comemorare şi, în timp, prilej de controverse (“poppy fascism”) legate de tentativa de impunere de către ‘Legiunile’ britanice şi americane - asociaţiile caritabile dedicate susţinerii veteranilor de război şi a urmaşilor acestora - personalităţilor publice de a purta în mod obligatoriu un mac roşu în “Remembrance Sunday” (sărbătorită în duminica cea mai apropiată de “Armistice Day”, ziua de 11 noiembrie când Forţele Aliate au semnat în 1919 acordul de încetare a ostilităţilor cu Germania). 3.) Palierul mistico-religios. În 1993, într-un studiu publicat de revista “Times” (în care este citat sociologul Wade Clark Roof, profesor de Studii ale Religiilor la University of California, Santa Barbara) se arată faptul că, pe măsura trecerii timpului, 25% din baby boomers au revenit la convingerile religioase tradiţionale (dar ca suporteri liberali a introducerii unor vederi mai largi în ceea ce priveşte homosexualitatea şi problema avorturilor), 33 % nu au mai pus vreodată piciorul într-o biserică iar 42% au renunţat ferm la credinţa indusă prin educaţie sau influenţă comunitară. Ca şi Hristos, dar din raţiuni diferite, Tommy nu este atras de plăcerile trupeşti (în ciuda abuzurilor suferite în adolescenţă din partea ‘unchilor’ şi ‘verişorilor’). Personaj în antiteză cu Frederick Delius (din “Song of Summer” din ‘68), inocent devenit idol, idealist într-o realitate care îl contrazice (“We’re not gonna take it... don’t want no religion as far as we can tell” este revelaţia finală a tinerilor prozeliţi), pentru Tommy “each sensation makes a note in his symphony/sickness will surely take the mind where minds can’t usually go/come on into the amazing journey/and learn all you should know”, de aici imaginea copilăriei jucată psychedelic (ca punct de plecare) de Ken Russell, care îşi manifestase deja preocuparea pentru ‘falsele religii’ în scenariul său “The Angels” (rămas nevalorificat într-un sertar întrucât a fost considerat mult prea... necomercial), cu avioanele ce se transformă în cruci albe împodobite cu maci roşii şi care se încheie cu tatăl crucificat pe una dintre acestea, metamorfozat minimalist în cea a unei siluete umane care sugerează transformarea perceptivă lecturabilă simultan în mai multe moduri (un ‘T’ elementar de la Tommy cu o bilă argintie în loc de cap/reinterpretarea crucii ca simbol al noii religii/bila în sine care trimite la globul ocular ce îl varsă într-o realitate distorsionată a oglinzilor plantate de cei din jurul său, etc.). “How he can be saved from the eternal grave?” se întreabă aproape retoric Nora şi Frank, dacă micuţul nu ştie şi nu înţelege cine a fost Isus sau ce înseamnă rugăciunea... lamentaţie asociată cu distrugerea cadoului de Crăciun, o căsuţă cu naşterea Mântuitorului. Tara psihosomatică de comunicare a lui Tommy (“See Me/Hear Me/Touch Me”) este construită plecând dintr-o altă cultură decât cea vestică... de la cele “trei maimuţe înţelepte” din credinţa Koshin (“See no evil, hear no evil, speak no evil”), Mizaru, Kikazaru şi Iwazaru, ce apar pentru întâia oară sculptate în secolul 17 pe uşa faimosului templu japonez Tōshō-gū (“Grajdul Sacru”) din Nikkō, aici într-o interpretare şi evoluţie ambiguă de la sensul budist (dacă nu auzi, nu vezi şi nu vorbeşti răul, eşti apărat de toate relele... unde poate, eventual, interveni Shizaru, a patra maimuţă care simbolizează principiul “do not evil”) la cel occidental (evitarea asumării responsabilităţii morale prin ignorarea voită a răului, trecerea acestuia cu ‘vederea’ sau simularea ignorării totale a existenţei acestuia). Evoluţia lui Tommy dintr-o victimă a societăţii şi credinţei tradiţionale într-un profet al unei noi şi proaspete ordini spirituale se consumă, în viziunea aparte a lui Ken Russell, în cinci faze: a.) Inutilitatea (pelerinajul la biserica cultului The Who, decorată Pop-Art, în care preotul Eric Clapton, prin “Eyesight to the Blind”, promite minuni divine în schimbul venerării ‘moaştelor’ şi caricaturilor de întrupări pământene ale lui Marilyn Monroe). b.) Experimentul cu Acid Queen în care Tommy, prin intermediul experienţei halucinogene se transformă interior dintr-un inocent în vizionar (un Hristos însângerat de maci înfipţi pe corp, purtător al unei coroane în care spinii sunt înlocuiţi tot de flori, ce asistă impasibil cum a sa mamă se zvârcoleşte în agonie la picioarele sale. c.) Revelaţia (pastorul-observator al competiţiei de pinball, apoi oglinda ca instrument de expresie a conflictelor interioare... în fapt Russell îşi construieşte întregul film ca pe un labirint de oglinzi distorsionante). d.) Beatificarea (relevant personajul Sally Simpson, fiica de preot conservator care ajunge să arunce în foc cartea biografică a tatălui său, “Rev. A. Simpson: A Soldier of Jesus” pentru că “she got into her room and tears splashed the picture of the new messiah” şi sfârşeşte prin a se mărita cu un muzician de Rock din California ce seamănă cu monstrul lui Frankenstein). e.) Proslăvirea. Practic, ca şi Isus, Tommy ‘a înviat din morţi’... “Să ne curăţim simţurile/ Şi să vedem pe Hristos strălucind,/Cu neapropiata lumină a Învierii./Şi bucuraţi-vă zicând: “luminaţi să-L auzim”,/Cântându-l cântare de biruinţă.” (Cântarea I din Canonul Învierii). Ascensiunea începe de la casa Sa, în care încearcă să îi adăpostească pe toţi (Russell nu putea rezista fără un clin d’oeil la Cina cea de Taină) la... “GODporaţia” consumeristă: “A Tommy camp in every city/Millions flocking in like sheep/What they want ain’t cheap, it’s a pity/But who am I to upset their dreams?” (Frank/Oliver Reed), taxată violent de tinerii revoltaţi că un crez inocent s-a transformat într-un pur pretext pentru merchandising în scena cimitirului-munte de bile de pinball (am avut şansa să fiu spectator la o montare Post-Modernistă din anii ’80 a lui “Jesus Christ Superstar” într-un cimitir de maşini din Budapesta, iar apropierea simbolistică dintre cele două viziuni creative îmi stăruie şi acum în memorie). Cred că indiciile date până acum sunt suficiente pentru a vă incita la o redescoperire a filmului. În articolul său “Sound Off Special Edition: A Ken Russell Retrospective” (lecturabil pe broadwayworld.com), Pat Cerasaro cataloghează “Tommy” drept “the gilt encrusted crown atop the bevy of royal jewels that encrust each and every Ken Russell endeavor, sometimes to the point of overwhelming them” şi, într-o bună măsură, sunt de acord cu el. Că, în mintea cineastului, proiectul n-a rămas ulterior fără impact o dovedeşte şi faptul că şi-a asumat regia videoclipului piesei “Nikita”, lansat public în ’85, de pe albumul “Ice on Fire” din 1983, în care Elton John poartă papucii supradimensionaţi ai lui Pinball Wizard în scurtul cadru cu suporterii pe stadion (în paranteză fie spus, Anya Major, atleta britanică ce o interpretează pe androgina soldăţoaică Nikita, devenise faimoasă cu un an înainte prin apariţia în spotul comercial pentru Apple, regizat de... Ridley Scott). Răspuns la o întrebare nepusă: tocmai datorită diferenţelor uriaşe, atât de concepţie cât şi de adaptare a muzicii în film, nu mă voi hazarda într-o analiză comparativă dar, în opoziţie cu “The Wall” al lui Alan Parker, a cărui muzică (Pink Floyd) şi simbolistică continuă să adune (prin accesibilitate şi rămânere în “trend”) şi acum zeci de mii de tineri la concerte, din nefericire animaţi doar de scoasa din context “We don’t need no education!” (cât de cool sună asta pentru cei interesaţi acum mai mult de seminţe decât de bacalaureat?), “Tommy” trage un semnal de alarmă mult mai consistent şi mai... nepopular legat de modele şi idoli prefabricaţi. Ken Russell nu vrea să fie doar un ‘ticiăr’ care ‘liv ză kidz ălăun’ pentru ca aceştia să aibă mai mult timp de stat pe reţelele sociale şi, pur şi simplu, a ignorat posibilitatea să se adreseze moronilor irecuperabili, indiferent de vârstă. Şi a făcut-o încă de acum aproape jumătate de secol! “Tommy” reprezintă din acest punct de vedere un atac profetic al lui Russell la adresa superficialităţii şi lipsei de consecvenţă a comportamentului tinerelor generaţii care, în contextul evoluţiei explozive a societăţii de consum, au devenit tributare acesteia prin schimbări radicale şi rapide - deseori nefundamentate solid - de atitudine, poziţionare şi reacţie socială. Dincolo însă de acest derapaj (aşa cum spuneam, o analiză comparativă între “Tommy” şi “The Wall”, inclusiv muzicală, reprezintă o provocare în sine şi un obiect de studiu separat), prefer să închei cu cele scrise în alt context de către Martin Scorsese, ca o observaţie adecvată perfect pentru “Tommy”, mai precis în introducerea unei antologii video dedicată lui Kenneth Anger: “For me, there’s always been a direct link between music and moviemaking, I hear the music, and then I see the movie... It’s not the music enhancing the image or vice versa, but something more mysterious: when the chemistry works, they combine to create something potent, unnameable. Something new.”. Extra: comentariu audio al regizorului, interviuri cu Russell, Townshend, Daltrey şi Ann-Margret. Tehnic: foarte bun. [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016]

IOAN BIG
22 Octombrie 2016

1984 (1984, UK, r: Michael Radford) – DVD

Suntem transportaţi în Oceania (Ingsoc... ideologie: ‘English Socialism’), societate totalitară condusă de Big Brother (un chip de pe ecrane, portret static fără umanitate a cărei prezumtivă voce se aude exclusiv din off), aflată într-un etern conflict cu Eastasia (care se ghidează după principii nihiliste) şi Eurasia (Neo-Bolşevici) şi în continuu proces de “uniformizare” psihologică a propriei masei umane de manevră. “Who controls the past controls the future. Who controls the present controls the past.”. Cuvintele profetice ale unui autor a cărui scriere, intitulată iniţial “Last Man in Europe”, împlineşte în curând... 70 de ani! Pentru el, 1948 devine... 1984. Cine controlează trecutul poate manipula viitorul. Cine stăpâneşte prezentul poate reinterpreta trecutul. Expus în mod direct situaţiei politice complexe din Catalunia în timpul Războiului Civil din Spania, cu o soţie ce lucra în timpul WWII la Departamentul de Cenzură al Ministerului de Informaţii britanic (pentru a fi transferată ulterior la Ministerul Alimentaţiei), controversat la el în ţară datorită radicalismului anti-Stalin (pe atunci un aliat oficial în urma semnării Tratatului Tripartit) însă jurnalist cu o notorietate incontestabilă datorită colaborărilor cu ziarul “Tribune” şi cu BBC, George Orwell venea după o serie neplăcută de refuzuri care au amânat apariţia “Fermei animalelor” cu aproape un an, inclusiv datorită traficului de influenţă făcut de funcţionarul public din Ministry of Information Peter Smollett (dovedit ulterior a fi spion sovietic, recrutat de celebrul Kim Philby), şi, astfel... abordarea sa distopic-sardonică (ex. fictivele Ministry of Plenty sau Ministry of Truth vs. realele Ministry of Food şi, respectiv, Ministry of Information din timpul războiului, sau duplicitatea/ambiguitatea jocurilor la nivel înalt, în ‘Inner Party’, legate de fabricarea şi cultivarea imaginii ameninţării reprezentante de oponenţi în scopuri ideologice... Eurasia este “the dark army”), trebuie acceptată nu doar ca un rod exclusiv al imaginaţiei ci şi ca rezultatul unui cumul de proiecţii generate de experienţele trăite în plan personal. Conştientizând aceste aspecte, implicaţiile ce derivă dintr-o ficţiune generată de mintea unui cetăţean al acestei planete devin mult mai înfricoşătoare. Uitându-ne acum în jur, toată lumea pare în continuare familiară cu sintagma ‘Big Brother’ însă întrebarea mea, aparent puerilă, poate fi rezumată la... câţi dintre cei care o folosesc curent (ex. formatul TV “Casa Big Brother” sau controversa din Parlamentul Romaniei legată de pachetul de legi ‘Big Brother’), şi mă refer aici în special la politruci şi la jurnaliştii fomişti care atârnă de coada lor, chiar au habar care este originea sau substratul său? Dincolo de certitudinea că a devenit o carte-cult, cineastul Michael Radford (nominalizat zece ani mai târziu la Oscar pentru “Il Postino”) a simţit nevoia să utilizeze realismul auster ca oglindă a unui produs al imaginaţiei care nu mai pare atât de improbabil din perspectiva experienţelor consumate mai ales dincolo de Cortina de Fier în a doua jumătate a secolului XX, pentru a amplifica valoarea semnalului de alarmă tras cu decenii în urmă prin intermediul acesteia, transpunând “1984” în parametri vizuali într-un mod cât mai apropiat de concepţia originală a lui Orwell (inclusiv temporal căci multe dintre scenele cu Winston sunt filmate exact în zilele înscrise în jurnal). Voi începe cu ghinioanele care fac din acest film unul subevaluat până în pragul ignorării, chiar de către cinefilii antrenaţi. Primul, anul 1984 în sine. Anul premierei peliculei. MTV, consumerism, Modern Talking, paiete, umeri falşi şi blugi piramidali, Duran Duran, nebunie multicoloră... “money for nothin’ and your chicks for free... we gotta install microwave ovens/custom kitchen deliveries... that’s the way you do it” (Dire Straits dixit), o civilizaţie occidentală jemanfişistă şi fericită să se adăpostească sub masca superficialităţii oferite de mirajul mall-urilor şi al grătarelor din rezidenţele suburbane, mai degrabă înclinată să accepte o “Thought Police” decât rezistenţa intelectualizată a fictivului Goldstein, mai degrabă dispusă să adopte noi limbaje de comunicare (“It’s a beautiful thing the destruction of words”), de la Esperanto la feisbucism (Newspeak-ul este, incontestabil, o găselniţă strălucitoare), decât de a supravieţui izolat şi independent de o comunitate pentru care supremul principiu existenţial rămâne “Ignorance is strength”. Cu alte cuvinte, în anii ’80 pe care i-am trăit mulţi dintre noi (chiar dacă de cealaltă parte a baricadei, prin intermediul casetelor VHS, a vynilurilor şi revistelor introduse pe şest în ţară), o distopie (să nu uităm că totalitarismul lui Orwell nu este unul de sorginte de extremă stânga, el combinând într-o analiză-acuză deopotrivă colonialismul, fascismul, industrializarea şi corporatismul – vezi inclusiv limbajul şi pseudofilosofia organizaţională) care să amintească moronului occidental că există alternative mai rele dacă începe să se dezobişnuiască a gândi pe cont propriu... nu avea cum să fie un succes. Consumatorul uzual de film era în 1984 doar un “smiley”, cu botul vârât în punga de popcorn, holbându-se tâmp la entertainment facil gen “Bachelor Party”, “Revenge of the Nerds”, “Splash”, “Police Academy” sau “The Karate Kid”. Păi, să nu-ţi vină să înfiinţezi pentru el/ei... Poliţia Gândirii? Un al doilea motiv pentru care “1984” a trecut aproape neobservat a fost reprezentat de concurenţa involuntară: distopia “Brazil” a lui Terry Gilliam, capodopera flamboaiantă realizată în acelaşi an, a cărei estetică şi abordare (chiar dacă la fel de greu de perceput la nivel de semnificaţie de către amatorii de forme fără fond) este mult mai atractivă prin glamour-ul grotesc dar multicolor decât filmul realizat după cartea lui Orwell. Din confortul dat de apartenenţa la ‘Outer Party’ şi de iluzia că au tot dreptul să se plaseze deasupra ‘furnicuţelor’ muncitoare... în cazul nostru, mai ales cele plătitoare de taxe (“The proletarians don’t count. They’re animals.”), Radford construieşte prin intermediul resemnatului îmbătrânit înainte de vreme Winston (John Hurt – “The Elephant Man”, “Tinker Taylor Soldier Spy”) şi a idealistei şi îndrăzneţei tinere Julia (Suzanna Hamilton – “Out of Africa”, “Tale of a Vampire”) o radiografie a banalizării răului social (nu mă refer aici la ‘banalitatea răului’ aşa cum a fost definit ca şi concept de către Hannah Arendt). În paralel cu o poveste a cărei trimiteri ne tuşează şi acum din perspectiva propriilor vieţi parţial epuizate sub comunism şi dictatură (cultul personalităţii, propaganda – utilizarea informaţiei ca vector esenţial de manipulare, conflictul/războiul ca instrument şi scuză de menţinere a populaţiei la limita subzistenţei fizice, etc, etc, etc, etc.), “1984” ne transmite un mesaj luminos, puţin vizibil în ambientul sumbru: establishment-ul, prin liderii săi cinici (O’Brien – Richard Burton, în ultimul său rol pe marele ecrane), este conştient că orice tentativă de manipulare la nivel colectiv se loveşte de reacţii adverse născute individual iar ansamblul de tactici şi de tehnici utilizate pentru ‘spălarea creierului’ şi îndoctrinare în masă nu este eficace 100% întrucât nu are posibilitatea de a atinge pragurile şi dedesubturile mentale ale fiecarui membru a comunităţii, cele care ţin de visceral şi de emoţional. Pe oponenţi poţi să îi plasezi ‘în afara istoriei’, poţi să îi faci ‘să nu existe social’, însă, ca entităţi a căror capacitate cerebrală continuă să rămână organic funcţională, acestea îşi vor conserva independenţa... doar dacă nu reuşeşti să îi aneantizezi psihic şi să le deformezi complet contururile realităţii. Poate părea forţată comparaţia dar, din perspectiva potenţialului de rebeliune interioară, Winston (mai ales în etapele torturii din ultima parte a filmului), nu este fundamental diferit de Alex supus tehnicilor Ludovico (Malcolm McDowell din “Portocala mecanică” al lui Stanley Kubrick, adaptare excepţională a distopiei lui Anthony Burgess) ci doar, pur şi simplu, un tip de personalitate radical diferit. Insistenţa mea pe a discuta filmul în raport cu textul lui Orwell poate părea exagerată însă, deşi prezintă diferenţe inerente (ex. înlocuirea apelativului “tovarăş” cu “frate” sau “soră”, ponderea în pendularea între realităţi, salutul ce aminteşte de “The Wall” din 1982 al lui Pink Floyd), avem de-a face cu una dintre cele mai inspirate adaptări cinematografice realizate vreodată după o operă literară, cu o minuţie extraordinară, alimentată şi de faptul că văduva lui Orwell şi-a dat acordul scris în spital, cu nouă zile înainte de a muri, iar Radford a fost motivat să îi respecte dorinţa de a nu transforma “1984” într-un film SF ordinar (vă imaginaţi cum ar fi arătat un Musical pe această temă cu David Bowie în rolul principal, aşa cum s-a încercat în anii ’70, după succesul acestuia cu LP-ul “Diamond Dogs”?). Vă dau un singur argument în acest sens: după ce producătorii au refuzat propunerea regizorului de a-l face în alb/negru, legendarul director de imagine Roger Deakins (nominalizat în carieră la nu mai puţin de 13 Oscaruri!) a apelat la rara şi costisitoarea tehnică “bleach bypass” prin care, pe fiecare copie, argintul este reţinut de peliculă după estomparea culorilor iar rezultatul arată ca o suprapunere a unei imagini A/N peste una color în care se reduce saturarea în favoarea contrastului şi accentuării granulozităţii. Vestea proastă este că transpunerea pe DVD s-a făcut după negativele originale şi, ca atare, acest efort pare pierdut (pentru moment) pentru posteritate. Oops... constat că am omis să îmi pun întrebarea dacă v-ar fi interesat să vă dau detalii despre conţinutul naraţiunii cinematografice. Prea târziu. Singura soluţie este să îl (re)vedeţi. Obligatoriu. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (dacă facem abstracţie de faptul că transpunerea s-a făcut după copia neprelucrată de către Deakins, dar măcar veţi beneficia de OST-ul integral al lui Dominic Muldowney, complementat de tandemul Annie Lennox-Dave Stewart a.k.a. Eurythmics).

THE NICE GUYS (2016, USA, r: Shane Black) – Blu-Ray

Fie doar şi pentru inspiraţia/curajul de a transforma doi dintre idolii macho a Hollywoodului (Russell Crowe – “The Gladiator”, “Master and Commander”, Ryan Gosling – “Crazy, Stupid, Love.”, “Drive”) în anti-eroi, acest film merită văzut. Ideea unui Maximus rubicond şi a unui ‘driver’ fără sex-appeal într-un Buddy Movie tributar în mod voluntar epocii “luminoase”, acum desuete, a filmelor de acţiune din anii ’70-’80, în care entertainment-ul nu se vindea la pachet cu brutalitatea realităţii cotidiene ci cu lejeritatea amuzantă asociată cu tratarea fals-misterioasă şi ironică a acesteia, nu putea veni decât din partea unui cineast ancorat bine în trecutul... Pop(ular), iar acesta e Shane Black (autorul scenariilor la deja clasica franciză cu Mel Gibson şi Danny Glover “Lethal Weapon”... “I’m too old for this shit”, dar şi a altor Action-Thrillere construite pe ideea de tandem precum “The Last Boy Scout” al lui Tony Scott cu Bruce Willis & Damon Wayans sau “The Long Kiss Goodnight” cu Geena Davis & Samuel L. Jackson), cineast printre ale cărui ‘rude’ la Hollywood pot fi identificaţi Brian Helgeland şi Michael Mann. Pentru un consumator abonat la multiplex este o comedie Noir simpatică deci vizionabilă fără păreri de rău pentru preţul biletului (dar... rezultatele la box-office au fost slabe, în ciuda numelor sonore de pe afiş), însă pentru un cinefil de vârsta a doua, tarat încă de nostalgiile perioadei VHS optzeciste, “The Nice Guys” reprezintă o neaşteptată delicatesă. Ca şi “Kiss Kiss Bang Bang”, debutul ca regizor al lui Black din 2005 (cu Robert Downey Jr. şi Val Kilmer), “The Nice Guys” îşi trage seva tot din scrierile co-fondatorului Mystery Writers of America Brett Halliday (în acest caz e vorba de nuvela “Blue Murder”-1973), a fost gândit iniţial ca pilot pentru un serial de televiziune, şi a avut nevoie de 13 ani pentru a intra în producţie (fiind considerat nevandabil datorită perioadei în care este plasată acţiunea) ca urmare a acceptului dat în doar... trei zile de Crowe şi Gosling şi a preluării proiectului de către influentul producător Joel Silver (“Die Hard”, “The Matrix”, “Sherlock Holmes”). 1977, L.A., Cetatea îngerilor şi a iluziilor, a perdelelor de fum şi oglinzilor distorsionate, un spaţiu de transmitere a mesajelor spre mase prin intermediul culturii Pop, definit de un realism absurd prin utilizarea sa cinică de către păpuşarii responsabili de consumerism. Filmul debutează aproape lynch-ean cu preadolescentul holbându-se în miez de noapte la posterul starletei porno Misty Mountains într-o revistă de adulţi, sustrasă de sub patul părinţilor săi, timp în care maşina cu însăşi Misty la volan se prăbuşeşte de pe colină, traversează întreaga casă şi se opreşte în flăcări cu ea însângerată, aruncată pe o cioată de copac într-o poziţie asemănătoare fotografiei din pictorial, dar care nu moare înainte de a-l întreba enigmatic pe junior: “How do you like my car, Big Boy?”. Nu întâmplător am amintit de David Lynch întrucât naraţiunea se construieşte în jurul unui misterios şi volatil personaj feminin, Amelia (Margaret Qualley), ce aminteşte (desigur, într-un alt registru) de Laura Palmer, aşa cum ne-a fost ea introdusă în “Twin Peaks: Fire Walk with Me” din 1992, iar punerea în scenă include numeroase (dar discrete) trimiteri fetişiste (ex. Mercedesul de colecţie al lui Holland sau modelul din 1967 de Mustang roşu) sau feministe (’77 a fost apogeul celui de-al Doilea Val a Feminismului, mai ales datorită primei Conferinţe Naţionale a Femeilor din America şi a Planului lor Naţional de Acţiune), recurente în simbolistica lui Lynch. Filmul stă în cea mai mare parte pe umerii tandemului de investigatori de mâna a doua, Jackson Healy (Crowe), bărbat împlinit... fizic dar satisit de nefericitele experienţe sentimentale, ce nu catadicseşte să îşi ia licenţa de detectiv privat preferând să lucreze la negru pentru câţiva firfirei (“That’s good, this conversation is over.”) protejând - la cererea părinţilor - adolescentele de tentaţiile oferite de masculii în călduri amatori de ‘prospătură’, şi Holland March (Gosling), ceva mai tânăr şi mult mai arătos, detectiv cu patalama care îşi valorifică şarmul pentru a stoarce de bani diverşi bătrâni senili obsedaţi de probleme minore (“She has actual coke bottles for glasses. You paint a moustache on a Volkswagen, she says ‘Boy, that Omar Sharif runs fast.”). Chimia între raţiune şi intuiţie (Crowe-Gosling) funcţionează în mod strălucit şi generează atât replici cât şi situaţii memorabile (Holland: “Excuse me. I’m carrying a dead body and I have his schwantz in my face. So, I’m sorry I’m not Bakishnarov.”; Jackson: “You can’t even say Baryshnikov.”). Primul este experimentat, taciturn, hârşâit în ale vieţii, direct (prin brutalitate) ca şi comportament, cu oareşce brumă de cultură generală, abstinent din toate punctele de vedere, iar al doilea un tată de fată precoce, nepregătit să îşi asume responsabilităţi majore (şi el a rămas fără nevastă), superficial şi ignorant (“You know who else was just following orders? Adolf Hitler.”), şpriţangiu şi băgător asiduu de tabac în plămâni, dar iute la minte, comunicativ şi mult mai adaptabil în contexte ieşite din comun. Implicaţi în mod independent în anchetarea discretă a aparentei sinucideri a starletei porno menţionate mai sus, cei doi (un soi de anti-‘Crockett-Tubbs’ din “Miami Vice”) se văd nevoiţi să facă echipă pentru a desluşi iţele unei afaceri mult mai complicate care, din mijlocul industriei de filme pentru adulţi din L.A. şi implicarea Mafiei din Vegas în controlul acesteia, îi transportă într-o conspiraţie în care sunt amestecaţi şi oficiali din U.S. Department of Justice (Kim Basinger, ce joacă împreună cu Russell Crowe pentru întâia oară de la “L.A. Confidential” încoace) construită în jurul cabalei marilor producători de automobile din Detroit. În aceste detalii care ţin în mod specific de contextul temporal în care este plasată acţiunea (pe OS pot fi auziţi ca tribut adus Blaxploitation-ului de la Al Green sau The Tempations la Kool & The Gang şi Earth, Wind & Fire, fără însă a neglija varietatea prin Bee Gees, Kiss, America şi The Band) s-ar putea ca spectatorii mai tineri să se simtă pierduţi deoarece e vorba de introducerea obligatorie a catalizatorului destinat reducerii noxelor începând cu anul 1975, în condiţiile legiferării raţionalizării consumului de benzină şi a limitării vitezei pe autostrăzile americane datorită creşterii alarmante a gradului de poluare, în ciuda opoziţiei încrâncenate a reprezentanţilor “The Big Three” (Ford, General Motors şi Chrysler), fapte reale la care se raportează în mod direct plot-ul filmului şi finalul acestuia de la Los Angeles Auto Show. Trimiterile deferente sunt însă mult mai variate şi dificil de detectat doar după o primă vizionare (în lift se aude aceeaşi muzică ca şi în “The Blues Brothers”-1980 al lui John Landis, Healey îl cafteşte pe Older Guy cu aceeaşi combinaţie de lovituri pe care o utilizează Maximus asupra lui Commodus în “Gladiator”, ş.a.m.d.) dar, indiferent de palierul de receptare, “The Nice Guys” este un film pe care îl recomand fără nicio ezitare. Scenele mele favorite? Ryan Gosling înotând în piscina-acvariu cu ‘sirenele’ topless (“I had to question the mermaids.”) şi toată seria care îl are ca protagonist pe... fostul Preşedinte Richard Nixon. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
15 Octombrie 2016

CRIMES OF PASSION a.k.a. CHINA BLUE (1984, USA, r: Ken Russell) – DVD

Un film despre lumină şi întuneric (director de imagine este Dick Bush, colaborator a lui Ken Russell încă din anii ’60, din perioada acestuia cu BBC), o lumină aproape lipsită de soare, de un alb anost, tern şi prăfuit, asociat existenţei cotidiene (familie, slujbă) cu micile bucurii şi desele frustrări ale acesteia, şi un întuneric pulsatil, violent colorat de neoane, alimentator a fantasmelor, atractiv şi înfricoşător în egală măsură (îl vom reîntâlni în segmentul “Liebestod” a lui Franc Roddam din “Aria”-1987), Yin-Yang vizual ce aminteşte metaforic de ilustrarea lui Taijitu realizată de Lai Zhide în secolul 16 (cu cercul din centru reprezentat aici de personajul cu existenţă duală, Joanna/China, care înglobează cele două puncte separate), a cărui complementaritate cu efecte deseori violente este amplificată de compoziţiile reuşite a clăparului de la grupul de Prog-Rock Yes, Rick Wakeman (semnatarul controversatului OS de la “Lisztomania”), inspirate aproape în totalitate din Simfonia nr. 9 “Din lumea nouă” a lui Antonin Dvořák... cea luată pe disc şi de Neil Armstrong în drumul spre Lună în misiunea Apollo 11. Ultima menţiune, deşi pare pur anecdotică, contribuie la reiterarea unui adevăr: Ken Russell, militant declarat anti-Thatcher şi, mai ales, anti-Reagan, sictirit în plus până peste cap de resurgenţa tele-evangheliştilor de teapa lui Jimmy Swaggart, şi-a propus în mod conştient să bage prejudecăţile, ipocrizia, moravurile şi patriotismul de mucava a americanului de rând, cultivate şi încurajate de showbizul hollywoodian, într-o... cadă de acid. Satira la adresa “Lumii Noi” (atenţie, una lipsită aproape completamente de umor!) pleacă din faza de preproducţie, de la utilizarea compoziţiei lui Dvořák “From the New World” (inclusiv compania de distribuţie a filmului a primit numele New World Pictures) şi transformarea personajului lui Anthony Perkins dintr-un comerciant ambulant de pantofi (aşa fusese gândit în scenariul original de către Barry Sandler) în predicator obsedat de a vinde platitudini spirituale, şi îşi continuă drumul fără a se abate de la calea aleasă de cineast pe parcursul întregii naraţiuni. O singură mostră (chiar din debutul peliculei), înainte de a continua cu analiza: “I am proud to be named Miss Liberty 1984 and I promise that I shall carry that name with dignity and pride. I will always serve my country and be a shining beacon of hope to nations the world over, spreading the true spirit of freedom and liberty that is America!” declamă cu un zâmbet artificial pe faţă, o diademă de jucărie în păr şi o panglică lucitoare peste bust... o prostituată ce are între picioare un client extaziat (după care îi mărturiseşte dulce acestuia că a câştigat ‘titlul’ – aşa cer regulile jocului erotic – datorită faptului că ştie foarte bine să cânte la... ‘flaut’). In your face, Hollywood! Începusem însă prin a vorbi de lumină-întuneric şi de Taijitu. Personajul central îl reprezintă China Blue (aşa cum a fost scris titlul filmului cu markerul pe cotorul casetelor VHS prin anii ’90 în majoritatea centrelor de închirieri de la noi), curvă expertă în a furniza clienţilor experienţe care să le satisfacă imaginaţia. Etichetat acum (foarte simplist) drept Thriller erotic, inclus în majoritatea selecţiilor de gen reprezentative pentru anii ’80 (sugestia mea este, totuşi, să nu încercaţi să îl puneţi în balanţă cu “Body Heat”-ul lui Lawrence Kasdan din 1981, precedentul film ‘fierbinte’ a lui Kathleen Turner deoarece instrumentele de măsură sunt radical diferite), “Crimes of Passion” are profunzimi neliniştitoare la nivel visceral chiar şi pentru un spectator din secolul 21. China Blue (Turner, absolut splendidă în rol), o blondă platinată, flamboaiantă nu doar ca prezenţă fizică dar şi ca intelect (prin sofisticarea punerii în scenă a jocurilor erotice prin care îşi fidelizează clienţii, de la falsul viol – “I like it rough... Sweet Dick” - la tratamentul violent masochist aplicat poliţistului... cătuşe, baston, posedare dominatoare), este, la prima vedere, doar o simplă prostituată din Los Angeles care îşi câştigă banii între două înghiţituri de J&B. Ca şi în dualitatea Ken Russell - Kenneth Anger, la nivel de complexitate, China Blue se completează cu Holly Body, personajul cu perucă neagră şi o apetenţă similară pentru nuanţarea actului sexual, interpretat de Melanie Griffith în “Body Double” a lui Brian de Palma, lansat pe ecrane tot în 1984. “You can’t believe everything you see”, replica lui Holly, se potriveşte la fix cu atitudinea lui China: “This is a fantasy business., Reverend. You can have any truth you want... I’m Cinderella, Cleopatra, Goldie Hawn, Eva Braun, I’m Little Miss Muffin, I’m Pocahontas, I’m whoever you want me to be...”. Pe de altă parte, am o întrebare care mă sacâie: “Rubber Reality”-ul lui Ken Russell din anii ’80 nu seamănă cumva suspect de mult cu “realitatea virtuală” acum la modă în care, prin intermediul reţelelor sociale de comunicare, fiecare îşi poate gonfla ego-ul imaginându-şi că, pentru câteva momente, este mult mai mult decât o amărâtă de furnicuţă umană ce populează planeta, una care stă în faţa monitorului la birou zece ore pe zi pentru ca, apoi, să se bucure formal de un mediu casnic mic-burghez şi de câteva minute pe care le petrece pe o terasă cu amicii, iar în rest vede filme piratate, creşte verze desenate pe computer, ascultă muzică downloadată ilegal şi riscă să fie ucis accidental pe trecerea de pietoni deoarece stă cu ochii şi deştele lipite de ecranul smartphone-ului? Bun, dar asta nu e problema noastră... paranteză închisă. China Blue devine subiect de interes (“I know the pain that cripples you. I’ve been sent by the Lord to save you and to rid the earth of that plague. I am his Holy Messenger.”) şi objet du désir (“Save your soul, whore!”/”Save your money, shithead!”) pentru un pervers sexual, “Reverendul” Peter Shayne (Anthony “Psycho” Perkins, cu adevărat în ultimul său rol remarcabil din carieră) pentru care femeia devine progresiv o obsesie, iniţial limitată la poziţia de voyeur sau de pisălog rezonabil (“You know the last reverend who tried to save me? Lived to regret it. I chased him all around the church till I caught him by the... organ.”), finalizată însă în mod... criminal (sentinţa lui Ken Russell e cum nu se poate mai directă: Rev - “My purpose here is strictly humanitarian.”; ChB - “Oh, to make me see the light?”; Rev - “To make you see through the bullshit!... I’m the Messenger of God, you little cocksucker!”). De această dată, Ken Russell jonglează cu abilitate întorcând pe ambele feţe cartea religiei... in absentia (pregnanţa uzuală a simbolisticii este evitată cu foarte puţine excepţii – ex. ilustraţia cu Hristos purtând o perucă blondă de pe ‘altarul’ predicatorului, apoi Shayne, cu o coroniţă de spini pe frunte ascuns în tufiş, care îşi mângâie vibratorul de oţel poreclit... Superman(!) – vezi, apropo de reinterpretarea mitologiilor moderne, articolul lui Anton Karl Kozlovic, “Superman as Christ-Figure: The American Pop Culture Movie Messiah” - sau jocul erotic a Chinei Blue pentru 50 de dolari în postura de călugăriţă ce cântă imnul compus în 1871 de Arthur Sullivan, “Onward, Christian Soldiers”, pentru a-l tachina pe Shayne: “Do you need to manipulate women to feel like a man?”). În fapt, religia se constituie într-un pretext subliminal pentru a-i ranforsa cineastului pamfletul brutal la adresa “the American way of life” asumat cu entuziasm patriotard pe parcursul a multor decenii de către generaţii întregi de naţionalişti spălaţi pe creier la care totul se reduce la “life, liberty and the pursuit of happiness” (Declaraţia de Independenţă... dixit!) ce culminează cu interpretarea transfigurată a lunaticului Shayne a lui “Get Happy” (Gospel-ul lui Arlen & Koehler făcut celebru de Judy Garland, influenţat de tradiţia evanghelică a sclavilor de culoare) la pianul din luxosul apartament a femeii (“Lovely apartment. How do you call it, Paradise Lost?” cu trimitere la poemul lui John Milton despre Războiul în Cer şi Satana, despre decăderea îngerilor dar şi despre Adam şi Eva). Dacă tot am fost nevoit să îl menţionez pe Milton (privit de Russell prin optica lui William Blake, “... he was a true poet and of the devil’s party without knowing it.”), fac şi aici o scurtă paranteză: pentru a adânci şi mai categoric falia dintre propria poziţionare şi ‘noua lume’ consumeristă şi non/anti-culturală, Ken Russell inserează cu regularitate în mod subversiv în film cadre conţinând creaţii plastice europene şi orientale (Rene Magritte – “Le Viol” şi “Les Amants”, Gustav Klimt – unul din portretele Adelei Bloch Bauer, sketch-uri a lui Hokusai, Pre-Rafaelitul Sir John Everett Millais – “Ophelia”, Aubrey Beardsley - ilustratorul “Salomeii” lui Oscar Wilde, ş.a.m.d.), dificil de înţeles ca prezenţă în scenele cu rol aparent entertaining de către sorbitorul ordinar de cola. Odată pauza încheiată, ieşim din lumina neoanelor clipocitoare ce amintesc de mediul lui Acid Queen din “Tommy” printr-un gest sfidător la adresa consumerismului (prostituata care împătureşte tacticos guma de mestecat scoasă din gură în bancnota de 10 dolari - obţinută ca preţ a slipului cedat clientului ca fetiş - pe care o aruncă apoi dezgustată la gunoi) pentru a ajunge în cenuşiul cotidian, unul în care, pentru Ken Russell, soarele nu prezintă o mare importanţă atâta vreme cât ‘micile plăceri ale vieţii’ se reduc în ceea ce priveşte familiile de “suburbiaşi” americani (a se citi ‘posesori de case ipotecate în cartiere rezidenţiale’) la grătarul făcut pe petecul de grădină din spatele locuinţei, glumiţele misogin-infantile precum fotografiatul cu cârnatul din hot dog agitat în zona pelviană (scena cu fluieratul temei din “Odiseea spaţială 2001” a lui Kubrick pe scălâmbăiala cu mingile de baschet este grotescă), schimbatul impresiilor despre plozi sau belitul ochilor la televizor. După cum bine sublinia George Lucas, părintele “Star Wars”, în discursul ţinut la University of Southern California (a cărui student a fost): “People in the film industry don’t want to accept the responsability that they had a hand in the way the world is loused up. But, for better or worse, the influence of the church, which used to be all-powerful, has been usurped by film. Film and television tell us the way we conduct our lives, what is right and wrong.” (citat preluat din “Christianity and Rabbinic Judaism: Surprising Differences, Conflicting Visions, and Worldview Implications from the Early Church to our Modern Time” a lui Jonas E. Alexis, WestBow Press, 2012). Ken Russell conturează în “Crimes of Passion” câteva specimene reprezentative (susţine el) a americanului de condiţie medie pentru care ‘celula de bază’ a societăţii a devenit vacuumată spiritual şi emoţional şi funcţionează mecanic, exclusiv în baza idealului comun de a câştiga în zilele următoare măcar un cent în plus (pentru studiile copiilor, pentru a schimba cada de baie sau pentru achiziţia unei noi maşini de tuns iarba). Eroul nostru, imaturul Bobby Grady (John Laughlin – “Footloose”, “The Rock”), proprietar a unui magazinaş de electronice, este unul dintre aceştia şi se consideră cu naivitate un bărbat fericit trecându-şi în bilanţ mai mult de un deceniu de căsnicie liniştită cu Amy (Annie Potts, mai cunoscută cinefililor ca Janine, secretara “Ghostbusters”-ilor) din care au rezultat două progenituri sănătoase şi frumoase. Doar că participarea accidentală la o şedinţă de terapie în grup la rugămintea unui prieten de-al său (Bruce Davison – “Short Cuts”, “X-Men”) îi fisurează rapid iluzia, precum o pietricică ajunsă pe parbrizul unei maşini în viteză, făcându-l să realizeze că partenera sa de viaţă, casnică de profesie, s-a zombificat/frigidizat mental (“I’m really not in the mood for an adventure”), iar Ken Russell se foloseşte de televizor (în stilul său inconfundabil) pentru a îi redefini realitatea prin videoclipul gen MTV “It’s a Lovely Life” (interpretat din off de Maggie Bell, rockeriţa descoperită în anii ’60 de legendarul manager Peter Grant în grupul Stone the Crows, ce a colaborat apoi cu Rod Stewart, Jimmy Page şi Jon Lord), un manifest anti-materialism la care Amy se uită cu ochi... morţi: o falsă reclamă luminoasă la nunţi care se transformă într-un coşmar în care porumbeii şi cadourile sunt aruncate în piscină, mirii plonjează în apă să salveze ce pot şi sfârşesc prin a zace pleoştiţi pe scaune, el privind în gol cu argintăria înfiptă la picioare şi ea contemplând absentă colivia goală peste care sunt suprapuse două coşciuge albe. Şocat de revelaţie (“eu sunt singurul magician care s-a prostit singur” îi mărturiseşte deziluzionat nevestei), Bobby, un bărbat idealist şi bun la suflet, încearcă totuşi simultan să restaureze relaţia conjugală şi să se menţină pe linia de plutire cu banii. Acceptă o slujbă temporară de detectiv însărcinat de patronul unei companii de producţie de haine de sport să o urmărească pe Joanna Crane, designer de succes (vilă elegantă, Mercedes decapotabil, d’astea), o workaholică divorţată, bănuită că ar vinde informaţii competiţiei (accentele misogine încep să se înmulţească: “She gets along fine with women but if you have a penis you’re in trouble. She turns to ice. It makes her a suspect. I don’t trust anyone who works that hard. She must be hiding something.”). Că e spion industrial se dovedeşte a fi incorect (făptaşul real iese repede la iveală) dar că ascunde ceva e adevărat: Joanna Crane se transformă noaptea în China Blue. Dintr-un al doilea ‘Peeping Tom’ (după Shayne), Bobby, atras fără voie de această persoană stranie (“... you’re so fucking honorable”), devine client, beneficiar a unei puneri în scenă erotice, în camera hotelului sordid, cu o altă fantezie masculină, ‘stewardesa’. Am spus cu ‘o alta’ întrucât Ken Russell, în paralel cu relevarea graduală a motivaţiilor şi personalităţii lui Joanna/China Blue, îşi continuă prin intermediul ei atacurile la adresa moravurilor americane (ex. scena din limuzină cu perechea sofisticată aparţinând High-Class-ului ce, la o şampanie şi o fondantă pe fond Jazzy, conversează tacticos despre posibilul ginere, în timp ce el are nasul înfundat între sânii curvei interpretate de Turner, agăţată de pe stradă: Ea - “If it’s a Jew, what we are gonna do with him? God knows we cannot bring him to the country club.”; El – “Have you ever heard of a Jew who didn’t play golf?”). Revin la firul principal. Viaţa dublă a Joannei Crane se explică printr-o teamă viscerală de a mai fi rănită emoţional (“No man has ever given me that kind of faith before, that kind of respect... that hotel is the safest place in the world, I can do everything there, I can be anything, because it’s not me.”) însă intervenţia neprognozată în ambele sale existenţe/realităţi a celor doi bărbaţi, ei înşişi reprezentând două faţete a Cavalerului Tristei Figuri (Grady vrea să se salveze pe sine însuşi cu ajutorul ei iar Reverendul vrea să o salveze pe ea cu preţul propriului sacrificiu), are ca efect cumulat neaşteptat un declic terapeutic, tocmai datorită poziţionării lor radical diferite: la replica ei “We both live our fantasies.”, Bobby răspunde deprimat “Only mine’s over.” (referindu-se la căsnicie) cât despre Shayne, la întrebarea “Who are you? You’re not a reverend”, acesta contra-atacă eliptic... “I am You.”... “Goodbye Joanna Blue”, înainte să moară cu ‘Superman’ înfipt în spate, travestit ca China Blue după ritualul eşuat conceput pe tipicul ridicării pe cruce. S-ar mai putea spune şi scrie multe însă, totuşi, este de preferat să vă construiţi propria opinie asupra filmului (pe care eu îl consider mai degrabă o dramă decât un Thriller). Aş vrea să concluzionez cu o trimitere la “The 4^th Man” din 1983, ultima peliculă realizată în Olanda înainte de a fi ‘importat’ temporar de Hollywood, a unei alte ‘lebede’ din familia lui Russell, Paul Verhoeven, având ca protagonist un autor de scrieri religioase bisexual, alcoolic, des bântuit de viziuni coşmareşti, implicat într-un triunghi pasional cu o ‘văduvă neagră’ şi cu iubitul inocent al acesteia. Referindu-se la propria creaţie, olandezul reuşeşte să definească o interpretare pe care, lăsând la o parte componenta satirică (absentă în filmul său), o consider valabilă într-o foarte mare măsură şi pentru “Crimes of Passion”: “In my opinion, Christianity is nothing more than one of many interpretations of reality, neither more or less. Ideally, it would be nice to believe that there is a God somewhere out there, but it looks to me as if the whole Christian religion is a major symptom of schizophrenia in half of world’s population: civilizations scrambling to rationalize their chaotic existence. Susequently, Christianity has a tendency to look like magic or the occult. And I liked that ambiguity, because I wanted my audience to take something home with them. I wanted them to wonder about what religion really is. Remember that Christianity is a religion grounded in one of the most violent acts of murder, the crucifixion.” (sursa: imdb.com). Facem pauză de teme serioase şi de ‘visul american’ şi mergem la pescuit dar, mai întâi, trebuie să găsim niste viermuşi... Extra: zero. Tehnic: bun, spre foarte bun (nu vă aşteptaţi la mai mult nici de la ediţia apărută sub egida Anchor Bay însă, chiar dacă prezintă probleme de granulozitate sau contrast, acestea sunt tolerabile apropo de vizualurile gândite de Russell; sfat: căutaţi versiunea cu accente Soft-Porno de 107’ şi nu cea care a fost cenzurată, de 100’). [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016]

IOAN BIG
08 Octombrie 2016

HEADHUNTER (2009, Danemarca, r: Rumle Hammerich) – Blu-Ray

A nu se confunda cu “Headhunters” (vezi Video Vault-ul din 15.11.2014), adaptarea după bestseller-ul lui Jo Nesbø al lui Morten Tyldum (cu Nikolaj Coster-Waldau şi Aksel Hennie în rolurile principale), nominalizată la BAFTA, ce a avut premiera abia în vara anului 2011 (personal, am descoperit în mod fericit acest film tocmai în urma acestui tip de neglijenţă, în momentul în care am primit BRD-ul comandat pe Internet). Pe de altă parte, cartea fusese publicată deja în 2008 şi nu menţionez acest aspect în mod inutil deoarece scenariul Thriller-ului în discuţie aici conţine câteva similitudini cu Nordic Noir-ul lui Nesbø catalogabile inevitabil drept coincidenţe suspecte: background-ul de Navy Seal a unuia dintre protagonişti, construcţia narativă fundamentată pe headhunting/recrutarea la comanda unui puternic angajator a unor manageri de top, tarele psihologice ale personajelor, ş.a.m.d. Indiferent de care ar fi adevărul, acesta nu poate eroda valoarea filmului propriu-zis iar asta se datorează pasiunii constante a lui Rumle Hammerich de a-şi centra dramele cu mesaje adulte în jurul copiilor (“Otto Is a Rhino”-1983, “The Dog That Smiled”-1989, “Svart Lucia”-1992, “Kan du vissla Johanna?”-1994 şi Biopicul “Young Andersen”-2005). Cu un băieţel a cărui stare de sănătate se degradează pe zi ce trece datorită Sindromului de “furt arterial” care depăşeşte competenţa medicilor danezi, introvertitului Martin Vinge (Lars Mikkelsen, câştigător al premiului Robert pentru interpretare), headhunter de succes în Copenhaga, cu un trecut învăluit în ceaţă inclusiv în ceea ce priveşte viaţa personală (îl oferă benevol, gândindu-se la binele comun, pe micuţ spre adopţie noului partener a fostei sale soţii (Charlotte Fick - serialul “Unit 1”), jucat de Troels Lyby din primul film danez cu zombie, “What We Become”-2015), începe să i se fisureze carapacea de insensibilitate cimentată gradual de mediul neconvenţional în care evoluează, mai ales când este pus, de această dată profesional, în faţa unei alte probleme tată-fiu, inspirată vagamente de istoria companiei AP Møller-Mærsk la începutul secolului 20: magnatul industriaş în vârstă de 85 de ani Niels Sieger (Henning Moritzen, recompensat cu Robert şi Bodil pentru rol) îl angajează să îi găsească un înlocuitor, vizionar modern în ale managementului, propriei progenituri, Daniel, moştenitor de drept a afacerilor familiei, pe principiul cinic: “I don’t need a clone, I need an original... Someone who knows the new morality.”. Profesionist şi lipsit de scrupule până în vârful unghiilor, Vinge trece la treabă cu ajutorul informaţiilor pe care le primeşte de la complicea sa, jurnalista Nina (Charlotte Munck – “Shake It” a.k.a. “En kort en lang”/2001 şi “Meeres Stille”/2013), însă descoperă cu repulsie că a fost atras într-un joc de putere duplicitar a cărui miză economică se ridică mult peste nivelul său, amintind incidental de “Conversaţia” lui Coppola, şi al cărui preţ personal de participare ca pion pe tablă îl reprezintă salvarea propriului copil cu ajutorul unor medici elveţieni finanţaţi succesiv de ambele tabere... ofertă pe care n-o poate refuza. Nu are sens să intru în detalii căci spoilerele ar fi inevitabile. Pe scurt, încă un excelent film Noir de provenienţă daneză care, în ciuda clin d’oeil-uri respectuoase adresate lui Alfred Hitchcock, Brian De Palma şi F.F. Coppola, îşi conservă intactă identitatea, atât narativ cât şi vizual (deseori preocuparea pentru stil al lui Hammerich înăbuşă aşteptarea spectatorului legată de violenţa explicită, cineastul fiind în mod evident influenţat de trilogia “Millenium” al lui Stieg Larsson... apropo, muzica este semnată de Jacob Groth, semnatarul OST-urilor întregii mini-serii cu “The Girl with...”). Extra: scene tăiate comentate de regizor. Tehnic: impecabil.

SCOUTS GUIDE TO THE ZOMBIE APOCALYPSE (2015, SUA, r: Christopher Landon) – DVD

Expus unui asemenea titlu infantil ce sugerează o producţie destinată mini-moronilor ce chiulesc de la liceu ca să se joace pe telefoane în sala de cinema, nu aveam cum să am mari aşteptări de la acest film (cu toate că sunt fan devotat al genului ‘Z’). Doar că... o scanare în prealabil a detaliilor disponibile on-line m-au pus pe gânduri şi au fisurat prejudecăţile de start. Care au fost acestea? Buget mai mult decât interesant (15 milioane de dolari) pentru un film cu morţi-vii, susţinerea unui major (Paramount), plus o coloană sonoră incitantă pentru un consumator de Pop culture (Iggy Azalea şi Basement Jaxx sunt combinaţi cu Dolly Parton, Scorpions sau Johann Sebastian Bach!). Mai mult, printre resursele umane implicate (atât above- cât şi below-the-line) se regăsesc nume greu de imaginat că ar putea fi asociate cu un film de duzină: responsabilul de coregrafia şi mişcările zombie Mark Steger (blockbusterele “I Am Legend” şi “World War Z”!), cineastul californian Christopher Landon (scenarist a francizei “Paranormal Activity”), tânărul compozitor, aflat acum pe val la Hollywood, Matthew Margeson (“Kingsman: The Secret Service” al lui Matthew Vaughn, “Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children” al lui Tim Burton), oscarizata veterană Cloris Leachman (Maggie, experta în zombie din “My Boyfriend’s Back”-1993) care, alături de comicul David Koechner (“Anchorman”, “Get Smart”), susţin o distribuţie de tineri care au început deja să îşi dea măsura talentului... Tye Sheridan (ce a debutat în 2011 în “The Tree of Life” al lui Terrence Malick pentru a ajunge să îl joace pe Cyclops în “X-Men: Apocalypse”-2016) şi Logan Miller (Blake din serialul “The Walking Dead”-2016/2017). Mai este un aspect asupra căruia vreau să mă opresc niţel înainte de a intra în analiza de fond al acestui Zom-Com surprinzător de bine echilibrat şi de simpatic... Cercetaşii (‘Scouts’), aspect care m-a bântuit (în calitate de ‘decreţel’ vajnic purtător de cravată în copilărie) încă de la splendidul “Moonrise Kingdom” al lui Wes Anderson din 2012 (acesta nefiind un film cu zombie). Parte a ‘epocii VHS’-urilor, pe vremuri i-am privit întotdeauna cu un amestec visceral de dispreţ, condescendenţă şi compătimire - prin intermediul ecranului în filme introduse pe ascuns în ţară - pe aceşti Cercetaşi americani ce continuă şi acum, până mult dincolo de atingerea maturităţii, să fie mândri de uniformele kaki, de şosetele lor treisferturi, colecţia de insigne (una că am învăţat să tai un măr, alta că ştiu să bag un cablu în priză sau să aprind focul, ş.a.m.d.) şi de ierarhizarea care, inevitabil, îmi aducea aminte de Şoimii Patriei şi de Pionierii noştri. Ce naiba, noi eram parte a unor organizaţii cu idealuri ‘înalte’ (citat din angajamentul rostit la intrare: “Mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor”... nu-i aşa că ar fi de preferat ca juniorii noştri să continue să facă asta – a nu se citi nimic politic printre rânduri – decât să vâneze pokemoni sau să îşi bea cafeaua printre blocuri în timpul orelor de şcoală?), cu un număr de membri (fo’ trei milioane) ce băteau la fund de departe toţi Cercetaşii din toate ţările occidentale membre a viitoarei UE. Eram şmecheri! Noi ştiam deja să punem cortul, să extragem cartofi la muncile agricole, făceam karting, participam la concursurile “Sanitarii pricepuţi” şi luam lecţii de traforaj şi aeromodele la Casa Pionierilor. Doar că... nu ne era clar (şi nici acum se pare că nu le e multora) că patria nu înseamnă partidul, şi că, într-o democraţie, diversitatea generată de individualităţi rămâne la fel de importantă ca şi obiectivele creionate de nevoile comunitare. Cum adică (simţeam eu), îmi apare papagalul de american într-un film consumerist ca să se dea în stambă ca un plod retardat iar eu să percep asta ca un act de normalitate (nevoia de educaţie practică)?... Era la fel de ilar ca şi cum am pune la îndoială valorile etice şi morale ‘impecabile’ ale lui Mihai Viteazul când a făcut Marea Unire. Am deraiat suficient astfel încât, după recomandarea prietenească de a re-evalua importanţa Cercetaşilor ca formă alternativă de educaţie într-o societate aspirantă la normalitate, trecem la subiect. “All right, scouts. Let’s kick some zombie ass!”. Trei liceeni în prag de absolvire, trei prieteni buni, dintre care unul, Augie (Joey Morgan), rămas copil cu mintea în nori din motive personale, îi târăşte şi pe ceilalţi, Ben (Sheridan) şi Carter (Miller), în experienţele de ‘Senior Scout’ plănuite în mijlocul codrului de către Şeful Rogers (Koechner) cu scopul de a obţine noi “patch”-uri pe cămăşuţe care să le confirme competenţele în ale supravieţuirii. Rubicondul este lăsat să doarmă (“If Chewbacca was fucking Bigfoot in our campsite, he’d still be asleep.”) în timp ce ăilalţi doi se reîntorc în oraş, atraşi de invitaţia participării la un chef secret de ‘băieţi mari’. Doar că mediul urban a devenit infestat de zombie cu ochi roşii (populaţia a fost deja, în mare parte, evacuată) după ce un îngrijitor, fan al lui Britney Spears (“Oops, I did it again!”), ce fredonează “Black Widow” al lui Iggy Azalea, a dat drumul dintr-un laborator de cercetări la un mort-viu care, mâncăcios fiind, a răspândit rapid infecţia (adorabilă ideea că proasta funcţionare a unui automat de produse alimentare poate fi cauza unei crize majore la nivel de masă), iar ei fac o haltă într-un supermarket să cumpere de băut şi, apoi, într-un club de striptease (numit... “Lawrence of Alabia”!), căci nu există niciun bodyguard care să le interzică accesul (“We’re at the epicentre of pussy!”). Urmează goana brutală (cu o barmaniţă sexy drept aliată, expertă în apăsarea pe trăgaci) după detectarea adresei la care se ţine petrecerea pentru a salva sora/potenţiala iubită a tandemului de prieteni care l-a abandonat pe inocentul Augie, înainte ca armata să bombardeze întreg cătunul. Dansatoare zombie, poliţişti zombie, cerbi zombie, soldaţi zombie, Biotine, Municipal Waste Treatment Plant, înarmarea din magazinul de unelte, tineri cercetaşi obsedaţi de sex, jurnalul de liceană... sunt de acord, referinţele şi clişeele introduse în naraţiune sunt nenumărate, de la “Zombie Strippers”, “Dead Alive” şi “Zombieland” la mai discretele trimiteri la “Die Hard”, “Ghostbusters”, “Commando” sau “American Me” (uniformele & armele neconvenţionale, căderea lui Ben pe fereastră, etc.), însă atmosfera, deşi creată pe un circuit predictibil, se conservă, aproape miraculos, coerentă, simpatică şi proaspătă. De reţinut: pisicile-zombie ale doamnei Fielder (Leachman), evadarea din grădină cu ajutorul trambulinii de cauciuc ce este direct inspirată din vechiul joc Super Nintendo “Zombies Ate My Neighbors”, faptul că zombie sunt melomani (nu comentez gusturile lor), altfel aceştia comportându-se instinctiv în mod tradiţional (miros, auz, muşcatul de gât) dar extrem de variat ca dinamică, departe de standardul lui Romero, în funcţie de cât de recent au fost transformaţi iar subconştientul lor mai conservă ceva din “former selves”. Dozajul şi calitatea efectelor Gore este remarcabilă. Cu două excepţii, de uitat: salvarea adolescentului cu ajutorul penisului unui zombie sau scena inutilă în care Carter pipăie sânii supradimensionaţi a unei zombiliţe. Trebuie de asemenea să mai admit, în plus, că personajele cvartetului sunt construite liniar şi simplist dar le găsesc o scuză prin faptul că nu cei de vârsta mea au reprezentat core-target-ul producătorilor. Concluzia? “It’s the zombie apocalypse! Come on, we’re scouts! We’re trained for this!”... pe mine, ca şoim/pionier, nu m-a pregătit nimeni, de exemplu, pentru o ‘fast-food apocalypse’. Dacă îl vedeţi, rămâneţi atenţi până la final de generic, cu discul în aparat, căci Senior Scout-ul Rogers are un mesaj pentru voi. Un caz rar de film destinat adolescenţilor, interzis publicului american ce nu a împlinit vârsta de 18 ani! După cum scria Ryan Lamble pe denofgeek.com în noiembrie 2015, “Once the zombies shuffle into view, it’s lock and load, and the rest of the movie writes itself.”. Extra: scene tăiate, trei mini-documentare interesante (Make-Up/costume, coregrafie). Tehnic: excelent.

THE BOY IN BLUE (1986, Canada, r: Charles Jarrott) – DVD

Cu toate că avea doar 22 de ani (sau, poate, exact din acest motiv), Nicolas Cage, înainte de prima sa nominalizare la Globul de Aur pentru “Moonstruck”, se arată aici vânjos, vânos şi-n... ţurţure gros. Şi cam atât. La fel de puţin arată, actoriceşte vorbind, şi legendarul Christopher Plummer (pe bune, “Sunetul muzicii”, “Noaptea generalilor”, “Waterloo”, “Strada Hanovra”, nu le mai spuneau nimic cineaştilor optzecişti de la Hollywood apropo de potenţialul actorului?) care, în a doua parte a anilor ’80, prindea cu totul accidental vreun rol într-un lungmetraj, resemnându-se într-o carieră ce părea că va eşua definitiv în televiziune. Niciunul dintre cei doi protagonişti nu poate fi însă făcut vinovat pentru rolurile lor plicticoase şi neofertante sau pentru implicarea (contra cost) într-un proiect eminamente propagandistic din seria pe care am putea-o numi “Eterna şi fascinanta Canadă” (finanţarea a venit de la Canadian Broadcasting Corporation şi Téléfilm Canada, ambele instituţii fiind susţinute masiv din fonduri federale pentru promovarea industriei A/V naţionale). Fundamental, intenţia nu e rea întrucât are ca obiect un Biopic sportiv şi ca subiect pe Ivan Patzaichin a lor, canotorul Edward ‘Ned’ Hanlan (1855-1908) din Toronto, campion mondial a vâslaşilor timp de cinci ani la rând (a pierdut în cariera sa doar 6 dintre cele 300 de curse la care a participat), care, în plus, este considerat acum părintele tehnicii moderne de canotaj deoarece a fost unul dintre primii sportivi care au adoptat scaunul glisant ca instrument esenţial care să îi completeze limitările fizice în cursul competiţiilor. Prin mixul de naivitate provincială, determinare de catâr şi forţă fizică naturală, Cage intră foarte bine în pielea personajului istoric însă povestea în care trebuie să evolueze frizează penibilul - dincolo de inerentele inadvertenţe biografice - prin câteva erori de execuţie impardonabile: a.) tensiunea este creată şi alimentată forţat prin introducerea în ecuaţie a contrabandei cu alcool şi a mafiei pariurilor (cu Plummer, potenţial socru bad guy)... aparent, o idee OK, doar că punerea în scenă aminteşte de ridicolul comic a personajelor lui Mack Sennett (apropo, alt canadian) şi duce intenţia de dramatizare a contextului în derizoriu; b.) infuzia de sirop sentimentaloid prin trecerea animalului futac de gagice de acelaşi nivel social inferior ca şi el (‘fac sex deci exist’) la aspiraţii romanţioase, ochi de cocker lăcrimoşi şi declaraţii infantile de iubire direcţionate spre juninca din elită, mai bine îmbrăcată şi spălată, logodită cu un papiţoi de la Harvard (‘exist pentru că iubesc’)... dacă, cumva, în spatele acesteia a existat intenţia de a sugera dorinţa sportivului de parvenire, eşecul de a o susţine este complet; c.) motivaţia lui Hanlan – totul pare a se reduce la propriul său ego şi la instincte primare. Sportivul nu ni se arată a fi interesat de bani, de performanţa în sine sau de construcţia unei cariere ci drept un copil întârziat mintal într-un corp plin de fibre, care atâta ştie, atâta face, care doarme în continuare într-o mansardă sărăcăcioasă şi are în el un fair-play naiv care l-ar face erou doar în mintea copiilor de grădiniţă... asta într-un film care se ia în serios? În ansamblu, “The Boy in Blue” ne arată cum canadianul îi învinge şi pe americani şi pe australieni şi pe britanici într-un mod în care nu avem nevoie de pauze de publicitate pentru a merge la toaletă sau la frigider şi într-o formă aproape caricaturală. Având în minte chipul emaciat şi brăzdat de riduri (după atâţia ani de manevrat ramele bărcii) a marelui nostru campion Patzaichin şi de obstinaţia lui formidabilă în a continua să promoveze sporturile nautice prin intermediul ‘canotcii’ sale, vă imaginaţi cum ar fi ca Nicolae Corjos, de exemplu, să primească de la statul român cinci milioane de dolari pentru un Biopic al lui Ivan şi să îl realizeze în baza unui scenariu de George Şovu, autorul “Liceenilor”, cu Ştefan Bănică Junior în rolul principal? Brrrrrrr... Mai ales dacă Bobonete din “Las Fierbinţi” ar fi interpretul principalului competitor (în acest caz australianul Trickett) iar Alexandru Arşinel l-ar juca pe managerul veros. Presupun că nu este necesar să vă creez în continuare fantasme coşmareşti, mai ales raportate la un film care nu e doar mediocru ci, mai grav, e inutil şi plictisitor, un anti-“Chariots of Fire”. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
01 Octombrie 2016

LA MIGLIORE OFFERTA a.k.a. THE BEST OFFER (2013, Italia, r: Giuseppe Tornatore) – Blu-Ray

Încep prin a mărturisi că nu sunt un admirator necondiţionat al temelor şi subiectelor abordate de Giuseppe Tornatore în filmele sale mai ales datorită faptului că lasă prea des (pentru gustul meu) să transpară că acestea sunt în mare parte un suport pentru reflecţiile sinelui. Rămân fără discuţie un adept al subiectivismului în actul creativ însă mă deranjează deseori impresia amară că o peliculă, pierzându-şi balansul, a fost terminată în esenţă ca şedinţă de psihanaliză pentru cineastul semnatar pe generic şi nu ca un produs artistic destinat spectatorului din sala de cinema. Asta nu înseamnă că nu recunosc/respect talentul imens al lui Tornatore, coroborat cu vitejia sa aproape inconştientă de a înota împotriva curentului consumerist şi de a propune teme ce ţin de spiritualitatea şi sociocultura noastră de substanţă. Din această perspectivă, “La migliore oferta” poate fi eventual privită ca şi continuare a unei serii, asamblată involuntar (sau, poate, nu) într-un omagiu de o rară sensibilitate adus culturii, în ansamblul său (atenţie, scenariile îi aparţin tot lui Tornatore!): “Cinema Paradiso”-1988 (film), “Una pura formalità”-1994 (literatură), “The Legend of 1900” a.k.a. “La leggenda del pianista sull’oceano”-1998 (muzică), “La migliore oferta”-2013 (pictură). Dincolo de valenţele propriu-zise ale produsului cinematografic, demersul trebuie apreciat şi din perspectiva faptului că tematica continuă să fie evitată cu mare grijă de către Hollywood, o fabrică Pop gestionată de experţi conştienţi de nivelul scăzut de cultură a plătitorilor de bilete, neinteresaţi să afle că Mona Lisa nu a fost desenată de cineva de la Ikea şi că de “Regele Leu” nu se pomeneşte în Biblie (‘fatooo, acum îmi spui asta?’), ce oferă doar şanse sporadice - însă de obicei sortite eşecului sau îngheţării în mediocritate - aproape exclusiv în baza notorietăţii numelor ce apar pe afiş (cazul flop-ului monumental a fraţilor Coen, “Gambit”-2012, cu Colin Firth şi Cameron Diaz, inutilul remake la “The Thomas Crown Affair”-1999 cu Pierce Brosnan, rateul “The Book Thief”-2013 ce a dus în derizoriu muzica lui John Williams sau ceva mai acceptabilul “The Da Vinci Code”-2006 după bestsellerul lui Dan Brown). În realitate, tot europenii sunt cei care persistă uşor masochist în ultimii ani în această nişă ne-aducătoare de profituri spectaculoase, fie că ne gândim la spaniolul Alex de la Iglesia (“The Oxford Murders”-2008) sau la veteranul danez Bille August (“Night Train to Lisbon”-2013). Revenind la subiectivism şi idiosincrazii apropo de cele patru filme ale lui Tornatore (“auteurist” incontestabil, regizorul-autor... dacă este să ne raportăm la termenul inventat de Truffaut în anii ‘50), acestea au un numitor comun, personajul masculin trecut de vârsta a doua... personalităţi extrem de diferite care, în conjuncturi favorabile sau care forţează introspecţia, îşi trec în revistă viaţa de însingurat prin prisma creaţiei culturale asociate cu propria carieră/traiectorie. Dacă în proiecţionistul a cărui realitate se defineşte prin intermediul peliculelor din cabină îl redescoperim în “Nuovo Cinema Paradiso” pe formidabilul actor Philippe Noiret, în “Una pura formalità” avem un scriitor în pană de inspiraţie devenit amnezic (Gérard Depardieu) în care poliţistul-fan este cel care citează din textele tipărite, iar în “1900” muzicianul recluziv (Tim Roth) ne este arătat în anii ’40 la sfârşitul WWII, în “La migliore oferta” subiectul, Virgil Oldman (Geoffrey Rush – “Shine”, “Shakespeare in Love”, “Pirates of the Caribbean”) este un colecţionar de artă excentric şi plin de fobii. Pasionat de reprezentarea chipurilor de femei în artă, are în colecţia secretă achiziţionată la preţuri mult subevaluate cu ajutorul complicelui său Billy Whistler (Donald Sutherland – “Don’t Look Now”, “MASH”) zeci şi zeci de portrete a căror simplă contemplare îi conferă liniştea şi pacea interioară. Să nu credeţi că exagerez şi, de asemenea, pentru a sublinia obsesia protagonistului nostru, la o simplă baleiere a camerei de filmare pe zidurile ‘seifului’ său am remarcat fără efort “Venus la oglindă” (Velázquez), “Felicitas Tucher” (Albrecht Dürer), “Magdalena” lui Correggio, “Violante” (Tiziano), “Regina Henrietta” (Anthony van Dyck), “Femeia în albastru” al lui Gainsborough, “Salome” (Lucas Cranach cel Bătrân), “Doamna Ayman” al lui Ingres, un portret ce pare realizat de Edgar Degas, apoi “Soţia lui Juan Augustin Ceán Bermúdez” al lui Goya, printre multe, multe altele... gusturile colecţionarului sunt, incontestabil, rafinate. Din raţiuni care ni se vor releva pe parcurs doar ca fragmente disparate dintr-un puzzle, excentricul Oldman, altfel un personaj de succes în societatea şi civilizaţia contemporană (autoritate în lumea artei, licitator recunoscut internaţional, conducător autocratic al unei organizaţii influente de experţi culturali), trăieşte în realitate detaşat şi izolat de aceasta îndărătul unei armuri de fobii şi de superstiţii (sub scuza igienei, poartă în permanenţă mănuşi, inclusiv la restaurant, respinge formele de comunicare tehnologice moderne, de ziua sa se obligă să accepte doar primul apel telefonic, ş.a.m.d.), aparentă dihotomie al cărei numitor comun se reduce la un singur cuvânt: femeia. Rush conturează cu mare fineţe portretul bărbatului care se apropie de senectute după o existenţă calificabilă din exterior ca una plină de satisfacţii dar constant erodată în profunzime de frica pură (important, neînsoţită de aversiune sau dispreţ) apropierii de femei. Ambiguitatea se menţine pe parcursul întregii naraţiuni în ceea ce priveşte dilema dacă Oldman este un tarat psihic sau un idealist visător, un asocial cu probleme fiziologice sau un lunatic obsedat de eternul feminin. Nu are o problemă cu interacţiunea socială dacă aceasta rămâne redusă la minim însă petrece ore în şir privind portretele imobile şi ‘necomunicative’ de pe pereţi. Pentru el, ‘adevărul’ şi ‘falsul’ din lumea reală sunt înlocuite de ‘autentic’ şi ‘contrafăcut’ în cea a artei. Convingere crunt demolată până la final (adevăr ≠ autentic, fals ≠ contrafăcut), având ca port-drapel simbolic... tehnologia istorică, mai exact un automaton (acesta, fiind programat, nu poate spune decât o singură versiune a unui singur adevăr... “acting of one’s will”), restaurat de wunderkind-ul în ale ingineriei Robert (Jim Sturgess – “Across the Universe”, “Cloud Atlas”), presupus a fi fost proiectat de către legendarul Jacques de Vaucanson (1709-1782), al cărei întreagă serie de inovaţii şi creaţii mecanice a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze. Oldman (‘Bătrânul’) păşeşte peste frontiera dintre fantasticul tărâm al artei şi cel al cinismului înnegurat a realităţii urbane datorită unei femei în carne şi oase dar, totodată, invizibilă, care îi alimentează imaginaţia, o tânără moştenitoare bogată, Claire Ibbetson (olandeza Sylvia Hoeks, anunţată în distribuţia viitorului sequel la “Blade Runner”), suferind de o formă extremă de agorafobie care, de foarte mulţi ani, refuză să fie văzută şi să intre în contact direct cu semenii ei. ‘Eternul’ feminin transformat în ‘misterul’ feminin palpabil se dovedeşte o provocare iraţională irezistibilă pentru cunoscătorul rafinat care şi-a dedicat aproape întreaga viaţă descoperirii acestuia în spatele straturilor de pământ sau lemn sub care se ascund picturi vechi de sute de ani. Judecând consistenţa plot-ului (asupra căruia nu voi insista), “La migliore oferta” ar putut eşua cu seninătate în categoria Heist-Movie-urilor de duzină însă mecanismele narative şi estetice pe care le utilizează Tornatore pentru a “picta” relaţia dintre Virgil şi Claire au, ca de obicei în cazul acestui cineast, capacitatea de a solicita şi de a obţine un răspuns emoţional din partea spectatorului ce ajunge să fie implicat visceral într-o poveste care, la un moment dat, nici nu mai are nevoie de un final neapărat dramatic. În acest sens aş vrea să îl citez pe William Hope din studiul său “Giuseppe Tornatore: Emotion, Recognition, Cinema”, publicat în 2006 la Cambridge Scholars Press: “The uniqueness of Tornatore’s work resides in the way his films induce powerful affective reactions within viewers while a second, markedly more cerebral level of engagement is simultaneously elicited, an intellectual form of viewer participation which invites reflection on issues ranging from the fate of individuals in the postmodern societies of the late twentieth century, to the implications of the unrestricted voyeurism that has already become an engrained characteristic of early twenty-first century culture. In turn, the spectator’s cognizance of these issues conflates with the affective impact of the diegetic action, rather than reducing it, to produce a viewing experience that simultaneously engages and elicits both emotional and intellectual responses.”. Nu simt nevoia să mai completez textul decât cu o singură consideraţiune: axonii fiecărui spectator vor continua să vibreze şi să transmită semnale neliniştitoare mult timp după încheierea genericului de final datorită muzicii genialului Ennio Morricone. În opinia mea este una dintre cele mai valoroase coloane sonore create post-2000, obligatoriu de avut, separat, pe CD. Altfel? Viaţa bate filmul, filmul bate arta, arta bate viaţa?... De văzut! Concluzie personală: un film dichisit, misterios şi somptuos în care întrebările valorează mai mult decât răspunsurile. Excepţional! Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

LET SLEEPING CORPSES LIE a.k.a. THE LIVING DEAD AT MANCHESTER MORGUE a.k.a. NON SI DEVE PROFANARE IL SONNO DEL MORTI (1974, Italia/Spania, r: Jorge Grau) – DVD

Lansat pe diversele pieţe sub nu mai puţin de 15 titluri diferite, “Let Sleeping Corpses Lie” rămâne în istoria cinematografiei, prin construcţia raţională şi calitatea punerii în scenă, ca cea mai eficace (şi subevaluată) reacţie europeană la şocul produs de Romero în 1968, realizat fiind înainte de “Dawn of the Dead” (1978). Avem de-a face cu un film cu subiect şi predicat, în care sunt inventariate cauzele şi efectele, concluziile (nu foarte optimiste) fiind lăsate doar parţial pe seama subiectivismului spectatorului. După cum scria inspirat Thomas Scalzo pe notcoming.com în octombrie 2007, “One of the great joys of watching zombie movies is uncovering the reasons behind the revenants, the explanations invented by filmmakers to justify the incorporation of the living dead into their pictures.”. Spaniolul Jorge Grau, care, până la acest film, nu mai regizase decât un singur alt Horror autentic (“The Legend of Blood Castle” a.k.a. “Ceremonia sangriente”-1973, speculaţie dintr-o serie largă pe marginea legendei Elisabetei Báthory) a acceptat să fie implicat în acest proiect, al cărui scenariu este scris de doi italieni experţi în Exploitation, Sandro Continenza (“Quel maledetto treno blindatto” a.k.a. “The Inglorious Bastards”-1978) şi Marcello Coscia (“Agente 007 missione Bloody Mary”-1965), atras de premiza Horror construită pe un fundament ecologic. Intro-ul à la “Shaun of the Dead” filmat pe străzile din Manchester (un “beta world city” pentru adepţii globalizării) prezentând mediul urban îmbâcsit, aglomerat şi poluat, în care bipezii se comportă ca nişte zombie (scena suprarealistă cu femeia care aleargă goală-puşcă de pe treptele din faţa bisericii printre autovehicule şi nimeni nu pare să o observe, toţi fiind închişi în sine sau atenţi în mod mecanic la schimbarea culorii semaforului, pare iniţial doar un exerciţiu estetic gratuit al unui artist frustrat) devine progresiv mai inteligibil din perspectiva ‘natură versus ştiinţă’ prin omniprezenţa semnalelor date de context (inserturile cu ştiri din mass-media, cadrele cu parcurile industriale generatoare de noxe). Protagoniştii sunt membrii unui tandem constituit involuntar ce ajunge să fie hărţuit deopotrivă de poliţie şi de morţii-vii, mai exact proprietarul de butic de antichităţi (George – Ray Lovelock din “The Fiddler on the Roof” al lui Norman Jewison, rămas în memoria noastră mai pregnant ca Tony în “Uomini si nasce poliziotti si muore” al lui Ruggero Deodato) plecat din metropolă în vacanţă spre Windermere (cel mai mare lac natural din Anglia), dar, aparent, un individ nu foarte kosher (obsesia simbolică pentru paleolitica păgână Venus din Willendorf, pe care o conservă pictată în magazin şi a cărei reprezentare sculpturală o cară permanent în geanta sa de voiaj), şi Edna Simmonds (bunăciunea spaniolă Cristina Galbó, cu un trecut consistent în Horror-urile consumeriste precum “La residencia”-1970 al uruguaianului N.I. Serrador sau “Cosa avete fatto a Solange?”-1972 al lui Massimo Dallamano), o tânără debusolată, cam aeriană, aflată în căutarea surorii sale, care, într-o benzinărie, cu Mini Cooper-ul, îi avariază involuntar proto-hipsterului motocicleta. Ajunşi conjunctural coechipieri (ea acceptă să îl transporte la destinaţie cu maşina dar el şofează) se rătăcesc în împrejurimile campestre ale cătunului South Gate şi speră să obţină lămuriri de la administratorul unei ferme pierdute printre coline pe care secţia experimentală a Departamentului Agricol regional tocmai testează un dispozitiv cu ultrasunete menit a anihila insectele şi paraziţii (vestea bună: se elimină astfel insecticidele, nu sunt substanţe chimice aruncate în natură deci nu se poluează; vestea proastă, pe care n-o aflăm din prima: radiaţiile afectează sistemul central nervos, nu numai a insectelor ci şi a oamenilor decedaţi de puţin timp, care revin la viaţă cu un ‘spirit’ protestatar). Edna face cunoştinţă în mod neplăcut cu Guthrie, primul zombie, cel ‘primordial’, o apariţie care aminteşte fizic de Rasputin (aspectul deranjant: intră în cadru pe un fundal sonor amuzant, de bolborosituri... în această privinţă, efectele sonore sunt, de multe ori, agasante), un vagabond înecat în râu cu o săptămână în urmă (interpretat de Fernando Hillbeck din “Salomé” al lui Pedro Almodóvar şi “Flesh+Blood” al lui Paul Verhoeven), care se mişcă dezarticulat dar vioi, are pupilele roşii şi o alură frankensteiniană. În fapt, femeia este în drum spre reîntâlnirea cu Katie, sora sa narcomană terorizată de soţul artist fotograf (ce încearcă să o scape, prin izolarea de societate, de dependenţa de heroină), finalizată cu atacul aceluiaşi zombie şi moartea consortului/cuscrului într-un peisaj natural nocturn cu floricele şi cascade (dar cu fiecare os zdrobit) în flash-urile aparatului foto, urmată de ancheta agresivă a poliţiei (condusă de detectivii interpretaţi de Arthur Kennedy – “Elmer Gantry”, “Lawrence of Arabia”, şi de Aldo Massasso, un obişnuit al filmelor lui Dario Argento, vezi, de exemplu, mai recentele “The Phantom of the Opera”-1998 sau “Sleepless”-2001): întrucât mortul-viu nu apare în instantaneele foto, sora este suspectul principal iar tandemul domiciliat temporar cu forţa în motelul cătunului, “The Old Owl” (ce chiar există în Hathersage, Derbyshire). După acest prim act care eşafodează tensiunea, suntem afundaţi în subiect odată cu internarea lui Katie, în urma depresiei suferite, în spitalul de provincie, prin intermediul bebeluşului cu apetit canibal din maternitate (al treilea nou născut în ultimele ore, provenind din aceeaşi regiune mărginaşă râului, ce manifestă o agresivitate inexplicabilă altfel decât din perspectiva primitivismului/stadiului ne-evoluat în care se află sistemul său nervos)... asocierea mentală cu “It’s Alive” al lui Larry Cohen, lansat tot în 1974, nu poate fi evitată, dar să nu divagăm. Poliţia, intolerantă, tot nu crede nimic, ba mai are şi prejudecăţi apropo de hippioţii din Swingin’ London: “You’re all the same the lot of you, with your long hair, faggot clothes, drugs, sex, every sort of filth! And you hate the police, don’t you?”. Nimic de făcut în aceste condiţii în afara unei anchete pe cont propriu în cimitir, mai ales că inclusiv George continuă să îşi manifeste neîncrederea în existenţa ucigaşului undead (“The dead don’t walk around, except in very bad paperback novels!”). Atmosfera aproape de Gotic ce aminteşte de Hammer şi de clişeele genului din anii ’60-’70 (corpul lipsă din coşciug, cadavrul groparului, sechestrarea în criptă, etc.) este utilizată de Grau - fără a apela la violenţă grafică extremă - pentru a portretiza un alt tip de zombie decât cel propus de Romero (să nu uităm că Lucio Fulci avea să vină cu propria sa ‘armată Z’ abia în 1979, iar Make-Up-ul avea să fie realizat de acelaşi talentat Giannetto De Rossi): în ciuda comportamentului fizic spasmodic, atitudinea lor este calculată (coordonarea de grup în asediul subteranelor bisericii este exemplară) şi, în mod evident, reprezintă o consecinţă a înţelegerii a ceea ce se întâmplă în jurul lor, apoi transformarea viitorilor ‘colegi’ se consumă în alt mod (cu degetele pătate de sângele viilor puse pe pleoape, morţii sunt treziţi şi readuşi pe pământ), nu mor nici împuşcaţi în cap, iar apetitul canibal se dobândeşte odată cu evoluţia şi nu este un dat firesc asociat cu resuscitarea. Vreau să subliniez aici o anomalie... interesantă pentru cinefili: dacă, în mod normal, în universul morţilor-vii, orice om muşcat/infectat de un zombie devine un zombie, în acest caz ne confruntăm cu un act deliberat, cu o acţiune metodică a unui mort-viu de a crea noi zombie! De fapt, dacă instalaţia experimentală afectează nou-născuţii, de ce radiaţiile nu ar anima şi morţii, la fel ca pe o plantă sau ca pe o insectă (trimiterea este în acest caz la ipoteza medicală a continuării funcţionării creierului şi a unor zone disparate ale sistemului nervos la capacitate redusă o bucată de vreme după încetarea activitătii cardiace, ca formă de luptă pentru asimiliarea ultimelor resurse disponibile de oxigen)? Spaniolul nu omite totuşi nici acţiunea şi nici Gore-ul, doar că le rezervă pentru ultima treime a filmului, în care tandemul, în continuare hăituit de restul personajelor (sunt acuzaţi de practici satanice de predicatorii “legii şi ordinii” şi constituie simultan o sursă de organe interne bune ca hors d’oeuvre proaspete şi călduţe pentru cei ieşiţi recent din “subsoluri”) descoperă că singura armă de distrugere a morţilor-vii rămâne focul (aceştia se dovedesc extrem de inflamabili) şi, ca atare, avem un ‘zombiecaust’ (să nu fiu suspectat de asocieri lingvistice lipsite de deferenţă, vă reamintesc că, în limba greacă, “kaustos” înseamnă “ars”) în spitalul din South Gate. Nu neg abundenţa întrebărilor fără răspuns sau a forţărilor de logică (dar cam cât ‘firesc’ ne-am aştepta să găsim într-o astfel de poveste?) sau că, acum, la o revizitare, filmul pare niţel prăfuit, dar reiterez ceea ce sugeram la început: în ansamblu, “Let Sleeping Corpses Lie” evită diversiunile consumeriste groteşti sau caricaturale, fiind un produs creativ multistratificat (lectura, inclusiv în ceea ce priveşte comentariile şi satira socială, se poate face pe paliere distincte), foarte bine închegat, interpretat (rar pentru un film cu zombie din acea perioadă) şi condus, atât narativ cât şi regizoral, inovator şi avangardist pentru cinematografia europeană de gen într-un context în care prin acest peisaj cam fluiera vântul în anii respectivi, şi îl cantonează mai degrabă în spaţiul Slasher. O experienţă mai mult viscerală decât raţională construită abil pe stranietatea premizei. Anecdotică: în 2008, Geffen/UME a lansat un cofret de cinci discuri cu titlul inspirat de cel al filmului, “Let Sleeping Corpses Lie”, conţinând întreaga discografie şi toate videoclipurile trupei White Zombie, proiectul artistului polivalent Rob Zombie. Extra: din păcate, ediţiile europene sunt sărace în bonusuri (calitativ vorbind, căutaţi totuşi versiunea “Uncut Collector’s Edition” publicată de XT Video); recomandabil rămâne însă BRD-ul american, apărut pe două discuri, ce conţine materiale inedite, pigmentate inclusiv de intervenţiile personale ale cineastului. Tehnic: bun (DVD-ul), excelent (BRD-ul), dar este disponibil pentru vizionare în mod gratuit, într-o copie rezonabilă, şi pe YouTube.

IOAN BIG
24 Septembrie 2016

TRAIN TO BUSAN a.k.a. BUSANHAENG & SEOUL STATION (2016, Coreea de Sud, r: Sang-ho Yeon) – DVD

Reamintesc faptul că, deşi primul film coreean cu zombie datează încă din 1981 (“Goeshi” a.k.a. “Strange Dead Bodies”, r: Beom-gu Kang), de atunci, cinematografia naţională de gen a rămas relativ săracă în realizări notabile (de amintit totuşi, ca excepţii, segmentul “In A Brave New World” al lui Pil-Sung Yim din antologia video “Doomsday Book”, şi cel regizat de tinerii fraţi Kim Gok şi Kim Sun, “Ambulance on the Death Zone”, din omnibus-ul “Horror Stories”, ambele din 2012). Balanţa se echilibrează niţel cu excepţionalul “Train to Busan” prezentat în avanpremieră la festivalul de la Cannes, dublu premiat la Fantasia Film Festival (Cheval Noir pentru “Best Film” şi Audience Award pentru “Best Asian Feature”) şi al cărui încasări globale depăşesc actualmente 100 de milioane de dolari (raportate la un buget de producţie de zece ori mai mic). Plot-ul e simplu, probabil, într-o anume măsură, inspirat de epidemia MERS (Middle East respiratory syndrome) din 2015: consecinţele declanşării la nivel naţional a pandemiei zombie (sugerată eficace din start de zombificarea căprioarei accidentate mortal pe autostrada pustie din zona intrată în carantină), ce afectează întreaga infrastructură, sunt analizate din perspectiva comportamentului pasagerilor unui KTX (‘Korea Train eXpress’), tren de mare viteză care, traversând peninsula, leagă capitala ţării de Busan, al doilea oraş ca mărime din Coreea de Sud după Seul, durata călătoriei fiind de aproximativ 150 de minute (distanţa e de 450 de kilometri). Fiind cel de-al doilea film remarcabil realizat de sud-coreeni în secolul 21... într-un tren, după capodopera “Snowpiercer” din 2013 al lui Joon-ho Bong (distopia în care Vlad Ivanov joacă alături de Ed Harris, John Hurt, Tilda Swinton şi Chris Evans – vezi Video Vault-ul din 18.10.2014), a fost catalogat la repezeală în mod absolut imbecil de către pseudo-criticii internauţi drept un “Snowpiercer cu zombie”. Nimic mai fals, întrucât primul este o alegorie futuristă construită ca o distopie întunecată în jurul stratificării sociale şi a inegalităţii/inechităţii dintre diversele paliere comunitare, în timp ce “Busanhaeng”, deşi conservă conceptul de radiografiere prin reprezentanţi simbolici a mediului urban coreean (cei aflaţi la bordul acestei capcane a morţii în mişcare, indiferent că sunt călători sau aparţin personalului de deservire) şi a discriminării de natură economică (în film, vagabondul funcţionează ca o ‘conştiinţă socială’), microcosmos ce se concentrează pe analiza psihologică şi comportamentală a individului în raport cu schimbările de mediu la care este expus, în acest caz o criză apărută complet surprinzător, de o agresivitate formidabilă (se confruntă cu cei mai violenţi, agili şi feroce zombie de la “World War Z” încoace, sursă de la care cineastul împrumută inspirat spiritul gregar, de furnici animate de instinctele de grupare şi reacţie instinctuală comună) şi pentru care sunt completamente nepregătiţi, atât raţional cât şi emoţional. În paralel cu violenţa şi rapiditatea cu care se precipită lucrurile în spaţiul ajuns claustrofob (cu o dinamică mitraliată ce aminteşte deopotrivă de succesiunea de casete a unei benzi desenate, de “28 Days Later”-2002 al lui Danny Boyle şi de “Unstoppable”-2010 a regretatului Tony Scott... mai ales scenele din depou şi locomotiva în flăcări), escaladarea crizei exterioare este construită treptat de Sang-ho Yeon prin intermediul imaginilor din gările prin care trece trenul în drumul său nesigur spre o destinaţie ce pare din ce în ce mai mult utopică: gări incendiate (Seul), gări cu peroane înţesate de oameni panicaţi (Cheonan), gări completamente pustii (Osong), gări populate de zombie (Daejeon), gări-adăpost inaccesibile (Busan). Autorul coreean, expert în animaţie, aflat la debutul său într-un lungmetraj de acţiune cu actori, grefează formidabil de bine drama (utilizată ca şi combustibil emoţional) pe un fir narativ care, la prima vedere, nu are nimic serios, original sau inedit de oferit (‘zombies on a train, WTF?’), fiind preocupat de a diseca în mod necruţător două aspecte ce nu pot fi percepute niciodată doar în alb şi negru: ‘necesitatea’ versus ‘incapacitatea’ în ceea ce priveşte leadership-ul în criză (practic, nu avem personaje principale ce ar putea fi etichetate ca eroi sau lideri, polii de putere sau autoritatea slalomând în comunitatea încropită conjunctural şi - pentru a fi sinceri - arhetipal, exclusiv în funcţie de involuţia contextului), precum şi ‘spiritul de sacrificiu’ versus ‘instinctul de conservare’ la nivel de individ (“At a time like this, only watch out for yourself.”), inclusiv cu implicaţii deseori cu final tragic de ordin moral şi etic (piesele sunt aşezate în spaţiu/timp cu minuţiozitatea unui jucător înveterat de şah: surorile în vârstă, şmecheraşul cu soţia gravidă, birocratul corporatist şi conductorul de tren, cuplul de adolescenţi îndrăgostiţi din echipa de baseball, divorţatul workaholic şi fetiţa sa neglijată, ş.a.m.d.)... fă bine celor din jur şi fii gata să plăteşti pentru asta. Odată cu protagoniştii, prin intermediul contactului direct sau a frânturilor de ştiri TV (în parte manipulatoare, cu referiri la revolte de stradă şi nu la epidemie) şi on-line, spectatorul începe să afle mai multe despre zombie (nu şi cauza apariţiei lor, doar sugerată prin intermediul unei convorbiri telefonice), de la tânăra cu ochi alburii, mişcări dezarticulate şi pielea brăzdată de vinişoare violacee ce declanşează instantaneu carnagiul în tren reuşind să se strecoare într-un vagon chiar înainte de semnalul de plecare, şi până la constatarea că, în ciuda unei hiperagilităţi şi a capacităţii de a transforma în doar câteva secunde victimele în ‘colegi’ înfometaţi, nu raţionează (nu pot deschide uşile dintre vagoane) şi atacă pentru că văd şi/sau aud (astfel apare soluţia ziarelor lipite pe geamuri sau a spumei carbonice din stingătoare care să le opacizeze) şi, ne-tradiţional pentru zombie, nu se ghidează după miros. Coreeanul, autor şi al scenariului, mai introduce în ecuaţie un aspect interesant: zombie sunt dezorientaţi în întuneric, suferă de o variaţiune stranie de nictofobie care este de la un moment dat valorificată de supravieţuitori - datorită traversării munţilor prin numeroase tunele - pentru a circula între vagoane, chiar dacă acestea sunt populate de morţi-vii. Totul de desfăşoară însă cu o asemenea viteză încât îţi pui legitim problema încă după primele minute cu ce vor fi umplute cele două ore ale filmului. Credeţi-mă pe cuvânt (vreau să evit spoilerele şi să nu fiu enervant de explicit) că, de la cap la coadă, “Train to Busan” se comportă ca o infuzie cinematică de adrenalină şi de energie excesivă, foarte violent, dar fără abuzuri inutile de Gore. Sunt perfect de acord cu ce scrie Brian Tellerico în cronica sa, postată în iulie 2016, pe rogerebert.com: “In many ways, it’s what ‘World War Z’ should have been – a nightmarish vision of the end of the world, and a provocation to ask ourselves what it is that really makes us human in the first place.”. Trecem la subiectul conex, lungmetrajul de animaţie “Seoul Station”, care, deşi a fost realizat înainte de “Busanhaeng”, a avut premiera după acesta (datorită temerii producătorilor că va fi un dezastru major de box-office, în ciuda unei recepţii pozitive prealabile în festivalurile europene), dar tot în vara lui 2016. Acesta este probabil motivul pentru care mulţi analişti s-au grăbit să îl eticheteze în mod eronat drept un prequel la “Train to Busan” (zombie, trenuri, gări, etc.). “Seoul Station”, la care am avut acces prin intermediul unei copii de previzionare destinată circuitului festivalier (deoarece nu a apărut până la data redactării acestui text în mod oficial pe DVD sau BRD), poate fi considerat cel mult un prolog dar, din punctul meu de vedere, rămâne o completare a radiografiei sociale coreene gândită ca atare din start de către Sang-ho Yeon (cineast de animaţie deja cu o reputaţie solidă, nominalizat sau câştigător la Cannes, Sitges, Fantasporto, Annecy şi Edinburgh, datorită lui “The King of Pigs”-2011 şi “The Fake”-2013), având ca pretext pandemia zombie. Ca şi primul, se desfăşoară într-un interval de timp scurt (în acest caz, o noapte), nu oferă explicaţii asupra cauzelor infecţiei, este fundamentat/centrat pe o relaţie paternă, are vagabondul ca pivot-reper social (cel fără adăpost care moare datorită refuzului general - de la hipsterul tare în teorie şi lucrătorii sociali, la angajaţii gării şi agenţi de poliţie - de a-i oferi vreun sprijin... tocmai datorită condiţiei sale sociale demne de dispreţ), atacă esenţa erodată a spiritului comunitar (nu trebuie uitat că în Asia, în timpul epidemiei SARS, singaporezii infectaţi au refuzat să intre în carantină, iar când a apărut pericolul febrei Zika la nivel regional, bişniţarii au devalizat farmaciile şi au vândut medicamentele la suprapreţ) precum şi atitudinea blamabilă a reprezentanţilor diverselor forme de putere publică (politică, mediatică, militară, poliţienească, economică, etc.), dar o face, din punct de vedere a comentariului social, într-un mod mult mai brutal, deprimant şi disconfortabil pentru consumatorul de popcorn dintr-un multiplex, mai ales ţinând cont de mediul mai prietenos şi mai puţin visceral pe care îl reprezintă, teoretic, animaţia ca instrument de ilustrare (deficienţele acesteia, datorate probabil restricţiilor bugetare, sunt absolut tolerabile dată fiind consistenţa scenariului). Dacă “Train to Busan” avea ca protagonişti oameni din middle-class (plus/minus), “Seoul Station” se îndreaptă spre subteranele sociale prin intermediul celor trei personaje principale care şi-au pierdut pe parcurs iluziile, idealurile şi visele (tatăl în căutarea fetei fugite de acasă, tânăra ajunsă prostituată, proaspăt evadată din semi-sclavia din bordel, şi prietenul acesteia, un pierde-vară, ce are în cap să îşi câştige existenţa devenind proxenetul ei pe Internet) iar homeless-ul netratat şi transformat în zombie (“patient zero”) devine vectorul declanşator al Apocalipsei urbane, începând cu adăpostul pentru oropsiţi din gara din Seul. Într-o atmosferă ce aminteşte de “The Host”-2006 al lui Joon-ho Bong, trioul, împreună cu alti supravieţuitori, este prins între turmele de morţi-vii agresivi şi baricadele armatei care, considerându-i o simplă masă de civili revoltaţi împotriva maşinăriei de stat, îi numesc pe atacatori... insurgenţi! “In the end, the film gives a painful lesson that the most dreadful are not those zombies out there but people.” (extras din declaraţia respectatului actor Seung-ryong Ryu – cel care asigură vocea tatalui - într-o conferinţă de presă). Un film de animaţie inedit şi pesimist (dar nu nihilist) despre condiţia umană, despre non-eroi, despre oameni simpli, disperaţi să supravieţuiască într-un Seul populat de semeni care refuză să le întindă vreo mână de ajutor. Oraşul este boala, zombie reprezintă doar un simptom! Neapărat de văzut împreună cu “Train to Busan”. Extra: zero. Tehnic: excelent (evident, mă refer la “Train to Busan”).

IOAN BIG
17 Septembrie 2016

BLAZING SADDLES (1974, USA, r: Mel Brooks) – DVD

Pe 29 august ne-a părăsit Gene Wilder, actor asociat în principal cu registrul comic deşi versatilitatea sa îl ridică mult peste o etichetare superficială. Regizor (“The World’s Greatest Lover”-1977, “The Woman in Red”-1984), scenarist (“Haunted Honeymoon”-1986, “See No Evil, Hear No Evil”-1989) şi interpret de Musical/OST (“The Little Prince”-1974, “Stir Crazy”-1980) sau... toate deodată, Wilder şi-a dobândit locul de drept în panteonul cinematografiei universale fiind nominalizat de două ori la Oscar (“The Producers”, în 1969, şi “Young Frankenstein”, în 1975) şi la Globurile de Aur (“Willy Wonka & the Chocolate Factory”-1971, “Silver Streak”-1976), lăsând în urma sa amintiri de neşters pentru cinefili, mai ales prin intermediul rolurilor din producţiile lui Mel Brooks. R.I.P. Dr. Frankensteen, Waco Kid, Leo Bloom, Willy Wonka! Trecem la “Blazing Saddles”, ce ar fi trebuit iniţial să se intituleze “Tex-X” (cu James Earl Jones în rolul principal) ca trimitere parodică la “Malcolm X” (evident, nu mă refer la filmul lui Spike Lee din ’92 ci la documentarul biografic semnat de Arnold Perl în 1972), proiect născut practic în urma unei serii de coincidenţe fericite în contextul în care, în ciuda Oscarului primit în ’69 pentru “The Producers” şi a succesului de critică, Mel Brooks ajunsese să pună în scenă departe de Hollywood, în Iugoslavia, viziunea sa asupra celor “Douăsprezece scaune” a lui Ilf şi Petrov şi de atunci murea de foame (nu e o exagerare) întrucât soţia sa, Anne Bancroft, actriţă excepţională, nominalizată în carieră la o sumedenie de premii (dintre care, o bună parte, erau deja în palmaresul personal... la San Sebastián - plus Oscar şi BAFTA - pentru Biopicul “The Miracle Worker”-1962 al lui Arthur Penn, şi la Cannes, la pachet cu un Glob de Aur şi BAFTA, pentru drama lui Jack Clayton “The Pumpkin Eater” din 1964, apoi alt Glob pentru deja clasicul “The Graduate”-1967 al lui Mike Nichols, un Emmy pentru “Annie, the Women in the Life of a Man”-1970) era în imposibilitate de a munci fiind însărcinată cu viitorul autor al bestseller-ului “World War Z”, Max Brooks. Întâlnirea datorată hazardului cu un vechi amic producător devenit agent de oameni din industria filmului, care l-a invitat improptu la o cină, l-a adus pe Mel Brooks faţă în faţă cu junele debutant Andrew Bergman (de abia în anii ’90 acesta avea să îşi facă realmente un nume în Rom-Com-uri cu “The Freshman” sau “Honeymoon in Vegas”, reputaţie pe care a trimis-o în neant prin blamatul “Striptease”-ul din ‘96 cu Demi Moore) care scrisese un draft sumar de scenariu comic centrat pe ideea unui şerif negru impus într-o comunitate conservatoare de colonişti albi. Încântat de concept şi de libertatea oferită de Warner în a-l lăsa să brainstormeze la New York, Brooks completează echipa de creaţie cu doi neica-nimeni care i s-au părut proaspeţi şi interesanţi, un scenarist la început de drum în televiziune şi... stomatologul său. La care îl adaugă pe actorul de culoare de stand-up comedy Richard Pryor, ulterior un partener impecabil pentru Gene Wilder şi ceilalţi membri a găştii formate de regizor (Madeline Kahn, Marty Feldman, Harvey Korman, Carol Arthur) în diverse producţii. Rezultatul final a fost capodopera, aproape inimaginabil că ar putea fi egalată vreodată, parodia absolută la adresa unui gen, Western-ul, “Blazing Saddles” (film nominalizat la rândul său la trei premii Oscar). Nu trebuie uitat că trăim acum într-o epocă în care umorul confecţionat pentru marile ecrane devine aproape constant sinonim cu mârlănia, grobianismul şi vulgaritatea. Excepţiile sunt, din nefericire, cu atât mai puţine în registrul parodic unde trebuie ţinut cont de o condiţie esenţială: să înţelegi bine genul cinematografic sau filmele pe care le iei la mişto. De 15-20 de ani încoace nu prea am întâlnit propuneri remarcabile de pastişe care să rămână în memoria spectatorului iar, în cazul Western-ului (care ar presupune în mod obligatoriu o serie de atacuri, fie ele şi destinate amuzamentului, la rădăcinile istoriei Americii contemporane), “A Million Ways to Die in the West”-2014 al lui Seth McFarlane sau “The Ridiculous 6”-2015 cu Adam Sandler şi Taylor Lautner, pot fi considerate contraexemple relevante. Ca în destule alte situaţii, “Blazing Saddles” permite o percepţie diferenţiată pe mai multe paliere, în funcţie de ‘antrenamentul’ spectatorului. A.) Cel de simpla comedie de situaţie, generator de haz spontan şi nepretenţios: un nigger mai destupat la minte, Bart (Cleavon Little, actor de formaţie clasică de succes pe Broadway, câştigător de Tony), angajat la căile ferate (“When you were slaves you sang like birds.”) se revoltă împotriva vătafului-şef Taggart (Slim Pickens – “The Ballad of Cable Hogue”, “One-Eyed Jacks”) şi este condamnat la spânzurătoare. Procurorul General Hedley Lamarr (Harvey Korman, prietenul regizorului, care l-a cooptat ulterior în “History of the World: Part I” şi în “Dracula: Dead and Loving It”) îl salvează pentru a-l trimite cu acordul manipulabilului Guvernator Le Petomane (Mel Brooks) şerif în Rock Ridge, localitate paşnică în care pe toţi, albi la faţă, îi cheamă Johnson (printre aceştia îi reîntâlnim pe David Huddleston – “Breakheart Pass” şi serialele Western “Gunsmoke” & “How the West Was Won”, George Furth – “Butch Cassidy and the Sundance Kid”, memorabilul Liam Dunn ca Judecătorul Maxwell în “What’s Up, Doc?” al lui Peter Bogdanovich... aici ca reverend, apoi John Hillerman din “High Plains Drifter”, şi pe Jack Starrett – “Cry Blood, Apache”, “Kid Blue”, etc, etc), aşezare interesantă pentru capitalistul veros deoarece vrea să le ia credulilor pământurile cu japca şi contează pe revolta colectivă împotriva autorităţii de la centru apropo de iniţiativa trimiterii unui reprezentant al ordinii mult mai colorat decât media comunitară. Doar că Şeriful Bart (Little) îşi găseşte doi aliaţi foarte stranii, pe loser-ul pistolar alcoolic, odinioară cunoscut ca Waco Kid (Gene Wilder), şi pe vampa teutonă Lili Von Shtupp (Madeline Kahn, genială, recrutată tot din anturajul lui Bogdanovich, datorită rolurilor din “What’s Up, Doc?” şi “Paper Moon”), şanteuza angajată să îl ducă în ispită pe negrul cu stea de tinichea şi să îl discrediteze, în organizarea unei insurecţii antirasiste în care cooptează chinezi, hispanici, evrei, irlandezi, ba chiar şi nişte indieni Sioux care vorbesc Idiş (delicios de ireverenţioasă inscripţia de pe fruntea Şefului indian, “Posher I’Kesach”, transcriere parodică a expresiei “Kosher I’Pesach”, ce înseamnă ‘Kosher pentru Paştele evreiesc’)... “The common clay of the New West.”. Ferindu-mă să dezvălui surpriza soluţiei de salvare a comunităţii precum şi finalul de ‘film-în-film’ din studiourile Warner, mă voi limita să folosesc la acest punct concluzia lui Taggart: “Here we take a good time and trouble to slaughter every last Indian in the West, and for what? So they can appoint a sheriff that’s blacker than any Indian... I am depressed.”. Intoleranţa este cuvântul-cheie în “Blazing Saddles”, aceasta fiindu-ne prezentată pe fundal în mod subtil, succesiv, în mai multe forme: intoleranţa ca instrument folosit pentru atingerea unor obiective pragmatice/cinice (capitalismul are nevoie de terenurile amărâţilor pentru a se duce înainte cu industrializarea) – intoleranţa ca efect reversibil a manipulării masei (reacţiile impulsive şi necontrolabile în totalitate a subiecţilor intoxicării) – intoleranţa... intolerabilă în cazul promotorilor săi agresivi şi fără minte (aici le avem pe toate la un loc într-o ‘chiftea’ preparată special de Brooks: Ku Klux Klan, soldaţi nazişti, bandidos mexicani, bikeri... călare pe patrupede, ş.a.m.d.). Trecem la palierul B.) de lecturare a filmului, cel destinat cinefililor, consumatorilor în mod frecvent de Western-uri şi, nu în ultimul rând, pasionaţilor de Pop culture (inclusiv prin spargerea de către cineast, în mod surprinzător, al celui ‘de-al patrulea zid’, în momentul în care, prin intermediul camerei de filmat, vorbeşte direct publicului). Beţivul Waco Kid îi declară ritos lui Bart: “I must have killed more men than Cecil B. DeMille!”... Procurorului Hedley Lamarr i se adresează toată lumea cu ‘Hedy’, trimitere mai mult decât evidentă la diva de origine germană Hedy Lamarr, devenită celebră încă dinainte de WWII datorită apariţiei nude în “Ecstasy”-1933, adusă la Hollywod de Louis B. Mayer, şi a cărei ultimă prezenţă într-o peliculă se consumase în 1958, care n-a ezitat să intenteze un proces apropo de “Blazing Saddles” invocând încălcarea dreptului la intimitate (a renunţat la el după ce Warner i-a plătit câteva mii de dolari). Mai departe... Numele Guvernatorului, Le Petomane (“pet” înseamnă pârţ în franceză), a fost pseudonimul de scenă (“Le Pétomane”) al performerului Joseph Pujol (1857-1945), extrem de popular pentru spectacolele construite ‘savant’ prin controlul muşchilor abdominali pe suite de... băşini. Apoi dialogul dintre Lamarr şi Boris, călăul (personaj inspirat de Mord/Boris Karloff din “The Tower of London”-1939), în plin exerciţiu lucrativ pe eşafod, amintind de crimele doctorului Gillespie, este un clin d’oeil la adresa lui “Calling Dr. Gillespie” din 1942 cu Lionel Barrymore, iar menţionarea lui Richard Dix (nominalizat la Oscar în ’31 pentru Western-ul “Cimarron”) nu mai trebuie argumentată. Cameo-ul lui Count Basie şi a Big Band-ului său de Jazz interpretand “April in Paris” în mijlocul preeriei, citatele din Nietzsche (“Out of chaos comes order”) sau banduliera Gucci a Şerifului Bart, nemaivorbind de posterele cu “Scarecrow” al lui Jerry Schatzberg din ‘73 şi cu portretul lui Edward G. Robinson din cafeteria studioului în care se consumă caftul cu plăcinte (Stan şi Bran, “Battle of the Century”-1927)... nu au nici ele nevoie de comentarii. Cât despre iubitorii de Western, aceştia au parte de o călătorie parodică savuroasă în ambientul în care se filmase “Westworld” al lui Michael Crichton cu un an mai devreme, ce începe pe o piesă muzicală care aminteşte de tema lui Tex Ritter din “High Noon”-1952... de la “The Searchers”-1956 cu John Wayne şi Natalie Wood (flashback-ul din copilăria lui Bart) sau “The Treasure of the Sierra Madre”-1948 al lui John Huston (“We don’t need no stinking badges”), şi până la “Rio Bravo”-1959 al lui Howard Hawks (incontestabil, personajul lui Wilder este inspirat de Dude/Dean Martin) sau “Winchester ‘73” din ’50 al lui Anthony Mann (scena şahului, cu trimitere la moneda găurită de James Stewart pentru a-şi dovedi iuţeala de mână). Şi astea au fost doar câteva (puţine) exemple. Rămâne să descoperiţi pe îndelete şi celelalte referinţe (veţi beneficia astfel inclusiv de mini-regalul oferit de Dom DeLuise în rolul regizorului Gay Buddy Bizarre, ce filmează în studio Musical-ul “The French Mistake”). Închei cu replicile mele favorite, care le aparţin lui Waco Kid, holbându-se amuzat la negrul cu stea pe piept (“What’s a dazzling urbanite like you doing in a rustic setting like this?”), şi lui Lili ‘The Teutonic Titwillow’ von Shtupp, sictirită că este pusă la treabă (“Wow! A wed rose! How womantic!”). Get the picture? Extra: interviu foarte interesant de 55 de minute cu Mel Brooks (din păcate, nesusţinut de imagini, fiind utilizate aleatoriu cadre din filmul propriu-zis). Tehnic: mediocru.

THE FRISCO KID (1979, USA, r: Robert Aldrich) – DVD

Penultimul film din cariera lui Robert Aldrich, cel care debutase la începutul anilor ’50 ca asistent de regie pentru Joseph Losey (“M”, “The Prowler”) şi Charlie Chaplin (“Limelight”) şi care a lăsat în urmă filme memorabile precum “The Dirty Dozen” şi “Vera Cruz”, o comedie Western pe schelet de Buddy-Movie în care cineastul s-a bazat pe un careu de aşi: tandemul de actori format din Gene Wilder (nominalizat la Oscar pentru “The Producers” în 1967 şi “Young Frankenstein” în ’74) şi Harrison Ford, deja celebru ca Han Solo în “Războiul Stelelor”, compozitorul Frank De Vol (cinci nominalizări la Oscar la activ) şi Production Designer-ul Terence Marsh, cu două statuete strălucind în vitrină (pentru “Dr. Zhivago” şi “Oliver!”). În a doua jumătate a anilor ’70, în ‘New Hollywood’, erodat ca gen deopotrivă de şirul de bătălii pierdute pe teren propriu cu Western-ul Spaghetti, de schimbarea structurii demografice şi a mentalităţii publicului (76% din plătitorii de bilete aveau vârsta sub 30 de ani, deschişi spre explorare şi contra-cultură, în detrimentul reţetelor conservatoare), Western-ul american de inspiraţie tradiţională dădea semne evidente de îmbătrânire (“The Spikes Gang” – Richard Fleischer, “The Last Day” – Vincent McEveety, “The Shootist” – Don Siegel), iar cel modern încă se afla într-o căutare haotică a soluţiilor ‘incorecte politic’ de reinventare (“The Missouri Breaks” – Arthur Penn, “Un autre homme, une autre chance” - Claude Lelouch, “Comes A Horseman” – Alan J. Pakula). În acest context (era anul lui “Kramer vs. Kramer”, “All That Jazz”, Apocalypse Now” şi “Norma Rae”), nu e de mirare că “The Frisco Kid” (titlul în română este “Rabinul şi hoţul”), care îşi extrage seva din şcoala veche a Western-ului, în ciuda calităţilor sale ca produs de entertainment, nu a impresionat suficient încât să devină un reper enciclopedic şi a trecut neobservat. Aceste scuze generice par suficiente dar, la o revizitare a sa, ies la iveală posibile cauze de o natură ceva mai profundă, pe care voi încerca să le inventariez în rândurile de mai jos. Mai întâi însă... povestea avatarurilor unui rabin în călătoria sa din Europa de Est pe Coasta de Vest a Statelor Unite. Copilărosul şi naivul polonez Avram Belinski (Wilder), absolvent a şcolii pe locul 87 dintr-o promoţie formată din 88 de tineri, este trimis - în ciuda opoziţiei vehemente a Consiliului - peste ocean, pentru a deveni primul rabin din istoria San Francisco-ului. Dacă spiritul său pozitiv şi încăpăţânarea de a duce Tora pe ţărmul Pacificului nu l-ar mâna spre destinaţie, la suita de experienţe neplăcute la care este expus odată cu debarcarea la Philadelphia (în mintea sa, “the city where all the brothers love each other”), pierderea vaporului spre Frisco şi lăsarea lui în curul gol de către trei pungaşi conduşi de Matt (William Smith, cunoscut nouă ca interpretul lui Falconetti din serialul “Om bogat, om sărac”, dar cu prezenţe interesante în Western-uri precum “The Deadly Trackers” al lui Sam Fuller sau antologia “Three Guns for Texas”), Avram ar fi trebuit să îşi pună juvăţul de gât încă din primele 20 de minute (mai exact până în viaţa lui apare viitorul său mentor în ale Vestului Sălbatic, banditul Tommy Lillard/Harrison Ford... “Find thyself a teacher” zice discipolul citand din Talmud). Are însă norocul să fie ajutat în această călătorie transcontinentală, a cărei valoare iniţiatică încă nu îi este pe deplin evidentă, de oameni de factură diferită, chinezi şi hispanici (Mr. Ping şi uriaşul Paco, muncitori la căile ferate), fermieri nemţi Luterani aparţinând de comunitatea Pennsylvania Dutch (un soi de Amish), indieni interesaţi de felul său de a dansa şi dacă Dumnezeu poate aduce ploaia căci zeii lor i-au abandonat, călugări din ordinul Romano-Catolic cistercian a Trapiştilor, adepţi a jurământului de tăcere). În opoziţie, cei care îi pun permanent beţe în toate (cu o singură excepţie, cea a binevoitorului Tommy), trioul de jefuitori, bancherul veros şi potera sa de mercenari, sunt exclusiv albi protestanţi, colonişti autentici şi nu imigranţi veniţi ulterior... după cum îi separă Samuel P. Huntingdon în a sa controversată carte “Who Are We? The Challenges to America’s National Identity”, ceea ce conferă filmului o uşoară componentă xenofobă care - datorită subiectului în sine – poate fi facil asociată cu o suspiciune de investiţie cinematografică cu fundament propagandistic menit să amintească inclusiv de cum au fondat imigranţii est-europeni evrei Hollywoodul (Goldwyn, Cohn, Zukor, Szelnick, Lasky, ş.a.m.d.), a determinat destui spectatori să se apropie circumspect de film cu rezerve sau să se menţină la o distanţă detaşată de sala de cinema. Aş trece şi peste acest aspect dacă tratamentul naraţiunii de către cei doi co-scenarişti, Michael Elias şi Frank Shaw, rulaţi în televiziune dar cu experienţă zero în lungmetraje nu ar fi unul anacronic şi desuet pentru un Western din 1979: povestea lungită ca o peltea TV numai bună pentru inserturi publicitare periodice (putea fi redusă cu uşurinţă, în opinia mea, cu mai bine de jumătate de oră), puternic edulcorată pentru a creiona sensibilitatea acută al lui Avram în dauna comicului, forţarea acestuia din urmă prin eterogenitatea tehnicilor folosite (nu am înţeles, de exemplu, utilitatea momentelor de Slapstick) şi a unui final tras de păr, inclusiv prin introducerea bruscă a violenţei, menit a bifa formal toate componentele din reţetarul standard al Western-ului (răzbunare, duel unu la unu, etc.). Rezultatul este o comedie simpatică dar catalogabilă cel mult ca mediocră, ţinută pe linia de plutire doar de prestaţia strălucitoare a lui Gene Wilder (într-unul dintre cele mai bune roluri din întreaga sa carieră) şi a mixului formidabil de inspirat de influenţe etnice şi culturale pe care Frank De Vol le utilizează în alambicul compoziţiilor de pe coloana sonoră, dar... lipsită complet ca ansamblu de aciditate, satiră sau comentariu social, de pigmenţii care te fac să râzi în hohote şi nu să zâmbeşti cu indulgenţă sau cu... compasiune. Scena şi replica mea favorită? Cea din wigwam cu ploaia şi “I think that lady is a Jewish Indian” (OK, merge şi cea a lui Ford, “I never had a best friend.”). În plus faţă de remarcile de până aici, am lăsat pentru final o sumă de observaţii de fond destinate doar iubitorilor încrâncenaţi a genului Western, ce pleacă de la o premiză simplă: cu toate că nu te poţi aştepta de la o comedie să ia ceva în serios, este o mare diferenţă între ironia inteligentă şi umorul ieftin. Sunt destule pasaje în care tratamentul acestei metaforice ‘cuceriri paşnice a Vestului de către Rabin’ trimite elemente de context (ce nu pot fi ignorate) în derizoriu printr-o abordare acuzabilă de infantilism. Să mă explic. Povestea lui “Frisco Kid” este plasată temporal cu precizie (scris mare pe ecran) în anul 1850. Cum se face atunci că modelul de locomotivă cu aburi utilizat în film a apărut cu aranjamentul 2-8-0 al roţilor după 1860, că Wells Fargo din al cărui birou Avram trimite banii a fost fondat abia în 1852, că armele utilizate ţin de “Back to the Future” (Remingtonul 44 al lui Matt, ca şi cel de buzunar a fratelui său, a fost lansat abia în 1958 iar Colturile calibru 44 a membrilor poterei în 1860), că Boemia a devenit Cehoslovacia (de care rabinul menţionează într-un dialog cu Tommy) abia în... 1918? Trecem de la gafele pasabile la insultele involuntare (sau nu) la adresa inteligenţei cinefililor. Aici mă voi limita la doar două exemple... istorice. 1.) Realitate: Polonia, de unde soseşte Avram, venea în urma insuccesului insurecţiei “Powstanie wielkopolskie 1848 roku”/”Poznań Uprising” din cadrul Revoluţiei europene de la 1848 (“Primăvara Popoarelor”), avea cea mai importantă comunitate de evrei din Europa, în egală măsură supusă presiunilor antisemite din partea Rusiei ţariste şi Prusiei, dar care găsise forţa să ducă aproape de apogeu mişcarea intelectuală “Haskalah” care promova raţionalismul, liberalismul, adoptarea valorilor moderne şi preocuparea pentru integrarea evreilor în alte medii sociale. Film: Belinski cel restanţier la şcoală, în afara credinţei şi a ‘prinţipurilor’ elementare, nu transmite ca personaj nimic din ce ar fi meritat realmente creionat despre3 asta (chiar şi într-un mod sumar, la nivel de sugestie). În contextul descris, pentru cei care sunt familiarizaţi cu el, nu pare aproape incceptabil gândul că adunarea rabinilor înţelepţi, iluminaţii comunităţii, ar putea trimite un asemenea visător/imatur rabin la San Francisco, la acea vreme cea mai importantă aşezare de pe Coasta de Vest a SUA? Sigur, aţi putea presupune că omul s-a maturizat prin intermediul sumei de experienţe din traversarea cu peripeţii dar dacă... prindea cumva vaporul şi ajungea mai repede în Frisco la fel de zănatic precum a plecat din Europa? Nu e o perspectivă cam jenantă din care îţi priveşti ca producător (Mace Neufeld – “The Omen”, “Invictus”) propria etnie? Apropo de vapor, ajungem la...  punctul 2.) California Gold Rush începuse prin 1848 (peste 150,000 de oameni de pe Coasta de Est au ajuns acolo pe mare, fie ocolind America de Sud într-o călătorie ce dura, în medie, jumătate de an sau, ceva mai rapid, pe scurtătură, traversând pe uscat dinspre Atlantic Istmul Panama pentru a se îmbarca pe un vapor în Pacific) dar resursele aurifere uşor de exploatat erau pe deja sfârşite iar prospectorii americani au început, cu sprijinul autorităţilor, să reacţioneze agresiv şi violent împotriva competiţiei reprezentate de minerii imigranţi (mai ales chinezi şi mexicani), care, de nevoie, au intrat atunci pe teritoriul indienilor distrugându-le spaţiile uzuale care le ofereau sursele de hrană. Doar punându-ne imaginaţia ‘pe repede înainte’ pentru câteva secunde şi realizăm cât este “Lumea Nouă” de re-pictată în culori vii, optimiste şi... false doar pentru a susţine tezisme discutabile în filmul lui Aldrich (proletarii bine plătiţi lucrând voios la calea ferată, ratonii mai periculoşi decât cei şapte indieni, criminalii pe punctul de a vărsa o lacrimă după un discurs moralizator) astfel încât aceasta devine, fără voie, parte a unui univers... paralel. Interesantă replica şefului de trib Norul Cenuşiu ţinând Tora în mană: “I have read this book!... I did not understand one word.”. Gata. Recomandarea mea e simplă: rămâneţi cu inegalabilul “Blazing Saddles” al lui Mel Brooks din 1974 şi, în loc de a vedea cum patinatorul rabin Avram se transformă în “Frisco Kid”, deşi nu e Western, vă sugerez mai degrabă să (re)testaţi mult mai amuzantul, sardonicul şi suculentul “Les aventures de Rabbi Jacob” al lui Gérard Oury din 1973, cu Louis de Funès şi Miou-Miou, cu OST-ul semnat de al nostru Vladimir Cosma. Extra: zero. Tehnic: bun.

IOAN BIG
10 Septembrie 2016

IRON SKY (2012, Finlanda/Germania/Australia, r: Timo Vuorensuola) – Blu-Ray

Realitate. Ne aflăm în anul 2016. Doamnele Angela Merkel (Germania), Dilma Rousseff (Brazilia), Theresa May (UK), Laura Chinchilla (Costa Rica), Yingluck Shinawatra (Tailanda), Julia Gillard (Australia), Sonia Gandhi (India), Cristina Fernandez (Argentina), Rania Al Abdullah (Iordania), Ellen Johnson-Sirleaf (Liberia) şi, ca fantezie erotico-bancară, Alina Gorghiu (aspirantă la putere într-o ţară obscură din Europa de Est)... conduc lumea. Matriarhatul să fie viitorul perpetuării speciei umane în faţa atâtor ameninţări globale (împuţinarea resurselor, distrugerea biosistemelor, conflictele religioase şi crahurile economice)? Posibil. Mai mult, vom avea curând alegeri prezidenţiale în SUA. Candidează o femeie (Hillary Clinton) speriată că nu va obţine contra lui Trump voturile comunităţii african-americane (citiţi, de exemplu, analiza “Clinton campaign in ‘panic mode’ over Florida black voters” postată pe politico.com). Coincidenţa naibii face ca, patru ani mai devreme, când cele de mai sus nu puteau fi prevăzute, finlandezul Timo Vuorensuola (“Star Wreck: In the Pirkinning”-2005, vezi Video Vault-ul din 12.04.2014), să îşi înceapă comedia SF cu cetăţeanul american de culoare trimis pe Lună în... 2018 ca parte a campaniei de PR pentru (re)alegerea femeii-Preşedinte a SUA. Taaa-daaaam! O misiune de aselenizare hazardată, cu bannere electorale (“Yes, We Can!”), încheiată prematur în mod sângeros, în care singurul supravieţuitor este negrul James Washington, un fost... fotomodel (interpretat de Christopher Kirby, actor de televiziune cu apariţii nesemnificative în lungmetraje), iar asta fiindcă, în 1945, naziştii nu au fugit în America de Sud ci pe... “the Dark Side of the Moon” (câteva efecte pe sintetizator având la baza piesa “On the Run” a lui David Gilmour şi Roger Waters, introduse imediat după scena decolării flotei, se constituie în omagiul necesar adus albumului trupei Pink Floyd de către semnatarii OST-ului, membrii trupei avangardiste de Industrial sloven Laibach) unde se pregătesc tacticos să cucerească Pământul beneficiind de o materie primă/sursă de energie numită ‘Helium-3’. Nazişti pe Lună pregătind al 4-lea Reich, ce ne-am putea dori mai mult? Nicio grijă, îi primim cu vârf şi îndesat în trei părţi diferite ca abordare satirică şi ireverenţioasă, neaşteptat de bine realizată pentru un film minor, subvenţionat într-o măsură considerabilă de către fanii proiectului: 1.) ‘Turnul de fildeş’ (vizualurile sunt construite monocrom, voit arhaic dar cu influenţe din estetica frustă al lui Frank ‘Sin City/The Spirit’ Miller). Societatea naţional-socialistă pacifistă(?) selenară, izolată de omenire într-o bază ascetică proiectată în formă de svastică (localizată în craterul Schrödinger, trimitere implicită la pisica inventatorului mecanicii cuantice), este îndoctrinată bob cu bob, indiferent de vârstă, cu nobile idealuri cvasi-religioase (utilizarea versiunii scurte remontate a “Dictatorului” lui Chaplin mi se pare o idee strălucită) în aşteptarea momentului prielnic pentru aducerea pământenilor pe calea cea dreaptă (iubire faţă de semeni, înţelegere, coabitare, etc, etc.) reprezentată de “pământoloaga” Renate Richter (franţuzoaica Julia Dietze – “1½ Knights-In Search of the Ravishing Princess Herzelinde”), având însă în măruntaiele ascunse de comunitate planul malefic de redobândire a supremaţiei mondiale cu ajutorul unei arme secrete, “Götterdämerung” (Heil, Wagner!), ce, din păcate, nu poate funcţiona până când... nu este conectat la un smartphone (ulterior, la o tabletă). Aaah, şi mai e ceva... şi până când junele arian ‘vultur’ Adler (Otto Götz – James Bond’s “Tomorrow Never Dies”, “Die Rache der Wanderhure”) nu îl debarcă din funcţie în mod criminal pe fosilizatul urmaş al lui Hitler, Führerul Wolfgang Kortzfleisch (actorul-cult Udo Kier - “Shadow of the Vampire”, “Suspiria”, “Flesh for Frankenstein”); 2.) ‘Lecţii din trecut’ (Ed Wood meets Austin Powers). După ce OZN-ul lor aterizează într-o plantaţie de canabis din împrejurimile New York-ului, Adler ajunge - cu Richter şi cu un Washington albit (la propriu) de un ser nazist inoculat de tatăl lui Renate (Tilo Prückner – Hahn din oscarizatul “Die Fälscher” al lui Stefan Ruzowitzky), un “mini-Mengele” după cum îl caracterizează pacientul (“The moon spook you turned into a snowflake?”) – să devină ideologul campaniei electorale a Preşedintei SUA în exerciţiu (Stephanie Paul). Cum de se întâmplă asta? Dezamăgită de subalterni într-o scenă care îl parodiază pe Bruno Ganz în splendidul “Der Untergang” (2004, r: Oliver Hirschbiegel), inclusiv tremuratul mâinii ce ţine ochelarii şi evacuatul din sală a subordonaţilor de rang inferior, printr-un exerciţiu ‘diplomatic’, cinica expertă în publicitate responsabilă de viitorul (in)succes a candidatei transformă tandemul Adler-Richter din vrăşmaş în... slujbaş. Mai ales că cei doi netoţi, mai mult sau mai puţin naivi, chiar cred în ce spun iar bizonii din stradă chiar ajung să creadă în ce spun netoţii: “The world is sick but we are the doctors. The world is anemic but we are the vitamin... We are here to make the world healthy once again, with hard work, with honesty, with clarity, with decency. We are the product of loving mothers and brave fathers.... We are the gift of both God and Science... We are the promise delivered to all mankind. For that, we raise our hands to one Nation.”. Cum ar putea un american ce visează ‘stars’ şi se îmbracă în ‘stripes’ să reziste în faţa unei asemenea mostre de propagandă? Cine n-are bătrâni să-şi cumpere, e concluzia profesionistei interpretată de Peta Sergeant, al cărei nume este, neîntâmplător, Vivian Wagner. Logo-ul său aduce izbitor cu simbolul lui Wonder Woman (super-eroina apărută în Pop culture-ul transatlantic în timpul WWII) iar trimiterile sunt făcute deopotrivă la absurdul comics finlandez “Viivi & Wagner” creat de Jussi Tuomola la finele anilor ’90 (Viivi este o femeie iar Wagner un porc) şi la Cosima Wagner, văduva compozitorului, care l-a primit în casă şi l-a tratat ani de zile ca pe un prieten apropiat pe Adolf Hitler. Naziştii sunt perfecţi pentru doamna Preşedintă atâta vreme cât, istoric, sunt singurii pe care americanii i-au învins pe bune şi, acum, e din nou nevoie de ei: “All presidents who start a war in their first term get re-elected.”. 3.) ‘Invazia?’. Semnul de întrebare se justifică până la final deoarece segmentul începe cu “The Meteorblitzkrieg”, cu flota nazistă constituită din zeppeline, amintind vizual de “Sky Captain and the World of Tomorrow” al lui Kerry Conran, a căror nume continuă miştocăreala la adresa operelor lui Wagner (“Tannhäuser”, “Siegfrid”, “Rheingold”, “Walkure”), nave-mamă cărând după ele meteoriţi care să lovească decisiv în rasa inferioară şi duzini de farfurii zburătoare pe modelul “Independence Day” al lui Emmerich, şi sfârşeşte printr-un caft general deasupra Lunii a ‘zburătoarelor’ aparţinând diverselor naţiuni terestre (cu U.S.S. “George W. Bush” vârf de lance întrucât America... nu negociază cu teroriştii), având ca obiect ‘Helium’-ul... bătălia pentru controlul resurselor naturale pe care o aminteam deopotrivă sardonic şi trist încă de la primele fraze ale acestui text. Dar, în “Iron Sky”, vă asigur că totul e amuzant. Inclusiv începerea ostilităţilor prin faptul că ordinul dat de Adler conţine cuvintele folosite de Hitler când a anunţat atacul împotriva Poloniei (declanşat la ora 5.45... ca şi în film, cel asupra Terrei): “... von jetzt ab wird Bombe mit Bombe vergolten!”, sau dangătul clopotului ce se aude repetat în drumul navetei spre Pământ, aluzie la Wunderwaffe-ul “Die Glocke”/”Clopotul”, presupusa armă secretă miraculoasă antigravitaţională a SS, bazată pe fictivul(?) Xerum 525 şi pe mixul de Leichtmetall, descrisă de jurnalistul polonez Igor Witkowski în “Pravda” în 2000 şi intrată de atunci în mitologia şi cultura Pop contemporană (jucătorii de “Call of Duty” îşi vor aminti cu siguranţă de ea de pe harta ‘Der Riese’). Mai menţionez în încheiere că îmbarcarea soldăţeilor pe “Götterdämerung” poate fi privită ca o parodie la faimosul spot publicitar optzecist Apple de anunţare a Macintosh-ului (“And you’ll see why 1984 won’t be like ‘1984’”). Concluzia filmului? Întreaga omenire va fi în 2018 sub papuc (în acest caz Consiliul de Securitate al ONU reprezentat de masculi) iar cine se opune va sfârşi cu un toc-cui înfipt în frunte (precum bad-guy-ul Adler). Băieţi, clipele sunt efemere, hai la bere, căci gagicele... vin la putere! Deşi nu foarte original (legendarii autori SF Robert Heinlein şi Norman Spinrad trataseră deja premiza în “Rocket Ship Galileo”, publicată în... 1947, şi, respectiv, “The Iron Dream”-1972), “Iron Sky” este o comedie remarcabilă, lipsită complet de vulgaritate, bazată pe inovativitatea şi inteligenţa unei echipei de realizatori ce reuşeşte să ofere deopotrivă un produs simpatic accesibil oricui şi, sub învelişul acestuia, un desert savuros pentru afficionados (dacă clin d’oeil-urile la adresa lui “Dr. Strangelove” al lui Stanely Kubrick sau “The Eagle Has Landed” al lui John Sturges vor fi relativ uşor de detectat, pentru tributurile aduse lui “THX 1138” al lui George Lucas sau albumului “Volk” semnat de Laibach va fi nevoie de ceva mai multă atenţie). Trecând acum, în această fază, cu o viteză scuzabilă (sper eu) în a explica în amănunt fabulosul efort de a strânge fondurile necesare încheierii producţiei (început încă din 2006!), coroborat cu fundamentarea unui fandom (aspect asupra căruia voi reveni cu siguranţă în momentul în care campania dă semne că s-ar fi finalizat, întrucât până şi eu m-am lăsat dus de val devenind membru a grupului de susţinere), “Iron Sky” rămâne un monument scandinav, deci european, de subversivitate cinematică (credeţi-mă pe cuvânt, după ce vedeţi filmul, parcurgeţi de curiozitate în diagonală comentariile polemice savuroase de pe Imdb, de la “Anti-American movie full of pointless jokes”, şi veţi realiza câţi cretini spălaţi pe creier fac umbră pământului în continuare... dau doar două citate ca să vă incit să le parcurgeţi pe celelalte: 1.) “As a black man myself i disagree with ur bs excuse. The portrayal of a fellow brotha like that was pure and typical white *beep* racism through and through. And europe is the mother continent of all things racist and so anyone from europe is the last person on the planet to lecture people about racism.” şi 2.) “No point trying to argue with self-righteous Americans. 90% of them even don't know where Finland is.”. După comics-ul din 2011 (autori: Mikko Rautalahti şi Gerry Kissell) şi jocul video “Iron Sky: Invasion” creat de Mauro şi distribuit de TopWare Interactive (în esenţă, un space-fighter simulator cu ceva elemente de RPG şi strategie) în 2012, aştept să vedem sequel-ul pentru care încă nu s-au strâns toţi banii dar se află în stadiul de post-producţie în care, cel puţin din referinţele - inclusiv video - oferite de realizatori, avem de-a face cu “The Coming Race” (sugerând ca sursă de inspiraţie textul lui Edward Bulwer-Lytton, publicat în 1871, care se referă la o rasă de supra-oameni ce, în subsolul Terrei, beneficiază de o formă de energie numită ‘Vril’). Poate această ultimă aserţiune pare inutilă în conjuncţie cu o amărâtă de comedie însă vă recomand să vă uitaţi cu atenţie la simbolul care apare pe vizualurile de marketing la “Iron Sky: The Coming Race”, programat teoretic să aibă premiera în 2017. Aşa cum svastica (‘devanagari’... nu am intenţia să creez sau să intru în polemici pe acest subiect) reprezintă un simbol religios considerat sacru în Budism şi Hinduism, mult timp înainte de Hristos, fiind folosit apoi de Forţele Aeriene Finlandeze ca emblemă încă din 1918 (înainte ca Partidul Naţional-Socialist din Germania să aibă o structură închegată), vril (pentru profani, străfulgerul reinterpretat grafic) este simbolul tibetan, cu reprezentarea vizuală aferentă, pentru bioenergie, forţa vieţii, având centre de forţă în vortexuri precum Piramida din Giza, Stonehenge sau... Devil’s Race Track din Death Valley, California. Ca să n-o mai lungesc, pentru 2017, să ne aşteptăm că, datorită vril-ului, îi vom vedea într-un Shangri-La din viscerele planetei (aşa cum arată trailerul şi info-urile postate pe Imdb dar fără legătură cu pateticul mockbuster produs de Asylum “Blood Storm” a.k.a. “Nazis at the Center of the Earth”-2012, cel cu Dominique Swain şi Jake Busey), pe Kim Jong-Un, Vladimir Putin, Margaret Thatcher, Mao, Papa, Mark ‘Facebook’ Zuckerberg, Caligula, Idi Amin, Steve Jobs şi Ginghis Han. Foarte cool (mai ales văzându-l pe vril-ul Hitler călărind un brontozaur... Frank Capra, să-ţi fie ruşine că nu ţi-a venit ţie ideea pentru “Lost Horizon”!) însă vor reuşi să menţină echilibrul între umorul accesibil şi satira acidă? Vom trăi şi vom vedea. Extra: Making Of, galerie sketch-uri. Tehnic: impecabil (conţine şi copia digitală).

IOAN BIG
03 Septembrie 2016

HELLGATE (1989, Africa de Sud/USA, r: William A. Levey) – “Arrow Limited Edition”/Blu-Ray

“Hellgate” ar putea fi uşor trecut cu vederea dat fiind faptul că a fost filmat integral în Africa de Sud (de prin părţile locului e producătorul Anant Singh, acum ceva mai respectat datorită lui “Mandela”, cel cu Idris Elba, dar chinuit în anii ’80 de dorinţa de a scoate profit cu orice preţ), cu o distribuţie ce nu merită a fi menţionată, de către un cineast enigmatic care dovedeşte în doar cele zece titluri din CV-ul său o indescifrabilă (datorată lipsei de informaţii legate de biografia sa) versatilitate spre instrumentarul Exploitation (“Blackenstein”-1973 în care, evident, personajul principal nu este un arian blond cu ochi albaştri, “Wam Bam Thank You Spaceman”-1975... doi E.T. îşi pot salva specia doar în măsura în care lasă în timp record gravide un mare număr de pământence, “The Happy Hooker Goes to Washington”-1977, miştocăreală ieftină la adresa Revoluţiei Sexuale, comedia Disco “Skatetown, U.S.A.”-1979 după scenariul lui Nick Castle - autorul lui “Escape from New York” al lui John Carpenter, “Monaco Forever”-1984, debutul lui Jean-Claude Van Damme (creditat pe generic ca... Vandam), “Lightning, the White Stallion”-1986, unde îl scoate de la naftalină pe Mickey Rooney... presupun că v-aţi făcut deja o idee, aşa că nu mai insist). Ne întoarcem la “Hellgate”, în tentativa de a detecta, prin revizitarea filmului, raţiunile pentru care acesta a devenit, în timp, parte a categoriei ‘cult’. “What’s the difference between a girl from Paris and the Eiffel Tower? Not everyone’s been up the Eiffel Tower!”... cam aceasta e esenţa abordării unei pelicule pline de nonsensuri şi absurdităţi caraghioase (un singur exemplu: apariţia într-un cameo a regizorului în frigider, prilej pentru următoarele două replici... “I don’t want my body” (Levey, capăţâna dintre alimentele puse la rece), “Pull yourself together” (Pam, juna greu de impresionat)... siderant, nu?), chiar dacă, aparent, ‘îmbrăcămintea’ narativă pusă la dispoziţie de scenaristul Michael S. O’Rourke (semnatarul pateticului “DEADLY LOVE”-1987 cu bikerul zombie ţinut între lumi prin intermediul descântecului din fictiva... “The Encyclopedia of Ancient and Forbidden Knowledge”) este una macabră. Nu întâmplător am dat referinţa anterioară întrucât şi aici avem parte, din nou, de motociclişti şi de supranatural. Dintr-o poveste spusă la gura sobei/şemineului unei cabane izolate în pădure, aflăm că primii (o gaşcă de patru zurbagii pe Harley-uri, autointitulată “Strangers”) au omorât-o accidental pe fata primarului dintr-un cătun californian aflat în apropiere, Lucas Carlyle Hellgate, pe vremuri, în anii ’50 (pe muzică Doo-Wop interpretată de The Skyliners şi de The Penguins), iar componenta a doua intră în ecuaţie odată cu descoperirea misteriosului cristal albastru care o resuscitează prin intermediul unei raze “laser” pe tânără. Până acolo însă, dincolo de atmosfera iniţială bubblegum-poodle aproape parodică din benzinărie, ceea ce stârneşte interesul amuzat a cinefililor în primele minute este abordarea Western: cei patru nelegiuiţi călare (pe motoare) o hărţuiesc până la ultima suflare pe inocenta Jossie pe străduţele nepietruite dintr-o aşezare vetustă (clădiri din lemn, populaţie temătoare îmbrăcată precum coloniştii de la sfârşit de secol 19, mina de aur epuizată) ce aduce suspect de mult cu o punere în scenă de Spaghetti Western din Almeria (singura diferenţă... instalaţiile de Crăciun de pe streaşină şi semnele publicitare de neon ce creează, premeditat sau nu, atmosfera de circ ‘du freaks’). Filmul continuă în aceeaşi notă Camp anarhică deoarece arată mai degrabă ca un episod-pilot de Sitcom (mai ales prin ridicolul simplist al replicilor). Legenda zice că Josie continuă să bântuie prin împrejurimile Hellgate şi în prezent (mă refer la anii ’80 – accesorii ieftine supradimensionate şi machiaj policrom, plin de sclipici, plăcuţele de înmatriculare precum “California Chuckee” pe maşini în culori stridente, idolatrizarea lui Don Johnson, sex lipsit de erotism, ş.a.m.d.), vânând orice străin de oraş după ce cristalul şi-a dovedit prin flashbackuri pe muzică de Verdi puterea ambiguă de a reînvia/a distruge viaţa... pe un liliac, un peştişor auriu, o broască ţestoasă albinoasă şi pe un moşulică binevoitor dar machitor. Muşcat de fată de ţestoasa-zombie, primarul (nostalgicii îl vor recunoaşte în rol pe Carel Trichardt din “Piedone Africanul” cu Bud Spencer) a găsit totuşi o modalitate de a controla pietricica şi a scos-o din mormânt pe fiică-sa Josie sub forma unei zombiliţe ultra-sexy cu ochi de un albastru-violaceu irezistibili, foarte comunicativă şi sensibilă, ce bântuie într-o rochiţă mulată pe corp prin pustietate, aplicând cu totul alte tactici decât cele tradiţionale în a anihila intruşii dintr-o aşezare populată de fantome: emite la rândul ei ‘ochiometric’ raze care au diverse consecinţe, mai ales tehnologice. În rest, performează într-un univers plin de clişee (ex. urletele lupilor în noapte, tentativa de seducţie pe “Romeo şi Julieta” a lui Ceaikovski, pânzele de păianjen supradimensionate gen Spider-Man, vila cu interior gotic-medieval, insertuti halucinante gen “Beam me up, Scotty”, vinul roşu-sângeriu, poliţiştii grobieni, etc.) în care logica pare un cuvânt completamente necunoscut. În această stranie explorare a limitelor ridicolului, victimele sunt membrii cvartetului de tineri metropolitani ce anchetează în mod pueril pe cont propriu dat fiind faptul că tata-primar-potenţial socru dă ‘cu raza’ într-unul dintre ei, Matt (fizic, un soi de Steve “Police Academy” Guttenberg), şi îl sperie de moarte. Mai avem în borşul acesta inclasificabil un biker supravieţuitor încărunţit (parcă-i Ron Perlman în “Sons of Anarchy”) de tragedia la care a asistat cu ani în urmă, ce se dovedeşte finalmente complet inutil, un parc auto de epocă foarte cool populat de zombie care se comportă, pur şi simplu, fantasmagoric, fiind la propriu nişte zombie-fantomă inediţi (au capacitate de persuasiune şi de teleportare, trec prin ziduri şi conduc maşina, se automutilează voios cu accent britanic, în general sunt inofensivi menţinându-şi statutul de bon viveuri – vezi episodul ‘French Cancan’ din Saloon – sau de simpli observatori inerţi lipsiţi de poftă de mâncare... canibalică) plus straniul păpuşar care mişcă aţele morţilor-vii, mai exact primarul însuşi (ce seamănă cu actorul John Astin din “Familia Addams”, serialul din anii ’60 şi nu din filmele lui Barry Sonnenfeld) al acestui Ghost Town. Evident că tonalitatea light privează complet “Hellgate” de orice conotaţie dramatică, Horror sau Gore autentică, astfel încât, la final, după scena cu “Take this, you zombie bitch!” (Pam către Josie), când Matt este preocupat să îşi pună în maşină ochelarii de soare având prietena înjunghiată alături... care susţine că se simte bine, constatăm că şi noi, ca spectatori, în mod stupefiant, ne simţim bine. Cel mai adecvat verdict apropo de “Hellgate” l-am întâlnit pe themoviewaffler.com: “This is one hell of a bad movie, but it is one with a certain charm.”. Subscriu. Extra: interviu cu regizorul (“Road to Perdition”), două interviuri interesante cu Kenneth Hall (autorul francizei “Puppet Master”) despre perioada de glorie a DTV-ului şi, respectiv, cu analistul Howard S. Berger care analizează cariera stranie a lui Levey (“Alien Invasion, Blaxploitation and Ghost-Busting Mayhem”). Tehnic: excelent (transfer în HD, conţine şi versiunea pe DVD; ediţie limitată la 1000 de exemplare).

LUCKY NUMBER SLEVIN a.k.a. THE WRONG MAN (2006, Germania/USA, r: Paul McGuigan) - DVD

Scoţianul Paul McGuigan rămâne pentru mine şi acum o enigmă datorită faptului că, în ciuda unui talent incontestabil şi a recunoaşterii venite din diverse direcţii, încă nu pare a se fi hotărât pe ce teritoriu vrea să se exprime în continuare (cinema sau televiziune, artă cinematografică sau Pop culture consumeristă). L-a “lucrat” pe Irvine Welsh cu debutul său “The Acid House” (a doua adaptare de calitate după scrierile incomodului scriitor cult post-“Trainspotting”-ul lui Danny Boyle din 1996) şi pe Barry Unsworth cu povestea moralizator-religioasă “The Reckoning” (cu Willem Dafoe şi Paul Bettany) dar a demonstrat că se simte în largul său şi în underground-ul urban contemporan (“Gangster No.1”-2000, “Wicker Park”-2004). În aceste condiţii, nu ştiam la ce să mă aştept de la o asociere a sa cu scenaristul Jason Smilovic, creatorul serialelor “Kidnapped” şi “My Own Worst Enemy”, cel care ne-a oferit recent o plăcută surpriză pe marile ecrane prin “War Dogs” (2016) cu Jonah Hill şi Miles Teller, fan declarat al lui... Ernst Lubitsch, Billy Wilder şi Robert Wise. Spun asta pentru că, la prima vedere, avem de-a face cu un Crime-Thriller bazat pe o reţetă uzată (“mistaken identity”) şi un plot simpluţ (pacifistul care se trezeşte pe linia de front în războiul dintre două clanuri rivale de gangsteri), ridicat peste media uzuală a acestui tip de producţii de o distribuţie mai mult decât interesantă, destinat a deveni un succes de box-office cert. Doar că n-a fost aşa iar asta m-a intrigat. Începutul filmului este confuzant: într-o sală de aşteptare de autogară, un tip anodin (Bruce Willis, înainte de a reveni în forţă în “RED”, “The Expendables” şi “Die Hard” 4 & 5) într-un cărucior de invalid, agaţă cu o poveste aiuritoare legată de cursele de cai şi pariuri ilegale un pasager semiadormit pe care îl ucide apoi, aparent fără motiv. Bruce se relevă a fi Goodkat, profesionist curtat de toţi interlopii de pe planetă (Slevin: “How did you find out about us?”; Mr. Goodkat: “I’m a world-class assassin, fuckhead. How do you think I found out?”), prezenţă fantomatică pe parcursul unei naraţiuni în care Slevin Kelevra (Josh Hartnett – “Black Hawk Down”, “Pearl Harbour”), ajuns la New York să îşi viziteze un amic, este confundat cu locatarul dispărut misterios din apartament de către niste mardeiaşi cam prostănaci şi dus în fata lui The Boss (Morgan Freeman – “Batman Begins”, “Million Dollar Baby”) care, în contul unei datorii inexistente, îl obligă să îl ucidă pe fiul homosexual a şefului bandei rivale, The Rabbi (Ben Kingsley – “Sexy Beast”, “Gandhi”). Ambele ‘familii’ sunt monitorizate 24/24 de poliţiştii conduşi de frustratul Brikowski (Stanley Tucci – “The Hunger Games”, “The Lovely Bones”), care nu dă semne că ar înţelege ceva din ce se întâmplă în jurul său. Din ecuaţie nu poate lipsi şi o femeie, Lindsey (Lucy Liu – “Kill Bill”, “Charlie’s Angels”), vecina celui care s-a volatilizat, care, întâmplător, este medic legist şi beneficiază de informaţii la prima mână legate de cadavrele aduse la morgă. Picat de papagal dar departe de a fi tâmpit, Slevin încearcă să joace la două capete, pendulând între The Boss şi Rabin. Nu voi da mai multe detalii despre acţiune deoarece chiar ar fi păcat să le dezvălui înainte de a vedea filmul. După vizionare, opinia mea s-a conturat în forma următoare: “Lucky Number Slevin” este un Noir hiper-adult realizat extrem de minuţios ca şi construcţie a dialogurilor (“You must be Mr. Fisher.”/”Must I be? Because that hasn’t been working out for me lately.”/”But I’m afraid you must.”/”Well, if I must...”), de rafinat şi de stylish (apetenţa pentru interioarele şi simbolistica Art Nouveau îl poziţionează estetic în spaţiul unui comics transpus cinematic – deşi nu e cazul, scenariul fiind original - destinat cunoscătorilor premium) dar care va da iubitorului de acţiune deseori senzaţia de teatral/artificial, cu o poveste densă ce solicită spectatorului simultan pasiune pentru cultura Pop şi arta cultă, precum şi o doză rezonabilă de erudiţie (este straniu pentru un film de acest gen să includă referiri în latină la “Lex talionis” - Legea talionului (‘ochi pentru ochi, dinte pentru dinte’) sau în greacă la “Ataraxie”, modalitatea individului de a ajunge la ‘binele suprem’/’summum bonum’, translatată aici în cazul lui Slevin ca o maladie care îl face să fie stoic şi netulburat). Referinţele şi trimiterile sunt nu numai numeroase dar şi (unele dintre ele) destul de ermetice, fie că au legătură cu cinematografia (ex. Anthony Dawson ca bad-guy-ul Ernst Stavro Blofeld în James Bond’s “From Russia with Love”... tocmai pentru că nu apare fizic în film precum în “Dr. No”; Mr. Goodkat utilizează ca pseudonim numele de Smith, cel a personajului interpretat de Bruce Willis în “Last Man Standing” al lui Walter Hill, ambele filme având rădăcini clare în “Yojimbo”, clasicul lui Kurosawa din 1961; menţionarea simpatică în context de către Rabin/Kingsley a “North by Northwest” al lui Hitchcock) sau cu benzile desenate... “Are you familiar with the Shmoo?”, întrebarea lui The Boss către Slevin, uşor de trecut cu vederea dacă n-am şti că Shmoo a fost un personaj de comics imaginat de Al Capp (creatorul lui Li’l Abner, primul strip sudist) ca un popic de bowling ce se înmulţeşte asexuat cu o prolificitate ce o depăşeşte pe cea a iepurilor, produce ouă, lapte şi unt şi... e foarte bun la gust (în funcţie de cum se oferă singur să fie gătit, aduce a pui, porc, muşchi de vită sau chiar stridii). Deci, pe româneşte, Slevin = carne de tun. Am lăsat însă clenciul pe care se aşează întreg filmul pentru final. Aţi auzit de “Kansas City Shuffle”, dincolo de piesa înregistrată de orchestra lui Bennie Moten în 1926? Explică Mr. Goodkat la început, în autogară: “A Kansas City Shuffle is when everybody looks right, you go left.”. Pentru a evita spoilerele, dacă vreţi să aflaţi mai multe despre această formă de confidence game pentru avansaţii în ale escrocheriilor, puteţi explora inclusiv pagina pe care ‘K.C.S.’ o are dedicată pe Wikipedia. Nu am ce să adaug în plus, presupunând că v-aţi prins de ce n-a fost un mare succes de masă. Extra: Making Of. Tehnic: excelent (atenţie, ediţia românească nu este în formatul corect şi trebuie evitată!).

IOAN BIG
27 August 2016

SPIRITS OF THE DEAD a.k.a. HISTOIRES EXTRAORDINAIRES (1968, Franţa/Italia, r: Roger Vadim, Louis Malle, Federico Fellini) – Ediţie “Arrow”/Blu-Ray

... “Tales of Mystery and Imagination by Edgar Allan Poe” completează titlul original al acestui omnibus eclectic alcătuit din trei segmente distincte, “Histories Extraordinaires”, copiat după cel a primei culegeri de texte a americanului, tradusă excepţional în franceză de poetul Charles Baudelaire, apărută în 1852, la mai puţin de trei ani de la moartea autorului, în care Baudelaire, la rândul său adept a doctrinei păcatului originar şi dotat cu o apetenţă ieşită din comun pentru macabru, a văzut un precursor demn de tot respectul. Versiunea saxonă se inspiră din titlul alternativ a poemului “Visits of the Dead” publicat de Poe în 1827 în antologia “Tamerlane and Other Poems”. Semnatari ai acestei compilaţii vizuale sunt trei cineaşti care, la vremea aceea, se bucurau deja de o notorietate semnificativă: 1.) Roger Vadim, obsedat de eternul feminin, care îi făcuse lui Catherine Deneuve un copil în ’63 după ce divorţase de Brigitte Bardot, dar înainte să îşi redobândească liniştea casnică alături de Jane Fonda (separarea lor avea să vină abia în 1973), ce acumulase deja în propriul CV “Et Dieu... créa la femme”-1956 cu B.B., “Les liaisons dangereuses”-1959 cu Jeanne Moreau, “Et mourir de plaisir”-1960 cu Elsa Martinelli şi Annette Stroyberg (încă una dintre nevestele sale) şi “Le vice et la vertu”-1963 cu Catherine Deneuve şi Annie Girardot; 2.) Aristocratul devenit artist iconoclast Louis Malle, extrem de controversat pentru al său manifest contra tabuurilor sexuale “Les amants” din 1958 care venea după “Ascensor pentru eşafod” (ambele cu Jeanne Moreau), cel care, peste ani, avea să le lanseze spre stardom în Statele Unite pe Brooke Shields (“Pretty Baby”) şi pe Susan Sarandon (“Atlantic City”), şi cel care filmase până la acea dată cu B.B. în 1962 “Vie privée” şi în ‘65 “Viva Maria!”; 3.) “Necunoscutul” Federico Fellini care acumulase deja 6 nominalizări la Oscar, un Palme d’Or pentru “La dolce vita” în 1960, plus alte numeroase trofee de pus pe şemineu (David di Donatello, Globul de Aur, Leul de Argint), aflat la vremea lui “Histories Extraordinaires” în faza sa post-“La Dolce Vita” în care mixa cu nonşalanţă ludică (aproape excesivă), în diverse dozaje, realitatea şi amintirile cu fantasmele şi viziunile mistice (“Le tentazioni del dottor Antonio” din antologia “Boccaccio ‘70”-1962, “8 ½”-1963 şi “Giulietta degli spiriti”-1965). Mi s-a părut necesar să reamintesc aceste informaţii de context pentru a vă ţine departe de ispita analizei comparative a celor trei filme. Chiar dacă le întâlniţi în aceeaşi ‘piaţă’ (E.A. Poe) la ‘tarabe’ învecinate, aceste produse cinematografice sunt atât de diferite prin abordare şi prin nuanţările expresiei artistice încât nu pot fi judecate decât independent unul de altul. Mai ales că, în prima fază, în locul lui Vadim şi Malle, se vehiculaseră numele lui Orson Welles şi Luis Buñuel! Să le luăm pe rând. “Metzengerstein”, interpretare personală al lui Roger Vadim a textului lui Poe (1832), tradus de Baudelaire în “Histoires extraordinaires” din 1852, în sensul creării unei ode aduse femeii (în acest caz, propria soţie, Jane Fonda, pe atunci o speranţă certă datorită nominalizărilor la Globul de Aur pentru “Cat Ballou” şi “Any Wednesday” dar a cărei confirmare avea să vină abia ceva mai târziu) pe fondul (conservat din scrierea iniţială) a conflictului din secolul 18 dintre două familii austro-ungare, Metzengerstein şi Berlifitzing. Doar că, la Vadim, descendentul primei devine din baronul Frederick contesa Frederique (evident, Jane Fonda), o tânără de 22 de ani ce, prin viaţa depravată şi comportamentul promiscuu, reprezintă o combinaţie între Domnul Goe şi Caligula (“a petty” Caligula), căreia i se pune sentimental pata pe vărul ei Wilhelm, mare iubitor de cai, mai amărăştean, din ramura duşmană a familiei, interpretat de... Peter Fonda (este singurul film în care cei doi fraţi joacă împreună!). Înconjurată de curtezani obedienţi şi sfătuitori dubioşi (ex. Hugues/Serge Marquand – “The Big Red One” al lui Sam Fuller, Philippe/Phillipe Lemaire – “Quand tu liras cette lettre”), într-un mediu social decadent a cărui anormalitate este exacerbată prin simbolistica păgână şi fetişuri (ex. gheparzii, bufniţa, mobilierul de interior, vesela şi vestimentaţia de sorginte greco-romană) pentru a contrasta cu puritatea Romantică a spaţiului rural medieval în care factorul antropogen a intervenit minimal (filmările au fost realizate inspirat la castelul Kerouzéré şi în împrejurimile sale nepopulate din Sibiril, parte a regiunii bretone Finistère), sofisticata (o anti-Barbarella), iresponsabila şi aroganta Frederique se loveşte de impasibilitatea vărului provincial, care refuză categoric să devină parte a menajeriei sale umane. Acesta sfârşeşte la scurt timp prin a pieri în flăcări încercând să-şi salveze mult iubitele patrupede dintr-un incendiu pus la cale de pupincuriştii madamei iar în existenţa acesteia se instalează un neaşteptat gol sufletesc pe care îl umple un misterios armăsar negru de dimensiuni uriaşe (“covered in flames, no one knows him”) al cărui reprezentare se regăseşte pe una dintre tapiseriile din castel. Contând pe muzica lui Jean Prodromidès (“Danton”), compozitor pe care îl utilizase cu succes şi la “Et mourir de plaisir”, în “Metzengerstein”, Roger Vadim alege să reducă dialogurile la un minim absolut în favoarea concentrării pe imagine. Pe... imaginea lui Jane Fonda. Care, realmente, cadru cu cadru, cu ajutorul veteranului designer de costume Jacques Fonteray (ce a debutat prin a îmbrăca-o pe Romy Schneider în “L’enfer” al lui Clouzot în ’64 şi a pus punct carierei cu Emmanuelle Béart în “Une femme française” al lui Wargnier în 1995), a echipei de experţi de la Carita, divizia de lux profesională a casei L’Oréal, şi a versaţilor scenografi/directori de producţie Ludmila Goulian (“Le quai des brumes”-1938 al lui Marcel Carné!) şi André Cultet (“Topkapi”-1964, “Le plus vieux métier du monde”-1967) este, pur şi simplu, superbă! Scena mea favorită? Intrarea la trap în apa mării a lui Frederique în şaua noului său prieten cu alură diavolescă (filmare fluentă, fără tăieturi care să permită inserturi salvatoare). Nu aveam cum să îl omit pe directorul de imagine, Claude Renoir, nepotul marelui Jean Renoir... presupun că următoarele titluri din portofoliul său vă spun câte ceva, aşa că nu voi detalia mai mult: “La grande vadrouille”-1966, “French Connection 2”-1975, James Bond’s “The Spy Who Loved Me”-1977. Minusuri (în ceea ce mă priveşte): minuţiozitatea arătată în fiecare detaliu estetic deprivează produsul final de emoţie, îl dezumanizează. Femeia, splendidă, este percepută mai degrabă ca objet d’art decât ca objet du désir. În plus, semnificaţia (majoră) a tapiseriei din textul original, în care armăsarul negru era călărit de un turc din armata lui Suleyman Mangnificul în bătălia de la Mohács din 1526, cea în care, chipurile, castelul Metzengerstein a fost ocupat de otomani, care alimentează ura seculară dintre familii (prin venele lui Wilhelm curge şi ceva sânge turcesc), este sacrificată de Vadim şi dusă în plan secundar ca un accesoriu metaforic lipsit de consistenţă veritabilă (în film funcţionează ca simbol a unui blestem neclar definit... “Like Wilhelm, with Wilhelm, she will find death by fire.”). Trecem mai departe, la următorul segment din omnibus. Semi-biografica “William Wilson”, publicată de către E.A. Poe în 1839 în Burton’s Gentleman’s Magazine, apărută în Franţa în următoarea culegere tradusă de Charles Baudelaire, “Nouvelles histoires extraordinaires” (1857), este în fapt cea dintâi nuveletă a lui Poe tipărită într-o altă limbă decât engleza deoarece se regăseşte într-una din ediţiile din 1844 a ziarului La Quotidienne. Scris la persoana întâia, textul (precum şi adaptarea sa cinematografică, dacă facem abstracţie de aspectele criticabile) presupune destul de multă atenţie pentru a fi descifrată, în ciuda unei premize pre-freudiene ce poate fi rezumată în doar câteva cuvinte: un tânăr bântuit întreaga sa viaţă de propria conştiinţă şi-o ucide... la propriu. Un licean precoce ca inteligenţă, cinism şi capacitate de manipulare îşi vede provocată superioritatea de către un nou sosit în şcoală ce seamănă incredibil de mult cu el, ba chiar are şi acelaşi nume, William Wilson... William (‘will I am’ – ‘sunt cu adevărat cine sunt?’) Wilson (‘will’s son’ – ‘odrasla voinţei’). Agasat, ‘adevăratul’ Will părăseşte locaşul pentru a-şi continua studiile la Oxford unde devine un talentat cartofor. Şi aici, ca şi peste tot în avatarurile ulterioare prin Europa, este - şi va continua să fie - urmărit neobosit de alter ego-ul său, care apare întotdeauna în momentele în care îşi imaginează că trucurile imorale i-au adus finalmente vreun folos. Odată cu uciderea acestuia, propria sa existenţă se încheie (“In me you existed, and see in my death, see by this image, which is thine, as thou hast murdered thyself radically.”). Motivul pentru care Louis Malle s-a simţit atras de această sursă de inspiraţie este relativ simplu de identificat: similitudinile biografice din copilăria celor doi oameni de cultură. Pe amintirile lui Poe legate de începuturile educaţiei sale în Anglia, în Stoke Newington (anecdotică: e vorba de cartierul londonez în care s-a născut Daniel Defoe, autorul lui “Robinson Crusoe”), cineastul grefează proprile traume generate în internatul Catolic unde fusese trimis în timpul WWII de rivalitatea acută cu unul dintre bunii săi prieteni, un elev evreu, ulterior descoperit de nazişti şi expediat spre lagărele de concentrare (Malle va explora mai profund subiectul în al său “Au revoir les enfants” din 1987). Asumându-şi câteva derapaje de la scrierea originală, francezul îşi propune să construiască (mai mult prin sugestie decât prin scene explicite) profilul unui sociopat cu tendinţe Gay (Alain Delon, care face şi el ce poate să îi iasă rolul) al cărui caracter este pervertit de instituţia de învăţământ (“puterea nu poate fi împărţită”) şi al cărui scurt destin ulterior este marcat recurent de apariţia dublurii sale (‘wilsonul-conştiinţă’ care optează pentru a-i afecta locurile de ‘joacă’ şi nu pe el în mod direct), indiferent că ne gândim la episodul disecţiei pe viu din aula Facultăţii de Medicină (ar fi fost păcat s-o pierdem prematur pe blonda olandeză Katia Christine - Masha din Horror-ul “La mano che nultre la morte” din ’74 al lui Sergio Garrone, când s-a cuplat temporar cu Klaus Kinski) sau de scena sado în care Brigitte Bardot, curtezana care a îndrăznit să îl înfrunte, atât sexual cât şi social, este biciuită într-un anturaj eminamente masculin. Malle jonglează estetic în mod abil cu schimbările de angularitate în cadrele neutre însă, prin opţiunea comutării naraţiunii de la persoana întâia (ce i-ar fi permis lui Delon, altfel, fizic, adecvat partiturii, să contureze mai bine personajul) într-o confesiune religioasă, deplasează, voit sau nu, plot-ul într-un spaţiu al nonsensului (ca să nu spun al ridicolului): un om fără conştiinţă ce obligă un prelat să îl asculte în baza mărturisirii că nu crede - în mod categoric - în Dumnezeu. Iar clopotele bat şi enoriaşii se agită că trebuie să înceapă slujba. Minus: abordarea voit clinică, extrem de rece, aproape feroce, nu îşi regăseşte un fundament bine echilibrat în scenariul în care doppelgängerul este pus în umbră de ‘oglinda’ feminină de la masa de joc iar mesajul pierde enorm din forţa finalizării. Inclusiv datorită neglijării potenţialului simbolurilor (ex. ceasurile-gemene apar prea târziu). Sunt momente în care ne gândim mai degrabă la jocul de la masa verde a lui James Bond cu Le Chiffre decât la... problemele de conştiinţă ale sadicului austriac. În fine, fiecare cu părerea lui. Ultimul popas, “Toby Dammit”... îl facem alături de Tobias Dieumedamne (aşa l-a tradus Emile Hennequin pe Toby D. în franceză la fine de secol 19) şi adaptarea extrem de liberă a lui Federico Fellini a atacului autorului la adresa Transcedentalismului (publicată în 1841) “Do not bet your head to the devil” a.k.a. “Never Bet Your Head: A Moral Tale”, adaptare căreia i se potriveşte cel mai bine citatul din E.A. Poe utilizat în intro-ul antologiei cinematografice: “Horror and fatality have been stalking abroad in all ages. Why then give a date to the story I have to tell?”. Pentru cei mai puţin antrenaţi în ‘fitnessul’ constant în faţa sistemului home-cinema, să istorisesc sumar povestea filmului (despre textul lui Poe, mai încolo), adusă în secolul 20: o fostă glorie a interpretărilor shakespeariene, acum un loser alcoolic (Terence Stamp, care şi-a asumat rolul după ce Richard Burton şi Marlon Brando le-au dat cu flit producătorilor), vine la Roma să joace în cel dintâi “Western Catolic”(!) din istorie, în schimbul unui Ferrari nou-nouţ. Evident, le ruinează putrefacţilor decadenţi de romani life-style-ul (în acest caz, ceremonia de decernare a echivalentului Oscarurilor italiene) după care se duce în bălării... din nou, la propriu (bine-bine, are drept ghid ocult o fetiţă care zice că e Dracu’ gol dar e îmbrăcată într-o rochiţă albă şi se joacă cu o minge fluorescentă). Lăsând ironia la o parte pentru a privi ceva mai în adâncime, să plecăm de la anul şi luna premierei: iulie 1968. Două scurte remindere apropo de aceasta: A.) Diversele nişe de Exploitation înfloriseră în Peninsulă. Să luăm doar una... cu doar câteva săptămâni înainte, maestrul Sergio Leone îşi lansase capodopera “Once Upon a Time in the West” după încheierea ‘Trilogia del dollaro’ cu Eastwood, Corbucci îl inventase pe “Django” (1966) şi se juca pe pajiştea Spaghetti-Western-urilor cu Kinski, Franco Nero şi Tomas Milian, iar Damiano Damiani şi Sergio Sollima inventaseră Zapata-Western-ul... toată lumea făcea bani în jurul lui cu produse (atenţie!) ne-neglijabile calitativ iar Fellini, deşi nominalizat la Oscar, colecta mai mult trofee decât cecuri. B.) Eram în anii ’60... planeta era într-o stare de efervescenţă aproape anarhică (asasinarea lui Kennedy, “The Summer of Love”, psychedelia, Primăvara de la Praga, “Those (s)exciting 60’s” britanici, alerta de pandemie globală din Hong Kong, publicarea de către Anthony Burgess a distopiei “Portocala mecanică” în 1962, protestele violente din Franţa, ş.a.m.d.). Prins într-o industrie naţională axată pe valorificarea la maximum a consumerismului de slabă calitate şi agitat de un context general în care cinematografia italiană de artă era prizată aproape exclusiv în festivaluri (Antonioni, Visconti, Germi), Fellini, un rebel înăscut anti-sistem, şi-a propus să ne livreze într-un pacheţel de luat acasă un fel de mâncare de apreciat atât de către şaormari cât şi de către snobăraie: o satiră socială cu accente Horror având ca pretext Westernul. Singurele asemănări ale lui Toby din film cu originalul rezidă în faptul că Stamp (“The Collector”, “The Limey”) seamănă cu un E.A. Poe blond spălăcit şi că îşi pune capul la bătaie (a treia oară repet în această analiză... la propriu) într-un pariu cu Diavolul. Ceea ce l-a atras aproape cu siguranţă pe Fellini la textul americanului a fost sictirul amuzat înglobat în frazele sale apropo de acuzele aduse establishment-ului literar bostonian că nu este capabil de a transmite mesaje morale cu adevărat profunde şi că, modernizând cadrul naraţiunii, îşi poate face propriul manifest împotriva industriei cinematografice, mai ales că nu mai semnase nimic de la “Giulietta degli spiriti” din 1965 încoace. Diatriba mascată pe mai multe voci din maşina care-l duce pe Toby de la aeroport în compania preotului-producător şi a fraţilor bigoţi Manetti este absolut savuroasă (definirea Westernului ideal ca “... something between Dreyer and Pasolini with just a hint of John Ford, of course...” sau tezisme ilare - trecute prin referinţe pretenţioase la Roland Barthes sau la marxistul maghiar György Lukács – precum faptul că doi bandiţi simbolizează anarhia, fata răpită refugiul iluzoriu de raţional iar carnea de bizon lupta omului pentru supravieţuire, sau... replici aiuritoare ca “As long it reflects the torments of our culture and the decadence of capitalism, Italian Western are a commited artform!”). Pe accentele Horror nu e cazul să mai insist atâta vreme cât halucinaţiile auto-distructivului Toby (“I only live during the night.”), ce aminteşte de Alex/Malcolm McDowell în Durango-ul ’95 furat în “Portocala mecanică” al lui Stanley Kubrick, au implicit un caracter macabru mai pronunţat datorită înlocuirii Satanei ca formă de reprezentare fizică, din cea tradiţională adoptată de Poe (bărbos, ascetic, îmbrăcat în pelerină), în corpul unei pubere care să transmită – a fost ideea cineastului – “a pedophiliac slant”. Cât despre satiră, aceasta este prezentă din plin... poate prea din plin. Mai concret, vizionarul Fellini, cu ajutorul directorului de imagine Giuseppe Rotunno (“Amarcord”, “Carnal Knowledge”, “All That Jazz”), reconstruieşte Roma într-o formulă proto-Trance sardonică prin intermediul ‘fantoşelor’ dintr-o metropolă solarizată, atât pe exterior (cutume uzuale, de la traficul auto la comunicarea formală, realismul iluzoriu şi perdelele de fum create de convenţiile sociale asumate ca axiome) cât şi în interior... până la viscerele sale (mass-media şi capacitatea sa de manipulare, inconsistenţa industriei furnizoare de produse Pop, grotescul vieţii din înalta societate vs. zombificarea romanului de rând). Inevitabil, din cele inventariate mai sus şi concentrate într-un interval scurt de timp, reiese un minus (pardonabil pentru un film care, subversiv, îl asociază pe Fred Zinnemann cu Piero della Francesca): multiplele obsesii felliniene se regăsesc într-un produs eterogen stilistic, deseori deranjant la o primă vizionare, căruia însă, din fericire, muzica legendarului Nino Rota (“Il gattopardo”, “The Godfather”) reuşeşte să confere coerenţă şi echilibru. Repet încă o dată, toate aceste observaţii critice au un caracter pur subiectiv şi aş prefera să fie luate (eventual) în seamă abia după ce v-aţi conturat propria opinie în urma vizionării întregului calup. De aici încolo, aveţi legătura... Extra: conţine versiunea destinată pieţii americane, foarte rară, cu legendarul actor Vincent Price (“The House of Usher”-1960, “Pit and the Pendulum”-1961), narator din off a pasajelor din E.A. Poe, necreditat pe generic (a fost angajat în ’69 de A.I.P./American International Pictures pentru acest job), booklet consistent. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
20 August 2016

THE CONTENDER (2000, USA/Germania/UK, r: Rod Lurie) - DVD

De aproape două decenii, Rod Lurie îşi manifestă constant dependenţa de politică (a mărturisit oficial că este un “political junkie”) prin intermediul filmelor pe care le-a propus publicului în calitate de scenarist şi/sau regizor, de la scurtmetrajul de debut “4 Second Delay” (despre afacerea Watergate) şi pelicula “Detterence” (Preşedintele SUA ameninţă cu un atac nuclear dacă trupele irakiene nu se retrag din Kuweit) la producţiile TV “Capital City” (planul clandestin a Pentagonului de bombardare cu napalm a Columbiei) şi cea, încă nefinalizată, “Killing Reagan” (2016), al cărui titlu spune tot. Dintre toate însă, vârful calitativ îl reprezintă, fără îndoială, “The Contender”, unul dintre titlurile serioase de păstrat în raftul dedicat anului 2000, alături de cele două oscarizate ale lui Steven Soderbergh, “Traffic” şi “Erin Brokovich”. Nici “The Contender”, în ciuda primirii reci din partea publicului larg, nu a rămas invizibil, fiind nominalizat la o sumedenie de premii, în primul rând datorită prestaţiei excepţionale a celor trei actori-cheie: Joan Allen (“Nixon”, “Face/Off”, franciza Bourne), Jeff Bridges (“The Big Lebowski”, “Crazy Heart”, “The Fisher King”) şi Gary Oldman (“Tinker Tailor Soldier Spy”, “Nil by Mouth”, “Sid and Nancy”). Cauza nepopularităţii acestei drame politice cu accente de Thriller trebuie căutată în... ‘incorectitudinea’ sa politică, mai exact în modul în care cineastul scormoneşte adânc în coşul cu rufe murdare a celor care conduc “the Greatest Nation on Earth”. Povestea este aparent simplă: aflat aproape de sfârşitul celui de-al doilea mandat, Preşedintele SUA (Bridges) rămâne fără adjunct, decedat, şi are îndrăzneala să propună Congresului drept candidat la Vicepreşedinţie... o femeie, pe Senatoarea Democrată Laine Hanson (Allen), fata fostului Guvernator din Ohio (Philip Baker Hall – “The Insider”, “Rules of Engagement”), ce trebuie însă obligatoriu validată de comisia condusă de hârşaitul şi antipaticul congresman Shelly Runyon (Oldman). În timpul audierilor publice care generează o sumedenie de conflicte de interese, toată lumea implicată este ocupată să scoată de sub preş rahaturi incriminatorii despre viaţa personală a oponenţilor (Republicani vs. Democraţi, administraţia prezidenţială vs. forul legislativ, bărbaţi vs. femei). Excepţia e una singură: pretextul şi, totodată, ţinta principală a atacurilor purtate pe frontul politicii, femeia. Cu toate că e acuzată că a participat la orgii în facultate, se lansează zvonuri că ar fi practicat prostituţia şi e suspectată de adulter, Hanson alege să nu contra-atace la fel de murdar (deşi i se pune la dispoziţie în acest scop un arsenal serios de fapte şi argumente)... “Principles only mean something when you stick to them when it’s inconvenient.”. Folosindu-se de acest personaj - pe care îl înveşmântează într-un alb moral imaculat - ca vector involuntar de zâzanie la nivel de top, Rod Lurie are curajul să mixeze în acelaşi produs cinematografic două subiecte disconfortabile pentru cetăţeanul cu drept de vot, care-şi menţin actualitatea chiar şi în zilele noastre: prejudecăţile anti-feministe şi jegul inimaginabil din culisele politicii de vârf de la Washington în care serviciile secrete au rol de servant şi nu de păpuşar (precum în alte spaţii geografice). Primul se referă la ceea ce intenţionează să fisureze Preşedintele Evans/Bridges - ‘cupola de sticlă’, metafora “glass ceiling” lansată la finele anilor ’70 pentru a defini conceptual bariera nevăzută care împiedică femeile (şi nu numai întrucât, ulterior, a suferit o extensie care a inclus şi minorităţile sexuale şi etnice) să acceadă şi să fie promovate în anumite poziţii ierarhic superioare. Cu toate că majoritatea vocilor a susţinut că e vorba mai degrabă de un mit decât de o realitate, în 1991, Congresul american a înfiinţat The U.S. Federal Glass Ceiling Comission pentru a studia “the barriers to the advancement of minorities and women within corporate hierarchies” şi al cărei raport final, ce conţine 12 recomandări privind creşterea diversităţii în organizaţii şi reducerea discriminării prin intermediul politicilor organizaţionale, a fost făcut public în 1995... deci, în momentul redactării scenariului, tema încă stârnea vii controverse şi dezbateri fiind departe de a dobândi izul de naftalină. Al doilea subiect este mult mai apropiat de noi şi de efectele la care suntem expuşi prin trambalările între Cotroceni, Victoriei şi Parlament (chiar şi transformarea democratică a ‘Casei’ în ‘Palat’, care... din ‘a Poporului’ a devenit ‘a Parlamentului’, îmi dă cotidian frisoane). Inevitabil, gândurile ne vor purta spre omologi dâmboviţeni întrucât Rod Lurie, pentru a menţine ‘greutatea’ dramatică, are inteligenţa să nu alunece în caricatural printr-o simplă creionare în alb/negru a personajelor, conferind acestora o neaşteptată credibilitate. Preşedintele e în particular un fumător înrăit (şi Kevin Pollak era în “Deterrence”) şi un gurmand nepotolit însă aceste vicii personale maschează o vastă experienţă în arta compromisului şi ambiţia de a intra în istorie pentru vederile sale liberale (“Who doesn’t want a shortcut to greatness?”), staff-ul său cinic format din Jerry (Saul Rubinek – “True Romance”, “The Unforgiven”) şi... Kermit (“I want something embarrassing! Something sexual! Little boys, midgets, that sort of thing! Cows! I don’t give a goddamn!”), cel din urmă interpretat de Sam Elliott (“We Were Soldiers”, “Up in the Air”), are o duritate construită raţional ca platoşă pentru supravieţuire dar asociată în permanenţă cu loialitatea faţă de lider/instituţie, oportunistul tânăr congresman Webster (Christian Slater – “The Name of the Rose”, “Interview with the Vampire”) este măcinat de îndoieli şi dileme în ciuda traseismului politic al cărui adept este fără scrupule, contra-candidatul erou ce a încercat să salveze o femeie de la înec, Guvernatorul Hathaway (William Petersen – “Manhunter”, “To Live and Die in L.A.”), ascunde secrete morbide, martora acuzării în plen pentru deviaţionism sexual şi imoralitate (Mariel Hemingway – “Manhattan”, “Star 80”) este o fostă prietenă cuprinsă tardiv dar sincer de remuşcări, iar Republicanul Runyon însuşi, un predicator obstinat a măreţiei ce poate fi identificată într-un om (“Greatness is the orphan of urgency.”), se relevă ca un politician conservator auto-amăgit de propria importanţă şi influenţă certificate de... vechimea (numărul de mandate obţinute) în forul legislativ american: “What I say the American people will believe. And do you know why? Because I will have a very big microphone in front of me.”. Vă puteţi imagina din inventarierea acestui micro-insectar că, aşa cum, de altfel, vă avertizam din start, povestea nu e atât de simplă pe cât pare. Aaah, şi era să uit, au existat şi unii americani lezaţi de faptul că, în acest film, o femeie, Vicepreşedinte a SUA, declară: “The church I go to is the one that emancipated the slaves, that gave women the right to vote, that gave us every freedom that we hold dear. My church is this very Chapel of Democracy [Capitoliul – n.a.] that we sit in together and I do not need God to tell me what are my moral absolutes.”. Oops! Concluzie: “The Contender” merită din plin a fi re-evaluat. Până şi Barack Obama a indicat, în “Entertainment Weekly”, personajul interpretat de Jeff Bridges drept favoritul său dintre Preşedinţii imaginaţi de cinematografia americană. Extra: zero (ediţia românească, întrucât cea americană este împănată de bonusuri, de la comentariul audio a lui Allen şi Lurie, la Making Of şi un comentariu alternativ care explică alegerile făcute în procesul de editare). Tehnic: foarte bun.

THE LOSERS (2010, USA, r: Sylvian White) – Blu-Ray

Chiar simţeam nevoia de un film de acţiune antrenant, lipsit de sofisticare dar plin de umor. Britanicii Andy Diggle (text) şi Jock (ilustrator), ambii cunoscuţi pentru contribuţia substanţială la seria de antologii “2000 AD”, ajunşi peste Ocean în atenţia colosului DC Comics (mai precis a managerilor de la Vertigo, divizia ‘adultă’ a lui DC Comics ce nu se supunea reglementărilor din Comics Code Authority), au creat comics-ul “The Losers”, care, pe fondul războiului post 9/11 declanşat împotriva terorismului, urmăreşte aventurile neortodoxe a unui grup de militari renegaţi împotriva C.I.A. şi a operaţiunilor ilegale ale autorităţilor americane. Pentru a putea analiza comparativ una dintre cele mai fidele adaptări cinematografice după o bandă desenată realizate în ultimii ani vă recomand să căutaţi “The Losers: Book 1”, volumul dublu ce conţine primele 12 episoade din totalul de 32 (însumate iniţial ca “Ante Up” şi “Double Down”) care au apărut între 2003 şi 2006 (seria tipărită s-a încheiat după dezertarea lui Diggle la rivalii de la Marvel). O să fac apel la un singur argument pentru a susţine utilitatea comparaţiei: ca şi comics-ul de origine, filmul conservă principiul fundamental asumat de tandemul creativ, cel de a defini şi particulariza în doar câteva tuşe cromatice (nu mai mult de două dominante) fiecare paragraf narativ asociat cu un ambient nou, a cărui estetică este radical diferită (suntem plimbaţi din jungla boliviană în Miami, din Dubai în New Mexico şi din Mumbai în Los Angeles). Echipa implicată în producţia cinematografică are în spate o semnificativă experienţă colectivă în ceea ce priveşte proiectele inspirate din comics-uri şi nu am altă soluţie decât să vă înşir cei mai importanţi ‘jucători’: scenariul - Peter Berg (regizorul lui “Hancock” şi producător la “Hercules”, cel după comics-urile lui Steve Moore) şi James Vanderbilt (scenarist la “The Amazing Spider-Man 1 & 2”, peliculele care au întinerit franciza cu Andrew Garfield în rolul principal); muzica: John Ottman (‘The Fantastic Four”, “X-Men”); directorul de imagine: Scott Kevan (serialul “Constantine”); producător: Joel Silver (“V for Vendetta”, “Veronica Mars”, “Bullet to the Head”); distribuţia: Jeffrey Dean Morgan (“Watchmen”, “Jonah Hex”, “Batman v Superman: Dawn of Justice”), Zoe Saldana (“Guardians of the Galaxy”, “Avengers: Infinity War”), Chris Evans (“Captain America”, “Snowpiercer”, “Fantastic 4”), Idris Elba (“Thor”, “Ghost Rider”), Columbus Short (“Whiteout”), etc, etc, etc... Şi acum să trecem la treabă. ‘The Losers’ sunt o echipă de elită specializată în operaţiuni clandestine aparţinând U.S. Special Forces, alcătuită din cinci masculi, fiecare dotat cu personalitate, competenţe şi un look aparte: Colonelul Clay (Morgan) – liderul cu principii/excelent strateg şi tactician/cămaşă albă fără cravată, sacou negru, neras, macho; Roque (Elba) – lacom, cinic şi amoral/expert în mânuirea armelor albe/o cicatrice urâtă îi brăzdează obrazul drept de african-american; Jensen (Evans) – clovnul trupei/hacker, IT-ist şi criptograf remarcabil/ochelari de tocilar, cioc şi păr blond tuns periuţă; Pooch (Short) – singurul familist/conduce ‘profi’ orice vehicul în orice mediu/tuns zero şi cu o figură anodină, trece neobservat printre civilii de culoare; Cougar Alvarez (spaniolul Óscar Jaenada, Shooting Star la Berlin în 2007 şi premiat cu Goya pentru rolul din Biopicul “Camarón”-2005) – taciturn şi laconic/puşcaş de elită/pălărie de cowboy care-i umbreşte figura hispanică. “Hey losers, it’s time!”. Clay le strică subalternilor partida de cărţi menit a ne familiariza cu personajele (amintind de Machete, lui Pooch îi place să vorbească despre el la persoana a treia, Jensen este ireverenţios exersând un joc de umbre chinezeşti îndărătul unui ‘star & stripes’ semi-transparent, cu Godzilla care sodomizează un “patriot” american, ş.a.m.d.), pentru o misiune de rutină: trebuie să indice prin laser de la sol poziţia unei proprietăţi deţinute de un traficant de droguri bolivian pentru livrarea aeropurtată a unui cadouaş teleghidat “boom-bastic” trimis de C.I.A. Doar că peste 20 de copii, folosiţi drept cărăuşi pentru stupefiante, prezenţi în incinta fermei, riscă să devină victime a deflagraţiei ordonate de misteriosul Max (Jason Patric – “Narc”, “The Alamo”), un bad-guy influent, modelat aproape caricatural ca un nemesis al lui James Bond (mâna diformă înmănuşată, asistenta care-l protejează de soare cu umbreluţă, filmările de la radiotelescopul Arecibo din Porto Rico, utilizat deja ca locaţie în James Bond’s “Goldeneye” din 1995, etc.), despre care aflăm ulterior că are pile la vârf în serviciile secrete şi în armata americană, dar este interesat de... eco-terorism, de “snukes” (bombe tip “sonic dematerialisator”, ce au efectul devastator a uneia nucleare dar fără impact asupra mediului înconjurător). Iată o mostră de umor sec în dialogul acestuia cu omul său de încredere Wade (Holt McCallany - “Gangster Squad”, “Blackhat”): Max – “We’re saving the country, doing something for the benefit of the USA.”; Wade – “I was born in Québec.”; Max – “OK. Then we’re saving ‘North’ America.”. Revenim. Rebeliunea cvintetului în tentativa de salvare a copiilor este re-orchestrată de Max şi are ca deznodământ uciderea tuturor acestora şi înfierarea echipei sub acuzaţia de trădare. Asta post-mortem întrucât se presupune că au murit in corpore în timpul acţiunii. Fals... doar că, pentru “The Losers”, odată identităţile lor şterse şi în imposibilitate de a reveni în State, viaţa nu mai e viaţă iar ei îşi găsesc nefericiţi cele mai diverse şi stranii ocupaţii în Bolivia (ex. Cougar şi Jensen – ultimul, adorabil cu tricoul său roz pe care scrie “Go Petunias!” dedicat echipei de fotbal/soccer a nepoţicii - pe o linie de asamblare de... păpuşi). Roque îl avertizează pe Clay (obsedat de a se răzbuna pe Max): “We’re not soldiers anymore... You’re losing men. He won, we lost. Just get us home.”. De altfel, conceptul “The Losers” se nuanţează semnificativ pe întreg parcursul naraţiunii. Intră în scenă Aisha al-Fadhil (Zoe Saldana), alunecoasă şi manipulatoare/expertă în guerilla (de copil a luptat în Afghanistan şi Pakistan)/piercing pe sprânceană, părul negru prins la spate, fizionomie arabă, care sugerează că Max reprezintă un obiectiv comun (pentru Aisha o răzbunare de familie iar pentru cei cinci oportunitatea de a-şi recăpăta respectabilitatea), iar ea este cea capabilă să le pună la dispoziţie resursele pentru anihilarea sa. Ajuns în pragul depresiei (Jensen îi caracterizează starea: a fost “his way of measuring the good he did in this world. Without it, he’s just another loser like the rest of us.”), Clay, militar dedicat cu vechi state de serviciu în beneficiul poporului american, îi convinge pe ceilalţi că este o şansă ce merită speculată şi, odată reajunşi (ilegal) în New Mexico, pun la cale un plan spectaculos de răpire a inamicului (elicoptere deturnate, vehicule blindate, magneţi gigantici, tehnologii de top... zici că Michael Bay a fost angajat ca şi consultant). Operaţiune încheiată cu succes numai că nu Max este cel capturat ci un hard-drive nedecriptabil care îi conţine planurile malefice. În faţa multiplelor obstacole nou apărute, pe un fond conspiraţionist, neîncrederea începe să se instaleze iar trădarea să îşi facă simţită prezenţa (cherchez la femme... “You lose!”) într-un omagiu efervescent adus lui Shane Black (“Lethal Weapon”, “The Last Boy Scout”, “The Long Kiss Goodnight”), filmelor de acţiune cu Sly sau Arnie din anii ’80 şi unor clasice “de comando” din WWII precum “Where Eagles Dare” sau “Kelly’s Heroes”. În pofida mixului reuşit de Actioner şi comedie, filmul nu s-a bucurat de un succes deosebit şi este improbabil să mai existe un sequel, nu datorită lipsei sale de calităţi ci din cauza, cred eu, a două alte motive: 1.) punerea sa în umbră de către blockbusterul lansat cu mare tam-tam în 2010 la doar câteva săptămâni după “The Losers”, tentativa eşuată de revigorare a “The A-Team” (bazată pe serialul din anii ’80 difuzat şi la noi pe vremuri de Tele 7abc) ce a costat peste 110 milioane de dolari şi a încasat în State sub 80; 2.) abordarea ‘ne-patriotică’, incorectă politic, greu de digerat de către spectatorul american (C.I.A., ce continuă să jongleze cu miliarde de dolari bani negri şi să finanţeze, chiar dacă involuntar, terorismul... prezumţie disconfortabilă pentru consumator la câţiva ani după tragedia W.T.C.), mai ales când este pusă într-o formă evident ironică. Exemplul meu favorit? Rocque – “I hope they don’t see us sitting in this bright yellow Pinto.”; Clay – “Are you ashamed to be seen in an American classic?”; Rocque – “Yeah, this is a classic piece of shit.”. Sfatul meu: dacă n-aţi făcut-o până acum, încercaţi cu încredere “The Losers” pentru entertainment. Extra: comentariu audio a creatorilor benzilor desenate (Jock şi Andy Diggle), Making Of (“Zoe and the Losers”), scene tăiate, documentar despre adaptarea comics-urilor (“Action Style Story Telling”), trei mini-documentare “Band of Brothers” (locaţii, antrenamente, filmări scene de acţiune). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
13 August 2016

CHAINED (2012, Canada, r: Jennifer Lynch) – Blu-Ray

Pentru Jennifer Lynch, studiul perspectivelor misogine asupra femeii ca obiect (objet du désir – fetiş/subiect de cult – colector a frustrărilor) reprezintă o adevărată obsesie, manifestată pe diverse paliere în mai toate filmele sale, indiferent că ne gândim la “Boxing Helena”, “Hisss”, “Surveillance” (vezi Video Vault-ul din 30 aprilie 2016) sau proiectele aflate încă în pre-producţie, “XX” (omnibus-ul în care îşi pune semnătura alături de alte două cineaste-paria la Hollywood, Mary ‘American Psycho’ Harron şi Karyn ‘Jennifer’s Body’ Kusama) şi “A Fall from Grace” (în distribuţia căruia, în afara unor nume precum Tim Roth, Vincent D’Onofrio şi Forest Whitaker, este anunţat şi ilustrul său tată, David Lynch). Fără îndoială, “Chained” (recompensat în festivalurile de film Horror, inclusiv Sitges, cu o serie de premii, în special pentru Lynch şi D’Onofrio, interpretul rolului principal), reprezintă cea mai relevantă realizare de până acum a cineastei într-o nişă în care înţelege să traducă eticheta genului, Horror, nu prin “groază” ci, ad litteram, prin... “oroare”. Filmul te înspăimântă nu prin violenţă, simplă consecinţă comportamentală, ci prin disecţia psihanalitică în urma căreia revulsia se naşte organic în spectator prin acceptarea verosimilităţii premizei. Dacă ar fi o poveste destinată copiilor, ea ar putea fi spusă cam aşa: un căpcăun însingurat creşte un orfan cu speranţa că va deveni o creatură după ‘chipul şi asemănarea’ sa doar că acesta ajunge până la urmă să prefere a rămâne om şi nu... mâncător de oameni. Acceptabil, dacă micuţii consumatori de istorioare n-au vreo problemă nici acum cu fraţii Grimm şi cu faptul că Hansel s-a îmbolnăvit de diabet de la atâta turtă dulce iar vrăjitoarea era o canibală cu tendinţe pedofile. Sau cu Ion Creangă şi al său Harap Alb, un erou cam tâmpiţel din moment ce calul trebuie să îi rezolve majoritatea problemelor (fără acesta ar fi ca un tânăr din ziua de azi lipsit de smartphone), care se înhăitează cu nişte derbedei, Setilă & Co., ce distrug ecosistemul, şi care devine în final un monstruleţ aparţinând tipologiei frankenstein-iene (practic, după decapitare, e un cadavru resuscitat prin lipirea artificială a capului de trup)... trecem peste acuzele de necrofilie ce i se pot aduce prinţesei care se culcă apoi cu mortul-viu. Vedeţi, totul ţine de fapt... de perspectivă! Dacă, aşa cum zice Creangă, personajelor indicate anterior “soarele şi luna din cer le râdea”, Jennifer Lynch, probabil mai precoce, înţelege să spună altfel povestea căpcăunului (în acest caz, unul care nu îşi mănâncă victimele): un criminal în serie sociopat, obsedat de femei, transformă un băieţel de nouă ani în sclavul său personal pe care îl ţine completamente izolat de societate până la adolescenţă, sperând că îl poate modela mental şi comportamental după propriile “standarde”. Avertisment: pentru a vă putea da o idee despre consistenţa filmului, spoilerele sunt inevitabile însă vor fi limitate la maximum pentru a nu răpi totuşi cinefilului satisfacţia descoperirii pe parcurs a accentelor de Thriller ce conduc spre twist-ul de final (în continuare aştept versiunea Director’s Cut a lui Jennifer Lynch întrucât modul în care se închide cercul şi se oferă explicaţii ca urmare a întrebărilor apărute pe parcurs, chiar nespuse cu voce tare, este surprinzător, şi sunt convins că ultimul segment ar fi trebuit să arate... mult mai bogat). Oricum, în ciuda lentorii aparente de construcţie a terorii/ororii, nu vă aşteptaţi la o naraţiune cu final previzibil. Deci... prologul, foarte scurt şi sec: un tată grijuliu (Jake Weber - “Dawn of the Dead”, “Meet Joe Black”) îşi conduce copilul, Tim (Evan Bird – Benjie din “Maps to the Stars” al lui David Cronenberg), însoţit de mama iubitoare (Julia Ormond – “Che”, “The Curious Case of Benjamin Button”) la un multiplex de periferie, sfătuindu-i pe ambii ca, la ieşirea din cinema, pentru siguranţă, să revină acasă cu un taxi şi nu cu transportul în comun. Zis şi făcut. După vizionarea unui film ... Horror, renunţând la comanda prin telefon, cei doi se urcă într-un taxi aflat întâmplător în zonă, condus de un bărbat între două vârste, Bob (Vincent D’Onofrio – “Full Metal Jacket”, “Kill the Irishman”). Acesta îi sechestrează în maşină, îi duce în casa sa izolată în mijlocul culturilor agricole (ca şi “Surveillance”, “Chained” a fost filmat în regiunea Moose Jaw din Saskatchewan), unde o ucide pe mamă. Actul 1 (“From now on this is your world. It is only you, me, and them. I will call you Rabbit.”). Micuţul Tim, luat prizonier, devine sclav cu o fişă a postului precis definită: “You will have one job: You do what I say.”. Sclavagismul în secolul 21 nu ni se mai pare acum atât de şocant după expunerea cazului celor peste 40 de persoane din judeţul Argeş... de curiozitate, comparaţi tratamentul aplicat acestora şi sarcinile pe care erau obligaţi să le execute, aşa cum reies din raportul DIICOT făcut public în iulie 2016, cu ce îi precizează - completamente lipsit de orice emoţie - Bob lui Tim (într-un film din... 2012): “You clean up my house... You will serve me breakfast, every morning, for the rest of your life. You will not eat or drink anything without my permission... [etc, etc.- n.a.] If you steal from me, you get a beating. If you try an’ escape, or you don’t keep the house clean, you get a beating. If you make me nervous, or get in my way at all, a beating.”. Firesc, în absenţa stăpânului, băieţelul încearcă să evadeze iar rezultatul este că ajunge pentru mulţi ani să fie pus în lanţuri şi, între patru pereţi, sensibilitatea sa devine mai mult animalică decât umană. Uşor, uşor, în mintea spectatorului încep să se contureze dileme: de ce copilul a fost cruţat (sau, mai exact, de ce maică-sa a fost selecţionată) din moment ce Bob are un pattern foarte bine pus la punct în privinţa tipului de femei pe care şi le procură cu o frecvenţă regulată (“I’m bringing one back.”), simple instrumente de defulare ce sfârşesc prin a fi îngropate de Tim/Rabbit în monstruosul cimitir din subsolul casei şi, până la urmă, ce sau cine este Bob? Aşa cum spuneam, în acest text veti obţine doar răspunsuri evazive sau parţiale însă vă asigur că filmul are grijă să înoade capetele lăsate, pentru moment, libere. Practic, prima parte este menită a ne înfăţişa într-o oglindă distorsionată şi grotescă a realităţii (tragic este că nu o putem ignora ca fiind lipsită de verosimilitate) ‘îngheţul’ emoţional şi evolutiv (din punct de vedere psihologic) al lui Tim, suprapus pe conturarea progresivă a portretului sociopatului.  Deşi nu sunt 100% sigur, cred că Bob se încadrează în această zonă de tulburări de personalitate antisociale, sociopatia, şi nu în cea a psihopatiei, întrucât nu ni se oferă suficiente indicii că factorii genetici ar prevala în faţa celor de mediu (expunerile din flashback-uri cu abuzurile paternale şi forţarea incestului/violarea mamei, dificultăţile de relaţionare în plan emoţional cu Rabbit şi lipsa, altfel incomprehensibilă, de atenţie pentru un plan de rezervă, reprezintă argumente în favoarea opiniei mele). Bob (D’Onofrio, absolut senzaţional în rol) şi-a creat un mod de viaţă solitar în afara societăţii de care se protejează pedant printr-o armură raţională dichisită (comportamentul său în contact cu oamenii este deasupra bănuielilor, monitorizează şi colecţionează cu scrupulozitate orice referire la consecinţele crimelor sale, casa sa “e-o casă cu acorduri ample” înţesată de camere de luat vederi şi senzori de mişcare, întotdeauna în stare perfectă de curăţenie) în care singurul element ce nu merită suficientă atenţie este... el însuşi (se îmbracă şleampăt, preferinţele alimentare sunt proletare iar nevoia de confort casnic aproape de ascetic). În acest context se produce declicul ‘patern’ (tandemul necunoscut tată-fiu luaţi ca pasageri în taxi)... Actul 2 (“Without education, you’re fucked... Cuz it’s important as hell to know shit, otherwise people will, they will walk all over you.”). După nouă ani petrecuţi în acelaşi spaţiu recluziv doar cu Bob şi cadavrele victimelor sale îndelung torturate, sclavul înlănţuit Rabbit (Eamon Farren, actor inclus în distribuţia noului “Twin Peaks”, anunţat pentru anul viitor), beneficiază de o schimbare de tratament din partea stăpânului în... două etape. Cea dintâi: simultan cu perseverenţa în a nuanţa gradual, datorită avansării în vârstă a ambilor (factorul timp este parte a răspunsurilor la multe întrebări), procesul ‘educaţional’ de spălare a creierului (ex. cărţile de anatomie ca lecturi obligatorii, alegerea fetei din albumul de absolvire pe care o perforează cu lama cuţitului, etc.), Bob se concentrează pe tentativa de anihilare a oricărei urme de legătură emoţională cu mediul în care s-a născut Tim prin intoxicare cu informaţii care să susţină ipoteza că a acesta a dispărut definitiv din memoria celor dragi odinioară şi că el reprezintă singura soluţie viabilă. “Do you see anything that says you aren’t my kid? That, that, that... we aren’t family?”. Odată ce consideră depăşită această etapă, monstrul trece la cea de-a doua: determinarea acceptării de către tânar a normalităţii, aşa cum este aceasta definită de reperele trasate de mintea sa bolnavă în conflictul imaginar ‘Bob vs. The World’ (jocul de cărţi cu actele de identitate a femeilor ucise prin care Rabbit - responsabil şi de arhivarea tăieturilor din ziare - arată că a ajuns să cunoască în detaliu fiecare frântură de informaţie legată de acestea este cutremurător). Actul 3 (“Some freedom... get of the chain, get out of the house, get a girl.”). ‘Normalitatea’ nu poate fi susţinută în absenţa iluziei ‘libertăţii’, iar Bob, deja aproape convins că pupilul său îi calcă pe urme (“I guess it is about sex, if sex involves killing... but I haven’t done either.”) începe să îl expună la situaţii în care teoria trebuie să se materializeze practic. “Prove it to me!”. Nu are sens să continui întrucât, până acum, cu certitudine v-aţi format o opinie... dacă vă propuneţi să vizionaţi acest film sau nu (mă îndoiesc de existenţa opţiunii maybe). Fără a aspira la statutul de capodoperă sau de produs cinematografic impecabil, “Chained” îşi are un loc bine meritat în categoria filmelor valoroase, deranjante la nivel visceral, extrem de puternice ca impact, ce, odată văzute, se uită extrem de greu. Note de subsol... muzicale: 1.) Într-un rol secundar, cel al unei prostituate, apare Sierra Swan (fostă componentă a trupei The Black Eyed Peas), căreia Jennifer Lynch avea să îi realizeze videoclipurile “This Thing Called Love” şi “Emotional” în 2012 şi, respectiv, 2014; 2.) Ambientul sonor impresionant: muzica minimalistă îi are ca autori pe specialiştii în Thrillere psihologice din Seattle Climax Golden Twins (“Session 9” al lui Brad Anderson, “The Dark Chronicles” al lui Jake McDowell) iar sound design-ul este semnat de Scott A. Jennings – “Apocalypto”, “Banshee Chapter”; 3.) Pe 26 octombrie, la Club Control din Bucuresti va cânta Chrysta Bell, cea care a colaborat cu David Lynch încă de la “Inland Empire”, într-un happening în care vom avea parte şi de “The Music of David Lynch” pe video. Nu rataţi evenimentul! Extra: final alternativ, scena extinsă “Mary’s Murder”. Tehnic: excelent.

SOM MAN BÄADDAR... a.k.a. DOUBLE SHIFT (2005, Suedia, r: Maria Essen) – DVD

Dat fiind titlul neinteligibil (alternativa engleză a fost postată pe Imdb mult mai târziu) şi coperta ce sugera o producţie infantilă, nu am introdus acest DVD în player decât mânat de curiozitatea de a-i vedea într-un proiect obscur pe doi dintre actorii suedezi actualmente în mare vogă pe plan internaţional: Alexander Skarsgård (“Melancholia” lui Lars von Trier, serialul “True Blood”, blockbusterul “The Legend of Tarzan” din 2016) şi Mikael Persbrandt  (oscarizatul “In a Better World” al Susannei Bier, Beorn în “The Hobbit”, “The Hypnotist” – vezi Video Vault-ul din 2 aprilie 2016). Am descoperit un filmuleţ simpatic ce aparţine unui gen din ce în ce mai rar întâlnit (sau valorificat inspirat): comedia de situaţie. El (Jonas) – tânăr lider de trupă de Rock Alternativ, Ea (Emma) – tânără fană ce se transformă în groupie, o blondă a cărei codiţe amintesc de Harley Quinn în “Suicide Squad”. Generic: un spermatozoid capturat de raza tractoare a ovulului precum Millenium Falcon de către Death Star în “Războiul Stelelor”. Previzibil, El + Ea = Love... rezultat: un bebeluş adorabil, de sex feminin. De fapt, El – şofer de taxi în Göteborg, Ea – prezentatoare TV de rubrică meteo. Părinţi iubitori dar neîndemânatici... El – stresat că firmuliţa făcută cu cei trei prieteni rockeri e aproape de faliment, Ea – stresată de îngrijirea micuţei ce se comportă zi şi noapte ca o vuvuzea auto-alimentată. Intervin medicii. El – trebuie să se ocupe de copil pentru că Ea – este extenuată şi... trebuie să revină în scopuri terapeutice la locul de muncă! Bunicele chibiţează pe margine precum moşii din loja Muppets. El – disperat, ziua copil şi noaptea taximetrie. Ea – înfloritoare, ziua vedetă şi noaptea doritoare de sex. El - devine inovativ cu preţul minciunii (Ea ştie că are grijă de copil acasă iar colegii că s-a îmbolnăvit, iar el, de fapt, se urcă la volan cu fetiţa în dreapta sa), Ea – devine orbită de ambiţia promovării, a creşterii popularităţii şi... salariului. Inevitabil, un accident ruinează jocul duplicitar al lui Jonas şi determină reaşezarea situaţiei pe temelia onestităţii. Cam asta e... Sau nu, deoarece, dincolo de scenele amuzante şi agreabile ce construiesc naraţiunea (cea când tatal închiriază pentru o zi o cameră de hotel pentru a se refugia de pisălogeala femeilor în vârstă rămâne favorita mea), sunt câteva aspecte ce fac acest film interesant prin relevarea implicită a unor diferenţe semnificative dintre noi şi scandinavi în ceea ce priveşte optica asupra creşterii copiilor pe care le ignorăm (ex. vezi cazul copiilor Bodnariu vs. Barnevernet, Serviciul de Protecţie a Copilului din Norvegia, caz fabricat de mass-media şi politicieni populişti în Romania ca o manipulare ordinară cu puternic iz melodramatic). “So, you’re a politically correct parent who share your leave equally?” este întrebarea firească - pentru ei - a biker-ului tătic Jocke (Persbrandt) adresată lui Jonas. În Suedia, concediul de maternitate se poate întinde pe mai mulţi ani şi poate fi împărţit între cei doi părinţi. Mai mult, guvernul dă dreptul la 480 de zile de concediu post-natal, remunerat cu aproximativ 80% din salariul câştigat în mod curent, iar zilele de concediu pot fi folosite până... la împlinirea de către copil a vârstei de opt ani! Filmul vorbeşte discret şi despre replierea bărbatului în raportul dintre sexe (mai bine zis, prejudecăţile) având o tentă lejer matriarhală discutabilă (bărbaţii sunt părinţi mai adecvaţi iar femeile trebuie să-şi asume responsabilităţile familiale majore)... dar, aşa cum spuneam, vorbim de o altă lume pe care nu avem dreptul să o criticăm până nu încercăm să o înţelegem. Ce-ar zice clientul fidel din birtul sătesc de pe lângă Vaslui să audă că nevasta e stresată la cratiţă şi trebuie să se întoarcă la slujbă iar el tre’ să se ocupe de creşterea puradeilor? Mmm? În concluzie, o comedioară minoră dar nu lipsită de interes, deopotrivă datorită ineditului implicaţiilor şi a consistenţei neaşteptate din partea unei poveşti ce se anunţa ca lecturabilă doar pe... fast-forward. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
06 August 2016

A BULLET FOR THE GENERAL a.k.a. QUIÉN SABE? a.k.a. EL CHUNCHO (1966, Italia, r: Damiano Damiani) – Blu-Ray

Verdict personal: capodoperă! Film definitoriu pentru subgenul Zapata Western inventat şi cultivat de către italieni în anii ’60-‘70, Western-ul politic ce nu s-a sfiit a aborda cu detaşare şi/sau cinism subiecte mai puţin confortabile pentru istoria Statelor Unite în opoziţie cu fabrica hollywoodiană de iluzii, calată pe valorile folclorice şi patriotarde - implicit edulcorate - a legendarei cuceriri a Vestului (aici nu mă refer la rebelii Peckinpah, Salkow sau chiar Andrew V. McLaglen, ci – în intervalul temporal menţionat mai sus - la veteranii Henry Hathaway, John Sturges, Burt Kennedy, Edward Dmytryk şi Howard Hawks), subgen mai bogat decât s-ar putea crede la o privire superficială care ar ignora acum, după atâtea decenii, existenţa unor titluri precum “Los siete de Pancho Villa”-1967/José María Elorreta, “Un treno per Durango”-1968/Mario Caiano, “O’Cangaçeiro”-1969/Giovanni Fago, “Vamos a matar, compañeros”-1970/Sergio Corbucci, “Pancho Villa”-1971/Eugenio Martin sau... “Giù la testa”-1971 al maestrului Sergio Leone. Alegorie despre implicarea Statelor Unite în politica internă a ţărilor din America Centrală şi de Sud, “Quién sabe?” (“Cine ştie?”, în spaniolă), titlu ce pleacă de la replica de final al lui El Chuncho care nu a fost tradusă deloc întâmplător în versiunea americană prin “I don’t know.” (“Nu ştiu.”), are o densitate şi consistenţă rarissime în cazul unui Western Spaghetti, pentru a cărui descifrare sunt obligatorii mai multe vizionări. Filmul, aşezat pe muzica lui Luis Bacalov (autorul OS-ului la “Django” cel original), care l-a avut pe Ennio Morricone ca “Musical Superviser”, trebuie lecturat cu atenţie, succesiv, pe trei paliere: ficţiunea cinematografică – istoria – implicaţiile ideologice. Pentru inteligibilitatea analizei, voi încerca să le separ deşi nu este deloc simplu. Începem cu a.) POVESTEA şi ai săi eroi (nu se mai pune problema de evitat spoilere întrucât pelicula este deja disecată în detaliu pe numeroase surse on-line accesibile fără restricţii). Pe fondul execuţiei sumare a unor civili, o voce din off plasează acţiunea între 1910 şi 1920 într-un Mexic ajuns în haos datorită conflictelor interne. Un american nesimţit cu ţinută de gangster pedant, o atitudine şi comportament ce indică un aer de superioritate faţă de localnici şi având o figură de tinerel imberb, Bill Tate (interpretat de tânărul actor de origine columbiană Lou Castel, mai târziu un favorit al cineastului Wim Wenders, dar, în acest caz, recomandat de colaborările cu Marco Bellocchio şi Liliana Cavani în dramele “I pugni in tasca”-1965 şi, respectiv, “Francis d’Assisi”-1966), se îmbarcă, aparent la întâmplare, într-un tren spre Durango, dar este clar că blondul impasibil are o misiune precisă şi urăşte că trebuie să o aducă la îndeplinire tocmai în Mexic. Nu are cum să ajungă la presupusa destinaţie deoarece banda traficantului de arme El Chuncho Munoz (Gian Maria Volontè – “A Fistful of Dollars”, “For a Few Dollars More”, “Faccia a faccia”) blochează garnitura într-o ambuscadă şi, în lipsa opoziţtiei din partea escortei formate din ‘Rurales’ imbecili şi prost pregătiţi (Guardia Rural, proto-jandarmerie ce a funcţionat între 1861 şi 1914), o jefuieşte de armele şi muniţiile transportate, pentru a i le vinde Generalului Elias (respectatul actor mexican Jaime Fernández... ‘Vineri’ în “Robinson Crusoe” al lui Luis Buñuel din ’54 şi ‘Golden Lance’ în “La bataille de San Sebastian” al lui Henri Verneuil din 1968), lider a Revoluţiei care îşi continuă neabătut lupta împotriva sistemului opresiv. Pasagerul american le dă o mână de ajutor atacatorilor şi este adoptat de banditii ahtiaţi după bani şi dornici permanent de... fiesta, din mijlocul cărora, o figură aparte o reprezintă doar idealistul frate vitreg al lui Chuncho, credincios şi revoluţionar sufletist, propovăduitor a dragostei între semeni şi a respectului pentru morţi dar, altfel, un ucigaş în masă în numele poporului: El Santo (Klaus Kinski, cu o listă impresionantă de Euro-Western-uri la activ, printre care “Der letzte Ritt nach Santa Cruz”-1964, “For a Few Dollars More”-1965, “Ognuno per sé”-1968 şi “Che botte ragazzi!”-1975), sociopat memorabil în scena în care, îmbrăcat în straie monahale, masacrează soldaţii cu cocktailuri explozive. În fapt, gringo-ul de peste graniţă, acum poreclit de Chuncho ‘Niño’, ce clamează că nu-l interesează alcoolul, tutunul sau femeile ci doar banii, se dovedeşte un strateg şi tactician admirabil în suita celor trei atacuri sângeroase asupra cazarmelor şi forturilor armatei mexicane, soldate cu zeci de victime dar şi cu o cantitate entuziasmantă de marfă ‘vandabilă’. Aflând că în San Miguel comunitatea locală a pus stăpânire pe oraş, trupa decide să benchetuiască alături de aceasta însă... iobagii vor pământ: bem, bem dar mai întâi tre’ să-l omorâm pe boierul Don Felipe (Andrea Checchi – “Black Sunday”/1960 al lui Mario Bava, “Waterloo”/1970 al lui Serghei Bodnarciuk), cel care ne asupreşte şi ne ţine în mizerie. Intermezzo feminist: Adelita (Martine Beswick – James Bond’s “From Russia With Love” şi “Thunderball”), membră cu drepturi depline a găştii, se revoltă când Niño o salvează de la viol pe boieroaică (Carla Gravina, pe atunci soţia în viaţa reală a lui Volontè) după ce gringo, în mod repetat, i-a ignorat avansurile. Fără folos... şi ajungem la, probabil, cea mai importantă scenă în care Gian Maria Volontè îşi dă reala măsură a uriaşului său talent (subevaluat acum în mod întristător) format la Accademia Nazionale d’Arte Drammatica Silvio D’Amico din Roma (ce-i numără printre absolvenţi pe Anna Magnani, Vittorio Gassman, Monica Vitti, Lina Wertmüller şi Nino Manfredi), demonstrat pe scenele de teatru milaneze încă de la vârsta de 17 ani(!) în piesele lui Dostoievski, Goldoni, Cehov sau Shakespeare, înainte de a deveni o vedetă a culturii Pop prin apariţiile în filmele lui Sergio Leone: discursul apropo de leadership şi administraţie locală (despre nevoia de stabilitate, origini sănătoase, educaţie, etc.) ţinut în faţa locuitorilor din San Miguel. Euforia instalată printre cetăţenii analfabeţi dar entuziaşti îl cuprinde şi pe Chuncho care decide, îmbătat de notorietate şi de respectul arătat de plebe, să opteze ‘revoluţionar’ pentru a apăra alături de aceasta oraşul, în loc să livreze contra cost armele Generalului. Spre enervarea americanului, care îi manipulează pe ceilalţi (cu Adelita în frunte) să dilească inclusiv mitraliera preţioasă capturată accidental şi să abdice de la idealurile nobile pentru a-şi încasa banii. Plecat de unul singur în urmărirea lor, El Chuncho îl lasă pe El Santo în cătun cu promisiunea că se va reîntoarce cu hardware-ul însă, pe parcurs, om fiind, ajunge să îşi continue călătoria pentru a încasa 5000 de pesos de la Generalul Elias. Intermezzo masculin: după ce îl doftoriceşte de malarie cu mescal pe gringo, Chuncho se prinde că, în afară de o oglinjoară (posibil şi un ruj de buze, n-am detectat), în geanta-i cochetă, Bill Tate are şi un glonte din aur... dar acesta e doar un “lucky charm”. Prietenia rezistă. Ajunşi la cartierul general, mexicanul şi-o fură pe bună dreptate (a ajuns să vândă arme Revoluţiei în condiţiile în care San Miguel a rămas neprotejat şi întreaga populaţie a fost decimată) dar americanul îi bagă aurul ‘norocos’ în cap generalului, apoi un glonte dintr-un material mai ieftin în pieptul lui El Santo, preocupat să îşi omoare fratele trădător al cauzei, şi se cară rapid în Ciudad Juárez (oraş apropiat de El Paso, USA, traversat de Rio Bravo, de unde putea ajunge rapid peste frontieră) ca să-şi încaseze recompensa valorând de 20 de ori mai mult decât orice visaseră pentru vânzarea armelor bandiţii-revoluţionari... la un loc. Un meeting de final între cei doi protagonişti este inevitabil însă nu mă voi opri asupra lui deoarece depinde din ce perspectivă îl priveşti, a americanilor sau a restului lumii (conform celor două versiuni cinematografice existente). Trecem de aici (pentru cine a avut răbdarea să lectureze) la contextul în care se plasează ficţiunea... b.) ISTORIA. Trebuie să începem cu cineastul Damiano Damiani, “a bitter moralist hungry for old purity” (după cum l-a definit Pier Paolo Pasolini), absolvent a prestigioasei Accademia di Belle Arti di Brera din Milano şi membru a Grupului de la Veneţia alături de... creatorii de comics-uri Hugo Pratt (“Corto Maltese”), Fernando Carcupino (“Sergeant Kirk”) şi Dino Battaglia (“Pecos Bill”). Este foarte posibil ca migrarea multora dintre aceştia spre Argentina să fi amplificat interesul cineastului pentru şocul/conflictul între culturi, clase sociale şi civilizaţii, deoarece nu trebuie uitat că, în momentul premierei lui “Quién sabe?”, Damiani încă nu avea aura de cineast/comentator acid la adresa realităţilor sociale şi politice atât de apreciată ulterior de experţii în arta cinematografică. “Il giorno della civetta”/1968 – patru premii David di Donatello, “Confessione di un commissario di polizia al procuratore della repubblica” (premiul de regie la Moscova în 1971), ca să nu mai vorbim de serialul “Caracatiţa” cu Michele Placido, aveau să vină ceva mai târziu şi, din acest punct de vedere, “Quién sabe?” trebuie perceput ca un precursor, o piatră de hotar între două perioade complet diferite a carierei sale. Revenim la fundalul istoric pe care se desfăşoară acţiunea filmului propriuzis, Revoluţia Mexicană (1910-1920), ce a modificat ireversibil naţiunea, sub toate aspectele sale, în secolul XX. Nu voi insista pe răsturnarea regimului de 35 de ani a latifundiarului Diaz care a dus la conflicte între facţiunile elitiste având ca finalitate insurecţia agrară ci trec la anii conducerii sub Venustiano Carranza (al cărui nume apare scris în film, cu creta, pe vagoanele trenului), cel care l-a determinat pe Huerta să plece în exil şi apoi, la finele Războiului Civil, i-a bătut rău de tot cu armata sa Constituţionalistă la Celaya pe Emiliano Zapata şi pe Pancho Villa (cel din urmă reuşise să îi enerveze oricum groaznic pe americani după raidul din Columbus, New Mexico, în urma căruia a fost trimisă în sierrele din Chihuahua “The Punitive Expedition”, condusă de Generalul Pershing). Şi acum începem să ajungem la diferenţele de nuanţă între realitatea istorică şi film: Carranza a fost sprijinit de masele populare în reformele sale sociale, agricole, educaţionale, egalitariste, militare, religioase, cu puternice accente... naţionaliste. Nici măcar el nu a fost în măsură să aplice tot ce deriva din nou redactata Constituţie a Mexicului (1917), valabilă şi în prezent(!), astfel încât nu avea cum să fie perceput de către majoritate ca un ‘duşman a poporului’. Este adevărat însă că şi-a propus să facă curăţenie în ce-i priveşte pe contestatarii a căror cauză nu mai era clar definită, nici măcar pentru ei înşişi (un fel de-a spune...), iar agenţii săi au fost expediaţi pe teren pentru a-i elimina, printre alţii, pe liderii ‘Villistas’ şi ‘Zapatistas’, adepţi a Convenţiei de la Aguascalientes (atât Zapata cât şi Colonelul Felipe Angeles, mâna dreaptă a lui Villa, au fost asasinaţi în decursul anului 1919). La fel de adevărat este că autorităţile SUA (C.I.A. y compris) şi-au protejat investiţiile din Mexic susţinând financiar regimurile care s-au succedat la putere sau intervenind agresiv pentru stoparea aprovizionării cu arme, mai ales din partea germanilor (“incidentul Ypiranga”). Nu întâmplător toţi mexicanii din film sunt fani a brand-ului... Mauser (modelul ce apare curent în “Quién sabe?” este ‘spaniolul’ M1893). Pare însă verosimilă şi ideea unei contra-acţiuni de natură economică ţinând cont de faptul că americanii ar fi preferat să le vândă ei vecinilor din sud mai multe produse din gama Colt, Winchester şi Gatling (mitraliera lui Chuncho este un Hotchkiss M1909). Ne îndreptăm spre final, mai exact spre legitimitatea de good-guy a Generalului rebel Elias, personaj fictiv ce nu poate fi asociat cu Plutarco Elías Calles, militarul Constituţionalist care avea să devină al 40-lea Preşedinte a Mexicului, şi care, mai degrabă, trebuie privit ca o chintesenţă simbolică a rebeliunii de stânga şi un clin d’oeil la adresa lui Zapata (ucis similar, în timpul unei negocieri de achiziţii de armament, de către acoliţii lui Guajardo, un fidel al lui Carranza, care, precum Niño în film, a fost recompensat cu 100,000 de pesos pentru actul de bravură). Ca să nu mai vorbim de trimiterea explicită (antrenamentul din satul de refugiaţi) la femeile zapatiste conduse de Margarita Neri. Şi uite aşa, suntem înclinaţi să săpăm mai adânc pentru a ajunge la... c.) IDEOLOGIE. Autorul scenariului este Franco Solinas, activist politic comunist ca şi Gian Maria Volontè, proaspăt nominalizat la Oscar în 1966 pentru “La battaglia di Algeri”, al cărui evoluţie în cinematografie este indisolubil legată de cea a regizorului Gillo Pontecorvo. Atras ca fluturele de lampă de confruntările violente în momente politice importante ale istoriei (în “Cineaste”, John Michalczyk spunea despre el că întotdeauna “walked the tightrope between politicized fiction and fictionalized politics.”), Solinas s-a dovedit adeptul filosofiei de lucru al lui Roberto Rossellini (pentru care a realizat adaptarea după Stendhal “Vanina Vanini”-1961), cel de a scrie în baza unei documentări complexe care, în paralel cu elementele de ordin emoţional, să reliefeze subtilităţile contextului politic şi social în care plasează o anume acţiune. Un singur exemplu referitor la scurtul intro din off din “Quién sabe?” care face referire la haosul din Mexic: acesta se instaurase cu adevărat şi era în principal de natură socialistă (ex. după preluarea controlului în 1915 în Yucatan, Salvador Alvarado a format Partidul Socialist, a naţionalizat proprietăţile pe care le-a redistribuit echitabil ţăranilor în loturi cu suprafeţe mai reduse) însă definirea acestuia de către scenarist (ce avea deja în CV experienţa cu “The Big Countdown” a.k.a. “La resa dei conti” al lui Sergio Sollima) nu este una schematică şi simplistă întrucât apelează la un arsenal uluitor de variat de abordări, de la umorul scrâşnit (scena cu ‘ţăranul nu e prost destul până nu e şi fudul’ cu aducerea latifundiarului cu nemaivăzutul automobil pentru execuţia publică... acesta nu trebuie ucis fiindcă le-ar fi făcut ceva rău ci pentru că n-a contribuit cu nimic să le fie mai bine săracilor) sau violenţa extremă (colectivizarea răzbunării) şi până la trimiteri ceva mai subtile, precum tonul predominant dialectic, caracteristic Marxismului (confruntarea dintre El Chuncho şi El Santo), nuanţele Existenţialiste pe care le întâlnim şi în “High Noon”-1952 al lui Fred Zinneman sau “Il grande silenzio”-1968 al lui Sergio Corbucci (autenticitatea ce valorizează libertatea individuală... schimbarea discretă de macaz de la dialectică la dualismul lui Albert Camus – apropo de portretizarea lui Bill Tate şi Chuncho - şi la omul “condamnat să fie liber” a lui Jean-Paul Sartre) sau critica introdusă aproape subversiv a poziţiei lui Elia Kazan în ceea ce priveşte “Viva Zapata!” din 1952 (pentru a evita înscrierea sa pe Lista Neagră a Hollywood-ului, fostul comunist Kazan a renunţat la scenariul iniţial a celor doi comunişti deja marginalizaţi, Marguerite Roberts şi Lester Cole, în favoarea celui mai corect politic scris de John Steinbeck, şi apoi a promovat personal timp de un deceniu filmul ca fiind unul anti-comunist). De asemenea, nu trebuie să omitem faptul că Solinas nu avea cum să se simtă izolat în efortul de a-şi îngloba convingerile în transcrieri cinematografice din moment ce blocul comunist începuse să îşi producă propriile Western-uri ‘roşii’. În acelaşi an cu “Quién sabe?” a avut premiera în Germania de Est “The Sons of Great Bear” a.k.a. “Die Söhne der großen Bärin”, adaptarea cărţii antropoloagei comuniste Liselotte Welskopf-Henrich, primul dintr-o serie cu pattern-uri uşor identificabile, în care culturistul iugoslav/sarb Gojko Mitic (în anii ’70 devenit Ulzana iar post-2000... Winnetou), interpreta în mod constant rolul de erou indian care trebuie să îşi protejeze ‘râul, ramul şi neamul’ luptând împotriva diverşilor asupritori (militari nemiloşi, imperialişti vorace, colonişti imorali, poliţişti/şerifi corupţi). Solinas a fost un mare admirator a umanistului Marxist, pan-Africanistului şi filosofului pasionat de psihopatologia colonizării, francezul Frantz Omar Fanon (susţinător a Războiului Algerian pentru Independenţă), adept al principiului că violenţa poate elibera “băştinaşii de complexul lor de inferioritate”, dar, pentru italian, asta nu înseamnă că promotorii ei, localnicii, trebuie înălţaţi în slăvi sau prezentaţi drept super-eroi. Destul. Cred că am inventariat suficiente elemente pentru a îmi justifica afirmaţia de la început în ceea ce priveşte consistenţa acestui film care se diferenţiază net de plutonul de Western-uri pur consumeriste şi de necesitatea, în măsura în care există interesul, a mai multor vizionări pentru o analiză mai amănunţită. Dar, “Quién sabe?”. Extra: “A Bullet for the Director” (interviu de cinci minute cu Damiano Damiani) plus un DVD bonus cu “Un attore contro”, documentar foarte interesant despre Gian Maria Volontè. Tehnic: excepţional (conţine atât versiunea internaţională de 118’ cât şi cea destinată pieţii americane de 115’).

IOAN BIG
30 Iulie 2016

TAXIDERMIA (2006, Ungaria/Austria/Franţa, r: György Pálfi) – Ediţie “Tartan”/DVD

Taxidermia = împăierea animalelor moarte în scopul de a fi prezentate public. În ceea ce priveşte prezervarea oamenilor defuncţi, în funcţie de gradul de sofisticare a tehnicilor utilizate, termenii sunt ceva mai diverşi, de la mumificare la îmbălsămare, dar asta numai dacă pleci de la prezumţia că omul reprezintă o creaţie superioară a divinităţii sau a Mamei-Natură (depinde de convingerile personale) şi nu doar un animal ceva mai evoluat a cărui existenţă este fundamental determinată de impulsurile viscerale. Reprezintă omul o operă de artă a naturii ce ar merita, prin intermediul unor exemplare selectate, conservată şi expusă publicului în muzee? De ce Venus din Milo sau David al lui Michelangelo, burghezii din Calais a lui Rodin sau femeia aşezată a lui Henry Moore trebuie să fie din marmură, bronz, lut sau alamă, de ce artistul n-ar folosi mai adecvat direct materialele naturale... organice, furnizate chiar de către modelul care îl inspiră? Prin esenţa sa profund deranjantă, îndrăzneala de a aborda cinematografia de artă din perspectiva Body Horror a fost şi rămâne, după ştiinţa mea, extrem de rară (doar David Cronenberg şi David Lynch pot fi menţionaţi ca precursori prestigioşi), mai ales în atmosfera rarefiată a noi ‘corectitudini politice’ post-2000, când experimentele relevante de acest gen pot fi numărate pe degetele de la o mană (trilogia lui Tom Six “The Human Centipede”, strălucitoarea speculaţie estetică a surorilor Soska “American Mary”, apoi “Excision” al lui Richard Bates Jr., “Antiviral”-ul lui Brandon Cronenberg (deh, fiul lui taică-său), precum şi patru-cinci segmente din antologia “The ABCs of Death”... pentru cele din urmă vezi Video Vault-ul din 2 august, 16 august, 9 mai, 26 iulie, toate din arhiva anului 2013). Aş vrea să clarific în prealabil câteva aspecte menite a vă uşura decizia... dacă merită să încercaţi să vizionaţi propunerea vecinilor noştri pentru premiul Oscar: 1.) “Taxidermia” este un film de artă ce nu se adresează consumatorului uzual de Pop culture (includ aici şi filmele “de groază” create pe bandă rulantă pentru a genera încasări rapide în multiplexuri); 2.) Nu este lung (doar 90’) însă, incontestabil, va solicita atenţia spectatorului întrucât naşte în mintea şi în... subconştientul acestuia foarte multe întrebări pentru care nu există răspunsuri decât la nivel subiectiv; 3.) Deşi sau... mai ales pentru că este splendid pus în scenă (nu neapărat că asta ar avea relevanţă dar bugetul alocat s-a apropiat de cinci sute de milioane de forinţi) şi susţinut de muzica brazilianului Amon Tobin, nu trebuie omis că aparţine nişei cinematografiei extreme (cred că Takashi “Ichi the Killer” Miike l-ar simpatiza fără rezerve pe Pálfi) care îl face înfiorător de greu de consumat în lipsa unui “antrenament” prealabil în acest spaţiu cultural. Credeţi-mă, aici nu e vorba de un enunţ generat de aroganţă sau de o superioritate asumată stupid de către subsemnatul ci de avertismentul că modul şocant în care este tratat ansamblul narativ poate umbri, la o parcurgere superficială, ceea ce reprezintă “Taxidermia” în fond: o metaforă în trei acte/parabole a istoriei Ungariei începând cu WWII, un omnibus inedit în care, prin intermediul episoadelor/experienţelor din viaţa unor bărbaţi uniţi indisolubil prin fondul genetic, relatate într-un mod minimalist, fără emfază şi cu o ambiguitate căutată, suntem expuşi ororilor generate de evoluţia alienantă a individului în societatea est-europeană a secolului XX. Să facem o scurtă trecere în revistă înainte de a adăuga alte comentarii (poate, de prisos). Actul 1. Al Doilea Război Mondial (localizare spaţio-temporală nedefinită... să zicem anii ‘40). Soldatul Vendel Morosgoványi, ordonanţă a unui locotenent ce are şansa să privească războiul de acasă (o locuinţă complet izolată în pust(ă)ietate), alături de nevasta casnică şi de fiicele sale necioplite, nu este altceva decât un tânăr neprihănit, abia ieşit din adolescenţă, căruia natura îi tot dă, firesc, imbolduri de natură sexuală. Comportamentul său social este impecabil: ‘profesional’ vorbind, poate fi caracterizat de Öreg Balatony Kálmán, superiorul satisit, drept un ins ascultător, ce îndeplineşte fără crâcnire ordinele (taie lemnele exact la dimensiunile cerute, îngraşă porcul în mod conştiincios, se asigură că apa din cada de lemn are temperatura corectă pentru îmbăierea fetelor), nu se plânge că doarme într-un şopron îngheţat (am omis să menţionez că povestea se întâmplă în timpul unei ierni crunte), plasat între coteţul porcului şi budele din fundul curţii şi... nu face mare pagubă la casa omului. Natura animalică a lui Vendel îşi cere însă drepturile iar acesta, din lipsa de oportunităţi de satisfacere sexuală, se rezumă timid la fi, în plan raţional, un “Peeping Tom” onanist, şi, în cel al fanteziei, “Fetiţa cu chibrituri” al lui H.C. Andersen (rugăminte adresată celor care vor vedea filmul: recitiţi după aceea povestea lui Andersen... parabola va deveni mai mult decât evidentă... “vrei ca pentru tine să presar cerul cu stele?”). Descătuşarea se consumă pe frontiera dintre realitate şi imaginar (izul zoo/necrofiliac nu poate fi ignorat) prin actul sexual violent consumat în cada de lemn în care sunt depozitate şuncile porcului tăiat de sărbători, între tânărul obsedat de “căldură” şi “scroafa” de nevastă a ofiţerului, în urma căruia primul primeşte un glonte în ţeastă iar cea de-a doua dă naştere unui băieţel exagerat de dolofan al cărui cordon ombilical este tăiat cu un cleşte de cuie. Actul 2 (anii ’60-’70, cei ai Războiului Rece şi izolaţionismului). Atmosfera de comedie neagră dusă la absurd dincolo de Ionesco şi Kafka se accentuează. Bastardul adoptat odinioară de locotenent, supraponderalul Balatony Kálmán, a devenit o mare speranţă a sportului. Cum... care sport? Mâncatul sportiv! Principiul de bază? “Să ai un volum mai mare decât propria măsură.”. Mănânci-vomiţi-mănânci-vomiţi... cât mai repede, cronometrat. Simplu, tot înainte spre performanţa absolută! În ciuda unui accident petrecut în timpul Spartachiadei armatelor prietene (la care asistă ca invitate speciale medaliata cu aur la categoria “Ouă tari” şi câştigătoarea la proba de “Cârnăciori cu fasole” de la Întâlnirea Mondială a Tineretului Comunist) care îl scoate în afara lotului, nutrind încă speranţa că mâncatul va deveni în viitor sport olimpic, Kálmán continuă să se antreneze benefiicind de susţinerea nevestei sale Gizi (deja vedetă consacrată a îndopatului comunist), alături de care, pentru a face pe plac tovarăşilor ruşi, înfulecă dintr-o tavă de tablă în formă de stea sovietică 45 de kilograme de caviar... roşu (la un chef de celebrare a două decenii de la înăbuşirea Revoluţiei din 1956). La maternitate, deschide ochii firavul băieţel a cuplului ce pare a avea de la început retincenţe în a suge proteine de la sânul dădacei. Actul 3. Timpul prezent. Balatony Lajoska, un blond filiform, timid şi asocial, îşi împarte timpul între profesia de taxidermist şi îngrijirea tatălui, Kálmán, ajuns un monstru grotesc (monument închinat consumerismului ce aduce cu Jabba the Hutt), imobil din cauza obezităţii, obsedat de a-şi antrena pisicile în a îngurgita cantităţi industriale de unt. Părăsit de Gizi (ajunsă antrenoare a lotului american de mâncat la Olimpiada de la Los Angeles... constatarea “românii cu siguranţă au fost acolo” aminteşte că Ungaria s-a numărat printre naţiunile care au boicotat acea ediţie), măcinat de frustrări, îşi terorizează progenitura dincolo de limita suportabilului. Evadate accidental din celulă, felinele uriaşe, înebunite de perspectiva de a consuma carne, îl atacă iar, într-una din seri, Lajoska îl descoperă eviscerat, cu animalele molfăindu-i organele interne. Fără vreun chef de a-şi continua viaţa lipsită de sens, tânărul împăiază atât pisicile cât şi pe taică-său, după care sfârşeşte prin a se automutila şi a deveni la rândul lui o statuie împăiată într-o galerie de muzeu (pentru localizare, în cadru apare faţada de bazalt a MUMOK din Viena). Premiat pentru regie la TIFF (Transilvania International Film Festival, Cluj-Napoca), “Taxidermia” este un exerciţiu impresionant de estetică a urâtului în care György Pálfi dovedeşte abilitatea rară de a jongla simultan în mod inspirat şi original cu un număr substanţial de ingrediente a Horror-ului: singurătate, alienare, visceralitate, lăcomie, perversitate, cruzime, revulsie. Extra: Making Of (42’). Tehnic: excelent.

HÄXAN a.k.a. WITCHCRAFT THROUGH THE AGES (1922, Suedia, r: Benjamin Christensen) – Ediţie “Tartan”/DVD

Gore, carnalitate, violenţă, sadism, blasfemie? Călugăriţe isterice, bebeluşi nebotezaţi aruncaţi la fiert într-un ceaun, orgii cu vrăjitoare despuiate şi demoni pofticioşi? În 1922, într-un film de acum aproape 100 de ani? Vă daţi seama? Doar un scandinav ar fi putut fi responsabil pentru acest act de curaj. Iar pe autor puteti să îl vedeţi nu doar în propria sa peliculă ci şi în rolul lui Claude Zoret din “Michael” a concetăţeanului său Carl Theodor Dreyer (1924). Cenzurat sau interzis timp de mai multe decenii în afara Suediei, având la bază un scenariu conceput între 1919 şi 1921, inspirat de “Malleus Maleficarum” (“Der Hexenhammer”), cartea de căpătâi a oricărui vânător de vrăjitoare scrisă de clericul Catolic german Heinrich Kramer în 1486, şi de “Compedium Maleficarum” al lui Francesco Maria Guazzo, publicată la Milano în 1608 (de aici este extrasă ilustraţia cu oamenii pupându-l în fund pe Satana), “Häxan”, cel mai costisitor film mut din istoria cinematografiei scandinave, este un documentar în patru părţi şi şapte ‘tablouri’ vivante pe care autorul său l-a definit ca “a presentation from a cultural and historical point of view in 7 chapters of moving pictures”... “vrăjitoria în istoria misticismului”. Acest DVD-ul conţine, din fericire, ambele versiuni, cea originală, de aproximativ 105’ la standardul actual de 24 de frameuri/secundă (la premieră a avut 122’ cu frecvenţa de 18 fr/sec), cu muzica compusă prezumtiv (informaţia nu a fost confirmată niciodată oficial) de către danezii Launy Grøndahl şi Emil Reesen, reimaginată aici de Geoff Smith şi, respectiv, Bronnt Industries Kapital (proiectul lui Guy Bartell), şi cea scurtată la 76 de minute prin înlocuirea cartoanelor intermediare, vehicule a textului explicativ, cu naraţiunea din off a unuia dintre cei mai importanţi reprezentanţi a Generaţiei Beat, William S. Burroughs (“Naked Lunch”, trilogia “Nova”), suprapusă peste un OST Bop-Jazz (cam anarhic) compus de către percuţionistul Daniel Humair şi interpretat de un cvintet în care, alături de autor, performează Guy Pedersen (dublu bass), Bernard Lubat (orgă), Michel Portal (flaut) şi Jean-Luc Ponty (vioară)! Dintr-un preambul diversionist (“C1: Sources”), prezentat într-o manieră foarte seacă în care ni se explică originea credinţei în spiritele rele ca rezultat a “naivităţii” civilizaţiilor primitive în ceea ce priveşte optica păgână asupra “misterul Universului”, susţinută vizual de documente, ilustraţii de arhivă şi simulări cosmogonice (ex. viziunea egiptenilor asupra lumii descrisă de Gaston Camille Maspero), Benjamin Christensen trece la demonii care, în superstiţiile din epoca feudală, îşi aveau rezidenţa în centrul Pământului (“C2: 1488”), pentru a ajunge la o serie de viniete cinematografice (vrăjitoarea ce zboară spre întâlnirea cu colegele de breaslă, Satana – jucat de însuşi cineastul – care duce în ispită o soţie şi apoi terorizează un grup de călugări, o femeie care achiziţionează o licoare chipurile magică, ‘de îndrăgostire’, ş.a.m.d.) care apelează la o serie de efecte speciale neaşteptate (inclusiv animaţie stop-motion). Cel mai consistent segment al documentarului se construieşte plecând de la cazul unei bătrâne acuzate de practici demonice de către familia unui muribund şi este dedicat detalierii modului în care erau tratate femeile suspecte de vrăjitorie în Evul Mediu (“C3: The Trials”). Torturată, aceasta îşi recunoaşte vina şi nu numai că explică chinuită modul în care se desfăşoară Sabaturile vrăjitoarelor de sâmbătă noaptea sau că a dat naştere unor copii diavoleşti cu formă insectoidă desprinşi parcă din scrierile lui H.P. Lovecraft ci îşi denunţă şi câteva acolite, printre care se numără două dintre femeile din familia care a pus-o sub acuzare (“C4: The Torture”). În următoarele minute (segmentele 5 şi 6), cineastul se ‘concentrează’ pe a furniza argumente cenzorilor care să interzică difuzarea filmului în cinematografe datorită pronunţatelor accentelor anti-Catolice. Clerul este prezentant ca un amalgam de barbari puturoşi, interesaţi mai degrabă de rafinarea practicilor sadice decât de propovăduirea credinţei, în numele fantasmelor vânătorii de vrăjitoare şi de eretici. Femeile nu sunt cruţate întrucât călugăriţele (e suficient ca Maica Stareţă Cecilia să cedeze influenţei Diavolului) cad pradă unor deviaţii comportamentale ce conţin deseori accente de umor involuntar (ex. nebunia dansului în mănăstire). Tributar conceptelor freudiene, Christensen revine spre final (“C7: 1921”) la tonul serios prin formula potpuriului alcătuit din sketch-uri diverse (cleptomanul, isterica, somnanbulul) pentru a sublinia, renunţând în anumite momente chiar şi la “al patrulea zid”, cel cu spectatorul, cu un sarcasm neaşteptat, că, în epoca modernă (începutul secolului 20), suspiciunea de vrăjitorie este asociată îndeosebi cu persoanele cu probleme psihice ce necesită tratament medical şi nu... religios. Duşurile reci sau lobotomia din ospiciu au înlocuit ‘ştiinţific’ învechitele metode de tortură inchizitoriale... iar zburatul cu aeroplanul pe cel cu mătura. Valoarea filmului, exegeză a efectului devastator a utilizării manipulării religioase - cu ipocrizia şi misoginismul aferente - pentru limitarea libertăţii de gândire, opinie şi expresie, care, în sine, trebuie privit ca o legendă a Horror-ului mut, este incontestabilă atâta vreme cât rămâne una dintre primele opere cinematografice care au utilizat într-un registru neaşteptat de sofisticat reinterpretarea artistică pentru ilustrarea unei teme cu caracter documentar... Docudrama (nu trebuie să uităm că “Nosferatu” al lui Murnau şi “Dr. Mabuse” al lui Fritz Lang, prezentate publicului în acelaşi an, 1922, anunţau de la bun început spectatorul că sunt pure ficţiuni, iar “La passion de Jeanne d’Arc” al lui Dreyer avea să aibă premiera abia în 1928) ce rezistă remarcabil de bine la trecerea timpului prin densitatea narativă şi punerea măiastră în scenă. Nu mă pot abţine de la o observaţie niţel tendenţioasă: americanii, în tentativele lor agasante (uneori) dar pe care le putem înţelege, de a-şi ‘betona’ fundamentul civilizaţiei şi culturii lor anemice istoric, o tot bâzâie că “Nanook of the North” al lui Robert J. Flaherty, făcut public la puţin timp înainte de “Häxan” în 1922, este prima Docudramă din istoria cinematografiei. Le reamintesc simplu că: 1.) NU poate aspira să se compare calitativ, nici ca fond şi nici ca formă, cu “Häxan” (indică muncă şi efort şi nu neapărat un talent strălucitor sau o viziune aparte); 2.) NU a fost primul întrucât neamţul Arnold Fanck realizase deja “Das Wunder des Schneeschuhs” în 1920. Ca să mă protejez, mi-am găsit câte un aliat involuntar pentru fiecare punct: 1.) Max Brooks (fiul lui Mel şi autorul bestsellerului “World War Z”), care scrie hlizindu-se cu gura până la urechi în a sa carte “The Zombie Survival Guide” în 2003 că personajul principal, Nanook, “starved to death a year after that documentary was shot”, în linia numeroaselor acuze adresate lui Flaherty că a ‘fabricat’ multe dintre scene (spre deosebire de el, “Häxan” adoptă din start o atitudine onestă) şi 2.) Quentin Tarantino, care a administrat câteva palme serioase peste fălcuţele hollywoodiene insistând în “Inglorious Basterds” pe munca lui Fanck, în special pe “Die Weißse Hölle vom Piz Palü”. Sper că... q.e.d. Dacă nu, nu. Extra: zero (pentru mai multe bonusuri căutaţi ediţia “Criterion” ce include intro-ul de 8 minute cu Christensen filmat în 1941, comentariul audio al exegetului Casper Tybjerg, cadre-test, scene tăiate şi o selecţie amplă a documentelor din care s-a inspirat Christensen în realizarea filmului). Tehnic: foarte bun (remasterizat, coloana sonoră în 2.0 şi 5.1).

IOAN BIG
23 Iulie 2016

SOLEIL ROUGE a.k.a. RED SUN (1971, Franţa/Italia/Spania, r: Terence Young) – Blu-Ray

Unul dintre “Cei şapte samurai” (Toshirô Mifune) este obligat să facă echipă cu unul dintre “Cei şapte magnifici” (Charles Bronson). Sună ca o glumă îndoielnică, nu? Pentru a nu lăsa prejudecăţile să se instaleze, se ia una bucată regizor de succes, cu nu mai puţin de trei James Bond-uri la activ (“Dr. No”, “From Russia with Love”, “Thunderball”), născut în Shanghai, deci familiarizat cu Asia, antrenat în a lucra cu mixuri de vedete internaţionale (“Poppies are also Flowers” – Yul Brynner, Angie Dickinson, Rita Hayworth, Marcello Mastroianni, Senta Berger, Trevor Howard; “Mayerling” – Omar Sharif, Catherine Deneuve, James Mason, Geneviève Page, Ava Gardner) şi se merge la culcare aşteptând foşnitul miilor de bancnote care vor intra în cont ca profit în urma succesului nebun pe care îl va avea această propunere de Western. Nu văd ce altceva ar fi putut gândi experimentatul producător francez Robert Dorfmann, mai obişnuit cu cinematografia de artă (“Jocurile interzise” semnate de René Clement în 1952, “Anul trecut la Marienbad” al lui Alain Resnais, “Cercul roşu” a lui Melville... ce mai tura-vura, pelicule serioase) decât cu cea consumeristă, când l-a angajat fără ezitare pe Terence Young. Recunosc că i-a ieşit pasienţa, filmul situându-se în doar trei luni în Top 10 al boxoffice-ului francez din 1971 (aproape 3,5 milioane de bilete vândute) şi l-a transformat pe Bronson peste noapte într-un superstar în... Japonia (a primit atunci 100,000 de dolari pentru doar trei zile de filmări pentru un spot publicitar la un parfum nipon!). Bine, bine, trebuie să admit că la acest succes a contribuit şi asezonarea distribuţiei cu nume cu priză garantată la publicul european: francezul Alain Delon (n-are sens să mai zicem ceva laudativ în cazul său decât că avea deja în CV “Ghepardul” lui Visconti, “Samuraiul” lui Melville şi “Clanul sicilienilor” al lui Verneuil), sexoasele elveţience Ursula Andress (care, să nu uităm, a primit şi un Glob de Aur pentru modul languros în care priveşte scoica în “Dr. No”) şi Capucine (nominalizată la Glob în 1960 pentru Biopicul “Song Without End”), plus scoţianul Anthony Dawson (recrutat de Young în virtutea colaborărilor la Bond – profesorul Dent în “Dr. No” şi bad-guy-ul Ernst Blofeld în “From Russia with Love”/”Thunderball” – dar cu expertiză verificată în Western-urile europene: “Death Rides a Horse” a.k.a. “Da uomo a uomo”-1967, “Deadlock”-1970). Sau cum ar zice un imaginar (dar verosimil) companion conjunctural de vizionare dintr-o sală de cinema unde se difuzează “Scary Movie 35” la ‘molul’ cel mai recent deschis... “Mâncaţi-aş, cred că e de belea!”. “Da, fă, stai liniştit, nu te agita, doctorul a zis să îţi iei popcornul la ore fixe şi să nu depăşeşti doza de nachos. Bagă un uatsap şi gândeşte-te la laicuri pe feisbuc.”. Închidem paranteza căci s-a făcut linişte în sală. Presupun că intuiţi deja că, deşi nu vreau să îl desfiinţez, am oareşce probleme cu această peliculă al cărui defect principal este că se ia prea în serios. Să începem totuşi într-o notă pozitivă cu debutul foarte profesionist pus în scenă de către Young, cel al jafului trenului care transportă nu numai călători, dar şi aproape juma’ de milion de dolari în monezi, plus pe ambasadorul Japoniei având misiunea de a-i înmâna Preşedintelui SUA în 1870, ca semn a prieteniei dintre popoare, o sabie ceremonială de samurai (atractivă pentru bandiţi deoarece are mult aur în compoziţie). Banda e o mixtură de pierde-vară de sorginte europeană ajunşi muritori de foame dar cu fiţe în cap, de borfaşi hispanici din Mexic, plus unul-doi papagali cu trăsături “nativ americane”, evident, toţi săraci cu duhul, ce se mulţumesc să asculte orbeşte ordinele date de liderul formal Link (Bronson, un american neaoş neglijent atât cu propriul aspect fizic cât şi cu manierele în societate) şi cel informal, dandy-ul Gauche/Gotch (Delon), fost gambler în New Orleans, tip rasat, cu o vestimentaţie impecabilă (cred că este unul dintre primele personaje din istoria Western-ului care a beneficiat de designeri de haute couture pentru ţinutele sale). Gauche, mai versat în planuri diabolice, îi trage ţeapă lui Link şi dispare atât cu banii cât şi cu trofeul destinat instituţiei prezidenţiale. Problemă! Deşi Delon crede că i-a băgat un baton de dinamită în cur şi l-a rezolvat pentru vecie pe Bronson, acesta supravieţuieşte, iar japonezii în fustiţe (manifestă o... pedanterie extremă când îşi aranjează aripioarele şi pantalonaşii bufanţi) nu se lasă, îl repun pe picioare, şi vor să-şi recupereze sabia asociindu-l cu unul de-al lor. Taciturnul şi impasibilul ‘Samurai’ Kuroda (Mifune) îl bandajează pe ‘Magnificul’ Link (Bronson... “I’m a pampered Westerner” care, obstinat, vânează în continuare bănuţii), îi dă câţiva dupaci după ceafă, îi confiscă noaptea cizmele ca să nu fugă, îl potoleşte cu ceva scheme de jujitsu şi cu sfaturi profunde şi, uite aşa, “Red Sun” se transformă într-un Buddy-Movie plicticos, lung, fără umor (mă refer la interminabilele scene printre colinele şi pietrişurile sterpe, lipsite de vegetaţie, din Almeria, în care evoluează izolat tandemul, care încearcă să brodeze verbal dialoguri pe tema ciocnirii între culturi), ce transmite rapid spectatorului senzaţia că relaţia conjuncturală dintre cei doi (altfel formidabili) actori scârţâie serios, mai ales că este şi filmat într-un mod incredibil de tern şi de anost!... Inimaginabil, atâta vreme cât în spatele camerei a fost Henri Alekan, unul dintre operatorii preferaţi de Jean Cocteau, William Wyler şi Wim Wenders. Pe de altă parte, opinia lui John Huston care plasează “Soarele roşu” alături de “Râul roşu” şi de “Diligenţa” în topul Western-urilor sale favorite trebuie să dea serios de gândit, cu riscul de a face complet abstracţie de opiniile mele. Sigur că există scene care te câştigă pentru moment, generând simpatie dacă nu şi o scânteie de căldură (Kuroda: “Men needs ideas to live by.”; Link: “You can’t spend ideas.”), precum şi ceva pigmenţi de Actioner gestionaţi ferm şi corect (ex. ferma şi reaşezarea poziţiilor de forţă în tandem, incursiunea în hotelul-bordel din St. Lucas) însă este aproape imposibil de trecut cu vederea înşiruirea de platitudini consumeriste pe care o fac autorii scenariului, mai exact Denne Bart Petitclerc (băgat în seamă la câte un episod-două din longevivele seriale TV “Bonanza” şi “Wild Wild West”), Lawrence Roman (mercenar care şi-a dobândit notorietatea şi pensia datorită programelor pentru copii) şi Laird Koenig, expert în delfinul Flipper... pe bune, ăştia au fost angajaţi să furnizeze replici memorabile pentru legendarii Mifune, Delon şi Bronson? Paranteză: ca şi în cazul lui “Ride the High Country” al lui Sam Peckinpah din 1962 (din fericire în ceea ce priveşte reuşita autorului “Hoardei salbatice”, cu rezultate radical diferite), William Roberts (“Cei şapte magnifici”) a fost inclus tardiv în ecuaţia creativă şi nu a avut cum să reformateze ultima treime de film (ce ar putea fi considerată Camp dacă n-ar fi complet lipsită de haz), construită siderant ca un soi de ‘B.D. la munte şi la mare’. Aici avem doar episodul... la munte (pe o muzică lipsită de memorabilitate, inspirată evident din istoria Western-urilor americane, compusă de Maurice Jarre). Nu mai contează că Link este cazat în buricul târgului iar bârlogul lui Gauche e la... o staţie de autobuz de centru, întâlnirea dramatică şi pronosticat sângeroasă dintre cei doi este programată - de comun acord - să se consume la dracu’n praznic de mediul urban, peste munţi înzăpeziţi şi văi populate de indieni beţivi, afemeiaţi şi sadici (pentru ca Ursula/Cristina, iubita lui Delon, să poarte imperial o blană costisitoare şi să se lase pălmuită de formă de Bronson care o face curvă cu ochii în ţâţele ei... “You bastard!”, Mifune să îşi înmoaie ‘biluţele’ în apa rece alpină şi să îşi mângaie fetişist lamele din arsenalul de arme albe, iar Comanşii, net superiori ca număr, să fie nevoiţi să pârjolească recolta agricolă pentru a se lăsa, tot ei, căsăpiţi de trioul formidabil ajutat de blonda voluptuoasă). Totuşi, pentru a evita pericolul de antrenare în spaţiul subiectivismului meu sardonic, admit că, privind la rece, filmul este un ‘all-star vehicle’ drapat ca Western realizat eficace din multe puncte de vedere, marketat ca “The First East-Meets-West Western”, ce merită a fi vizionat fie şi doar pentru ochii albaştri îngheţaţi a lui Delon în opoziţie cu neaşteptata prestaţie ludică al lui Bronson, pentru zootehnia femeilor din bordel care erodează comportamentul sobru şi rezervat al lui Mifune, şi pentru reinterpretarea conceptului de ‘onoare’ într-un mod necaracteristic reţetelor uzuale, fie acestea americane sau italiene, ale genului. Personal însă, nu pot presupune altceva decât că John Huston a plasat “Soleil rouge”, în niciun caz etichetabil ca Spaghetti Western, în categoria... plăcerilor sale vinovate, şi prefer, dacă simt nevoia, să revăd mai bine “Il bianco il giallo il nero” al lui Sergio Corbucci din 1975. Acela măcar e amuzant. De final... o provocare: încercaţi să îl identificaţi pe regizorul John Landis (“National Lampoon’s Animal House”, “The Blues Brothers”) în cameo-ul din “Red Sun”, ce, tânăr fiind la acea vreme, freca menta fără griji prin Europa. Extra: zero. Tehnic: excelent (versiune restaurată).

THE LAST MAN ON EARTH a.k.a. L’ULTIMO UOMO DELLA TERRA (1964, USA/Italia, r: Ubaldo Ragona, ca Ubaldo B. Ragona & Sidney Salkow)

Primul film modern cu zombie (absolut esenţial de văzut mai ales că a devenit disponibil în mod gratuit pe YouTube, în versiune colorizată!), bazat pe cartea legendarului autor de Science Fiction Richard Matheson (“I Am Legend”, publicată în 1954, o scriere fundamentală pentru evoluţia fenomenului ‘Zombie’ în secolul 21 deoarece introduce în cultura Pop conceptul de pandemie globală, transmisă prin aer de un virus/bacterie ajunsă din Europa prin intermediul unor vectori de origine animală - în acest caz, ţânţarii - în faţa căreia umanitatea, în ansamblul ei, nu dovedeşte o capacitate de reacţie eficientă), carte reprezentând una dintre sursele de inspiraţie esenţiale pentru “Night of the Living Dead” al lui George A. Romero din ’68 şi care a generat ulterior mai multe speculaţii/reinterpretări cinematografice de o anvergură şi un senzaţionalism variabile (“The Omega Man”-1971, “I Am Legend”-2007, “I Am Omega”-2007). Cu excepţia ultimului titlu menţionat, nu voi insista în actualul text pe acestea, indiferent de valoarea lor, întrucât au o poziţionare radical detaşată faţă de mitologia morţilor-vii: în acelaşi tip de peisaj urban post-apocaliptic, Charlton Heston are de-a face în anii ’70, în “The Omega Man”, cu mutanţi infectaţi albinoşi a căror scop esenţial este distrugerea oricărei forme de ştiinţă şi tehnologie, instrumente moderne blamabile în egală măsură pentru tragedia care a ajuns să afecteze întreaga specie, iar Will Smith, în “I Am Legend”-ul lui Francis Lawrence, plasat într-un New York ruinat care simbolizează sfârşitul civilizaţiei, reia teza luptei împotriva mutanţilor proveniţi din eşecul experimentelor pe un ser menit a învinge cancerul, numiţi ‘Darkseekers’ (vulnerabili la lumina soarelui şi la razele ultraviolete, au un comportament mai apropiat de cel al vampirilor). Motivul principal (dincolo de inovativitatea premizei) pentru care “The Last Man of Earth” nu trebuie trecut cu vederea se relevă pregnant, chiar din faza de marketare, prin debutul vizual, filmat în Roma modernă imaginată de Benito Mussolini pre-WWII pentru Esposizione Universale, ce prefaţează - cu patru decenii înainte - “28 Days Later” al lui Danny Boyle (2002), utilizat prin seria de cadre lipsite de viaţă ca fundal pentru avertismentul scris în mijlocul ecranului: “This is the World of... the LIVING DEAD!”. Mai mult, succesiunea de imagini ulterioare, ce par acum vetuste, creionează în mod sugestiv comportamentul zombie (mişcările lente, neîndemânatice şi gesturile mecanice, lipsa de forţă fizică şi de inteligenţă) în contextul în care, pentru întâia oară, se clamează explicit că, deşi avem de-a face cu o lume ocupată de vampiri (metaforizată ca “Hell...pire” la trei ani după decembrie 1965, de când protagonistul nostru “a moştenit-o” şi a rămas de unul singur în ea), în fapt, aceasta se defineşte ca “a world of inanimate zombies by day, irresistible horryfying attackers by night” iar plot-ul anunţat (Matheson avea terminat scenariul încă din 1957 şi ar fi trebuit regizat sub egida companiei de producţie britanice Hammer Films de către Fritz Lang!) sună de-a dreptul inedit pentru un film realizat la începutul anilor ‘60: “Can a zombie-woman’s hunger for love repopulate the Earth?”. Nu prea sunt multe de spus în ceea ce priveşte acţiunea: Dr. Robert Morgan (legendarul Vincent Price, care şi-a câştigat pe merit o stea pe “Walk of Fame” pe Hollywood Boulevard datorită, în special, adaptărilor după E.A. Poe regizate de Roger Corman, “House of Usher”/1960 şi “Pit and the Pendulum”/1961... cel din urmă având scenariul semnat de Richard Matheson), al cărui poveste se dezvăluie treptat, prin intermediul flashback-urilor (cauza imunităţii sale - liliacul vampir din Panama, extinderea bolii şi eforturile de a descoperi antidotul, pierderea familiei şi revenirea din mormânt a soţiei), omoară ziua infectaţi/vampiri (ce au problemele tradiţionale, deja cunoscute spectatorului, cu soarele, usturoiul, ţepuşele înfipte în inimă şi cu oglinzile) iar noaptea se baricadează în casă pentru a nu deveni victimă a celor rămaşi activi... a celor morţi care s-au reîntors la viaţă. Medicul s-a obişnuit, nu mai este înfricoşat (“mă apăr de ei doar pentru că sunt atât de mulţi”) şi îşi conservă sănătatea mintală prin respectarea rutinei, normelor şi cutumelor impuse de civilizaţia modernă (grija pentru igienă şi aspect fizic, gătitul şi servitul mesei pe sonorităţi Jazzy, programul cotidian strict, ş.a.m.d.), chiar dacă... nu mai există o societate la a cărei atitudini sau reacţii să se raporteze. Într-o poveste sumbră, deranjantă dar, în esenţă, liniară, letargică şi previzibilă, twist-ul este reprezentat de intrarea în scenă a lui Ruth Collins (Franca Bettoia – “Duel of Champions” al lui Terence Young şi “The Seventh Floor” al lui Ugo Tognazzi), femeie infectată (asimilabilă unei vampiriţe-mutante din subspecia “Daywalker”) ce dovedeşte a aparţine unui grup a căror membri reuşesc să menţină stagnantă involuţia organismului cu ajutorul unui vaccin în compoziţia căruia sângele imunului Morgan ar fi nepreţuit (i-ar putea vindeca complet însă ei nu au de unde să afle la timp această informaţie vitală). Cohorta de oameni semi-zombificaţi (mental), suspendaţi ca stare fizică între două lumi şi care nu îşi mai găsesc locul şi rostul niciunde, visând să pună bazele uneia noi, îl privesc pe omul de ştiinţă nu atât ca pe o ‘legendă’ ci ca pe un monstru obsedat de a ucide în timpul zilei o mulţime de semeni de-ai lor, din categoria celor bolnavi dar care încă n-au murit. “Your new society sounds charming” comentează sarcastic personajul interpretat de Vincent Price la aflarea veştii că Ruth a fost trimisă să îl spioneze şi să facă tot posibilul pentru a-l transforma într-o pradă, uşor de transformat definitiv în... cadavru. Nu îţi poţi însă controla destinul. Concluzie personală: cu toate că, din punct de vedere a resurselor utilizate, “The Last Man of Earth” rămâne inferior mult mai popularului “The Omega Man”, calitatea sa (crearea atmosferei menită a sprijini definirea în detaliu a personajului cu temeri, angoase, dileme şi instincte) îl poziţionează peste orice remake produs ulterior, mai ales prin săgeţile de parodie neagră trimise la adresa societăţii moderne. Fără discuţie. Este un... must-see! Iar cadrul cu Vincent Price coborând însingurat multitudinea de trepte din faţa Palazzo della Civiltà Italiana din Roma, presărate cu rămăşiţe umane în putrefacţie (dar nu descompuse întrucât sunt secătuite de sânge de către vampiri de teapa lor ce nu mai au cu ce să se hrănească în lipsa oamenilor), devine parte a patrimoniului vizual a subconştientului fiecărui cinefil expus. După cum bine sublinia analistul Danel Griffin în al său “Guide to Cinema” (uashome.alaska.edu), “The Last Man of Earth”... “It is to Romero’s first zombie film what Akira Kurosawa’s ‘The Hidden Fortress’ is to George Lucas’s original ‘Star Wars’: The fountain in which their inspiration came.”. Extra: zero (ediţia americană conţine un interviu de 6 minute cu Matheson, cel care, nemulţumit de rezultatul final, şi-a scos numele de pe generic din dreptul scenariului, înlocuindu-l cu pseudonimul Logan Swanson). Tehnic: prost (căutaţi alternativa mult mai bună de pe Zona 1 sau culorile de pe... YouTube).

IOAN BIG
16 Iulie 2016

WHO SAW HER DIE? a.k.a. CHI L’HA VISTA MORIRE? (1972, Italia/Monaco, r: Aldo Lado) – DVD

După revizitarea formidabilului debut al lui Aldo Lado “Short Night of Glass Dolls” a.k.a. “La corta notte delle bambole di vetro” din 1971 (vezi Video Vault-ul din 5 martie 2016), am simţit nevoia să fac acelaşi lucru cu următoarea sa peliculă, “Who Saw Her Die?”. Recunosc, aşteptările mele erau mari... poate prea mari faţă de acest Giallo, mai ales că a fost realizat înainte de splendidul “Don’t Look Now” al lui Nicolas Roeg a cărui premieră a avut loc abia în decembrie 1973. Dar să nu anticipez. În iarna lui 1968, în pădurile troienite din jurul Megève, staţiune montană din Savoia, o fetiţă este ucisă şi îngropată în zăpadă de o persoană misterioasă purtând o voaletă neagră de văduvă iar poliţia clasează cazul în raftul crimelor cu autori neidentificaţi. După acest intro eficace menit a prefaţa povestea propriuzisă, ajungem în 1972 odată cu Roberta (micuţa Nicoletta Elmi - “Profondo rosso” al lui Dario Argento şi “Flesh for Frankenstein” al lui Paul Morrissey, ce debutase la vârsta de şapte ani în... “Moarte la Veneţia”-1971, clasicul lui Luchino Visconti), fetiţă trimisă în vacanţă cu avionul de la Londra de către maică-sa Elizabeth (superbissima Anita Strindberg – “The Case of the Scorpion’s Tail”, “Women in Cell Block 7”) la Veneţia pentru a fi luată în primire de Franco Serpieri, tatăl rezident în oraşul cu 118 insule şi 354 de poduri, sculptor talentat, apreciat inclusiv în afara spaţiului cultural european, interpretat de George Lazenby (James Bond în “On Her Majesty’s Secret Service”-1969), care a slăbit peste 15 kilograme pentru a fi credibil în rol. Cu toate că inocenta Roberta se îndrăgosteşte instantaneu de oraş, Aldo Lado ne înfăţişează o Veneţie permanent mohorâtă şi cenuşie, niciodată scăldată de razele soarelui, lipsită de bucurie şi ameninţătoare ca sugestie inclusiv prin prezenţa sutelor de porumbei în Piaţa San Marco, în care copilul este urmărit (din spatele... voaletei) cum evoluează într-un mediu construit voit ambiguu din cadre (ex. ieşirea din cofetărie, şotronul întrerupt brusc, schimbul de priviri cu subînţeles din antreul biroului lui Serafian, bogatul protector libanez al lui Franco, jucat de Adolfo Celi, mai cunoscut cinefililor ca Largo în James Bond’s “Thunderball”-1965) şi replici (ex. prietenul jurnalist al lui Franco – Piero Vida din “Portarul de noapte” a Lilianei Cavani - ce îi spune privind-o straniu: “You are beautiful even you don’t smile”). În această primă parte care se încheie după aproximativ jumătate de oră prin descoperirea cadavrului fetiţei plutind în apa unui canal, escaladarea suspansului până la declanşarea anxietăţii prin triada inspirat mitraliată de cadre (copilul rămas singur, rezemat de trunchiul unui copac - grilajul de metal a măcelăriei care se închide cu un zgomot sonor- freza sculptorului care rupe din piatră) este remarcabil construită de Lado, cu sprijinul adus de muzica lui Ennio Morricone, ce are inspiraţia magnifică de a utiliza aproape exclusiv coruri de copii pentru a broda pe marginea naraţiunii repetitiv şi disconfortabil prin crescendo-uri care, deseori, ajung la un nivel greu de suportat ca volum, în alternanţă cu scene în care muzica, pur şi simplu, dispare (sunetele fruste – ex. Veneţia în vreme de furtună - îi iau locul în mod subliminal) inducând visceral sentimentul de obsesie ucigaşă a personajului (îl putem numi “The Lady in Black” deoarece, fizic, ni se devoalează cu lentoare, într-o succesiune menită a sublinia redefinirea proximităţii, prin intermediul detaliior: voaletă – botine - fusta neagra lungă - haina de blană - mănuşile negre vetuste, împletite... cu ochiuri) şi de insecuritate acută a ţintelor şi victimelor colaterale mai mult sau mai puţin implicate direct. Personal, muzica marelui Ennio ce, pur şi simplu, posedă mintea spectatorului mult timp după vizionarea filmului, îmi aminteşte de la fel de obsedanta coloană sonoră compusă de Manuel De Sica şi Riccardo Biseo pentru “Dellamorte Dellamore” a.k.a. “Cemetery Man” din 1994 al lui Michelle Soavi (vezi Video Vault-ul din 9 mai 2015). Din păcate, de aici, laudele încep să se epuizeze întrucât deşi anunţa o structură bine organizată în trei acte (fiecare de circa 30’), precum şi apetenţa pentru simbolistica menită a diferenţia personajele (fetişul voaletei ca mască, accesoriu vestimentar separator între două viziuni radical diferite asupra lumii), ce aveau, ambele, să îşi găsească, în ceea ce îl priveşte pe cineast, suprema combinaţie în “Night Train Murders” a.k.a. “L’ultimo treno della notte” din 1975 (vezi Video Vault-ul din 5 martie 2016), “Who Saw Her Die?” începe ca film să moară încetul cu încetul. Pentru un Thriller cu pretenţii, fie el şi Giallo (Whodunit?), odată cu uciderea copilei (binecuvântată sau, dimpotrivă, blestemată pentru faptul că are părul roşu şi este născută în zodia Vărsătorului), scenariul (scris de trei cvasi-debutanţi ajutaţi de un veteran al Exploitation-ului peninsular, Massimo D’Avak-“L’intrigo”, “A Man Called Sledge”) se diluează progresiv în mod deranjant, de la debutul detectivisticului act 2 (asociat prezumtiv cu paranoia... “you could be killed too”), într-o direcţie predictibilă în care soţia, între o scenă de tandreţe şi una de sex conjugal, execută un ‘du-te/vino’ derutant pe ruta Londra-Veneţia-Londra-Veneţia iar consortul artist, bănuind că ucigaşul nu e la prima abatere şi că autorităţile sunt incapabile de a identifica autorul, se lansează într-un quest personal înceţoşat, alimentat de plot-uri secundare creionate fără vigoare sau consistenţă (cvartetul cu subtext sexual Serafian-Philip-Ginevra-Bonaiuti), direcţie continuată inclusiv în actul 3, marcat de violenţa (“after my death”) prezentă prin cele câteva crime (parte rămase la nivel de tentativă) comise în anturajul lui Franco într-o notă conspiraţionistă alimentată de metafore bizare (moartea lui Bonaiuti între păsări, jocul de ping-pong cu martorul, fotograful handicapat). Voi fi franc: să evapori un mister frumos conturat şi elaborat reducându-l la câteva personaje schematice şi scene împănate cu stereotipuri peste care să aşterni un final în care doi părinţi - a căror copil a fost ucis în mod brutal doar cu puţin timp înainte - îşi regăsesc inexplicabil puterea de a surâde şi, totodată, serenitatea emoţională(!), iar explicaţia motivului crimei nu are o legătură substanţială cu cercetările protagoniştilor... cele care, practic, ne-au ţinut 90’ în faţa ecranelor(!!), mi se pare ceva împotriva oricărei aşteptări (acelea de care scriam la început) de la acest gen de film iar semnatarii regiei sau muzicii nu aveau ce să facă în plus pentru a-l salva (singura excepţie notabilă o constituie scena sinistră din cinematograful pentru adulţi cu trimitere la escapism şi voyeurism). Asta, mai ales în condiţiile în care frustrarea cinefilului e una majoră ţinând cont de resursele implicate în punerea în scenă: Lado, Morricone, distribuţia interesantă (Lazenby, Elmi & Co.) până la nivelul rolurilor de mai mică anvergură (avocatul pervers ce molestează minori – José Quaglia, prezent în multe dintre filmele lui Bernardo Bertolucci, preotul – Alessandro Haber din “La sconosciuta” al lui Tornatore), directorul de imagine Franco Di Giacomo (premiul David di Donatello pentru “La notte di San Lorenzo” a fraţilor Taviani şi Globul de Aur italian pentru “Il Postino” al lui Michael Radford) asistat aici de Giuseppe Lanci (peste ani, DoP la “Nostalghia” lui Tarkovski şi la filme semnate de Marco Bellocchio şi Nanni Moretti), sau specialistul în efecte sonore Luciano Anzellotti (“Once Upon a Time in the West”, “Last Tango in Paris”)... vă daţi seama că am fi îndrituiţi să sperăm la mai multă substanţă decât de la o producţie pur mercantilă ca şi concepţie, una tip Golan-Globus (comparaţia nu e deplasată întrucât producătorii lui “Who Saw Her Die?” au făcut ulterior bani buni cu titluri “sofisticate” precum “Super Stooges vs the Wonder Woman” sau “Piranha Part Two: The Spawning” pentru care i-au dat o şansă tanărului... James Cameron!). Dar... căci există un ‘dar’, “Who Saw Her Die?” merită cu certitudine a fi totuşi vizionat fie şi doar pentru prima sa treime, ce conţine pasaje care frizează sublimul cinematografic datorită imaginii (componenta întunecată a Veneţiei), muzicii (“Canto Della Campan Sonata”... Morricone at his best!) şi a modului aproape psihanalitic în care regizorul pare a-şi expune publicului larg, prin subiectivismul perspectivei, propriile angoase şi obsesii (plus curajul de a ataca un tabu: uciderea copiilor pe marile ecrane, ca să nu mai amintim de sugestiile legate de pedofilie). Extra: “Death in Venice” (interviu de 11’ cu Aldo Lado). Tehnic: foarte bun.

SUKIYAKI WESTERN DJANGO (2007, Japonia, r: Takashi Miike)

Pun pariu că nu ştiaţi că Django este de fapt porecla câştigată la maturitate de un micuţ orfan japonez mut ajuns, peste ani şi ani, în Italia lui Franco Nero şi Sergio Corbucci. Aflaţi asta cu stupefacţie din filmul prolificului cineast Takashi Miike (“Ichi the Killer”, “Audition”, “Rainy Dog”), un tribut somptuos vizual şi muzical adus Western-ului Spaghetti (în principal, dar nu exclusiv) în atmosfera căruia suntem introduşi prin intermediul esteticii Camp: în faţa unui fundal pictat cu muntele Fuji, lângă un soare galben dominator peste orizontul roşu, misteriosul cowboy interpretat de Quentin Tarantino ucide în mod competent un şarpe (pentru un ou din guşa acestuia) şi, ulterior, pe cei trei atacatori cărora le spune pe îndelete în ‘Japlish’ (o versiune distorsionată a limbii engleze, sursă de amuzament pentru cinefili pe întreaga durată a filmului, dar care, pentru savoare, presupune existenţa subtitlurilor pe copia DVD/BRD) povestea Genpei War (1180-1185), a războiului pentru controlul Japoniei dintre clanurile rivale Taira (Heishi/Heike) şi Minamoto (Genji), ce a marcat începutul şogunatului Kamakura. Iar oul se bate şi se adaugă la carnea de vită alături de legume, zahăr şi mirin în nabemono, pentru prepararea îndelung-aşteptatului de către personajul lui Tarantino... sukiyaki, fel tradiţional de mâncare niponă, o tocană a cărui nume este inspirat introdus în titlul filmului datorită amestecului de referinţe variate, atât la clasice Western precum “Django” al lui Corbucci, “A Fistful of Dollars” şi “For a Few Dollars More” ale lui Leone (şi, implicit, la “Yojimbo”-ul lui Akira Kurosawa), “Ringo” (‘ringo’ în japoneză înseamnă ‘măr’, ca atare, pe vremuri, personajul lui Giuliano Gemma a fost rebotezat în cinematografele lor... tot Django) sau “The Wild Bunch” al lui Sam Peckinpah, cât şi la titluri din spaţii cinematografice diferite (“Rambo: First Blood”... “This time we win” clamează fudul Kyomori ţinând belicos în mâini Gatling-ul, “House of the Flying Daggers” al lui Zhang Yimou – ninsoarea şi zăpada din final, sau “Apocalypse Now” al lui F.F. Coppola... “Smelled like victory”, replica lui Kilgore apropo de napalm, adaptată aici ca “Smells like victory”). În fine, filmul trece din estetica Camp în cea post-New Wave imediat după generic (susţinut de animaţia prin care oul se transformă în discul soarelui de pe drapelul naţional japonez... roşu pe alb), odată cu apariţia anonimului pistolar singuratic (... “My name is Nobody”, Clint Eastwood dixit,) în orăşelul minier ‘Yuta’ din statul ‘Nevata’(!), aproape depopulat datorită conflictului îndelungat şi extrem de violent dintre două clanuri rivale, ‘albii’ Genji şi ‘roşii’ Heike (acţiunea se petrece la câteva sute de ani după bătălia de la Dan-no-ura menţionată pe generic, prezumtiv într-o realitate alternativă) având ca miză o comoară bine ascunsă de prospectorii mai norocoşi. Ofertat de ambele tabere, cea albă, condusă de un personaj extras parcă dintr-o serie Manga, Yoshitsune (Yûseke Isaya – “Casshern”, straniul SF semnat de Kazuaki Kirya, şi “Blindness”, adaptarea cărţii lui Saramago de către Fernando Meirelles), iar cea roşie de un proto-cocalar macho cu origini, stilistic vorbind, în seria de comedii de acţiune a fraţilor Shaw, Kiyomori (Kôichi Satô – “Gonin” al lui Takashi Ishii, “Crest of Betrayal” a lui Kinji Fukasaku), necunoscutul (care, mie, recunosc, mi-l aduce în memorie mai degrabă pe Charles Bronson decât pe Clint Eastwood) le întoarce impasibil spatele şi îşi găseşte adăpost temporar în neutralitatea casei bunicii Ruriko (Kaori Momoi – “Kagemusha”, “Memoirs of a Geisha”, actriţă câştigătoare în carieră a mai mult de două duzini de premii la festivalurile internaţionale de film), în a cărei grijă a rămas nepoţelul, rod repudiat de ambele părţi a dragostei sincere dintre doi tineri aparţinând clanurilor inamice, handicapat în urma uciderii cu brutalitate a tatălui şi a alienării mamei. Situaţia se complică în momentul în care intrusul se ataşează emoţional de copil ca urmare a declicurilor generate de propriile experienţe traumatizante iar status-quo-ul se duce dracului într-o baie de hemoglobină (dar, în acest caz, lăudabil, fără Gore-ul îndrăgit şi utilizat consecvent de Takashi Miike în aproape toate filmele sale). Melancolia se împleteşte cu umorul iar drama cu acţiunea în acest film al cărui singur păcat major este dat de excesul de personaje ce ar fi meritat o atenţie sporită şi nu expediată prin simplificare: pistolarul însuşi (Hideaki Itô, distribuit de Miike şi în “Lesson of the Evil”-2012 şi “Over Your Dead Body”-2014), conturat enigmatic prin clin d’oeil-uri aproape imperceptibile la John ‘The Duke’ Wayne – “A man’s gotta do what a man’s gotta do.”; şeriful cu fundul în două luntrii (la propriu) - interpretat de respectatul actor dramatic Teruyuki Kagawa - ce suferă, în mod amuzant, de tulburare de identitate disociată; văduva Shizuka care acceptă să se prostitueze pentru ‘albii’ săi Genji pentru a-şi proteja copilul repudiat ca rezultat a relaţiei nepermise inter-clanuri; afecţiunea dintre Roriko, proprietăreasa magazinului mixt sătesc, al cărei trecut conţine multe pete întunecate, şi docilul său servitor) dar, deh, ne-am obişnuit cu tarele/inovaţiile post-modernismului în cinematografie. “It’s dah end da da road for you!”. Delicios... acest sukiyaki. Personajul meu favorit rămâne bunicuţa Roriko, “Îngerul răzbunător”, cu un CV stupefiant ce o indică drept B.B. Bloody Benten, asasină legendară şi personaj de mitologie în cultura populară a wannabee-ilor din diversele facţiuni. În ecuaţia cromatică a peliculei, între alb şi roşu, dacă Pistolarul se prezintă într-o varietate de tonalităţi apropiate de maroniul Western, menite a-i conserva ambiguitatea poziţionării, Benten, radical, este… ‘omul negru’, cel/cea care îşi asumă sacrificiile personale în numele unor obiective ce transcend interesele meschine (avuţie, influenţă, putere, etc.). Conotaţia ludică (apreciabil mersul ‘pe sârmă’ în acest caz al lui Miike) în cazul lui B.B. nu lipseşte atâta vreme cât a fost, în tinereţe, educată şi pregătită de… Piringo (QT). Cool. Mai mult, cineastul nipon transmite în final un mesaj subversiv cinefililor, lăsând acestora libertatea absolută de a-l interpreta: într-un mini(uni)vers structurat pe normele şi principiile orientale, aparent nemuritorul şerif sfârşeşte abrupt cu o cruce creştină înfiptă în piept… vorbim de apusul unei lumi idealiste în faţa brand-urilor agresive/asasine (Gatling, Derringer) şi a minimizării importanţei spiritualităţii, încurajate de jocul meschin la două capete în numele supravieţuirii individuale? Sigur că “Sukiyaki Western Django” trebuie perceput ca un produs de entertainment consumerist dar semnalele pe care le transmite dincolo de prima percepţie a spectatorului sunt niţel mai profunde decât ne-am aştepta. Pe un palier discret ce nu afectează fondul naraţiunii propriuzise, “Sukiyaki Western Django” conţine trimiteri culturale surprinzătoare pentru o pastişă ce pare a fi realizată “în joacă” dar care evită Kitsch-ul şi o plasează în cadrul mai larg a culturii Pop globale: 1.) Monologul lui QT despre Genpei War este bazat, aproape cuvânt cu cuvânt, pe “The Tale of the Heike” (în traducerea lui Helen McCullogh din 1988), antologie epică asamblată pe la 1330 din poveştile cântate de călugării rătăcitori (cu acompaniamentul lăutei tradiţionale cu gât scurt biwa), considerată actualmente una dintre clasicele literaturii japoneze medievale. Filmul, voit sau nu, jonglează cu fineţe cu cele două concepte/teme fundamentale a textului original: efemerul (“The proud do not endure, they are like a dream on a spring night; the might fall at last, they are dust before the wind.”, Cap. 1.1, trad: Helen McCullogh) şi karma (fiecare acţiune are consecinţe ce vor deveni vizibile mai târziu în viaţă). Sic transit gloria mundi... “The color of the sāla flowers reveals the truth that the prosperous must decline” face parte explicit din filosofia managerială a liderului ‘alb’ Genji care se poziţionează în faţa propriei echipe mai presus de samurai, de onoarea şi codul de conduită al acestora; 2.) William Shakespeare şi ale sale “Romeo şi Julieta” şi, mai ales, “Henry VI”. “Războiul celor două Roze” (1455-1485), dintre cele ramurile rivale a Casei Regale a Plantageneţilor, cea de York (‘trandafirul alb’) şi cea de Lancaster (‘trandafirul roşu’)... roşii au câştigat iar pasionatul de lectură Kiyomori cere în film subalternilor să i se adreseze cu apelativul ‘Hen-Ray’! Mai mult, florile, ce simbolizează drama micuţului, sunt legate de speranţa de “blooming in both colors”, asociată subtil cu ‘Tudor rose’, trandafirul uniunii între cele două facţiuni istorice; 3.) Arta grafică niponă... de la seria celebră a lui Hokusai “36 de vederi ale muntelui Fuji” (stampele sale din 1830-1832, “Gaifū kaisei” şi “Sanka Haku” sunt surse evidente de inspiraţie pentru decorul artificial a scenei de început) la contemporaneitatea esteticii Manga şi Anime (Piringo/QT: “Every time I hear that name [Akira, numele tatălui din clanul Heike, aluzie la celebra animaţie a lui Katsuhiro Ôtomo, “Akira”, din 1988 – n.r.] it touches my heart, what can I say, I’ve always been an anime otaku.”, replică asociată cu scurtul cadru animat din trecutul lui Ruriko). Şi mai e ceva, o... notă de final, adresată spectatorilor miraţi că Tarantino, cu bune şi rele, apare într-un film de Miike: de foarte mult timp, QT este un admirator şi bun prieten a japonezului, pe care l-a convins, în calitate de producător, să aibă un cameo în “Hostel”-ul lui Eli Roth din 2005 (singura apariţie a lui Miike într-un film occidental!), pe care l-a omagiat în concepţia pentru “Kill Bill” (2003) a trupei de asasini Crazy 88, pentru care s-a inspirat din “Fudoh”-1996 şi “Ichi the Killer”-2001. Ca să încheiem totuşi într-o notă Western, dincolo de aluzia evidentă la Ringo, numele personajului lui QT din “Sukiyaki Western Django”, Piringo, face o trimitere clară la Detectivul Charlie Siringo din agenţia înfiinţată de Allan Pinkerton în 1850, şi una posibilă la John Peters Ringo (1850-1882), bandit din gaşca Cochise County Cowboys din Tombstone. Mă opresc aici pentru că, aşa cum sublinia cu un zâmbet subţire în colţul gurii Grady Hendrix, unul dintre fondatorii New York Asian Film Festival, în cronica filmului de pe slate.com: “... like an alcoholic reduced to drinking sterno, the more you drink, the more brain cells you fry, and the better it tastes.”. Extra: zero (ediţia scandinavă, singura apărută pe BRD în Europa – din păcate, conţine doar versiunea de 98’, fără a o putea compara cu Director’s Cut-ul de 121’). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
09 Iulie 2016

KINKY BOOTS (2005, UK/USA, r: Julian Jarrod) – DVD

Film semnat de o echipă cu experienţă serioasă în TV (nominalizări la BAFTA, Primetime Emmy, etc.) dar care nu o califica (aparent) pentru o aventură în cinematografie, inspirat din realitatea (aparent nasol, deoarece ştim cât de în serios iau britanicii acest lucru şi, deseori, cât de agasanţi pot fi în persistenţa lor) revigorării unui business tradiţional de confecţionare de papuci(!), cu o distribuţie care, la acea vreme, nu spunea marea lucru (Joel Edgerton era înainte de “Warrior”-2011, “Marele Gatsby”-2013 sau “Black Mass”-2015, iar Chiwetel Ejiofor mai avea de aşteptat până ca Ridley Scott să îl bage în seamă în “American Gangster”-2007 sau să fie nominalizat la Oscar pentru “12 Years a Slave”-2013). Întrebare legitimă: de ce ne-am consuma timpul cu “Kinky Boots”? Răspuns (personal): pentru o poveste remarcabil de frumos şi de echilibrat scrisă/spusă în termenii cinematografiei, surprinzătoare… în sens pozitiv, cel puţin pentru mine (care nu sunt deloc fanul acestui tip de filme), ce pendulează cu fineţe între melodramă şi comedie, între Musical şi satiră la adresa triadei societate-economie-progres. Un sfat, de asemenea personal: ignoraţi marketarea absolut cretină, tipică americanilor (Miramax-ul fraţilor Weinstein au asigurat finanţarea), ce face trimitere la “The Full Monty”, deoarece reprezintă încă o dovadă a modului în care şeptelul angajat în showbiz în domeniul PR-ului nu înţelege cu ce are de-a face (n-au înţeles nici măcar când Ejiofor a fost nominalizat la Globul de Aur în 2007 pentru rolul din acest film, aşa că ce să mai discutăm?). Avem acum în player un film despre încălţăminte şi rolul acesteia, atât ca tip de obiect utilitar cât şi ca semnificaţie/importanţă în evoluţia civilizaţiei contemporane. Premisa naraţiunii e de un realism aproape banal: o fabrică de pantofi înfiinţată încă din 1895 în Northampton, afacere de suflet a unei familii transmisă din generaţie în generaţie, pierde radical teren în conjunctura nebuniei experimentale a trendurilor secolului 21 şi ajunge falimentară. Soluţia la îndemână oferită de hienele speculante: trebuie vândută ca pasive - precum industria românească în anii ’90 - iar salariaţii concediaţi, făcând abstracţie de faptul că s-au specializat în ceea ce produc la locul de muncă de… întregi decenii. Atractivitatea filmului constă exact în opoziţia dintre filosofia conservator-idealistă a producătorului (fabricăm papuci care să te ţină o viaţă şi nu unii mai ieftini/consumabili, pe care consumatorul să îi înlocuiască cu o frecvenţă mai mare doar pentru profitul actionarilor) şi cea exploziv-mercantilă generată de expunerea la noile trenduri consumeriste (adaptabilitatea la cerinţele publicului-ţintă şi tributul pe care trebuie să îl plăteşti modelor efemere, preocuparea pentru a avea o piaţă de desfacere înainte de a da ceva în lucru, în paralel cu manipularea/motivarea echipei care trebuie să ajungă să creadă în schimbări şi adaptări conjuncturale). Mai mult, “Kinky Boots” nu este doar o poveste adultă despre tranziţia între viziuni economice sau mentalităţi de business ci despre… deschiderea minţii, gândirea out-of-the-box, despre toleranţă, despre depăşirea prejudecăţilor în interesul ‘familiei’ profesionale, despre curajul rezistenţei în faţa asaltului ‘robotic’ a corporatismului. Personajul lui Edgerton, Charlie Price, altfel, iniţial, ferm decis ca provincial naiv să se ducă după ambiţioasa-i logodnică (agent imobiliar… big deal!) la Londra, moşteneşte fabrica şi reacţionează visceral la şocul lichidării afacerii de familie în momentul în care (“Up in the Air” a avut premiera abia în 2009 deci George Clooney se inspiră eventual de la Charlie şi nu invers) este pus în situaţia directă de a afecta existenţa a nenumărate familii din comunitate prin restructurarea masivă a personalului. Renunţi sau te reinventezi?... este întrebarea trântită în faţa patronului de către dezinhibata viitoare şomeră Lauren (Sarah-Jane Potts – “Straydogs”, “Wonderland”). Ideea strălucitoare a lui Charlie apare în urma întâlnirii accidentale cu Lola/Simon (Ejiofor… absolut siderant ca interpret a numerelor de Cabaret/Burlesque) care îi relevă o oportunitate posibilă generată de o stringentă necesitate… de nişă: travestiţii/drag queens au o problemă cu încălţămintea (nu este proiectată pentru a suporta greutatea unui bărbat). Impunerea unor schimbări majore în... 1.) Mentalitatea oamenilor (exponent – Nick Frost din “Shaun of the Dead”… ”Perhaps what women secretly desire is a man who is fundamentally a woman.”), 2.) Procesul de producţie în sine (manufactura bazată pe cu totul alte reguli, materiale şi algoritmuri de asamblare… “Look to the heel, young man. The sex is in the heel.”), şi 3.) Viaţa personală, sunt duse convingător şi fără ostentaţie de un Edgerton aparent insignifiant ca figură dar perfect ca placă turnantă între micul provincialism şi curajul nebun de a încerca şi altceva, ca simbol a susţinerii luptei pentru înnoire-supravieţuire (“Remember. You are not making footwear. You are not making boots. You are making two and a half feet of irresistible, tubular sex!”). Inspirat filmat chiar în locaţiile la care se referă (inclusiv Milano, târgul MICAM… “where the world meets footwear”), filmul degajă o căldură neaşteptată, reprezentând o mostră de exerciţiu ce va rămâne din păcate în spaţiul cinematografiei minore, în care, cu adevărat, o poveste reală poate fi spusă suficient de rafinat încât să pătrundă pe teritoriul culturii Pop. Nu vreţi, presupun să vă amintesc de referinţele la pantofii Jimmy Choo, Louboutin sau Miu Miu… “Maybe you judge what you leave behind by what you inspire in other people.”. De exemplu “Kinky Boots” a inspirat-o pe producătoarea Daryl Roth pentru o adaptare destinată Broadway-ului pe muzica lui Cyndi Lauper, care, în 2013, la doar câteva luni de la premieră, a câştigat nu mai puţin de şase premii Tony! “Whatever Lola wants… Lola gets” (compoziţia lui Richard Adler şi Jerry Ross pentru Musical-ul cu iz faustian “Damn Yankees” din anii ‘50). Paranteză de final… În aceeaşi ‘cheie’ a reinventării trebuie văzut şi “Calendar Girls” (co-scenarist este acelaşi Tim Firth, autorul lui “Kinky Boots”) în care ‘tinerelele’ Helen Mirren şi Julie Walters, enervate de managementul puturos a filialei din Yorkshire a Women’s Institute (WI), organizaţie feministă fondată în 1897, decid să o revigoreze prin intermediul unui calendar ‘geriatric’… cu nuduri. Extra: comentariu audio, scene tăiate, două mini-documentare (“The Red Kinky Boots Factory” şi “Journey of a Brogue”). Tehnic: excelent.

IL BIANCO IL GIALLO IL NERO a.k.a. SHOOT FIRST... ASK QUESTIONS LATER (1975, Italia/Spania/Franţa, r: Sergio Corbucci) – DVD

Poate pentru unii surprinzător (dat fiind titlul filmului), voi începe acest text pe un ton serios. Relaţiile SUA-Japonia... în secolul 19. Între 1853 şi 1867, odată cu declinul şogunatului Tokugawa, ce avea să fie înlocuit cu guvernarea Meiji (care a asigurat evoluţia statului din feudalism în modernitate, inclusiv prin renunţarea la politica externă izolaţionistă), s-au consumat primele demonstraţii de forţă ale americanilor care au impus semnarea a două tratate esenţiale (Treaty of Peace and Amity-1854 după episodul “Black Ships” gestionat agresiv de Comandorul Matthew C. Perry, şi Treaty of Friendship, Commerce, and Navigation, pe fondul războiului Shimonoseki din ’63-’64 în care fregata USS Wyoming şi-a demonstrat în mod sângeros superioritatea în faţa primitivei flote japoneze). Dat fiind numărul crescând de emigranţi spre Statele Unite (Hawaii era destinaţia favorită) şi multiplele interese comerciale, niponii au ales calea diplomaţiei excesiv de prudente şi de împăciuitoare pentru normalizarea relaţiilor cu “Marele Licurici”. De pe margine, între două cochilii de moule supte la prânz şi o jumătate de pizza roasă pe terasă în lumina asfinţitului, latinii din Europa occidentală chibiţau tacticoşi iar înţepăturile lor sarcastice la adresa acelei perioade de PR intens (a se citi pupincurism la nivel înalt) din partea niponilor se regăsesc în produse Pop culture realizate chiar şi un secol mai târziu. Francezii au finanţat “Soleil rouge” a.k.a. “Red Sun” (1971) în care, în tren, ambasadorul Japoniei este jefuit de katana pe care trebuia să i-o înmâneze drept cadou (şpagă simbolică) Preşedintelui Ulysses S. Grant (acţiunea e plasată prin 1870) şi e treaba de onoare a adjutantului diplomatului să o recupereze cu ajutorul unui bandit interesat de găbjirea restului prăzii (lingourile de aur). Toshiro Mifune, Alain Delon, Charles Bronson... nume mari şi tari în distribuţie. Macaronarii, mai şugubăţi, s-au decis să facă şi ei un film pe reţeta asta, însă unul mai neserios: cadoul, transportat tot pe calea ferată, nu mai e o sabie ci un ponei (Shinme... delicios nume), eroul japonez (‘Galbenul’) nu mai e un războinic dur şi versat ci un retardat exmatriculat de la şcoala de samurai care interpretează codul bushido din perspectiva unui ţărănuş needucat, partenerul său devine dintr-un nelegiuit lipsit de scrupule... apărător a legii cu stea în piept, bătrâior pătruns de misia sa, “sărac dar cinstit” exact ca Nea Nelu (‘Negrul’), iar impetuoasa şi voluptuoasa Ursula Andress (Cristina în “Soleil rouge”) se metamorfozează într-un dandy-şnapan pacifist, mitoman şi guraliv (‘Albul’). Şmecheraşu’, Cretinelu’ şi Ramolitu’! Cine sunt băieţii din filmul lui Sergio Corbucci (“Django”, “Navajo Joe”, “Il grande silenzio”)? Toţi unul şi unul, bine plantaţi în uzina de Western-uri: Tomas Millian (Sakura) – “O Cangaçeiro”, “Vamos a matar, compañeros”, “I quattro dell’apocalisse”, Eli Wallach (Şeriful ‘Blackjack’ Gideon) – “The Magnificent Seven”, “How the West Was Won”, “Mackenna’s Gold”, şi Giuliano Gemma (‘Elveţianul’ Blanc de Blanc) – “Per pochi dollari ancora”, “Vivi o preferibilmente morti” şi, nu în ultimul rând, seria... “Ringo”. La scrierea scenariului acestei comedii lipsite de pretenţii au contribuit nu mai puţin de şapte persoane dintre care (exceptându-l pe Corbucci însuşi) una singură cu expertiză serioasă în genul Western, veteranul Mario Amendola (“Spara, Gringo, spara”, “Il grande silenzio”, “Dai nemici mi guardo io!”) iar acest amalgam creativ a condus spre un rezultat discutabil în ceea ce priveşte diferenţele semnificative de calitate a umorului dintre o scenă sau alta care par a-i dezorienta în anumite momente inclusiv pe talentaţii şi versatilii fraţi Guido & Maurizio De Angelis (“Chino”, “Cipolla Colt”, “Keoma”) în crearea muzicii adecvate. Pe scurt, despre ce este vorba: escrocul elveţian (pe jumătate italian... normal) îl trage pe sfoară pe şerif şi îl lasă fără bani, rămâne la rândul său lefter - după ce Shinme îi mănâncă teancul de bancnote - şi devine atras de mirajul milionului de dolari oferit de japonezi în schimbul căluţului răpit de indieni. Blackjack este însărcinat cu misiunea de a transporta banii spre locul de întâlnire într-un cufăr cu trei încuietori (ăsta-i clenciul... la introducerea cheii, două detonează o încărcătură de trotil şi doar una e cea corectă) dar are parte de un companion inedit, pe servitorul (fiu de “japonezotă”... mamă japoneză & cocotă) care a şutit sabia şefului defunct, se visează mare războinic şi ţine să-şi ‘repereze’ onoarea. Pe urmele lor apare o bandă de borfaşi conduşi patetic de un fost militar Confederat cam tâmpiţel, momită de bancherul veros să recupereze pe şest averea destinată răscumpărării animalului moţat (nu glumesc, Shinme are moţ!). Cam asta e. Momentele comice antologice sunt construite pe jocurile de cuvinte rezultate din engleza stricată a lui Sakura (asta pentru cei care au renunţat să îl urască de moarte pe Jar-Jar Binks din “Star Wars” căci tipologia este similară) sau cele pur parodice, dedicate fanilor înfocaţi a Spaghetti-Western-urilor, precum diatriba memorabilă a soţiei lui Blackjack, Clementine, din debutul filmului: “For a fistful of dollars. For a miserable fistful of dollars that are not even already your share! At least I did that for a few dollars more... but vamos a matar, compañeros! Always around in the good, the bad and the ugly times! Head down, dear: you’re at the day of reckoning, now!...”, ce continuă cu trimiteri la “Giù la testa” a.k.a. “Duck, You Sucker”, “Il mio nome è Nessuno”, “Minnesota Clay”, “Faccia a faccia”, “O Cangaçeiro”, etc, etc, etc. În rest, avem de-a face cu pretexte de ironii (ca de obicei, sunt nelipsite cele cu tentă misogină sau rasistă), întorsături de situaţie şi glumiţe lipsite de originalitate (şerifului i se spune “cel Negru” deoarece vede viitorul în negru, samuraiul ambasador este alcoolic iar fostul maior sudist a exterminat piei roşii dar “a câştigat stima americanilor”, plimbatul deja clişeistic a coşciugului prin prerie, a travestitului în şanteuze de saloon, umblatul cu ‘calul vopsit’, americanii ‘nativi’, şpriţangii şi fumători, sunt buni doar la suflet că alte competenţe nu par să aibă, “pielea roşie nu înşeală pielea galbenă”, ş.a.m.d.) amestecate însă, nu neg, într-un mod simpatic şi agreabil (“cel alb, cel galben şi cel negru... o roşcată mai lipsea”) ca o mulţime de legume diverse fierte într-o ciorbă de vară plăcută la gust dar care nu ţine de foame deoarece, dincolo de umor, se distinge o superficialitate... mediteraneană în ceea ce priveşte însăilarea mai solidă a poveştii (exemple deranjante: ‘teleportarea’ din mijlocul deşertului în celula închisorii, evaporarea militarilor din escortă, finalul care frizează absurdul comic). Cu certitudine, nu este unul dintre cele mai valoroase filme din CV-ul lui Sergio Corbucci însă trebuie să ne amintim că acesta vine la apusul epocii de glorie a Spaghetti-Western-ului ca gen. Menţiune de final – muzica bate filmul. Căutaţi OST-ul jucăuşilor fraţi De Angelis deoarece este înviorător, mai ales cele trei piese cu parte vocală. Şi dacă vă închipuiţi că au angajat vreun ‘gurist’ de Country ca interpret vă înşelaţi: ei înşişi le interpretează sub pseudonimul... Dilly Dilly! Unul dintre ele căci, de-a lungul carierei, au mai utilizat nom-de-plume-uri precum Oliver Onions, Donald & Olimpio, Barqueros, The Black Stones, Juniper, Canary Jones, Sunrise sau Gulliver. “Say what?”. Extra: câteva mini-interviuri (în italiană, fără subtitluri). Tehnic: foarte bun.

Notă aparte: Pe 27 iunie, bonomul nostru prieten de pe celuloid, Bud Spencer, a plecat dintre noi într-o vacanţă prelungă (cred că “Freedom”, compozitia lui Walter Rizzati..., este, în aceste zile, cea mai bună recomandare pe care v-aş putea face-o pentru aducere aminte). Dintre doar cele două cântece interpretate chiar de el pentru filme destinate marelui ecran (cealaltă fiind “Como se llama” din “Lo chiamavano Bulldozer’’ al lui Michele Lupo din ’78), vă propun să reascultaţi în memoria lui BUD SPENCER “Grau Grau Grau” de pe OST-ul filmului “Io sto con gli ippopotami” din 1979 (de pe care este extrasă şi “Freedom”). În ceea ce mă priveşte, regretând că timpul nu mi-a permis să fac asta mult mai repede, îmi asum obligaţia să îi revizitez, măcar parţial, bogata sa filmografie şi să vă împărtăşesc în viitor opiniile. Bud o merită cu prisosinţă! R.I.P. Bud Spencer!

IOAN BIG
02 Iulie 2016

CIPPOLA COLT (1975, Italia/Germania de Vest/Spania, r: Enzo G. Castellari, sub pseudonimul Enzo Girolami) - DVD

Ce-am mai putea obţine în acest moment... “pentru un pumn de ceapă”? Fiindcă acesta a fost titlul sub care filmul a rulat la noi în anii comunismului, ce a rămas în mintea noastră asociat cu unul din rarele momente de escapism real pe care ni l-au furnizat cinematografele, într-un program îmbâcsit de filme ruseşti, vietnameze, indiene şi chinezeşti. Între “Sandokan” şi “Lancea de argint”, ceapa, chiar dacă te face să lăcrimezi, a devenit un prilej de distracţie. “But you can’t force the audience at gun-point to see these films. Especially now with all these multi-plexes. If you have seven big American films and two little Italian films, nobody will choose the Italian films. Like George in the “Seinfeld” series says, ‘This film cost ten thousand dollars to make. Why do I have to pay the same ticket price as a Spielberg film?’” puncta excelent, oarecum avant la lettre, co-scenaristul Sergio Donati în amplul interviu acordat lui Mikael Colville-Andersen în 1999. Doar că, din fericire, timpul a trecut, şi la o revizitare, “Cippola Colt” se relevă a fi mai mult decât ne-a părut nouă atunci, o monedă cu două feţe... cap şi pajură. Voi încerca să mă explic în rândurile următoare. Pentru a cizela o rocă brută, o comedie pur consumeristă în intenţie, până la o aduce în faza de bijuterie strălucitoare (unul dintre cele mai originale omagii aduse genului Slapstick prin intermediul Western-ului din istoria cinematografiei europene), a fost nevoie de mult mai mult decât simpla experienţă, rutină şi antrenamentul în a scrie texte pentru proto-Euro-Trash-uri, indiferent de gen, a unui mercenar oarecare aflat permanent în solda unui studio de film sau al unui anume producător. Intră astfel în scenă oamenii din umbră, scenariştii Luciano Vincenzoni şi Sergio Donati, ambii în tinereţe studenţi la Drept (dar din generaţii diferite), tineri culţi şi destupaţi la minte, lipsiţi de entuziasm apropo de viitoarea carieră, însă echipaţi cu talent, imaginaţie şi apetit pentru a scrie (au început, fiecare, prin publicarea unor cărţi de ficţiune până să ajungă în lumea filmului). Necantonat exclusiv în Western, Vincenzoni (1926-2013) rămâne deopotrivă în memoria cinefililor pentru contribuţia sa la filmele lui Sergio Leone (“For a Few Dollars More”, “The Good, the Bad and the Ugly”, “Duck You Sucker”) şi pentru colaborările cu Pietro Germi (“Sedotta e abbandonata”, “Signore & signori”), Mario Monicelli (“La grande guerra”) sau Giuseppe Tornatore (“Malèna”). La rândul său, Donati, născut în 1933, căruia trebuie să i se facă statuie pentru scenariul la “Once Upon a Time in the West”, capodopera lui Leone, după renunţarea la cariera în publicitate şi-a demonstrat versatilitatea, în marea parte a cazurilor alături de colegul său mai în vârstă, în “Col cuore in gola” al lui Tinto Brass, “Orca” lui Michael Anderson sau “Raw Deal” (cu Arnold Schwarzenegger). Concluzia? Un tandem de scenarişti bine ancoraţi în contextul general a Pop culture capabili să conceapă un Western cu un substrat mult mai consistent din punct de vedere ludic decât reţeta vândută spectatorului-moron prin marketingul tip Exploitation. “What is film? In the first act, you hang a man up in a tree. In the second act, you throw stones at him. In the third act, he fallls down. If he is alive, it is a comedy. If he is dead it is a drama.” (citat din Donati, extras din acelaşi interviu menţionat mai sus). Deci? Într-un orăşel odinioară plin de viaţă şi de culoare ce trăia din agricultură, acum cenuşiu şi prăfuit datorită zăcămintelor de petrol descoperite în zonă şi a preluării cu japca a fermelor de către capitaliştii veroşi veniţi din Nord, se prăbuşeşte şi ultima redută eco, ferma lui Foster (care lasă în urmă doi orfani precoce). Asta pentru puţin timp deoarece este achiziţionată de un pasionat cultivator de ceapă. Victimă a autorităţilor corupte (judecător, şerif), este devalizat de actul de proprietate (Actul I) şi apoi, datorită frondei sale donquijoteşti, expus oprobriului public printr-o înscenare de joasă speţă (Actul II). Evadează de după gratii şi înfruntă armata de bandiţi, deci... a rămas viu (Actul III). Concluzie: este, fără dubii, o comedie. Da, dar ce fel de comedie? Slapstick, genul făcut celebru în ‘Epoca de Aur’ a filmului mut (1920-30) de către Mack Sennett şi Hal Roach cu sprijinul fraţilor Marx, Laurel & Hardy, The Three Stooges şi Charlie Chaplin. Slapstick - al cărui nume vine de la vechiul instrument de percuţie italian batacchio (slap stick) utilizat în Commedia dell’arte, alcătuit din două scândurele legate la un capăt ce, prin lovire, scot un zgomot puternic - este caracterizat de amplificarea efectelor mişcărilor fizice şi are o istorie culturală fabuloasă care pleacă din Italia (secolul 16) pentru a se regăsi pe parcurs în teatru (“Comedia erorilor” a lui Shakespeare), pantomimă, Musical, vodevil şi cabaret, ca să nu mai vorbim de secolul 20 şi de cinematografie (inclusiv cea europeană, vezi Max Linder) sau animaţie (Looney Tunes, Tom şi Jerry), cu ramificaţii ulterioare multiple ce se extind de la Monty Python şi Benny Hill la Mel Brooks şi Louis de Funès. Faţa luminoasă şi veselă a monezii “Cippola Colt”... ‘Cap’. ‘Capul’ îi aparţine lui Onion Jack (Franco Nero, care la începutul anilor ’70 se ţinuse relativ departe de Western-uri şi îşi consolidase imaginea de tip hiperdur în Actionere/Thriller-uri, aici are o privire tâmpă de adult cu minte de copil şi nişte cârlionţi adorabili de-ţi vine să-l duci cadou nepoţicii tale), un ţăran dintr-o bucată, zdrenţăros şi asocial, care nu trăieşte decât pentru ceapă... mănâncă, respiră, bea, râgâie, visează, miroase, doarme în ceapă. Ceapa reprezintă raţiunea sa de a exista. Nu poate fi totuşi acuzat de ‘cepofilie’ întrucât are o idilă adolescentină platonică savuroasă cu Mary Ann (Emma Cohen, actriţă versatilă, premiată atât pentru Musical, “Pierna creciente, falda menguante”, cât şi pentru Horror, “Al otro lado del espejo” din ‘73 al lui Jesús Franco) în timpul căreia privirile (cu ochii cât... cepele) se contopesc, iar în jurul chipurilor lor angelice apar inimioare înduioşătoare care storc o lacrimă de emoţie (de la... ceapă). Tânăra e fata editorului, directorului, tipografului, reporterului şi distribuitorului ziarului local Henry J. Pulitzer. Am dubii că trimiterea la numele fondatorului prestigiosului premiu “Pulitzer” este accidentală, din moment ce acesta a rămas în istorie ca promotor a tehnicilor “yellow journalism”-ului în 1880 şi un luptător încrâncenat împotriva corupţiei şi a efectelor nocive a industrializării necontrolate. Joaca lui Vincenzoni şi Donati cu numele personajelor nu se limitează la cel interpretat de Sterling Hayden (actor cu roluri memorabile în “The Asphalt Jungle” al lui John Huston, “Dr. Strangelove” al lui Stanley Kubrick şi “The Long Goodbye” al lui Robert Altman) deoarece îl mai avem pe cinicul şi înţeleptul cal al lui Onion, Horaţiu, blândul animal cu pălăriuţa de paie în creştet (varietatea tonalităţilor în care dialoghează cu stăpânul, de la sarcasm la ironie, trimite la “Satirae”-ele poetului roman), pe micuţii orfanii Caligola şi Nerone (evident, cei doi împăraţi a Romei, Caligula şi Nero... primul a fost un tiran, iar al doilea a dat foc oraşului), deja experţi, primul în tacticile negocierilor dure, iar al doilea în fabricarea de bombe artizanale, apoi mogulul antipatic Lamb (“Behold the Lamb of God who takes away the sin of the world” – Evanghelia lui Ioan), aproape întotdeauna îmbrăcat în alb şi păzit de trei “îngeri” poeţi-asasini (garderoba acestora: pelerine în carouri, pălărie de paie, monoclu, fulare în dungi, pulovăraşe, eşarfe, ce mai?... Hipsteri din Vestul Salbatic). Era să uit, Lamb este jucat de Martin Balsam (“Tora! Tora! Tora!”, “The Taking of Pelham One Two Three”), imperial când îi expediază câte o mână mecanică (găselniţă inspirată probabil de mânuţa de metal a lui Tee Hee din James Bond’s “Live and Let Die”, care avusese premiera în 1973... va mai trece mult timp până când Luke Skywalker va avea şi el nevoie în “Star Wars” de o proteză funcţională) în burta lui Onion sau când distruge involuntar structura de rezistenţă a Saloon-ului. Bine, bine, dar unde-i în acest caz “slepsticul”, că la filmele cu Terence Hill şi Bud Spencer ştim încotro să căutăm? Răspuns: oriunde şi oricând, pe principiul “ceapă sau pistol?”, într-o înşiruire nebună de gaguri (inclusiv insertul cu textul scris ce trimite la filmul mut... “Sunteţi sigur, domnule Lamb?”) pigmentate cu trei urmăriri delicioase (cea cu bicicleta prin butoaiele din deşert tip Mack Sennett/Looney Tunes, vânătoarea din fabrica de făină din San Juan după cei trei ‘Stooges’ a Vestului şi haosul dinaintea duelului final în care sunt implicate cele două ajutoare Gay ale şerifului precum şi o întreagă bandă de bikeri costumată ca o echipă de fotbal american motorizată). Ceapa e omniprezentă, de la cioara care dă ortu’ popii când se apropie de căruţă şi paharul care se ‘sinucide’ la contactul cu sucul stors din legumă, la capacitatea nebănuită a acesteia de a fi eficace ca armă şi totodată, ca vector de ironie în replici (ex. deşi îi recunoaşte calităţile, Onion nu se dă în vânt după ceapa... rusească). Nu are sens să continui cu exemplele deoarece e de preferat să (re)descoperiţi filmul a cărui dinamică specifică Slapstick-ului nu ar fi putut fi obţinută fără o echipă de superprofesionişti, rulată în proiecte incorecte politic până la limita ireverenţei. Pe scurt şi... pe rând. Sunetul: pe de-o parte muzica formidabil de inspirată a fraţilor Guido şi Maurizio De Angelis ce aduce un omagiu deferent filmelor de gen din anii ’30 şi unor compozitori acum uitaţi precum John Leipold, Edward Kilenyi, Ralph Rainger sau Harry McCoy, iar pe de cealaltă, efectele sonore “slapstick” asigurate de Tonino Cacciottolo, un veteran a şcolii de cinematografie italiene din anii ’70 de obţinut sunete din orice (zdrobit pepeni, izbit ouă de geam, zgâriat sticla ş.a.m.d.)... dacă vă interesează epoca vă recomand excelentul “Berberian Sound Studio”-2012 al lui Peter Strickland (vezi Video Vault-ul din 2 mai 2013). Imaginea: aici îl avem pe experimentatul Alejandro Ulloa, ce venea după colaborări fructuoase cu Sergio Corbucci, Eugenio Martin şi Antonio Margheriti, şi pe monteurul favorit al lui Castellari, Gianfranco Amicucci (“Keoma”, “The Inglorious Bastards”). Distribuţia (în afara numelor deja trecute în revistă): spaniolul Leo Anchóriz (“O’ Cangaçeiro”, “Los desperados” a.k.a. “A Bullet for Sandoval”), Romano Puppo (“Il bianco il giallo il nero”, “Da uomo a uomo”), germanii Helmut Brasch (“Die Blechtrommel”) şi Dan Van Husen (“Pancho Villa” cu Telly Savalas, “Viva la muerte... tua!” al lui Ducio Tessari), aproape toţi obişnuiţi ai platourilor de filmare din Almeira pregătite pentru Spaghetti-Western. Iar inventarul resurselor umane se încheie previzibil cu versatilul regizor Enzo G. Castellari (“The Heroin Busters”-Actioner, “The Inglorious Bastards”-Război, “Keoma”-Western, “The Shark Hunter”-Aventură), autor până la data lansării lui “Cippola Colt” a nu mai puţin de şapte Western-uri din cele 12 filme adăugate deja în CV-ul personal. Poate că acest intermezzo de inventariere vi s-a părut cam lung, dar repet, succesul unui Slapstick, fie acesta şi Western, rezidă în principal în calitatea şi competenţa membrilor întregii echipe şi nu doar a protagoniştilor. Poate în locul lui Franco Nero ar fi putut fi Giuliano Gemma sau Terence Hill însă scena – un singur exemplu - în care bicicleta rămâne suspendată în aer deasupra canionului cu protagonistul în şa ca în desenele animate (realmente), ar fi putut fi ratată din perspectiva spectatorului din lipsa unei filmări corecte, a unor efecte sonore potrivite şi a unui montaj care să compenseze lipsa de tehnologie de la acea vreme. Revin, căci nu am uitat de cealaltă faţă a monedei “Cippola Colt”... ‘Pajura’, uşor de ignorat antrenat fiind de efervescenţa comică. Mă refer la contextul care, în fond, se relevă destul de întunecat şi subiect justificat al unor înţepături sarcastice din partea scenariştilor: capacitatea localnicilor de adaptare la trecerea de la economia agrară la cea industrială, cu toate consecinţele sale, bune şi rele (putem presupune că acţiunea se desfăşoară în California în primii ani a secolului 19 atâta vreme cât bicicleta şi motocicleta au fost inventate prin 1885, iar asasinii se refugiază peste graniţă, în Mexic, deci SUA înghiţise deja o mare parte din statul vecin). În “Cippola Colt” relele sunt mai evidente întrucât ţinta atacului o reprezintă o comunitate lipsită de probleme sociale sau administrative, mulţumită cu ce îi oferă roadele pământului de la suprafaţă (nu prin sondare), reticentă în a-şi schimba radical fără un motiv întemeiat modul de viaţă într-unul întunecat de funingine doar datorită promisiunii unor slujbe cu iz neo-sclavagist. Dincolo de stereotipurile uzuale ale Spaghetti-Western-urilor legate de misoginism şi xenofobie (cu excepţia lui Mary Ann, femeile strălucesc in absentia, iar printre bărbaţi nu întâlnim decât un cetăţean de culoare ce chibiţează în faţa cârciumii plus un indian (un “American Native”) - Stinky, primul care este sacrificat pe altarul prosperităţii “White Race”), Vincenzoni şi Donati îşi reglează tirul pe coloniştii europeni (francezii – asasinul poet cu monoclu, italienii – fasciştii Gay ai şerifului îmbrăcaţi mussolinian, germanii – tehnicianul cu aspect de Hitler caricatural, responsabil de întreţinerea mâinii mecanice, că, deh, nemţii le au cu tehnica, căruia Lamb îi prezice că “va ajunge mare, cândva!”) pe parcursul unei naraţiuni care se referă fundamental la acapararea sau/şi controlul puterilor esenţiale pentru comunitate (justiţie, poliţie, presă) şi a manifestărilor publice perturbatoare. Nu are sens însă a despica firul în patru, aşa că rămânem în memorie cu moaca nevinovată de caniş cârlionţat a lui Franco Nero ce îi scrutează jucăuş pe cei cinci mercenari din birt, aşteptând răspunsul la întrebarea fundamentală: “ceapă sau pistol?”. De final... un of personal. Am citit destule cronici scrise de reputaţi critici americani şi britanici care consideră “Cippola Colt” un Western de rahat (ex. Thomas Weisser care în a sa “Spaghetti Westerns: The Good, the Bad and the Violent” - McFarland, 2005, îl include în Top 10 a celor mai proaste Western-uri din toate timpurile... fără absolut nicio argumentaţie, fapt inadmisibil pentru un critic sau analist care se respectă). Nimeni nu susţine că filmul lui Castellari ar fi vreo capodoperă (sau că nu s-a inspirat din “Trinità”-urile lui Enzo Barboni şi chiar din “Once Upon a Time in the West”), însă în opinia mea, din perspectiva Pop culture, continuă să îşi conserve o undă de prospeţime (chiar dacă include un iz de ceapă), şi ca atare, e aproape imposibil de acceptat o poziţie cabalină primitivă şi închistată, mai adecvată datului cu părerea pe reţelele sociale cu obiectivul de a obţine “like”-uri, în baza căreia aş putea afirma şi eu, la fel de “justificat”, că “Goana după aur” a lui Chaplin sau “Blazing Saddles” al lui Mel Brooks sunt tot Westernuri de rahat (Charlot n-are pălărie de cowboy, iar nenorocitul ăla de evreu foloseşte într-un Western piesa “Springtime for Hitler”). Trec mai departe... că m-am stârnit. Dacă se consumă în timpul războiului trebuie pus obligatoriu în ‘coşul’ filmelor de război, dacă foloseşte o idee inovativă trebuie neapărat etichetat ca SF? Păi, după această logică cretinoidă şi intolerantă, şi “Dansând cu lupii” e un Western de rahat (că e despre războiul cu indienii, nemaivorbind de prietenia suspectă, aproape de zoofilie, pe care Costner o are cu lupii) şi “Westworld” e un Western de rahat că are roboţi, ca să nu mai vorbim că Eastwood ar trebui şters din memoria tinerilor americani deoarece îndrăzneşte să fumeze ca turcu’, cvasipermanent, în filmele lui Leone. Pe bune? Păi, să n-aibă oare dreptate fanii când iniţiază petiţii care să limiteze volumul de imbecilităţi care pot influenţa publicul mai credul emise de către criticii încremeniţi în proiect şi rupţi completamente de cultura Pop? Experţilor, am pe frigider un magnet pe care scrie: “Too bad the Marlboro Man didn’t live to see Brokeback Mountain”. Vă rog frumos, domnii mei, făceţi-i o analiză devastatoare căreia să îi dedicaţi vreo patru volume. Sau cum îi răspunde bătrâna politicosului Bart în “Blazing Saddles” la întrebarea “And isn’t it a lovely mornin’?”: “Up yours, nigger.”. Extra: zero. Tehnic: mediocru.

IOAN BIG
25 Iunie 2016

WILD WILD WEST (1999, USA, r: Barry Sonnenfeld) – DVD

Între 1965 şi 1969, în 104 episoade ale serialului, James T. West şi Artemus Gordon (interpretaţi de Robert Conrad şi respectiv, Ross Martin), agenţi speciali ai Preşedintelui Ulysses S. Grant, au demonstrat cu succes publicului american aşezat în faţa televizoarelor cum se poate lupta împotriva fărădelegii în Vestul Sălbatic având la dispoziţie un tren dotat cu gadget-uri nemaivăzute de către bandiţii mulţumiţi să aibă doar un cal, tutun de mestecat şi un pistol. Conceptul hibrid de parte-Western şi parte-SF a fost scos de la naftalină după trei decenii în (probabil) cel mai jenant film cu iz de Western realizat vreodată la Hollywood... şi un eşec financiar usturător pentru Warner (113 milioane de dolari încasări raportate la un buget megaloman de producţie de 180, cel mai costisitor proiect finanţat de Warner Bros. în 1999!), mai ales că avea pe afiş patru nume de Oscar/Glob de Aur, respectate în ‘Fabrica de vise’ - Kevin Kline (“A Fish Called Wanda”), Will Smith (“Ali”), Salma Hayek (“Frida”) şi Kenneth Branagh (“Henry V”) – susţinute de o distribuţie eclectică cu CV-uri mai mult decât interesante: M. Emmet Walsh (“Blade Runner”, “The Pope of Greenwich Village”), Ted Levine (“American Gangster”), Bai Ling (“The Gauntlet”, “Anna and the King”), Rodney A. Grant (“Dances with Wolves”), Buck Taylor (“Cowboys & Aliens”, serialul “Gunsmoke”), Musetta Vander (“The Cell”). În aceste condiţii, cum a fost posibil un asemenea dezastru? Ne explică... Mihai Eminescu: “E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune,/Înşirând cuvinte goale/Ce din coadă au să sune.”. Practic, timp de mai bine de şase ani, scenariul a fost rescris de peste o duzină de ori, începând cu draftul iniţial al lui Gilbert Ralston (ce lucrase pentru serial în anii ’60), continuând cu Shane Black (“Lethal Weapon”), până să treacă prin mâinile a trei tandemuri de autori specializaţi în nişe diferite: Steve Wilson & Brent Maddock (franciza Horror “Tremors”), Jeffrey Price & Peter S. Seaman (“Who Framed Roger Rabbit” al lui Robert Zemeckis) şi fraţii Jim & John Thomas (creatorii lui “Predator”). Ralston a sfârşit prin a da în judecată Warner pentru denaturările aduse textului său (accentuarea rivalităţii dintre West şi Gordon în detrimentul prieteniei profunde care îi leagă, transformarea bad-guy-ului dintr-un pitic într-un handicapat fără picioare, exacerbarea importanţei gadget-urilor ce pun în umbră personajele propriu-zise), Black s-a retras discret din proiect împreună cu Mel Gibson (posibilul West) şi cu regizorul Richard Donner, iar din eforturile cumulate a celorlalţi, dată fiind expertiza lor, ce ne-am fi putut aştepta să iasă? Un Horror de acţiune cu personaje de desen animat. Ei bine, poate ar fi fost entertaining, dar din păcate, a rezultat doar o caricatură de film, fără sare şi piper (trebuie, la propriu, să căutaţi în el umorul cu lumânarea) ce poate fi rezumat ca intenţie la... Agentul 007 în Vestul Sălbatic. Ce-a ieşit? Doi agenţi activi aparţinând unor servicii secrete diferite se aliază conjunctural (la ordin prezidenţial) pentru a demonta un complot ‘arahnid’ împotriva Statelor Unite, visând să devină primii angajaţi ai viitorului Secret Service şi amanţi ai unei hispanice cu vino-ncoa (aceeaşi... Hayek). Niciodată n-a arătat Vestul aşa de negru, mai ales cu un James Bond/West de culoare (Will Smith, evident nepotrivit în rol) din US Army, ce, în pofida reputaţiei (chipurile, că trage întâi şi dup’aia pune întrebări, atât în răufăcători cât şi apropo de femei), nu împuşcă şi nu face sex cu nimeni tot filmul (credeţi-mă, nu pupă o gagică mai mult de zece secunde, iar pistoalele lucitoare sunt folosite doar pentru demonstraţii machoiste), sprijinit de un Q/Gordon autohton, US Marshall (Kevin Kline), care, în afară de a recita tot soiul de bla-bla-uri pseudoştiinţifice ca să se dea cult şi educat (de la Botticelli şi Bernoulli la Leonardo da Vinci), nu se dovedeşte de un mare ajutor pe teren. După un generic promiţător (inclusiv muzica lui Elmer Bernstein, altfel un cunoscător incontestabil datorită multitudinii de OST-uri pe care le-a semnat, de la “The Magnificent Seven” la “True Grit”), Western-ul este omorât ca gen după primele minute şi suntem expuşi unui registru exasperant de tonalităţi caricatural-groteşti. Că o bandă de nostalgici sudişti răpesc savanţi pentru a le proiecta şi construi o super-armă ca instrument a răzbunării împotriva unioniştilor e cool ca premisă până la un anume punct într-o comedie doar că... unii (mai exact, în acest caz, scenariştii) se iau în serios şi reuşesc să enerveze, pe bună dreptate(!), cea mai mare parte a publicului american printr-o lipsă de bun simţ absolut nejustificată. Să explic succint la ce mă refer. Avem pe de-o parte Nordul, simbolizat în primul rând de Gordon & West, deci un alb şi un negro, tandem tânăr, în putere, activ, tolerant, inventiv, promotor a progresului, ce luptă pentru protejarea a “the greatest nation of the world”, în opoziţie cu Sudul rasist încremenit în proiect, în tradiţiile sale putrefacte de sorginte europeană, animat belicos de nostalgici decrepiţi, cam săraci cu duhul, dar care nu au ezitări să devină responsabili de masacre în masă şi de planuri sângeroase de scindare a ţării, ceea ce îi califică drept terorişti... ‘domestici’. În oglindă cu impetuosul, dar civilizatul fost sclav West, acum un vivace promotor a libertăţii de expresie, se situează necioplitul General McGrath (Levine), o relicvă cu trompă auditivă în ureche, degrabă lăcrimos la auzul melodiei “Sons of the South” şi care nu şi-a câştigat pe degeaba porecla de “Bloodbath”, iar în ceea ce-l priveşte pe Gordon, idealistul, purul, sentimentalul şi pacifistul inventator din Nord, acesta îl are ca nemesis pe înverşunatul psihopat Dr. Loveless (Branagh), un sexploatator (chiar infirm, el este cel care posedă femeile, pe Munitia, Miss Lippereader..., dar ca pe nişte obiecte ale dorinţei sau instrumente de lucru, nu ca pe fiinţe umane cu drepturi egale), capitalist vorace (vrea să îşi tragă în proprietate juma’ de continent, ca p’ailaltă intenţionează să o vândă la străini) şi vizionar în ale tehnicii de vârf. Primii, progresiştii, se deplasează cu trenul, iar cei din urmă, înapoiaţii, cu... tarantula. Păi să nu se enerveze micul burghez din suburbiile New Orleansului, mândru de tradiţiile sale multietnice, istorice şi culturale când îi etichetezi simbolic strămoşii drept fosile care, între două ţuici la birt, nu visau decât o nouă secesiune înecată în sângele celor care au cutezat să le bage industrializarea în casă? Păi să nu sară de pe scaun funcţionarul de la Pentagon când îi arăţi un film în care Sudul rural poate fabrica tancuri, arme de fiţe şi femeile ştiu să le mânuiască mai bine decât sexul tare, iar Nordul o bâzâie în maşina zburătoare desuetă a lui Da Vinci şi experţii săi petrec mai mult timp în mocirlă decât pe roţi... unde-i progresul sau superioritatea? Nu prea arată a umor ci a miştocăreală grosolană. Mai ales când se ajunge la scena penibilă în care West (poor, poor West), Will Smith travestit într-o cadână cafenie reuşeşte fără probleme să îi distragă atenţia lui Loveless, exact în mijlocul speech-ului legat de semnarea de către Grant a actului de capitulare a Statelor Unite. Din păcate, în viziunea scenariştilor, Nordul dă sporadic ceva semne de isteţime, însă nu arată urme de inteligenţă (de la Grant, jucat tot de Kline, înspre subsolul piramidei), îşi clamează superioritatea, dar îşi demonstrează mai des neîndemânarea, iar victoriile sale sunt rodul hazardului. Sigur că, de dragul aventurii, cele de mai sus ar putea fi tolerate, însă cei din spatele lui “Wild Wild West” fac o greşeală capitală: cea de a ancora inept filmul în repere istorice, inclusiv pentru a justifica interesul potenţial a Angliei, Spaniei şi Mexicului de a-şi recupera influenţa şi coloniile. Acţiunea începe în Louisiana în 1869, anul când Grant i-a succedat la Preşedinţia SUA lui Andrew Johnson, când în Wyoming femeile au primit drept de vot, când s-a inaugurat prima linie de cale ferată transcontinentală (“Pacific Railroad”) – Grant este arătat în film bătând pironul final pe 10 mai la Promontory (Utah) - şi la două decenii după încheierea războiului cu Mexicul în urma căruia teritorii întinse au fost cedate de către învinşi şi anexate cu tot cu locuitori de SUA (California şi mare parte din Arizona, New Mexico, Utah, Wyoming şi Colorado). Mai mult, se fac referiri specifice la reînfiinţarea celor 13 colonii britanice şi la “Louisiana Purchase” (“Vente de la Louisiane”), în urma căreia aceasta a fost vândută Statelor Unite de Franţa lui Napoleon în 1803, la doar trei săptămâni după retrocedarea sa de către Spania, pentru suma de 15 milioane de dolari, pe fondul frustrărilor şi tensiunilor crescânde pe ambele ţărmuri ale Atlanticului (sudiştii americani erau îngrijoraţi că francezii ar putea aboli sclavia, administraţia spaniolă care a asigurat interimatul considera că ‘Luisiana’ trebuie să rămână în grija moştenitorilor Isabellei de Castilia, Preşedintele Jefferson ameninţa că se va alia cu britanicii contra lui Napoleon etc.). Citind aceste informaţii, presupun că realizaţi că un spectator al filmului nefamiliarizat cu ele nu are chef să le descopere exact într-o comedie consumeristă, iar celui care le ştie deja... nu prea îi vine să râdă în hohote la scălâmbăielile cabotine de pe ecran (mai ales ale lui Branagh). Din acest motiv eşuează inclusiv referinţele destinate exclusiv cinefililor experimentaţi (trimiterile la cineastul Lawrence Kasdan – numele său pe turnul de apă, oraşul distrus care se numeşte Silverado, precum Western-ul acestuia din 1885 în care joacă şi Kline, apoi “His Master’s Voice”, desenul căţelului Nipper ascultând la gramofon, realizat de Francis Barraud şi ajuns logo-ul RCA Victor, asociat aici cu ‘trompeta’ lui McGrath, ca să nu mai vorbim de aluzia la porecla ‘Unconditional Surrender’ câştigată de Grant în timpul Războiului Civil şi folosită de Loveless când îi cere “the immediate and unconditional surrender of the United States”). Adevărul e că n-am ce să mai zic. Pentru mine, împăratul s-a dovedit a fi gol şi lipsit total de charismă. Dar mai vedeţi şi voi despre ce e vorba. Acest “Wild Wild... Prost” (“... The master of the ‘stupid stuff’”, Artemus Gordon dixit) se poziţionează fără discuţie în vârful triadei de Western-uri rebut pe care producătorii şi scenariştii lipsiţi de inspiraţie din Hollywood au încercat să le vâre pe gât spectatorilor, deasupra lui “Jonah Hex” (2010, r: Justin Hayward, vezi Video Vault-ul din 11.06.2016) şi “The Lone Ranger” (2013, r: Gore Verbinski, vezi Video Vault-ul din 21.09.2015). Care, în trei, absolut justificat, şi-au împărţit 16 nominalizări la Zmeura de Aur, dintre care au câştigat şase ‘distincţii’. Singurul exonerat pentru acest rateu rămâne mercenarul Barry Sonnenfeld (“The Addams Family”, “Get Shorty”) care, după experienţa optzecistă ca director de imagine pentru fraţii Coen (“Blood Simple”, “Raising Arizona”, “Miller’s Crossing”), s-a aşezat în scaunul de regizor, închipuindu-şi probabil că, odată cu succesul lui “Men in Black”, dacă el continuă să îşi facă treaba corect, banii din buget vor aduce nu numai fericirea ci, şi implicit, calitatea. Beeep, prezumţie eronată! Pentru a atenua eventual impresia excesiv de subiectivă pe care v-am transmis-o în demolarea acestui film, simt nevoia să închei inventariind câteva fapte (nu anecdote): 1.) Robert Conrad, interpretul lui West din serialul original a refuzat să aibă un cameo deoarece a considerat că scenariul este atât de imbecil încât erodează amintirile plăcute pe care cinefilii din garda veche le mai au apropo de producţia TV, ba, mai mult, a ţinut să se prezinte personal pe scenă pentru a primi trei dintre cele trei Zmeure de Aur (din cinci) decernate filmului, ca semn de protest pentru faptul că sursa de inspiraţie a fost tratată în bătaie de joc... nici măcar tema muzicală nu este utilizată decât pentru câteva secunde, într-o scenă de mică importanţă; 2.) Will Smith, ce a declinat oferta de a-l întruchipa pe Neo în “The Matrix”(!) pentru acest proiect (numele lui Mel Gibson şi Tom Cruise fuseseră în prealabil luate în considerare de către producători), recunoaşte că a fost cea mai tâmpită decizie din întreaga sa carieră şi i-a cerut scuze public lui Robert Conrad. Kevin Kline (angajat abia după ce Warner i-a tatonat pe George Clooney, Johnny Depp şi Matthew McConaughey), Barry Sonnefeld, şi în special, Salma Hayek (intrată în schemă după refuzurile lui Jennifer Lopez, Asia Argento şi Penélope Cruz), au declarat la rândul lor că urăsc “Wild Wild West”; 3.) Scene întregi au trebuit refilmate întrucât, în focus-grupurile de previzionare, publicul nu a realizat că filmul este conceput ca o... comedie! După cum subliniam, fără efect! Sau după cum bine zice Dr. Arliss Loveless: “Well, I think that concludes this night’s festivities. Ladies, feed him to the crabs.”. Extra: Making Of, documentar (“HBO First Look: It’s a Whole New West”, behind the scenes), două videoclipuri muzicale (Will Smith şi Enrique Iglesias), dosar documentar “Loveless’s Lair Documentary Gallery” (costume, scenografie, F/X, gadget-uri, etc.). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
18 Iunie 2016

JONAH HEX (2010, USA, r: Jimmy Hayward) – Blu-Ray

Neînţelegând se pare nimic din lecţia “Wild Wild West” (1999), Warner Bros. a recidivat după un deceniu cu o altă adaptare complet imbecilă a unui Western, de această dată provenind din universul comics-urilor. A costat 47 de milioane de dolari (exclusiv costurile campaniei de marketing) şi a încasat în cinematografe infima sumă de... 10,500,000 (scuze, am uitat să adaug şi cei 500,000 de dolari obţinuţi din bilete în afara Statelor Unite). Evident că trebuie să justific etichetarea foarte dură astfel încât, pentru moment, voi face abstracţie de sursa de inspiraţie (anti-eroul Vestului promovat de DC Comics) şi mă voi limita strict la filmul propriu-zis. Pentru cei care au fost tentaţi să îşi cumpere bilet la cinema sau mai târziu, DVD/Blu-Ray-ul, povestea pare, la prima vedere, una rezonabilă pentru un Western populist destinat (aproape) întregii familii: Jonah Hex, respectat ofiţer Confederat (Josh Brolin – “Milk”, “Inherent Vice”), îşi trădează în timpul Războiului de Secesiune camarazii şi pe cel mai bun prieten al său, Jeb (Jeffrey Dean Morgan – “Watchmen”, “The Losers”), sacrificându-i în numele unor principii umanitare, dispare apoi în peisaj pentru a-şi întemeia o familie, este depistat de către răzbunătorul tată al prietenului defunct, anarhistul Colonel Turnbull (John Malkovich – “In the Line of Fire”, “Places in the Heart”), care îi ucide nemilos nevasta şi copilul şi îl marchează cu fierul roşu pe viaţă abandonându-l răstignit pe un ‘X’ din bârne (trimitere evidentă la “The Battle Flag”, drapelul armatei sudiste din Virginia de Nord). Mai mult mort decât viu, Hex e descoperit de Apaşi, care, din raţiuni neclare, îl repun pe picioare (din experienţa ocultă, rămâne cu darul/blestemul de a putea comunica cu morţii), iar bărbatul cu o faţă hidoasă devine unul dintre cei mai temuţi vânători de recompense din Vest. Calimera se schimbă când însuşi Preşedintele Grant (Aidan Quinn – “Legends of the Fall”, “Unknown”), folosind ca momeală faptul că Turnbull şi aghiotantul său psihopat Burke (Michael Fassbender – “12 Years a Slave”, “Steve Jobs”) sunt încă în viaţă, iar Hex tânjeşte după răzbunare, îl recrutează prin intermediul unui locotenent arogant (Will Arnett – serialul “30 Rock”) pentru a dejuca un plan terorist de distrugere cu o superarmă a Capitoliului în seara de 4 iulie (“... ‘terrorista’, the Mexican slave term”), de celebrare a 100 de ani de la Revoluţia Americană (‘Independence Day’). Hmmm, armă secretă, bad guy malefic şi lipsit de scrupule, un erou mutilat ce vorbeşte cu morţii (asta... când se plictiseşte de câini şi de cai), spirit patriotard (“noi, americanii liberi”) şi iluzii de frescă istorică (suntem purtaţi din Carolina de Sud şi Virginia până pe apele Potomacului spre obeliscul lui George Washington)... ingrediente ce nu li s-au părut suficiente lui Mark Neveldine şi Brian Taylor (autorii Actionerelor “Crank” cu Jason Statham) din moment ce au simţit nevoia să adauge trimiteri la corupţia din Washington prin intermediul politicianului Lusk (Wes Bentley – “American Beauty”, “Interstellar”), o idilă imposibilă cu o prostituată zootehnică (Megan Fox – “Transformers”, “Passion Play”), înflorirea în ilegalitate a primelor concursuri de... Local Kombat (circ organizat de Michael Shannon – “Revolutionary Road”, “Take Shelter”) şi spiritul inovativ al americanilor în ceea ce priveşte artileria de buzunar (miniarbaletele create de Smith/Lance Reddick – serialul “Fringe”... bine că nu ni l-a prezentat şi pe partenerul său pe care să-l cheme Wesson). Nu sunt cam multe elemente pentru un film care durează doar 82 de minute? Ei bine, nu! Şocul vine când realizezi că, şi aşa, acest rateu monumental ce ar fi putut duce la dispariţia Western-ului ca gen, pe modelul dinozaurilor, este mult prea lung şi... plictisitor (cadre inutile sau lungite fără rost, flashback-uri nerelevante, muzica repetitivă deseori agasantă). Când habar nu ai ce vrei, dar ţi se pune toată grădina de legume la dispoziţie este stupefiant pentru cel care gustă ciorba să constate că singurul tău scop a fost ‘să fie pe gustul tuturor!’ şi că pentru asta n-ai ezitat să mai ciordeşti şi de pe la vecini (Ulysses S. Grant, arma... “Wild Wild West” dixit), fără a avea însă nicio reţetă anume în minte legată de gustul sau aroma care să îi dea savoare şi specificitate şi să te definească în final... ca chef. Dacă regizorul (ce nu semnase până atunci decât un desen animat, “Horton Hears a Who!”) are o scuză pentru platitudinea modului în care este filmat şi montat (multe din documentarele de pe “National Geographic” sau “Discovery” îi dau clasă... minut cu minut), scenariştii nu! Chiar dacă, săpând prin culise, presupunem că nici ei nu au fost fericiţi cu versiunea finală aprobată de producătorul Akiva Goldsman, cel oscarizat pentru scenariul de la “A Beautiful Mind”, atâta vreme cât au refuzat să îl şi regizeze (după cum era în planul iniţial). Vorbind de ciorbă, îţi vine, pur şi simplu, să le dai cu polonicul în cap văzând cum s-au jucat ca nişte copii răsfăţaţi şi au risipit resursele: practic, cu excepţia lui ‘When Johnny Comes Marching Home’ Fassbender, nimeni nu pare a se simţi bine în pielea personajului asumat. Nimeni nu ştie de unde provine acesta, ce ar trebui să aibă în cap, care îi este fundamentul motivaţional şi ce-ar vrea să facă în viitor. Doar câteva exemple: 1.) Hex însuşi (cu toate că Brolin este adecvat ca fizionomie) apare portretizat, în lipsa explicaţiilor, ca un retardat ignorant care nu este interesat în viaţă decât de ‘1+1=2’, ce conversează foarte casual cu morţii (zici că e un hipster agăţând în Centrul Vechi o gagică leşinată după sex) şi se comportă submediocru ca luptător (mai ales în confruntările mano a mano); 2.) Malkovich este obligat să recite unul dintre cele mai infecte discursuri motivaţionale din istoria cinematografiei (mostră: “... our enemy will learn that we have arrived to do that thing which we most assuredly were convened to do... The battle is joined!”... vă vine să credeţi?); 3.) Nu că Megan Fox ar avea vreo urmă de talent detectabil în afara aspectului fizic, dar prestaţia sa din “Jonah Hex” ar îndritui-o pe însăşi Statuia Libertăţii să aspire la Oscar pentru apariţia din “The Day After Tomorrow” al lui Emmerich (oricum, juna focoasă a fost dublu nominalizată la Zmeura de Aur, pentru cea mai proastă actriţă, şi alături de Josh Brolin, pentru cel mai prost cuplu dintr-un film... din păcate, n-a câştigat fiindcă i-a luat faţa, în mod imperial, distribuţia lui “Sex and the City 2”). În concluzie, noi, de bună credinţă, am jucat cu ‘X’ dar ‘0’-le ne-au înfrânt categoric. Trei zerouri pe linie: scenariu-regie-interpretare. Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, poate veţi fi curioşi să continuaţi pentru a realiza dimensiunea dezastrului şi că se poate şi mai rău decât să fii bătut de nişte ‘zerouri’. Căci se poate şi cu... minusuri. Cele derivate din denaturarea sursei de inspiraţie. Mai întâi, un scurt intro. În 1954, Comics Magazine Association of America a creat Comics Code Authority (CCA), “The Comics Code”, ca o alternativă la legislaţia oficială care permitea editorilor de benzi desenate să îşi definească direcţiile de dezvoltare în parametrii etici, standardele şi normele unui cadru profesional acceptat majoritar în contextul în care acuzele de violenţă, incorectitudine politică sau de manipulare juvenilă veneau din toate părţile, creând poli de presiune adesea nejustificaţi. Auto-cenzura! Post-2000, jucătorii mai mici de pe piaţă au renunţat la adeziune, şi pe parcursul următorului deceniu, până în 2011, mai ales odată cu retragerea majorilor Marvel, DC Comics, Bongo şi Archie Comics, codul a fost considerat oficial îngropat. De ce am amintit asta? Pentru că Jonah Hex, personaj creat de John Albano şi ilustrat de Tony DeZuniga a apărut curajos şi tupeist contra curentului, pentru întâia oară (cu un episod complet) în 1972, în antologia “All-Star Western #10”, parte a seriei redenumită apoi rapid “Weird Western Tales”, într-o perioadă când “The Comics Code” era considerat o Biblie a industriei. Faptul că personajul încă supravieţuieşte reprezintă ceva remarcabil (a fost reinventat de Justin Gray şi Jimmy Palmiotti în 2006) deoarece – şi aici începem să sesizăm diferenţa dintre concepţia originală a poveştii tipărite şi adaptarea cinematografică edulcorată family-friendly, care şi-a tras în principal seva din numerele 22 şi 23 a lui “Weird Western Tales” (Turnbull, Secret Service, Grant etc.) – Jonah Hex este un anti-erou de o brutalitate şi de o violenţă rar întâlnite în istoria comics-urilor americane (newsarama.com îl caracteriza drept “the most sadistic bounty hunter the West ever knew.”). Luaţi-vă acum, vă rog, o pauză de câteva secunde şi recitiţi, pentru a pune viziunile în balanţă, paragraful de început în care mă refeream la plot-ul filmului... gata, aţi terminat? OK. Gray şi Palmiotti (în “Retribution” din “Origins”, DC Comics, 2007) definesc în doar câteva fraze ceea ce pentru Neveldine şi Taylor rămâne o treaptă peste care au dovedit că nu pot sări: “The frontier was the time and the place of the strong-sufficient, but restless individual. It was the home of the rebel, the un-reconciled, the intolerant, the comitted and the tenacious. It was not the conservative and sensitive man who made our history. It was the man who was sometimes uncultured, a man of coarse garb and rude weaponry.”. Deci, cine este Jonah Hex în imaginaţia lui John Albano şi cât de mult (nu) aduce cu personajul pe care ni-l prezintă Warner Bros.? Practic, biografia sa din comics-uri ne prezintă un monstru uman, a cărui instinct de conservare este înlocuit de o morală binară (preţios spus, cod al onoarei) şi al cărui emoţii sunt declanşate pur instinctiv. Hex, deşi e mai puţin distrugător decât Hulk, este mult mai periculos, fiind un animal ignorant (în sens intelectual) care funcţionează bazat eminamente pe nevoile imediate. Nu consideră că mai are ceva de câştigat într-o existenţă de care nu îi pasă şi pentru care şi-a pierdut orice ataşament. Crescut de un tată alcoolic (metoda acestuia de educare favorită: aruncarea pentru ore în şir a băiatului în latrina plină de fecale din spatele casei), vândut ca sclav Apaşilor de propriul părinte, stigmatizat pe chip de aceştia (deci nu de Turnbull), aproape de moarte încă din adolescenţă în două rânduri (furtul cailor Kiowa şi împuşcarea de către Cavaleria US), acuzat eronat de trădare în armata Confederată (incidentul “Fort Charlotte Massacre” în care Jeb Turnbull şi-a pierdut viaţa), asasin cu sânge rece responsabil de exterminarea a mai mult de jumătate din tribul de indieni printre care a crescut (deci nu apare vreo nevastă de origine indiană ca în film întrucât prima sa dragoste, White Fawn, deja se măritase cu o piele-roşie), devenit un nemilos vânător de recompense faţă de care nimeni nu are vreo afecţiune, Jonah Hex era în 1876 (anul când se petrece acţiunea filmului) un bărbat părăsit după doar câteva luni de soţia sa, Mei Ling, ce s-a refugiat în Mexic luând cu ea copilul proaspăt născut. Acesta e omul nostru, un lunatic taciturn, în a cărui minte îşi fac loc mai mult spiritele morţilor decât gândurile celor vii, lipsit de bariere morale atâta vreme cât înjunghie o adolescentă la fel de uşor precum decapitează un şarpe veninos. Aproape niciuna dintre aceste trăsături sumbre şi întunecate nu se regăseşte în mod vizibil în conturarea personajului în acest film mai preocupat să accentueze frustrările nostalgicilor şi neîmpăcaţilor Sudişti (asimilaţi cu teroriştii) în opoziţie cu bonomia Preşedintelui şi dorinţa Washington-ului de a face să fie bine pentru toţi (contrar comics-ului, vezi de exemplu “Retribution”, ce adoptă o poziţie semnificativ diferită). Un al doilea minus major este reprezentat de ne-exploatarea personajului Tallulah Black, nume care poate nu vă spune mare lucru deoarece este menţionat în film fugitiv o singură dată, spre final (Lilah/Megan Fox aminteşte în trecere că numele ei real este Tallulah), o tânără împuşcată în ochiul stâng de o bandă din miliţiile însărcinate să confişte pământurile în numele guvernului, decisă să se răzbune pentru uciderea întregii sale familii şi pentru multiplele abuzuri la care a fost supusă în perioada de vrie psihică, pe care Hex acceptă reticent să o ia pentru scurt timp drept discipol (vezi “The Ballad of Tallulah Black”). Şi în acest caz, tot ce rămâne simplist pe peliculă este doar o curviştină plină de sex-appeal ce vede bine cu ambii ochi, care, din motive doar de ea ştiute, este atrasă de moaca desfigurată a lui Hex şi vrea să fugă cu el în lume. După cum bănuiţi, al treilea minus major îl reprezintă diferenţa de estetică dintre ilustrarea seriei de comics-uri şi adaptarea cinematografică... de la care te-ai aştepta (mă refer la film), prin natura subiectului, să fie una extrem de adultă cu accente Horror, dar constaţi că ţi se bagă pe gât un film de aventuri cu muribunzi care, în timpul ritualului şamanic, sunt “bântuiţi” de imagini calde şi duioase, călăreţi galopând seren pe pajişti înverzite acompaniaţi de câini vagabonzi, arme împrumutate parcă dintr-un parc de distracţii ce flegmează patetic bile cu un pleoscăit sonor, şi cadre idilice ce amintesc de o producţie Disney cu mesaj patriotic (pentru final aveţi nevoie de un anti-vomitiv). “They say that a man with revenge in his heart should dig two graves, One for his enemy and one for himself. I guess mine’s just gonna wait.”, concluzionează Hex. Nu mai are ce să aştepte fiindcă l-a îngropat pe vecie Warner Bros. R.I.P., Jonah Hex! Extra: scene tăiate, documentarul “The Inside Story of Jonah Hex” (legătura între banda desenată şi film), comentariu picture-in-picture (“The Weird Western Tales of Jonah Hex”) susţinut de Brolin, Fox, Malkovich şi Hayward). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
11 Iunie 2016

THE QUICK AND THE UNDEAD (2006, USA, r: Gerald Nott) & DEAD NOON (2007, USA, r: Andrew Wiest) & UNDEAD OR ALIVE: A ZOMBEDY (2007, USA, r: Glasgow Phillips) - DVD

Precizare necesară: în pofida titlului cu sugestie de ‘parazit’, nu există vreo legătură de substanţă cu “The Quick and the Dead”, Western-ul lui Sam Raimi din 1995 cu Sharon Stone şi Russell Crowe. Acest ‘Weird’ Western postapocaliptic, al cărui acţiune este plasată într-un viitor nedefinit, filmat în Texas şi California de George Nott cu doar 100,000 de dolari, se relevă a fi un tribut ieşit din comun adus deopotrivă lui George A. Romero şi lui Sergio Leone. Da, nu glumesc, deoarece nu trebuie să vă gândiţi la o comedie sau la o parodie, ci la o tentativă temerară de a combina în mod deferent două genuri cinematografice din perspectiva unor legende care le domină. Înainte însă de a mă explica, să vedem despre ce este vorba, mai ales că setarea contextului în stilul începutului lui “Land of the Dead” a lui Romero se suprapune peste scena cu un zombie ucis de la mare distanţă de un glonte plecat din puşca unui vânător nevăzut (amintind de “For a Few Dollars More”). Cu aproximativ 80 de ani în urmă, epidemia virală a transformat trei sferturi din întreaga populaţie în zombie şi continuă să facă ravagii. Jocul supravieţuirii s-a schimbat pentru că s-a dat oficial liber la exterminare. Guvernul Statelor Unite oferă bani buni pentru fiecare zombie ucis, cu speranţa că vânătorii de recompense (faimoşii “bounty hunters”) vor curăţa suficient regiunile afectate de bipezi agresivi pentru a permite civilizaţiei să renască. Doar că cei care îmbrăţişează această ‘profesie’ sunt oameni extrem de diferiţi apropo de principiile după care se conduc sau de... lipsa acestora. Orice om cu instinct ucigaş poate deveni angajat al statului în procesul de exterminare a zombie. Mai mult, fiecare vânător îşi are propriile reguli (cele ale personajului nostru, Ryn Baskin, un anti-erou solitar, călare pe calul său modern, motocicleta, se rezumă la “Kill the fresh ones first, their muscle tissues are still intact, they’re still capable of running and lunging, then pick the rotting ones off one by one... Numbers don’t matter if you stay in an open field. Most zombies are slow, you can outrun them. That is why you never go inside.”). Baskin, modelat ca un tânăr Clint Eastwood (de la mimica feţei, ochii mijiţi şi grimasele în colţul gurii, la ciozvârta de trabuc înfiptă între dinţi) îşi vede de viaţa lui de lup singuratic (acompaniat permanent de o cutie de chitară plină cu arme, ca în “El Mariachi” şi “Desperado” a lui Robert Rodriguez) până când rutina sa existenţială este bulversată nu de morţii-vii ci de o bandă de colegi de breaslă care îl jefuieşte de economii şi îl abandonează crezându-l mort după ce i-au vârât niţel plumb în vintre. Încă slăbit, se întovărăşeşte de nevoie cu un bărbat care îl trăsese deja o dată pe sfoară (v-aţi putea gândi la Eli Wallach în “The Good, The Bad and the Ugly”) şi porneşte în căutare de răzbunare pe urmele găştii de bandiţi conduse de Blythe Remington, un psihopat dur şi impasibil, ce aduce vagamente comportamental cu Lee Van Cleef). Mă limitez la un singur exemplu din filosofia de viaţă a bad-guy-ului şi standardele sale morale: “Zombies are getting harder and harder to find, if we’re gonna continue making a living doing this, we’ve gotta infect our own towns, start our own plagues, spread the virus.”. Până aici reţeta e de pur Western cu aromă de Spaghetti, mai ales dacă facem un exerciţiu de imaginaţie şi îi înlocuim pe zombie cu pieile-roşii (sau mai corect politic, ‘americanii nativi’). Să ne reamintim că, în ciuda protestelor publice, inclusiv după acapararea Californiei şi a sud-vestului Mexicului de către Statele Unite, multe guverne statale din Sud au continuat să plătească recompense pentru fiecare indian ucis, inclusiv ca “scalp bounties”. Trebuie admis că măcelărirea până aproape de anihilare 100% a populaţiei indigene în zonele de frontieră era un “sport” de masă, practicat cu îndârjire atât de către profesionişti (vânătorii de recompense) cât şi de amatori (localnicii), încurajat/finanţat până la dimensiunile unui genocid, pe parcursul a aproape un secol, de către administraţia centrală a SUA prin cele peste 40 de acţiuni militare împotriva indienilor şi care au culminat cu deportarea lor (infamul “Indian Removal Act” semnat de Andrew Jackson ce a dus la exodul pe “Trail of Tears”). Deoarece ne întoarcem la zombie ai noştri, am omis cu bună ştiinţă până acum, pentru a nu deraia de la argumentaţia legată de Western, să menţionez câteva aspecte importante: a.) pentru încasarea recompensei, vânătorul trebuie să prezinte ca dovadă nu scalpul de mort-viu (nu prea are ce recolta după ce glontele intrat în scăfârlie deranjează... coafura), ci degetele acestuia, deci asta e de fapt colecţia de comori a lui Baskin (aşezată pedant într-o husă compartimentată eficient); b.) eroul nostru este half-undead (din motive care nu ni se explică) şi are o rezistenţă/imunitate mult peste medie la muşcăturile zombie (asta şi datorită serului dubios pe care şi-l injectează periodic); c.) finalul extrem de violent şi sângeros din Union City, oraşul în care “dead ain’t dead enough”, fiindcă Blythe nu renunţă la ideea de a infecta supravieţuitorii cu virusul pentru a-şi menţine cifra de afaceri la o cotă ridicată, şi ca atare, beneficiază de o armată serioasă de zombie pe care o opune lui Ryn. Nu aş vrea să generez totuşi aşteptări peste măsură (n-avea cum să fie nominalizat la... Oscar) aşa că voi inventaria spre final minusurile fundamentale. Scenariul înglobează mult prea multe elemente lipsite de susţinere logică sau justificare..., dar pe de altă parte, era complicat de asamblat mariajul perfect dintre liniaritatea narativă a Western-ului cu plot-urile secundare (în parte, tributare conflictului generat de evoluţia tehnologică) care să ne ‘traducă’ prezenţa morţilor-vii în mijlocul oamenilor. Distribuţia... aici mă refer aproape exclusiv la Clint Glenn Hummel, actorul care-l interpretează pe Baskin, per total, dezamăgitor (în ciuda look-ului ‘Eastwood’ reuşit, tentativele lui de a călca pe urmele acestuia - inclusiv accentul patetic - ca un nou “The Man With No Name” eşuează lamentabil). Restricţiile bugetare. Sigur că, din raţiuni obiective şi independente de el, rezultatul finit este inferior ambiţiei detectabile în cazul cineastului, dar asta nu face “The Quick and the Undead” mai puţin interesant, tocmai datorită infuziei de prospeţime în asocierea a două genuri cinematografice pe care puţini realizatori au avut curajul să o abordeze. Sau au făcut-o la nivel experimental, prin scurtmetraje. Vă recomand în acest sens să încercaţi două dintre acestea, absolut inedite (ambele sunt disponibile spre vizionare pe YouTube). Având acelaşi filon de umor negru ca şi “Terkel in Trouble” al danezei Mette Heno, “ZOMBIEWESTERN: IT CAME FROM THE WEST” (2007, Danemarca, r: Tor Fruergaard), este un savuros filmuleţ Splatter animat cu marionete în care un trib de indieni invocă “ritualuri interzise” pentru a scăpa de ameninţarea misteriosului “Dark Butcher” şi ridică din morminte un cârd de zombie care purced în a asedia saloon-ul izolat în deşertul Vestului Sălbatic... tânărul Virgil, dotat cu un fierăstrău mecanic uriaş (din nou... nostalgia după “Evil Dead”), îi combate pe toţi fiind sătul de viaţa grea într-un mediu (populat de un tată autoritar, doi cowboy care fac mişto de el în permanenţă şi de barmanul mut) în care este considerat lipsit de perspectiva de a deveni un bărbat adevărat. “DEADWALKERS” (2009, Canada, r: Spencer Estabrooks)... aici e mai simplu: vânătorul de recompense Jack Link, ce escortează doi prizonieri pentru a fi predaţi organelor competente, dă peste un sătuc uitat de lume infestat de zombie (inclusiv şeriful şi curva localităţii au devenit morţi-vii). Doar o femeie pare a-şi fi conservat condiţia umană. Vor reuşi să supravieţuiască? Excelent filmat pe muzică Southern-Rock, cu efecte Gore şi Make-Up surprinzător de bune pentru un scurtmetraj. Din păcate, ca şi în cazul lui Gerald Nott, cu toate că ar fi meritat cu vârf şi îndesat, nici Estabrooks nu a primit şansa şi, mai ales, un buget rezonabil de a-şi reformata proiectul în parametrii unei producţii de cinema atractive. Aş vrea să închei cu un citat din eseul lui James Hewiston centrat pe prezenţa morţilor-vii în hibrizii născuţi din combinarea cu Westernul, “Undead and Un-American: The Zombified Other in Weird Western Films” (publicat în antologia “Undead in the West: Vampires, Zombies, Mummies, and Ghosts on the Cinematic Frontier”, Scarecrow Press, Inc., 2012): “The inclusion of the zombie in this context provides a new means of analyzing the articulation of idealized American identity in the traditional Western... of reconsidering key themes from the traditional Western in particular, the stock figure of the henchman, an antisocial entity who acts violently in the interest of some larger authority for financial reward; the creation of community in a violent, hostile environment predicated on individualistic self-advancement; and the ways in which the Western excludes individuals and groups that threaten a normative American identity.”. Extra: comentariu audio a cineastului Gerald Nott împreună cu producătorul-actor Clint Glenn, scene tăiate, Making Of. Tehnic: foarte bun. Mergem mai departe... În privinţa lungmetrajelor, ca să închidem aici tema Western-urilor cu zombie, vă propun la final, exclusiv pentru evidenţierea diversităţii, două titluri americane, ambele din 2007, radical diferite ca resurse, abordare şi calitate. Atenţie, niciunul dintre ele nu face parte din categoria celor pe care să le recomand. “DEAD NOON” (Andrew Wiest). Atras de trimiterea la “High Noon”, clasicul lui Fred Zinnemann din 1952 recompensat cu patru Oscaruri, am apucat să văd acest film cu ani în urmă, cu totul întâmplător, în cadrul unui festival, iar amintirea este cea a unei jucării Western de amator ce nu are nimic memorabil. Ca atare, trebuie să fac o precizare esenţială, ce ar putea să afecteze ulterior propria voastră opinie: nu am văzut şi versiunea modificată după preluarea distribuţiei globale a filmului pe DVD de către Barnholtz Entertainment, cea în care, din informaţiile apărute pe Internet, peste 20 de minute din montajul original au fost înlocuite (inclusiv pentru a face loc scenelor care îl au drept protagonist pe Kane Hodder – “Night of the Living Dead: Contagion”, serialul “86 Zombies”) şi totul a fost remontat (coloana sonoră y compris). Bine-bine, dar fondul rămâne acelaşi. “You look like Hell.”, îi spune Diavolul (interpretat de însuşi regizorul) lui Frank, nelegiuit proaspăt relocat în Iad după ce a fost împuşcat de către şeriful Logan Kane (numele de familie coincide cu cel al eroului jucat de Gary Cooper în filmul lui Zinnemann). “You send me back with all the powers of Hell.” replică cel din urmă după ce îi bea whisky-ul şi îl bate la cărţi (nu de citit). “Fair enough” este concluzia rapidă şi surprinzătoare a lui Lucifer care îi pune la dispoziţie nişte demoni ce seamănă cu Ghost Rider (tentativa de blockbuster cu Nicolas Cage a avut premiera în acelaşi an), câţiva zombie-cowboy, plus aproximativ o duzină de schelete ambulante de sacrificiu. Scopul? Revenirea pe pământ, în cătunul Weston, în căutarea răzbunării. Să-l ardă cu gloanţe incendiare pe Logan, şi pe incompetentu’ de frate-su’ şi pe viitoarea nevastă... şi pe cine se mai arată prin peisaj. Pentru un film realizat printre picături, în doi ani, cu un buget de 4,000 de dolari(!), rezultatul este impresionant dar nu suficient pentru fanii niciunuia dintre cele două genuri. Ca şi personajele sale, Western-ul cu zombie refuză să moară. Poate că “Dead Noon” ar fi trebuit, totuşi, să rămână îngropat. Extra: scene tăiate, Making Of. Tehnic: bun (disponibil doar în ediţia americană). A doua propunere, “UNDEAD OR ALIVE: A ZOMBEDY” (USA, r: Glasgow Phillips), este o comedie Western DTV semnată de unul dintre scenariştii serialului “South Park”! Luke, un cowboy idealist şi naiv la început de drum (Chris Kattan din “Saturday Night Live”) se înhăitează cu dezertorul Elmer (James Denton – serialul “Desperate Housewives”), îl jefuiesc pe şeriful corupt Claypool şi o tund din oraş cu potera pe urma lor. Li se alătură Sue (Navi Rawat – serialul “Numb3rs”), o războinică anarhistă din neamul Apaşilor, educată la New York, ce visează să se răzbune pe întreaga armată a Statelor Unite pentru decimarea poporului său, iar membrii trioului sfârşesc prin a ajunge prizonieri într-un fort militar izolat pe buza Marelui Canion... neştiind că legendarul Geronimo i-a blestemat pe toţi albii să devină zombie (numiţi aici “the Cursed”), inclusiv pe gaşca de urmăritori, cu şeriful în frunte (Matt Besser - Crazy Ira din serialul “Parks and Recreation”), ce au sosit/muşcat înaintea lor şi au transformat întreg personalul fortului într-o adunătură hămesită de morţi-vii (ce nu pot fi anihilaţi definitiv decât prin decapitare). Revelaţia? Singurul leac este cel de a gusta din carnea vie şi sângerândă a vraciului care a aruncat blestemul (“White Man’s Curse”) asupra lor iar... Sue este nepoata lui Geronimo, sânge din sângele lui. Dincolo de asta, umorul pare a se baza pe anacronisme şi pe înţepături cu caracter sexual (aluzia fină la “Brokeback Mountain”) şi xenofob (ex. Elmer, mai puţin fin, către Sue: “The fucking Spanish brought you your horses, did you know that? Before they got here, you were just a bunch of savages in diapers dragging all your shit around on sticks and blankets.”) dar nu pot emite o apreciere clară apropo de ponderea generală pe care o deţine vulgaritatea în detrimentul gagurilor de calitate. Pentru asta, filmul trebuie văzut integral mai ales că, din imaginile promoţionale, am remarcat câteva figuri de zombie ce arată simpatic (cel cu săgeata înfiptă în pălărie, prostituata cătunului, sau Cletus, ajutorul de şerif) şi au o foame în ei de pot mânca şi un cal întreg (la propriu... “Frisky’s gone to horsy heaven.”). În esenţă, “Undead or Alive” nu are cum să fie mai enervant decât “A Million Ways to Die in the West” a lui Seth MacFarlane din 2014 (vezi Video Vault-ul din 01 august 2015). Extra: comentariu audio cu cineastul si vedetele, doua mini-documentare. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
04 Iunie 2016

O’CANGAÇEIRO a.k.a. VIVA CANGAÇEIRO (1970, Italia/Spania, r: Giovanni Fago) – Ediţie “Wild Side”/DVD

Cangaço defineşte o formă particulară de banditism social localizată în nord-estul arid al Braziliei, la începutul secolului 20, născută ca reacţie la exploatarea oamenilor sărmani de către proprietarii pământurilor şi la birurile exagerate impuse de autorităţile guvernamentale. Cu alte cuvinte (comparaţia nu este deplasată), Cangaçeiros erau nişte... haiduci proveniţi din rândurile ţăranilor, dotaţi cu diverse arme de foc şi cu un soi de macete (peixeiras, în fapt cuţite lungi de curăţat peştele), cu apucături de ‘Robin Hood’, care bântuiau prin Hinterland-urile braziliene (termen asociat cu regiunea Sertão, desemnând, pe modelul Outback-ului australian sau a Badland-urilor nord-americane, spaţiul continental deşertic sub- sau depopulat, în condiţiile în care, în perioada colonială, Brazilia era etichetată chiar de proprii istorici drept o “civilizaţie a crabilor” datorită aglomerării aşezărilor umane pe ţărmul oceanului şi nu spre interior). Cel mai cunoscut cangaçeiro a fost Virgulino Ferreira da Silva zis şi Lampião (“Lampa de ulei”... fiindcă legenda spune că trăgea cu o asemenea viteză încât putea să ilumineze întreaga încăpere), un mix de bandit, criminal şi erou ajuns o legendă în cultura populară naţională, aşa cum noi îi avem pe Andrii Popa, Toma Alimoş sau Pintea... “De-un viteaz aşa fălos/Şi la inimă milos/De-un viteaz aşa de mare/La sărmani dă ajutoare”. Dar să nu deraiem. Ajungem în sala de cinema. În 1953, determinatul (“All Brazilians know about Buffalo Bill, Roy Rogers and Fu Manchu, but they don’t know about our own cangaceiros.”) cineast brazilian Lima Barreto a câştigat Premiul Internaţional la festivalul de film de la Cannes pentru “O Cangaçeiro” (nominalizat şi pentru Marele Premiu) şi trofeul pentru cel mai bun film la Edinburgh. Scurtă paranteză: pentru a sublinia că nu a fost doar o întâmplare fericită, menţionez că Barreto avea să mai fie nominalizat la Palme d’Or la Cannes - pentru “A Primeira Missa” - în 1961. “O Cangaçeiro”, inspirat ca fond din biografia lui Lampião şi ca formă din Western-urile americane, a deschis drumul în America de Sud pentru un nou sub-gen, Nordestern-ul (combinaţie între ‘Nord-Est’-ul local şi ‘Vest’-ul de import) pe care s-au poziţionat ulterior Aurélio Teixeira (“Três Cabras de Lampião”-1962, “Entre Amor e O Cangaço”-1965), Carlos Coimbra (“A Morte Comanda o Cangaço”-1960, “Lampião, o Rei do Cangaço”-1964, “Cangaçeiros de Lampião”-1967) şi un cineast mai... special, Roberto Mauro, care şi-a creat propria nişă în Sexploitation, Pornochanchada (titlurile, cred eu, sunt relevante: “As Cagaceiras Eróticas”-1974 şi “A Ilha das Cangaceiras Virgens” – 1976). Dar ce, Andrii Popa nu şi-a tras un procent serios din cele 500 de cadâne şi s-a retras cu ele la Palilula după ce le-a vândut pe celelalte? Ce credeţi că făcea cu ele până seca vara fântâna şi trebuia să scoată capul din valea săpată de ploi? Offf..., iar am deviat de la filmul alb/negru al brazilianului despre care Georges Sadoul scrie în al său “Dictionary of Films” (University of California Press, 1972): “... Lima Barreto well conveys a sense of the poetry of the open desert space of the Sertão and makes this adventure story lively and suspensful. Very beautiful photography by the Englishman, Fowle [H.E. Fowle – veteranul londonez, director de imagine a straniei drame cu multiple conotaţii religioase, “O Pagador de Promessas”, nominalizată la Oscar, care i-a adus cineastului Anselmo Duarte Palme d’Or în 1962], with authentic Brazilian music.”. Povestea nu e complicată, fiind structurată în trei acte: 1.) Dezamăgiţi că în timpul unei incursiuni de jefuire a unui cătun nu le-a ieşit mare lucru, membrii unei găşti de bandiţi (sau de proscrişi, depinde de interpretarea pe care o dă spectatorul) conduse de Galdino, răpesc o învăţătoare cu speranţa că vor obţine o recompensă; 2.) Unul dintre ei, Teodoro, orfan crescut la mănăstire, se îndrăgosteşte de tânăra Olivia şi cei doi fug având banda de cangaçeiros pe urme (la rândul ei, vânată de trupeţii guvernamentali)... element tipic (inclusiv conotaţiile melodramatice) pentru diada frontieră/civilizaţie din Pop culture-ul de export american; 3.) Bărbatul realizează că singura şansă de a o face scăpată pe jună este să îşi înfrunte foştii colegi..., iar finalul nu beneficiază de un happy-end tradiţional. Am dat aceste detalii pentru că filmul este infernal de greu de obţinut pe DVD (a fost scoasă o singură ediţie, cu ani în urmă, ce se vinde acum la preţuri exagerate), şi ca atare, cel mai probabil vă puteţi face o idee doar din fragmentele care mai sunt postate pe YouTube. Care sunt legăturile esenţiale şi incontestabile cu Western-ul american? Mă voi limita la trei argumente: A.) Tipologia (ex. bad-guy-ul, liderul bandiţilor este în mod evident un inamic al progresului şi civilizaţiei, iar Teodoro, deşi un personaj luminos, rămâne, după cum îl definea Robert Warshow, un erou blestemat tipic genului: “Whatever his justifications, he is a killer of men.”); B.) Localizarea – în spiritul definiţiei “tautologice” a Westernului dată de John Saunders (“The Western Genre: From Lordsburg to Big Whiskey”, Wallflower Press, 2001), Nordesternul este la fel de bine concentrat ca areal şi interval temporal ca şi fratele său mai... experimentat (nu are sens să comentez aici codificările aplicate genului pe parcursul evoluţiei sale istorice); C.) Separararea planurilor narative prin migrarea alternativă între centrele de interes (în principal, avatarurile cuplului şi degringolada ‘organizaţională’ din ceata lui Galdino provocată de această dualitate de neînţeles pentru minţile simple a haiducilor, “Teodoro’s dual identity, as both an outlaw and a romantic hero”, aşa cum excelent remarca W.D. Phillips în studiul său “O Cangaceiro (1953) and the Brazilian Northeastern: The Western ‘in the Land of the Sun’” (Scarecrow Press, Inc., 2014). Pentru a face tranziţia şi diferenţa dintre filmul lui Barreto şi cel al lui Fago, vă sugerez ca intermezzo să (re)ascultaţi piesa “O Cangaceiro” în interpretarea lui Joan Baez (de pe cel de-al cincilea său album, din 1964) “You will teach me to make lace,/I teach you to make love,/Lampião came down from the mountain,/Threw a cangaceira party.”. Uite aşa ajungem la filmul lui Giovanni Fago, un pseudo-remake (singurul tribut real a fost adus mult mai târziu, prin filmul cu acelaşi titlu din 1997, pus în scenă tot de un brazilian, Anibal Massaini Neto, ce conservă personajele şi povestea originală, dar îl modernizează într-un mod discutabil pentru a câştiga un plus de fani pe partea de acţiune) întrucât... absolut nimic din ce am scris mai sus nu a fost luat în serios de italieni. Nu înseamnă că asta e de rău căci, aproape cu siguranţă involuntar, a rezultat unul dintre cele mai delicioase produse Western aparţinând esteticii Camp din istoria cinematografiei italiene. Să faci o pizza care să placă la toată lumea, care să îşi păstreze o aromă de “cizmă”, dar să fie bazată pe o reţetă sud-americană inspirată din Statele Unite, şi mai mult, după ce clientul îţi face vreo eventuală observaţie să îi mai dai şi un şut în cur (doar după ce plăteşte nota)... asta da realizare! Mai explicit, avem un Western în care pe un blat jumătate pufos (Nordestern, prin localizare) şi jumătate subţire-aromat (Western-Zapata, subgen cu accente politice a cărui vârfuri rămân “A Bullet for the General” a.k.a. “Quién sabe?” a lui Damiano Damiani şi “The Big Gundwon” a.k.a. “La resa dei conti” a lui Sergio Sollima, ambele din 1966, prin premisă... curăţarea radicală a regiunii de orice oponent, autorizată de guvern, pentru exploatarea zăcămintelor de petrol de către o companie străină), Giovanni Fago, care, până la acest proiect, regizase deja în 1968 alte două Westernuri Spaghetti (“Per 100.000 dollari t’ammazo” a.k.a. “Vengeance is Mine” cu Gianni Garko în rolul vânătorului de recompense şi “Uno di piu all’inferno” a.k.a. “One More to Hell” cu actorul de origine uruguaiană George Hilton), pune... de toate (acţiune, dramă, religie, social), la sugestia unei echipe mult prea numeroase de scenarişti (şase bucăţi, printre care, uluitor, îl descoperim pe Bernardino Zapponi, favorit a lui Fellini, nominalizat la Oscar pentru “Casanova”, precum şi pe versatilul cineast spaniol Rafael Romero Marchent). Uiţi însă de gustul pizzei când dai de sosul condimentat aproape în exces cu umor, satiră şi ironie. Nu vă temeţi, voi încerca să îmi justific verdictul enunţat (poate prematur) prin argumente raţionale, comunicate către voi telegrafic, cu ajutorul imaginar al protagonistului, pentru a nu consuma timpul. Către cititor. Stop. Povestea nu mai are nicio legătură cu originalul nici măcar prin intermediul unui amărât de personaj secundar. Melodramă ioc... machoismul italian nu permite infiltrarea femeilor pe platou (nici măcar respectarea minimei reguli a unui Western, cea că femeile sunt ori “whores” ori “virgins”). Stop. Ne putem dispensa de ele pentru moment. Dacă avem o junincă albă pe care să o iubim sincer. Iar dacă văcuţa adorată şi imaculată ne este omorâtă ne întristăm tare. Nu am auzit niciodată de cuvântul ‘zoofilie’. Stop. Fiindcă sunt de fapt un ţăran simplu la minte care, în Sertão, prin 1910, ţin să mă îmbrac, când o mângâi, într-un... sacou albastru din anii ’70 şi în bermude. Stop. Dar ce-mi pasă mie de convenţii şi anacronisme, eu sunt Tomás Millian, poreclit în acest film Espedito, am origini sănătoase, cubaneze, iar faptul că am jucat într-un spectacol a lui Jean Cocteau şi în “Boccacio ‘70” (în segmentul regizat de Luchino Visconti), înainte să mă fac prieten cu Sergio Corbucci, îmi dă dreptul să fiu super-cabotin. Stop. Supravieţuiesc masacrului pus la cale de soldaţi (io cred c-am scăpat că eram singurul cu sacou din sat) şi promit să mă răzbun pe toţi cei care au avut treabă sau gânduri impure cu vaca mea. Stop. Mă trezesc printre ruinele unei biserici părăsite în care un sihastru, având privirea lui Christopher Lee după 120 de ani de consum de metadonă, îmi spune că e şi sfânt şi medic şi de toate. Că a fost deja de trei ori în Rai, o dată în Iad, iar Dumnezeu i-a comunicat personal că eu semăn cu Cel de Sus. Ştie şi de vaca mea. Stop. Gata, m-a convins, mă las spălat pe creier. “Eu sunt noul rege din Cangaço, numit de Arhanghelul Gabriel.”. Stop. Tre’ şi ceva acţiune, aşa că îmi trag pe mine o cămaşă de noapte de un alb jegos, iau în mână o macetă şi în cealaltă o cruce patetică încropită din două rămurele şi mă apuc să propovăduiesc prin cătunele din hinterland. Chiulisem la cursurile de economie a mentorului meu spiritual şi, drept consecinţă, discursul meu (”Nu mai construiţi case că vor fi distruse de Diavol. Luaţi crucea şi maceta ca să salvăm lumea!”) nu are impact. Stop. Nu mă descurajez mai ales că am o freză Afro ce ar face-o invidioasă şi pe Foxy Brown, dar nu şi pe Le Diavolo Nero, un negru impunător care conduce banda de cangaçeiros şi are timp să îmi explice că puşca e mai eficace decât maceta. Stop. Clar, nu ţine figura, trebuie să schimb tactica... mă fac paralitic pe o scândură cu patru roţi înainte ca Shashi Kapoor să mă copieze şi să rupă gura publicului român în bollywoodianul “Toată lumea e a mea” în ’81, pe vremea comunismului. Stop. Să mă revolt... sau nu? Nu, mai bine cerşesc, poate îmi iese şi mie ceva. Decizie greşită. Tot nu-i bine, întrucât eu sunt “Il Redentore”, “Mântuitorul”, aşa că insult autorităţile care nu pregetă să mă bage la bulău de unde evadez în cam 3,5 minute cu o gaşcă deja bine constituită, detonez tot ce mişcă şi mă duc în sânul naturii pentru un discurs motivaţional. Stop. Tocmai l-am aruncat în aer pe Leo Anchóriz (păcat, îmi plăcuse de el tare mult în “A Bullet for Sandoval” a.k.a. “Los desperados” a lui Julio Buchs). Nu e o problemă, şi-a luat deja banii de la casierie... să se ducă şi el să lucreze cu Corbucci, să vadă cum e (“Che c’entriamo noi con la rivoluzione?” a.k.a. What Am I Doing in the Middle of the Revolution?”-1972). Stop. Gata, mi-e bine, nu mai puneţi camerele de filmat doar pe mine, mai ales că i-am învăţat pe ai mei cum să se îmbrace cool & stylish (pălăriile care arată ca nişte tortillas capsate în vârf, cu accesorii metalice zornăitoare, mi se par că fac din noi nişte trendseteri regionali). Aproape îmi vine să cred că dizainăriţa de costume a lui Johnny Depp a furat de la mine când i-a ambalat acestuia mufa pentru “Piraţii din Caraibe”. Ce dracu’, pare de-al nostru, neaoş din Sertão. Stop. Băi, spaniolu’ ăla care filmează, Alejandro Ulloa, ce n-ai înţeles? Şi ce dacă ai fost director de imagine la “Il mercenario”-1968 şi la “Vamos a matar, compañeros” a prietenului meu Sergio? Mă doare-n clopoţelul de la tortilla. Nu mă enerva că îţi aranjez să mănânci toată vara ceapă cu Franco Nero în filmul lui Castellari, să văd, o să-ţi convină? Stop. Orientează-te mai bine pe prostul ăla blond de pe uliţă. Uite-l acolo pe boul de inginer olandez, crede că venind cu automobilul ne-a adus progresul. “Cauciuc sau piele?”. Să rămână el cu şasiul despuiat şi cu cărţile. Nu ştiam că există şi altele în afară de Biblie. Ţi-ai dracu’ de intelectuali! Stop. Şi dacă tot freci menta, că văz că nu ştii nici ce e ăla un traveling sau o transfocare ca lumea, zi-i lui Fago să îi facă cinste cu o sambuca lui Riz Ortolani, poate mai bagă în coloana sonoră mai multă muzică tradiţională braziliană veselă, măcar “Mulher Rendeira” folosită şi de Barreto. S-o lase mai moale cu fiţele de Oscar gen “Mondo Cane” sau “Madron”. Stop. Acum că regizorul a decis că vrea să se bage în jocuri de culise politice şi economice, io mă duc să dorm în hamac. Oricum, sunt împotriva violenţei şi, ca sa fie clar, nu mă duelez cu nimeni în filmul ăsta. Sâc! Aţi văzut vreo urmă mai serioasă de sânge până acu’? Sfrrr, sfrrr. Stop. De aici, legătura se transferă Guvernatorului Branco (Eduardo Fajardo - Maiorul Jackson din “Django”-ul lui Corbucci şi Tilly din “Seven Pistols for a Massacre”), singurul “progresist” ce militează în interesul corporaţiilor europene pentru exploatarea cu orice preţ (uman) al recent descoperitului zăcământ de petrol, în ciuda rezervelor manifestate de clerici (“Este o uşă deschisă spre escaladarea materialismului.”) şi de birocraţi (“Poate dezechilibra periculos o întreagă regiune.”). Inginerul olandez (să nu omitem că Olanda îşi începuse demersurile coloniale în America de Sud încă din secolul 17 prin intermediul Dutch West India Company), despre care Espedito nu are o părere foarte bună, se dovedeşte a fi în realitate un maestru al intrigilor, reuşind să îl aducă pe banditul confuz (care, fără voie, se transformă dintr-un om religios într-unul politic) la masa negocierilor cu Branco. Termenii acordului discutat între două sorbituri zgmotoase de ciorbă? De o simplitate savuroasă prin schematism: “Mântuitorul” îşi elimină complet competiţia (cangaçeiros) în schimbul amnistiei pentru propria gaşcă, şi în plus, primeşte cadou o fazenda rezidenţială, plantaţie pe care să îşi ducă liniştit mai departe viaţa împreună cu acoliţii săi. Asta nu înseamnă că naraţiunea rămâne la fel de simplă întrucât intră în schemă cangaçeiros regalişti ce vor să se refugieze la Pernambuco (oraşul celor mai importante rebeliuni şi insurecţii din istoria Braziliei) şi... mafioţi americano-italieni autoexilaţi în Sud în urma măsurilor luate de regimul Preşedintelui Calvin Coolidge în Statele Unite, care sunt angajaţi de Branco să îl lichideze pe Espedito. Ghinionul lor e că încearcă să o facă într-o dubă pe care scrie... “Parmesan Cheese”, ce eşuează lamentabil într-o capcană de... elefanţi. Presupun că v-aţi făcut o oarecare idee despre această pizza cinematografică cu haiduci brazilieni ce începe anarhic pe post de desert, continuă ca aperitiv şi sfârşeşte ca fel principal, dar în mod straniu, nu creează indigestii. Extra: interviu cu regizorul (26’), masă rotundă cu caracter documentar - “Quand le western fait sa révolution” (Jean-Francois Giré, Jean-Baptiste Thoret, Noël Simsol), galerie foto (pe DVD-ul bonus a ediţiei franceze). Tehnic: rezonabil (nu are subtitluri decât în franceză).

IOAN BIG
28 Mai 2016

BANDIDAS (2006, Franţa/Mexic/SUA, r: Joachim Rønning & Espen Sandberg) – DVD

Puteţi crede că cei doi tineri cineaşti norvegieni care aveau să îşi câştige recunoaşterea internaţională datorită Biopicului “Max Manus: Man of War”-2008 (coproducţia scandinavă dedicată unuia dintre faimoşii sabotori din WWII, interpretat de Aksel ‘Headhunters’ Hennie), şi mai ales, al splendidului “Kon-Tiki”-2012 (vezi Video Vault-ul din 8 februarie 2014) despre expediţia lui Thor Heyerdahl (cel mai scump film din istoria Norvegiei, propus la Oscar), tandem responsabil acum de relansarea francizei “Pirates of the Caribbean”, au debutat cu un Western produs de EuropaCorp? De fapt, nu ar trebui să vă mire ţinând cont de flerul fondatorului companiei, legendarul Luc Besson (“Nikita”, “Subway”, “Léon”), care se dovedeşte a fi cel mai important meşter european în a reconstrui ţesuturi lipsite de sofisticare, dar consistente şi eficace şi de a opera modificări estetice astfel încât să facă atractive, pentru publicul plătitor, chipuri (a se citi ‘reţete’) îmbătrânite, aşezate pe structuri osoase care au adus formidabil de mulţi bani showbiz-ului american (mai ales cel DTV/STV) cu 3-4 decenii în urmă, în timpul exploziei VHS-ului şi a împământenirii fenomenului home-cinema. Ca producător care, după 2000, a dat clasă multor încremeniţi în proiect de peste Ocean, Besson, prin prisma polivalenţei sale uluitoare (scenarist, regizor, scouter, manager), a inventat noi francize de succes (“Taxi”, “Transporter”, “Taken”, “Banlieue 13”, “Arthur”), a revalorizat în scop consumerist genuri care pierdeau teren în noul mileniu (Actioner-ul SF - vezi “Lockout”, Westernul - vezi “Bandidas”, Eurotrash-ul de acţiune – vezi “Unleashed”), prin reşaparea inteligentă, cu un aer... exotic, a unor structuri narative abandonate fie din raţiuni de corectitudine politică, fie din incapacitatea Hollywoodului de a mai genera poveşti cu adevărat atrăgătoare pentru spectatori construite plecând de la acestea, dar şi prin repoziţionarea unor actori americani aparţinând ligilor superioare (bărbaţi – Liam Neeson, John Travolta, Robert De Niro, Kevin Costner, sau femei – Zoe Saldana, Michelle Pfeiffer, Scarlett Johannson) în spaţii cinematice inedite pentru pattern-urile interpretative în care ‘fabrica de vise’ s-a străduit să îi cantoneze de-a lungul timpului. Să vedem cum ne-a ‘lucrat’ cu iscusinţă Luc Besson cu “Bandidas”, singurul său Western din CV ca om de creaţie (semnează scenariul împreună cu Robert Mark ‘The Karate Kid’ Kamen), în cârdăşie cu vechii săi acoliţi Thierry Arbogast (directorul de imagine... premiul César pentru “Al Cincilea Element” din ‘98) şi compozitorul Eric Serra (César pentru “Le Grand Bleu” în ’89). Pentru acurateţea informării, trebuie amintit, totuşi, că francezul, în calitate de producător, l-a susţinut în ultimii ani pe prietenul său Tommy Lee Jones în concretizarea interesantelor sale Neo-Westernuri, “The Three Burials of Melquiades Estrada”-2005 şi “The Homesman”-2014. Am făcut acest preambul cu o doză rezonabilă de admiraţie întrucât o revizitare a filmului relevă câteva aspecte care sugerează o construcţie atent calculată şi planificată raţional, ce îşi propune să aducă o notă de originalitate (chiar dacă cheia de ‘lecturare’ rămâne una pur consumeristă şi taxabilă drept ‘ubliabilă’ de către purişti). Aceasta nu trebuie căutată în însăilarea narativă menţinută la un nivel atât de primitiv şi de schematic, mai ales în cea ce priveşte motivaţiile personajelor şi definirea conjuncturii, încât, deseori, devine ofensator pentru fanii genului, ci... îndărătul acesteia. Pe ecran, avem de-a face cu un star-vehicle ordinar conceput pentru două vedete Latino (“Salma Hayek and Penélope Cruz together for the first time!”) care îşi arată degajate nurii (beneficiem de un girl-fight leşinat în biserică, o scenă cu ‘tricouri ude’ la baia din torent şi de o iniţiere în arta sărutului avându-l drept cobai pe Steve Zahn, actor de comedie versatil cu roluri interesante în filme precum “Rescue Dawn” a lui Werner Herzog sau oscarizatul “Dallas Buyers Club”). Sexoasele Maria (Cruz) şi Sara (Hayek), asociate conjunctural pentru o serie de jafuri, ce acţionează rebel într-un context dramatic (Mexic 1848: finanţiştii veroşi din New York cumpără/înghit bănci locale pentru a expropria micii fermieri care abia îşi duc zilele sub povara ipotecii în numele... progresului: calea ferată ce va uni Mexico City de SUA), sunt două femei radical diferite prin ascendenţă, educaţie şi comportament. Prima este o ţărăncuţă nesofisticată, dar cu spirit practic şi principii binare (cu sprijinul “legii”, tatălui său îi este luată ferma cu japca... în schimbul unui pesos şi a unui glonte în piept) ce joacă ‘X şi 0’ în ţărână cu armăsarul său (nu, nu-l cheamă Tonto), iar a doua, o tânără de bani gata (taică-său e unul din bancherii mexicani prostiţi de americani şi apoi otrăvit pentru siguranţă), educată la multe şcoli în Europa, rafinată şi inteligentă, dar arogantă prin sentimentul de superioritate pe care îl are faţă de problemele vulgare ale plebei. Prima observaţie. Dat fiind flerul lui Besson, am dubii serioase că opţiunea pentru interprete a fost aleatorie (dincolo de evidenta raţiune de marketare... o divă din America şi una din Europa, ce, laolaltă, aveau potenţialul de a strânge public plătitor de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului... prezumţia s-a dovedit în final a fi eronată): în viaţa de zi cu zi, extrovertita Cruz provine dintr-o familie spaniolă din categoria working-class (mama coafeză, tatăl mecanic auto) din partea căreia a primit încurajări constante pentru o formare educaţională eclectică ce a făcut-o să-şi depăşească inhibiţiile (la 17 ani apărea goală puşcă într-un episod din serialul erotic francez “Série rose”), iar Hayek, mexicanca cu ascendenţă libaneză, nu a avut niciodată probleme existenţiale de ordin financiar (babacul, patron de firmă de instalaţii industriale şi senior manager în lumea petrolului, n-ar fi lăsat-o să moară de foame), fiind trimisă să studieze în străinătate până la diagnosticarea ca dislexică şi aducerea înapoi acasă ca studentă la Relaţii Internaţionale la Universidad Iberoamericana din Mexico City. Ca atare, inclusiv background-ul personal le indicau pe fete drept cele mai potrivite candidate pentru rolurile principale. Hmmm, mai intervenea totuşi problema gajului actriţelor, nu foarte mic din punct de vedere al impresarilor acestora. Luc Besson a ţinut însă cont de un fapt elementar. Penélope Cruz, vedetă incontestabilă a cinematografiei de artă europene (în special datorită rolurilor din filmele lui Pedro Almodóvar “Carne trémula”-1997 şi “Todo sobre mi madre”-1999, încercase la început de mileniu să cucerească şi publicul vorbitor de engleză asociindu-şi numele cu diverse pelicule de o calitate, în ansamblu, discutabilă (proiecte demne de reţinut precum “Blow” în regia lui Ted Demme sau “Vanilla Sky” al lui Cameron Crowe, ambele din 2001, au fost urmate de flop-uri precum “Gothika”-2003 al lui Mathieu Kassovitz şi “Sahara”, adaptarea după Clive Cussler din 2005 în care face mai mult act de prezenţă), şi ca atare, nu era în cea mai fructuoasă etapă a carierei (din fericire, avea să îşi revină tot datorită lui Almodóvar cu “Volver” şi a lui Woody Allen prin rolul din “Vicky Christina Barcelona”). Ca şi Cruz, Salma Hayek (deja cu ceva experienţă pe platourile de filmare pline de praf şi scaieţi... “Desperado”, “Wild Wild West”, ba chiar şi “From Dusk Till Dawn”) nu mai făcuse nimic relevant de ceva vreme, mai exact de la “Frida” (2002), pelicula care i-a adus nominalizări la Oscar, BAFTA şi Globul de Aur. Motivele posibile a recrutării sale cu succes de către Luc Besson sunt, cred eu, următoarele: faptul că filmările s-au realizat integral în Mexicul ei natal şi că, datorită contractelor publicitare şi obligaţiilor asumate legate de cauzele umanitare, legăturile sale cu Franţa deveniseră mai profunde decât s-ar fi bănuit (la un an de la premiera lui “Bandidas”, Salma Hayek avea să anunţe că este însărcinată şi este logodită cu miliardarul François-Henri Pinault). Bine, bine, am rezolvat capetele de afiş, ce le punem să facă astfel încât să dea bine şi să producă ‘verzişori’? Aici intervine următoarea mea observaţie, cea legată de cele două aspecte inedite introduse de EuropaCorp în genul Western: 1.) Reinterpretarea (repet, doar schematică) a esenţei termenului ‘vigilante’ prin împărţire la doi/două: Maria este cea care caută exclusiv dreptatea, iar Sara are drept obiectiv pura răzbunare. În mod tradiţional, un vigilante este cel care îşi face singur dreptate fiindcă vrea să se răzbune, dar aici avem de-a face cu două individualităţi complementare care îşi asumă ‘la pachet’ această etichetă. 2.) Suntem puşi în faţa unui rarisim ‘Western female buddy-movie’! Încercaţi să faceţi un exerciţiu de rememorare şi să inventariaţi câte asemenea filme cunoaşteţi. După ştiinţa mea (limitată, de acord), niciunul în cinematografia de gen americană (nu pun la socoteală aici “Bad Girls” al lui Jonathan Kaplan din ’94, căci acolo aveam de-a face nu cu două, ci cu un cvartet feminin alcătuit din prostituatele Madeleine Stowe, Drew Barrymore, Andie MacDowell şi Mary Stuart Masterson) şi nici în cea italiană. Cu un clin d’oeil adresat fugitiv lui “Viva Maria!” al lui Louis Malle (film de aventuri, non-Western, cu ‘revoluţionarele’ Brigitte Bardot & Jeanne Moreau în America Centrală la început de secol XX), scenariştii Besson şi Kamen au avut o singură sursă posibilă de inspiraţie, de asemenea franceză: “Les pétroleuses” a.k.a. “The Legend of Frenchie King” a lui Christian-Jacque din 1971, cu Bardot şi Claudia Cardinale angrenate în 1880 în războiul pentru petrol din New Mexico. În ceea ce mă priveşte, tandemul din “Bandidas” pare însă mai degrabă construit ca o asociere a lui Sara (Shirley MacLaine în “Two Mules for Sister Sara”-1970, r: Don Siegel) cu Ellen (Sharon Stone – “The Quick and the Dead”-1995, r: Sam Raimi) prin combinaţia comportamentală şi vestimentară specific bărbătească asumată rapid, pigmentată glosic prin comentariile implicite, aduse pe parcurs, de inovativitatea în valorificarea atuurilor femeieşti, şi de obiectivele încadrabile aparent în trendul Westernului tradiţional: răzbunarea (doar că Sara şi-o doreşte pentru a-şi salva compatrioţii mexicani, iar Ellen nu e interesată decât de a avea satisfacţia uciderii celui care i-a asasinat tatăl). Subiectul evoluţiei tipologiei identităţii femeii în Westernuri este însă mult prea vast pentru a fi dezbătut aici (mai ales că s-au scris mii de pagini despre asta, cu apel inclusiv la... dialectica lui Hegel – vezi de exemplu antologia “The Philosophy of Western”-2010, The University Press of Kentucky, coordonată de Jennifer L. McMahon şi B. Steve Caski, mai precis eseul lui Gary Heba & Robin Murphy “Go West, Young Woman! Hegel’s Dialectic and Woman’s Identities in Western Films”) aşa că revenim la contextul în care este plasată ‘comicăria de acţiune cu femei’ (reamintesc anul... 1848), mult prea serios pentru nu-i da posibilitatea lui Besson să plaseze nişte bombiţe subversive cu efect întârziat, destinate iniţiaţilor: a.) harta pe care se fac planurile şi care e ruptă din avizier de bad-guy-ul corporatist interpretat de Dwight Yoakam (cântăreţul de Country cu roluri în propriul Western “South of Heaven, West of Hell”-2000 şi, apoi, în “Three Burials...” a lui T.L. Jones) este o reproducere a “Mapa de los Estados Unidos de Méjico” realizată de John Distrunell, cea utilizată în timpul negocierilor Tratatului de la Guadalupe Hidalgo (cunoscut pompos ca “Treaty of Peace, Friendship, Limits and Settlement between the United States of America and the Mexican Republic”) de încetare a războiului, semnat pe 2 februarie 1948, în urma căruia Mexicul a plătit ‘Marelui Licurici’ 15 milioane de dolari, a cedat California şi mare parte a statelor Arizona, New Mexico, Nevada, Utah, Colorado şi Wyoming, iar 90% din locanici, cetăţeni mexicani, au devenit brusc americani... Hail! Hail, USA!; b.) “Progresul” adus de bancherii din Nord (deh, scopul scuză mijloacele) este transformat într-o armă cu două tăişuri (prin progresul ştiinţei criminalistice, reprezentată de aerianul Quentin Cooke/Zahn, care ajunge să îi înfunde cu microscopu’ şi turnesolu’), iar concluzia finală este că americanii sunt prea pămpălăi ca să merite a mai fi jefuiţi, iar Europa e o destinaţie mai provocatoare (sigur, asta lasă şi deschiderea pentru un sequel, dar e puţin probabil că îl vom vedea vreodată, atâta vreme cât “Bandidas” a fost un eşec financiar major, iar datorită ‘bombiţelor’ lui Besson, nici măcar nu a ajuns să fie proiectat în SUA). Sara, cu un cinism... dulce: “We were just debating the basic economic theories of wealth distribution.”; 3.) Americanii pot fi cel mai uşor învinşi de alţi americani. În “Bandidas” aceasta e misiunea lui Bill Buck, fost spărgător de bănci refugiat în Mexic (Sam Shepard – “The Assassination of Jesse James by the Coward Robben Ford”-2007/”Blackthorn”-2011, ce o cunoştea pe Cruz de pe platourile lui “All the Pretty Horses”-2000 al lui Billy Bob Thornton), care, presupun, s-a distrat de minune alergându-le şi îmbăindu-le pe gagici fără ca el să facă mai mult de patru paşi pe jos. Deci, în final, tot americanii sunt responsabili cu anihilarea planului malefic de oprimare - de către port-stindardele industrializarii şi a progresului - a amărâţilor de mexicani, un proto-detectiv C.S.I. şi un bandit geriatric. Wow, aşa aflăm cum poate fi învins capitalismul vorace, feroce şi lipsit de orice... scrupulă! În concluzie, dincolo de toate, “Bandidas”, caracterizat deja premonitoriu de Cyndi Lauper prin hit-ul optzecist... “Girls Just Want To Have Fun” (nu doar ele s-au simţit bine ci şi Steve Zahn care, la cât s-a lăsat pupat de Hayek şi Cruz, cred că a acceptat rolul pro bono), rămâne o producţie de divertisment inofensivă pentru neofiţi şi agreabilă pentru consumatorii avizaţi (nu rataţi, printre altele, replici aiuritoare precum “scoate-ţi masca, nu se asortează cu bluza”, “Dumnezeu nu e acasă, se află peste drum, la orfelinat” sau trimiterile la Zorro prin intermediul... calului Mariei şi la “Mission: Impossible” sau “Entrapment” în scena de devalizare a seifului). Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
21 Mai 2016

WINTER’S TALE (2014, USA, r: Akiva Goldsman) – Blu-Ray

Hă-Hă-Hă! (râs băsist cu inflexiuni malefice). Visul unei nopţi de iarnă? Nu, căci... iarna nu-i ca vara! Am decis să mă răcoresc niţel şi să dedic această jumătate de lună care anunţă venirea verii vizionărilor care m-ar putea scuti de ţicneala şi aglomeraţia viitorului... sezon hibernal (totuşi, cu o limită: nu mă voi uita şi la “Ho Ho Ho”-ul cu Ştefan Bănică Jr., deoarece îl las să ‘ho-hu-iască’ vesel maselor de groupies de la “Grigore Antipa” care îi vor umple din nou Sala Palatului la concertele de Crăciun). Încep cu unul dintre cele mai catastrofale filme din întreaga istorie a cinematografiei, atât de prost încât ajungi aproape să îţi doreşti ca cei 60 de milioane de dolari investiţi să se fi dus naibii şpagă la politrucii dâmboviţeni decât într-un rezultat ucigător pentru cinefilii care îşi mai conservă o brumă de bun simţ şi discernământ. O dramă romantică din spaţiul Fantasy (cartea lui Mark Helprin, după care a fost adaptată, este inclusă în “Modern Fantasy: The Best 100 Novels”), în care oscarizatul Russell Crowe, aici un sumbru şi nemilos Înger al Iadului, i se adresează dublului nominalizat la Oscar Will Smith, superiorul său, ditamai Lucifer, cu apelativul ‘Lucică’(!)... începeţi deja să vă imaginaţi absurdul şi cretinismul abordării întregului proiect din perspectiva acestui singur exemplu, şi mai ales, derizoriul în care sunt aruncaţi cu toţii, de la creatorul poveştii (considerată nefilmabilă de către Martin Scorsese, ce s-a retras la timp din proiect) la supervedetele angrenate în producţie. Este ca şi cum am asista sideraţi la prestaţia lamentabilă a unei selecţionate internaţionale de fotbal All-Stars (cu Messi, Ronaldo şi Ibrahimovic în teren) care se vede în final umilită de FC Voluntari cu un neverosimil scor 18-0! Să ne lămurim şi cu ‘All-Stars’, fiindcă, în afara lui Russell Crowe (pe ‘Lucică’ Smith îl pun ca rezervă deoarece e introdus după pauză), în echipă mai joacă Colin Farrell (Glob de Aur pentru “In Bruges”), William Hurt (Oscar pentru “Kiss of the Spider Woman”), Jennifer Connelly (Oscar pentru “A Beautiful Mind”), veterana actriţă Eva Marie Saint (Oscar pentru “On the Waterfront”), compozitorii Hans Zimmer (Oscar pentru “The Lion King”) şi Rupert Gregson-Williams (European Film Award pentru “Hotel Rwanda”), Caleb Deschanel (directorul de imagine, nominalizat pe parcursul timpului la nu mai puţin de cinci Oscaruri), Tim Squyres (editorul favorit a lui Ang Lee, nominalizat la BAFTA şi Oscar pentru “Life of Pi”), Naomi Shohan (scenografa ce apare pe genericele de la “American Beauty” şi “Training Day”), Michael Kaplan (designerul costumelor, responsabil în ultimii ani de revigorarea ambelor francize SF, “Star Wars” şi “Star Trek”). Trebuie să admiteţi că s-a constituit un ‘11’ de start redutabil, de la care aşteptările erau, normal, uriaşe. Problema intervine când, pe modelul “... şi Ilie face sport”, la echipă este numit un antrenor convins că teoria e mai tare ca practica dar care habar nu are în realitate ce să le spună jucătorilor în vestiare, înainte de intrarea pe teren. Aflat la debut ca regizor, Akiva Goldsman, căruia pare că gloria şi recunoaşterea obţinute datorită premiilor pentru scenariile la filmele lui Ron Howard (“A Beautiful Mind” şi “Cinderella Man”) îl fac să uite că a fost nominalizat în carieră de două ori la Zmeura de Aur, reuşeşte contra-performanţa de neiertat de a ridiculiza în adaptarea scrierii originale, prin simplificare şi lipsă de inspiraţie, o poveste de dragoste atemporală complicată (se petrece succesiv în New York-ul anilor 1895, 1916 şi 2014), susţinută altfel echilibrat în carte de trimiteri simbolistice cu caracter metafizic, social, cultural, filosofic şi religios, şi care, deşi aminteşte în anumite pasaje de “Stardust” a lui Neil Gaiman, nu are absolut nicio legătură cu aceasta (ba din contră, “Pulberea de stele” a apărut abia în 1999, pe când “Winter’s Tale” a fost publicată în 1983). Monseur Goldsman, n-ai putea, te rugăm, să te laşi de antrenorat şi să continui să compui exclusiv replici ‘memorabile’ pentru franciza “Transformers”? Lasă dracului (adică lui Luci’feri’că) în pace poezia şi pe cei care ştiu să o recite cu talent şi concentrează-te pe roboţei extratereştri. Ăia ‘face’ sigur mai mulţi bani în sălile de cinema... Extra: două documentare, nu lipsite de interes, despre modul în care a fost adaptată cartea şi despre portretizarea personajelor din cele două tabere. Tehnic: impecabil.

KRAMPUS (2015, USA, r: Michael Dougherty) – DVD

Hai-Hai-Hai! Să fim serioşi şi preocupaţi! (enunţ spontan a unui specialist în folclorul german preocupat de starea naţiunii)... din nou, iarna nu-i ca vara. E aşa, mai de groază, mai ales dacă Ponta rămâne cu doctoratul, iar pe ‘Lucică’ a.k.a. Lucifer l-a făcut deja Will Smith de cacao în “Winter’s Tale”. Să nu divagăm însă fiindcă avem destule de povestit despre această aşa-zisă comedie cu accente Horror care amuză şi nu bagă în sperieţi pe nimeni (... altcineva decât pe doi-trei dependenţi de ecranele telefoanelor eşuaţi într-un multiplex). Realitate: Moş Crăciun, cel care aduce cadouri copiilor cuminţi, aşa cum îl ştim noi şi îl vedem în reclamele Coca-Cola, a fost ‘promovat’ de creştinătate plecând de la imaginea şi faptele Sfântului Nicolae, episcop grec dintr-o provincie a Imperiului Bizantin ce a trăit în secolul IV, a cărui moaşte se găsesc actualmente în Italia, la Bari, iar notorietatea sa a crescut începând cu Evul Mediu (binecunoscuta dată de 6 decembrie, venirea lui Moş Nicolae). Martin Luther a fost cel care, practic l-a inventat pe Moş Crăciun întrucât, în timpul Reformei sale, a dorit să conserve obiceiul, dar să diminueze interesul copiilor pentru un sfânt sau altul (în acest caz, Nicolae) în favoarea lui Iisus Hristos şi a comutat sărbătoarea pe 24/25 decembrie. Nu toate au funcţionat însă conform aparatului de propagandă a Bisericii întrucât conştiinţa populară a conservat (şi încă o mai face) suficiente elemente păgâne/pre-creştine specifice unei regiuni sau naţii astfel încât nuanţele legate de mitologia personajului să nu fie puţine şi aş exemplifica doar prin menţionarea lui Joulupukki, ‘Moşul’ finlandez (cu origini detectabile în mitologia scandinavă, în universul lui Thor şi Odin), personaj cu aspect de om-ţap sau berbec (să nu uităm aici... de ‘capra’ din cetele de colindători bucovineni), îmbrăcat cu pantaloni şi haină de piele, toate roşii, a cărui sanie este trasă într-adevăr de reni (dar care nu au capacitatea să zboare), care ciocăne civilizat la uşă şi nu intră pe horn şi care... nu are neapărat darul şi misiunea de a bucura pe absolut toţi copiii. Dar şi a lui Krampus, membru în folclorul austriac a echipei Sfântului Nicolae/Moş Crăciun, responsabil cu pedepsirea copiilor care n-au fost cuminţi (până la măsura extremă a răpirii şi trimiterii lor în Lumea de Apoi), o figură păroasă aproape demonică, cu gheare (sau copite supradimensionate), colţi şi coarne... căci despre acest Krampus, portretizat cu relativă acurateţe după desenele de epocă (detaliu important!), e vorba în film (şi de aici intrăm în spatiul ficţiunii create de fabrica de vise “stars & stripes”). Schiţarea acestui bad-guy înfricoşător este făcută pe parcursul naraţiunii de către Omi, mama austriacă a lui Tom (Adam Scott – serialul “Parks and Recreation”), soţul lui Sarah (Toni Collette – “The Sixth Sense”, “Little Miss Sunshine”), ce, împreună cu progeniturile şi familia cumnaţilor (David Koechner din “Anchorman” şi Allison Toman din serialul “Fargo”), care posedă patru plozi supraponderali, inclusiv un sugar, toţi afişând o prematură aroganţă naturală tipică ‘patriotului’ american retardat de suburbie, şi o mătuşă alcoolică invitată fără consultări prealabile (Conchata Ferrell – menajera din serialul “Two and a Half Men”), îşi propun să reînvie tradiţia Crăciunului în familie (nu că unii sau alţii şi-ar dori acest lucru cu tot dinadinsul). Plecând de la un generic amuzant inspirat din... realitatea contemporană, cu scene brutale în care masa de ‘bizoni’ bipezi calcă la propriu totul în picioare în expediţia de cumpărături din mall (“It’s Christmas!”), trecând apoi la “coabitarea” familială pur conjuncturală (ex. replica sardonică apropo de decoraţiunile gazdelor: “It’s like Martha Stewart threw up in here”), “Krampus” se dovedeşte a fi în prima sa întreagă oră(!) doar o amărâtă de dramoletă cu accente groteşti, fără pic de umor consistent sau intenţie reală de a sugera vreo apropiere emoţională (poate, cu excepţia băieţelului Max, al cărui nume de famile este... Engel, şi a bunicii sfătoase), iar ruptul scrisorii de către copil care generează criza (pana completă din cartier - curent, căldură, comunicaţii) şi viscolul abundent nu accentuează semnificativ suspansul, mai ales după ce alunecă din nou în seria de scene de familie dominată de schimburi de replici siropoase (scuze şi regrete din toate părţile). Doar în ultima jumătate de oră “Krampus” se mai animă datorită unui mix interesant de furtişaguri din bagajul de clişee statuate de alte filme Horror (soluţia evadării spre mall exteriorul hibernal în al cărui subsol se ascund târâtoare ca în “Tremors”, echipa de asaltatori cu Der Klown (un Jack-in-the-Box), mireasa Chucky, ursuleţul de pluş, roboţelul-jucărie transformat în asasin, omuleţii de turtă dulce din bucătărie amatori de tir cu... cuie, elfii psihopaţi ş.a.m.d.) ce definesc până la discutabilul sacrificiu păgân asociat în final cu mesajul moralizator şi lacrimogen (chiar dacă acesta nu conţine happy-end-ul clasic) o atmosferă ce aminteşte de Joe Dante. Cu toate astea, mie nu mi s-a părut suficient. E rândul vostru să judecaţi (mai ales că, la box-office, şi-a scos banii cu vârf şi îndesat). Ho, ho, ho! Paranteză de final... legătura cu universul benzilor desenate. Pentru a susţine lansarea filmului, Michael Dougherty a publicat la Legendary Comics un volumaş-prequel, “Krampus: Shadow of Saint Nicholas” (scenariu dezvoltat de Brandon Seifert în baza ideilor co-scenariştilor Zach Shields şi Todd Casey, ilustrat de Fiona Staples, Stuart Sayger, Michael Montenat, Christian DiBari şi Maan House), structurat pe modelul “Trick r’ Treat” a cineastului (filmul său cult din 2007) într-o colecţie menită a prezenta publicului american personajul Krampus prin intermediul a patru poveşti care se consumă în timpul Crăciunului în acelaşi oraş de provincie (un ‘Bad Santa’ sechestrat fără voie de o furtună într-un mall alături de un cârd de plozi faţă de care nu simte vreo afecţiune, o femeie ce nu se poate elibera, nici după 12 ani, de sentimentul de vinovăţie legat de moartea surorii sale, apoi trimiterea la clasica poveste “A Christmas Carol” prin familia de homelesi, plus finalul care leagă toate iţele scoase la iveală în primele trei naraţiuni). Extra: comentariu audio, scene tăiate, final alternativ, Making Of, documentar despre crearea monstruleţilor de către WETA (10’). Tehnic: impecabil.

BAD SANTA a.k.a. BADDER SANTA (2003, USA/Germania, r: Terry Zwigoff) – DVD

Ha-Ha-Ha! (singurul râs sănătos din Video Vault-ul acestei săptămâni), dublat de Hâc-Hâc-Hâc! (excepţia vine de la un cinefil preocupat vara de... ‘săniuţă’, care a revăzut filmul într-un birt sătesc din judeţul Vaslui). Pentru a nu se disipa în plot-uri secundare care să distragă inutil atenţia, scenariştii Glenn Ficarra şi John Requa (“I Love You Phillip Morris”, “Focus”) definesc din start foarte sec portretul personajului Willie T. Stokes (Billy Bob Thornton într-un rol absolut memorabil), un loser îmbrăcat în straie de Moş Crăciun, ce vomită pe o alee lăturalnică după ce s-a matolit exemplar într-un pub: “I’ve been to prison once, I’ve been married twice, I was once drafted by Lyndon Johnson and had to live in shit-ass Mexico for two and a half years for no reason, I’ve had my eye socket punched in, a kidney taken out and I got a bone chip in my ankle that’s never gonna heal... but if I knew I had to put up with a bunch of screaming brats pissing on my lap for 30 days out of the year, I would have killed myself a long time ago!”. Willie este un spărgător de seifuri alcoolic, fustangiu şi dependent de nicotină, al cărui spirit auto-distructiv se manifestă printr-un comportament cinic, grobian, lipsit de respect atât faţă de el însuşi cât şi apropo de orice convenţie sau cutumă socială, care se târăşte indiferent şi fără grija zilei de mâine prin viaţă neavând vreo ţintă sau obiective clar asumate (chiar partenerul său îl cataloghează drept un “handicapat emoţional”... “Your soul is dog shit.”). Am spus ‘fără grija...’ întrucât banii pe care îi câştigă prin devalizarea ‘tradiţională’ a seifului unui mall de încasările de Sărbători îi sunt (în mare parte) suficienţi să consume în tot restul timpului cantităţi industriale de vodcă Stolichnaya prin locuri exotice (ex. plajele din Miami). Şi dacă nu, mai fură o maşină, mai jefuieşte vila vreunui bogătaş, mai trage o ţeapă unui cetăţean credul, totul cu un aer perfect firesc şi natural. Inevitabil însă, spre finele anului, primeşte telefonul aşteptat de la acolitul său, piticul Marcus (Tony Cox – “Star Wars VI: The Return of the Jedi”, “Spaceballs”, “Oz the Great and Powerful”), legat indisolubil de amorala sa concubină asiatică Lois (Lauren Tom – serialul “Futurama”), care îi indică noua ţintă de Crăciun. Reţeta succesului lor? Simplă. Marcus se îngrijeşte ca Willie să fie angajat în mall ca Moş, cu el ca elf-asistent (ţinut copii în poală, ascultat dorinţe, fotografii... interacţiunea uzuală), sunt asimilaţi printre ceilalţi angajaţi şi au timpul necesar să descopere cum poate fi dezactivată alarma din centrul comercial. În ajun, când toată lumea, inclusiv personalul de pază, se grăbeşte spre casă, sparg seiful ce conţine banii care nu au putut fi trimişi către bancă datorită zilei libere de Crăciun şi dispar (nu înainte ca piticania să bifeze integral lista de “cumpărături” indicată de gagică, ce are gusturi alese, de la pantofi Manolo Blahnik la blănuri de nurcă). Bine, bine, aţi putea spune, avem un trio de hoţi nenorociţi care îşi bat joc de copii... ce e entertaining în asta? Cu sprijinul unor personaje secundare bine conturate (barmaniţa fetişistă – Lauren Graham din serialul “Gilmore Girls”, managerul mall-ului – John Ritter, Glob de Aur în ’84 pentru “Three’s Company”, coruptul şef a securităţii – Bernie Mac, “Ocean’s Eleven”, puştiul rubicond şi confuz – Brett Kelly, “Trick ‘r Treat”), cinicul trio incorect politic transmite în fiecare situaţie un umor adult dement (“Sweet Jews for Jesus!”, Leonardo da Vinci... “a fucking guinea homo from the 15th fucking century”, “Fuck me, Santa!”), de o calitate cu totul ieşită din comun, susţinută inspirat de punerea în scenă a iconoclastului cineast Terry Zwigoff (“Crumb”-1994, “Ghost World”-2001), care a beneficiat de încrederea a două perechi de fraţi extrem de influenţi la Hollywood, cu toţii prezenţi pe generic ca producători: Ethan şi Joel Coen şi, respectiv, Bob şi Harvey Weinstein. O menţiune cu totul specială trebuie dedicată coloanei sonore care mixează într-un mod neverosimil de reuşit piese Pop de Crăciun arhicunoscute (interpretate de Bing Crosby, Andy Williams, Dean Martin, Ricky Nelson, ş.a.m.d.) cu... muzica clasică (uvertura din “Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, valsul din “Frumoasa din pădurea adormită” a lui Ceaikovski, “Nocturna nr. 2” de Chopin, corul din “Trubadurul” lui Verdi, o “Jazz Suite” semnată Şostakovici, etc.). Observaţie de final: un sequel, “Bad Santa 2” (regia: Mark Waters), se află actualmente în post-producţie şi va avea probabil premiera în acest an (cu Thornton, Cox şi Brett Kelly din vechea distribuţie). Extra: Making Of, scene tăiate şi suplimentare. Tehnic: excelent.

A CHRISTMAS CAROL (2009, USA, r: Robert Zemeckis) – DVD

Huo! Ho!... Oho! (exclamaţie siderată din partea unui analist amator care descoperă că nocivitatea prejudecăţilor este la fel de mare şi vara şi... iarna). În acest caz îmi asum apartenenţa la categoria “am fost un dobitoc” deoarece vreme de ani buni am fugit ca dracul de tămâie de acest experiment animat a discipolului lui Steven Spielberg, Robert Zemeckis (semnatar atât al scenariului cât şi a regiei), după groteştile sale “The Polar Express” (2004), în care monstrul lui Frankenstein pare a avea chipul lui Tom Hanks, şi “Beowulf” (2007), imposibil de îngurgitat ca ruină execuţională a viziunii subversive a lui Neil Gaiman şi Roger Avary asupra vechiului poem englez. Ca atare, două au fost iniţial temerile mele fundamentale legate de “A Christmas Carol”, pietrificate în prejudecăţi cretine datorită trecerii timpului şi a persistenţei mele în a rămâne ignorant: 1.) Povestea în sine, ultra-uzată şi dusă în derizoriu în cultura Pop prin zecile de adaptări pentru radio, Musical, televiziune şi film (în acest ultim caz, prima peliculă, “Scrooge, or, Marley’s Ghost”, datează din 1901!), edulcorată şi transformată în diverse ‘acadele’ tentante pentru copii (ex. “Mickey’s Christmas Carol” sau “The Muppets Christmas Carol”) în condiţiile în care textul lui Charles Dickens reprezintă, în ciuda finalului luminos, o explorare dramatică, cu valenţe antropologice, a tradiţiilor şi simbolisticii asociate cu celebrarea Crăciunului. Pur şi simplu, n-am avut chef de o altă poveste spusă pentru copii, care lasă cu bună ştiinţă la o parte conotaţiile întunecate a scrierii-sursă. 2.) Realizarea. Sigur că subita sa obsesie pentru performance capture şi pentru animaţia pe computer au făcut din Zemeckis un pionier de apreciat în tranziţia de la cinema-ul analog la cel digital însă cele două produse concrete anterior menţionate nu m-au convins decât la nivel de declaraţie de intenţie şi nu în ceea ce priveşte estetica. Pe mine, sincer, la acea vreme, m-au cam speriat apropo de cum ar putea evolua impactul tehnologiei asupra celei de-a şaptea arte. Dacă este să fim realişti, Zemeckis a avut un noroc chior că a beneficiat de susţinerea necondiţionată a Preşedintelui (de atunci) a studiourilor Walt Disney (Dick Cook), care i-a dat pe mână peste jumătate de miliard de dolari (515 milioane mai exact) pentru cele trei experimente (includ aici şi “A Christmas Carol”) care, laolaltă, nu aveau să aducă încasări în Statele Unite mai mari de 300!... Disney să iasă cândva în pierdere pe piaţa americană, pe bune? Nemaivăzut şi nemaiauzit. Amintesc aici că productii de sezon cu bugete mici au adus constant profituri uriaşe companiei (ex. “The Santa Clause” din 1994 cu Tim Allen a costat 22 de milioane şi a băgat în visterie aproape 150). Revenim. La începutul lui 2010, Cook a fost zburat din funcţie, relaţiile cu firma de efecte animate pe computer Image Movers Digital îngheţate iar cineastul şi-a încheiat, se pare definitiv, joaca foarte costisitoare şi inutilă cu oameni care arată a... aceiaşi oameni (Angelina Jolie a... Angelina Jolie, John Malkovich a... John Malkovich şi, din nefericire, nu Andy Serkis a... King Kong/Gollum/Caesar, cum au reuşit alţii). Cu aceste gânduri în minte, am dat totuşi drumul la film şi, la scurtă vreme, exact cele două aspecte peste care eram pregătit cu un aer de superioritate să trec cu buldozerul critic mi-au bulversat împreună perspectiva şi ideile preconcepute. Deci, mă văd nevoit să le nuanţez. 1.) Povestea în sine (nu voi insista asupra conţinutului deoarece este hipercunoscut). Avem de-a face cu o adaptare rarisimă, în sensul bun al cuvântului, în care scenariul se apropie realmente de esenţa întunecată a textului lui Charles Dickens care, nu întâmplător, s-a numit “A Christmas Carol in Prose, Being a Ghost-Story of Christmas”, un ghost-story foarte adult, cu accente existenţialiste despre spiritul autentic al Crăciunului ca prilej de celebrare. Mai mult, Zemeckis păstrează distanţa faţă de Creştinism şi asocierile moronic-mercantile post-2000 cu simbolistica specifică religiei şi trimite câteva săgeţi ironice la adresa “men in cloth”, pământenii cu odăjdii care, reprezentanţi (chipurile ai) divinităţii, încearcă să îşi aproprieze în interes propriu o tradiţie cu rădăcini milenare în spiritualitatea pre-creştină. Structura celor cinci capitole (“Staves”) a cărţii este respectată într-un mod inspirat, în care trecerea bruscă de la insensibilitate la deschiderea emoţională a boşorogului avar Scrooge (de obicei greu de explicat în doar câteva cadre), ca şi exagerările teatral-cabotine în interpretarea actoricească (Jim Carrey, excepţional într-un potpuriu de roluri sumbre, Bob Hoskins, neaşteptat de jucăuş ca Fezziwig, apoi Colin Firth, Gary Oldman, Robin Wright şi Cary Elwes, OK, dar nu mai mult), pot fi trecute cu vederea datorită fascinaţiei interacţiunii cu lumea spiritelor, cu entităţile non-umane (fantoma decapitată a Trecutului, bucolicul spirit a Prezentului şi moartea din Viitor). 2.) Realizarea. Robert Zemeckis dovedeşte că îşi merită locul printre marii regizori a Hollywood-ului, inclusiv prin această animaţie (primul film Disney lansat în IMAX 3D), mai ales prin mişcările de cameră (asociate cu muzica vechiului său acolit Alan Silvestri) menite a defini universul personal/interior a lui Ebenezer şi a interacţiunilor cu mesagerii din underworld care îi demolează în câteva ore toate valorile pământeşti, amintind atât de precursori legendari precum George Méliès (faustianul “Les Quat’Cents Farces du diable” din 1906) cât şi de expresionismul german (“Der müde Tod”-1921 al lui Fritz Lang sau “Schatten-Eine nächtliche Halluzination”-1923 a lui Arthur Robinson) sau de artişti din spaţiul Pop culture precum pictorul pastoral Thomas Kinkade (suspect, în opinia mea, de bigotism acut). Pe de altă parte, deferenţa cineastului faţă de creaţia lui Charles Dickens se manifestă în mod discret dar explicit pe întreg parcursul naraţiunii: este unul dintre extrem de puţinele filme (trei la număr dacă nu mă înşel) în care Marley este văzut mort în coşciug; în casa lui Bob Cratchit (Oldman), portretul scriitorului este atârnat deasupra şemineului; cei 1843 de fraţi fantomatici din ‘Prezent’ trimit la anul în care Dickens a publicat cartea, etc, etc, etc. Sigur că aş putea să inventariez o serie întreagă de noduri... în papură (dansul de final a lui Carrey copiat din “The Grinch”, deraierea faţă de “Stafe 4” prin introducerea urmăririi de către trăsura mânată de atelajul diavolesc sau micşorarea protagonistului la dimensiuni liliputane, animaţia criticabilă din numeroase puncte de vedere, faptul că Scrooge este prezentat prea egocentric şi nu are potenţialul de a... stoarce suficiente lacrimi de la spectatori, ş.a.m.d.) însă, per total, cu toate că e departe de a fi o capodoperă, “A Christmas Carol” rezistă timpului ca o aventură surprinzător de interesantă pentru orice adult care mai deţine onestitatea, curajul şi capacitatea de a-şi pune semne de întrebare asupra propriei existenţe. Încă o dată, mea culpa pentru faptul că l-am descoperit atât de târziu. Extra: scene tăiate, Making Of, documentar despre realizarea adaptării după Charles Dickens. Tehnic: excelent.

SILENT NIGHT, ZOMBIE NIGHT (2009, USA, r: Sean Cain) – DVD

Zo-Ho-Ho! Let’s go... Z! (nu aveam cum să vă las să scăpaţi doar cu povestioare dulcege, avem nevoie şi de ceva adrenalină, ce naiba, la referendum n-au votat şi morţii?). Totusi, nu vă lăsaţi înşelaţi de titlu căci “Silent Night, Zombie Night” nu este o comedie ci o dramă de familie care, în ciuda lipsei de anvergură, funcţionează eficace tocmai datorită lipsei de brizbrizuri a construcţiei narative şi e realizată curăţel şi îngrijit din punct de vedere tehnic de către un cineast ce şi-a făcut mâna ca monteur la “Zombiegeddon” (2003, r: Chris Watson). Cu o săptămână înainte de Crăciun, Los Angeles-ul se confruntă cu o bruscă epidemie zombie, dar filmul nu îşi propune să fie un Actioner, ci un exerciţiu dramatic concentrat aproape exclusiv pe triunghiul amoros format din doi poliţişti, Frank şi Nash, prieteni şi parteneri de patrulă, şi de soţia primului, Sarah. Nash (îndrăgostit de ceva vreme de consoarta colegului) este muşcat de un zombie de laba piciorului, Frank, mult mai experimentat şi stăpân pe sine, i-o amputează, iar trioul rămâne forţat de împrejurări în casa tânărului, timp în care recluziunea scoate la iveală frustrări şi sentimente mai profunde decât formalele convenţii sociale. Cuplul înstrăinat din raţiuni pe care nici unul din parteneri nu le mai poate identifica cu exactitate sau preferă să evite a le defini în interacţiunile dintre ei (mişcător monologul elegiac a lui Frank de la minutul 23 ce urmează retrospecţiei “încerc să îmi amintesc de ce m-am îndrăgostit de tine la început, dar creierul meu nu mai bate până atunci” al femeii) nu poate fi etichetat în niciun caz drept naiv. Şi unul şi celălalt sunt conştienţi că această criză generală violentă survenită neaşteptat nu face decât să o amplifice pe cea a unei căsnicii aflate în prag de destrămare. În ceea ce îi priveşte pe morţii-vii, “Shit for brains!” nu funcţionează în totalitate întrucât unii zombie sunt extrem de agili şi de sensibili la stimuli senzoriali (chiar minori) ba, mai mult, simt teamă şi durere animalică (ex. tăiatului mâinii cu maceta, panica generată de lipsa ieşirilor din sufragerie). Conjunctura se modifică odată ce Frank are revelaţia că, utilizând un deodorant fabricat pentru a atenua (sau anihila) semnalele olfactive date de corpul uman, poate deveni ‘invizibil’ pentru zombie şi se dezlănţuie în stradă (ca un “Maniac Cop” înarmat cu o bâtă de baseball) pentru a-şi proba prezumţia... intuim că măcelul ascunde o doză considerabilă de refulare. În casă, Nash, care şi-a revenit miraculos prin intermediul contactului cu o sticlă de bourbon, în discuţia cu Sarah, îşi nuanţează şi el tonul la adresa prietenului său (care devine “that asshole”) în contextul unei declaraţii de dragoste făcute intempestiv pe fond bahic. Iese totuşi afară în tentativa de a-şi susţine partenerul dar, în beznă, situaţia ia o întorsătură tragică. Dimineaţa aduce câteva schimbări majore: majoritatea zombie a revenit la comportamentul apatic şi stupid (ex. lovitul cu ţeasta de stâlp, atracţia pentru zgomote), Frank şi Sarah se bucură că se au unul pe altul în aceste momente, Nash se dezmeticeşte în podul unui vecin care l-a doftoricit, dar cel mai important, îşi face apariţia o echipă de supravieţuitori ce lămureşte minimal (nu cauza, doar efectele) parte din misterul infectaţilor zombie – aceştia sunt de două categorii, “roamers” (cei clasici, lenţi şi non-reactivi) şi “steamers” (agresivi, puternici, nu mor nici împuşcaţi în cap de repetate ori, se disting prin ochii roşii... sunt capabili să organizeze ambuscade!). Ultimii au un parazit de sorginte necunoscută (posibil extraterestră) instalat pe trunchiul cerebral. Frank şi Nash ajung din nou la sentimente mai bune unul faţă de celălalt, dar prea târziu pentru a se alătura celor puţini din întregul L.A. (doar câteva mii) ce au reuşit să rămână în viaţă, s-au baricadat în incinta aeroportului din Burbank şi locuiesc în... avioane. Un film în care componenta dramatică şi cea Horror-Gore sunt neaşteptat de bine echilibrate, cu zombie din belşug şi OK jucat de o distribuţie ce nu conţine nume ultracunoscute. Extra: comentariu audio, scene tăiate şi bâlbe (atenţie, acestea apar doar pe versiunea editată pe DVD nu şi pe cea BRD). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
07 & 14 Mai 2016

SURVEILLANCE (2008, USA/Germania/Canada, r: Jennifer Lynch) – Blu-Ray

De 15 ani a avut nevoie Jennifer Chambers Lynch, fata legendarului cineast David Lynch (“Blue Velvet”, “Wild at Heart”), pentru a-şi reveni din şocul provocat de repulsia şi dispreţul furibund de care beneficiase filmul său de debut “Boxing Helena” (cel în care chirurgul interpretat de Julian Sands îi amputează picioarele şi mâinile Helenei – Sherilyn Fenn, pentru a o ţine sechestrată ca objet du désir), cel care, la vârsta de doar 19 ani, în 1994, i-a adus Zmeura de Aur pentru cea mai proastă regie. A avut totuşi curajul să reintre în lumina reflectoarelor (asupra a cel puţin încă două titluri interesante din CV-ul său, “Hisss” şi “Chained”, voi reveni cu certitudine în Video Vault-urile viitoare), iar “Surveillance” reprezintă o dovadă remarcabilă a continuităţii genetice şi a transmiterii talentului în familia Lynch. Jennifer arată că are de la mama ei (artista plastică Peggy Reavey) un simţ acut a valorificării contrastelor cromatice pentru separarea planurilor (vezi de exemplu, seria de picturi a lui Peggy intitulată “The Truth”) şi de la taică-său, care a determinat-o să înceapă de bunăvoie practicarea Meditaţiei Transcedentale încă de la şase ani, caracterul de slow-cooker a naraţiunii, în care migala construcţiei poveştii favorizează escaladarea suspansului până la exasperare (admit faptul că, inclusiv în “Surveillance”, deseori, această pedanterie pare uşor excesivă, mai ales că nu e compensată de efervescenţa imaginativă a lui David Lynch). Am făcut acest preambul tocmai pentru faptul că, din păcate/fericire... nu pot da foarte multe detalii despre film. Ar însemna să deversez spoilere la fiecare trei cuvinte scrise şi să ruinez complet vizionarea. Totuşi, pentru a vă face o idee la ce vă invit să vă uitaţi, “Surveillance” este un Thriller adult foarte violent, o abordare personală a conceptului “Natural Born Killers”, tratată mai degrabă în maniera eficace, austeră şi minimalistă a Nordic Noir-ului decât a celei subversiv-ludice din “Twin Peaks” sau “Blue Velvet” (nu întâmplător, directorul de imagine Peter Wunstorf avea să fie apoi angajat pentru remake-ul american a serialului scandinav “The Killing”, creat de Søren Sveistrup în 2007). După un început intrigant care ne prezintă o crimă nocturnă în mediul rural, suntem introduşi în atmosfera unei anchete conduse simultan şi... ‘în paralel’ (prin intermediul camerelor de luat vederi) de tandemul de agenţi F.B.I., interpretaţi excelent de Bill Pullman (“Independence Day”) şi Julia Ormond (“Smilla’s Sense of Snow”), într-o secţie izolată de poliţie din zona Santa Fe, administrată curent de Michael Ironside (“The Machinist”, “Total Recall”), având ca obiectiv reconstituirea cronologică a faptelor din perspectiva diferiţilor martori (un poliţist al cărui partener a fost ucis în acţiune, o drogată ajunsă accidental prin acele pustietăţi şi o fetiţă a cărei familie a fost masacrată în întregime pe un drum de ţară). De aici încolo, recomandarea mea este să introduceţi DVD-ul în aparat. “Surveillance” a fost nominalizat la Fangoria Chainsaw Awards şi premiat la New York City Horror Festival şi Sitges (Catalonian International Film Festival) în 2008. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

KEANU (2016, USA, r: Peter Atencio) – DVD

Trebuie să ai tupeu maxim... “minoritar” să încerci a vinde un Blaxploitation leşinat cu un desuet aspect optzecist şi o coloană sonoră pe măsură (serios, pentru a ajunge să îl foloseşti pe ‘depăşitul’ George Michael, albul Gay, ca pretext de glume fără sare şi piper, pentru o caricatură de Actioner comic în underground-ul de culoare a Los Angeles-ului, ai nevoie de o doză serioasă de inconştienţă sau de intoleranţă... infantilă) şi să dovedeşti o nesimţire crasă în a-i pune ca titlu din raţiuni mercantile numele unui pisoiaş nevinovat (că poate vine moronul la mall împreună cu progeniturile şi cumpără un set întreg de bilete) ce nu apare în film mai mult de zece minute... în total! Keanu este, altfel, un pui de animal adorabil care îşi schimbă de trei ori numele în film (1. Iglesias, când îl are ca stăpân pe comersantul sud-american de stupefiante, 2. Keanu - însemnând ‘briză’ în hawaiană – în faza în care e adoptat de fotograful cinefil până în măduva oaselor (se simte ca Apollo Creed în “Rocky”, face calendare cu pisoiul reinterpretând scene din “The Shining”, “Crimson Tide” şi “Reservoir Dogs”... de-astea) şi dezesperat că iubita i-a dat papucii, şi apoi 3. Newjack (cu lanţ de aur la gât şi bandană neagră) în perioada când intră sub protecţia pateticei găşti care trebuie să contureze, teoretic, tuşa de Gangsta, condusă de brutalul... Cheddar/Method Man) şi reprezintă cu certitudine singurul motiv de a viziona (pe fast-forward) acest film. Unica scenă, generată de trip-ul cu George Michael pe “Faith”, în care pisoiul vorbeşte cu vocea reală a lui Keanu Reeves (necreditat pe generic): “Sunt îndrumătorul tău... E vremea să te trezeşti. Ce vei face apoi te las pe tine să hotărăşti.”, care are drept concluzie imbecilă “Aah, da, replica din ‘The Matrix’...” este delicioasă. Să revenim însă la nasoleala generată de orgoliul tandemului Jordan Peele-Keegan Michael Key, doi actori comici cu un oarecare succes în spectacole live şi emisiuni TV (Peele l-a jucat pe Obama în tentativa de a fi acceptat în “Saturday Night Live”, dar nu i-a ieşit şi a sfârşit prin a apare ca gangster alături de Key în clipul lui Weird Al Yankovic “White & Nerdy”), de a se plasa în trena lui Chris Rock şi Kevin Hart (sunt doar două exemple). N-ai cum să faci un film de familie doar pentru că motănelul Iglesias, părăsit datorită unor cauze ne-naturale (tăiere de beregată) de către proprietarul său narcoman, se aciuează în L.A. în casa idealistului ‘hartist’ vizual ce are un văr familist instalator, în contextul în care vocabularul este mult prea vulgar pentru auzul micuţilor, iar naraţiunea conţine suficiente scene adulte care să îi determine pe părinţi să scoată prematur juniorii din sală. Căci acţiunea este plasată în mijlocul comunităţii de culoare responsabile de traficarea unui nou drog de sinteză (numit subtil... “Holy Shit”), context în care umorul ‘generalist’ se evidenţiază cu pregnanţă ca fiind forţat (ex. referirea la Richard Pryor şi tandemul făcut cu Gene Wilder nu este întâmplătoare), iar impresia de lungire artificială pare justificată doar de obsesia de a juca roluri duble, fraţii Allentown (super-killerii negri la faţă ce amintesc de Machete întors de la solar, responsabili de masacrarea găştii primului protector a pisicii). Culmea este că nu mi-am propus să fiu rău cu tot dinadinsul, mai ales că, în spatele ştifturilor cu pretenţii de glume mitraliate în “Keanu” (la figurat şi la propriu) se întrezăreşte clar un potenţial mult mai substanţial în ceea ce priveşte registrul comic, doar că rezultatul este un burger ars peste măsură, aproape... negru de funingine şi plin cu “de toate” într-un mix greu de metabolizat, în care eventualele condimente sugerează o tentativă de mascare a eşecului şi nu, cum probabil şi-au propus cei doi, inedite valori adăugate care să îmbogăţească o reţetă suculentă. În opinia mea, protagoniştii-autori-producători au avut din start o bănuială că se întind mai mult decât li-e plapuma şi au apelat preventiv la orice endorsement posibil, mai ales în ceea ce priveşte rolurile secundare şi cameo-urile... Anna Faris, Will Forte, Nia Long, Luis Guzmán). Nu le-a ajutat căci filmul a fost un flop financiar. Pe bună dreptate. Extra: nu se ştie (va fi lansat abia în august). Tehnic: impecabil (copie de previzionare).

JESSE STONE: DEATH IN PARADISE (2006, USA, r: Robert Harmon) – DVD

Cu toate că a preferat de-a lungul carierei să lucreze în televiziune, Robert Harmon îşi are un loc asigurat în panteonul cinematografiei-cult datorită “Autostopistului” (“The Hitcher”), memorabilul Thriller din 1986 cu Rutger Hauer, Jennifer Jason Leigh şi C. Thomas Howell. După 2000, Harmon s-a dedicat seriei de teleplay-uri avându-l ca protagonist pe Jesse Stone (nouă filme într-un deceniu, 2005-2015), personaj creat de scriitorul de literatură poliţistă Robert B. Parker, o figură aparte în peisajul de gen prin exposé-urile construite la persoana a treia, în tinereţe fostă speranţă a baseball-ului, a cărui viaţă este ruinată de un accident sportiv, de îngheţarea continuării studiilor la vreo facultate şi de eşecul căsniciei care, puse la un loc, îl transformă într-un semi-alcoolic. Ajuns, la vârsta a doua, şef a poliţiei din Paradise, Massachusetts, Jesse Stone nu mai are aspiraţii legate de viitor, ci doar înţelepciunea clădită pe experienţele trecute pe care o foloseşte în a gestiona prezentul. În mod normal, aş fi evitat să îmi consum timpul cu acest produs (al treilea din serie) dacă nu ar fi apărut şi la noi la un preţ ridicol de mic (întortocheate sunt meandrele gândirii celor care ar trebui să facă bani din distribuţia de DVD-uri în Romania) şi dacă nu mi-aş fi amintit că, totuşi, Harmon a avut ceva sclipiri inclusiv în televiziune (amintiţi-vă de “Gotti” din 1996, cel cu Armand Assante şi Anthony Quinn, sau de semi-Biopicul “The Crossing”-2000, cu Jeff Daniels în rolul lui George Washington). Surpriza a fost însă una plăcută descoperind o dramă poliţistă care, în ciuda lipsei de pretenţii (dimpotrivă, denotă o modestie onorantă), se relevă a fi o vizionare agreabilă din categoria filmelor “aşezate” şi “la locul lor”, ce are în spate o echipă de profesionişti adevăraţi (doar un exemplu: compozitorul OS-ului este Jeff Beal, nume nu la fel de sonor ca Hans Zimmer sau John Williams, dar multipremiat cu Primetime Emmy-uri pentru mini-serii sau seriale al căror nume vor avea cu certitudine rezonanţă în mintea voastră... “House Of Cards”, ”Rome”, “Nightmares & Dreamscapes: From the Stories of Stephen King”). Tom ‘Magnum, P.I.’ Selleck este aproape perfect în pielea lui Stone, om al legii angajat de liderii unei comunităţi care speră să le acopere fărădelegile datorită vulnerabilităţilor personale, ce îl creionează drept o persoană resemnată care ştie că nu va putea niciodată să obţină mai mult de la viaţă (vezi cazul tentativei de aventură romantică cu directoarea liceului, interpretatată de Orla Brady – serialul “Fringe”). Ceea ce echilibrează cu o fineţe neaşteptată această ‘jucărie’ TV este faptul că singurul lucru de care eroul nostru nu se mai poate dispensa este verticalitatea morală... nu mai are nimic de pierdut şi vrea doar să îşi facă datoria în mod corect faţă de cei care îi acordă încredere. Dar ‘prinţipurile’ în societatea de azi nu mai sunt văzute cu ochi buni decât de oamenii simpli (adjuncta sa, Viola Davis, cu mult timp înainte să fie nominalizată la Oscar pentru “Doubt” şi apoi, pentru “The Help”) şi de profesioniştii la fel de satisiţi sau cinici la fel ca el (Stephen McHattie – “The Fountain”, “Watchmen”, William Devane – “Space Cowboys”, “Interstellar”). Plot-ul? Cadavrul aproape putrezit a unei tinere este descoperit în lac, iar identitatea sa (elevă de liceu, 14 ani, transformată inexplicabil prin strămutarea familiei dintr-un model educaţional în curviştina aşezării) generează un caz cu implicaţii pedofile şi de molestare de minori. Încă o dată, aş vrea să fiu bine înţeles: “Death in Paradise” nu este vreo capodoperă, dar nici măcar nu îşi propune să producă memorabilitate. În lipsă de alte opţiuni, rămâne însă un film consumabil destinat adulţilor trecuţi de 40 de ani, solid construit şi lipsit de agresivitate, absolut OK dacă este introdus în aparat fără mari aşteptări de Thriller-uri elaborate. Extra: zero. Tehnic: excelent.

MY FAIR ZOMBIE (2013, Canada, r: Brett Kelly) - DVD

Brett Kelly, autorul amuzantului (ca premisă şi scenariu), dar rudimentarului (din punct de vedere a resurselor) “My Dead Girlfriend” din 2006, a avut de atunci timpul necesar să câştige experienţă în nişele de Exploitation regizând filme de “referinţă” precum “Attack of the Giant Leeches” şi “Attack of the Jurassic Shark”, astfel încât să dobândească tupeul (de apreciat în acest caz) de a ne propune o reinterpretare parodică, prin acest Musical Horror, a clasicului din ’64 a lui George Cukor, “My Fair Lady” (cel cu Audrey Hepburn şi Rex Harrison), a cărei poveste îşi trage inspiraţia din “Pygmalion”-ul lui George Bernard Shaw şi punerile în scenă ulterioare de pe Broadway. Diferenţa? Elementară, dragă Watson: florăreasa Eliza Dolittle este o zombie care se lasă educată de profesorul de fonetică Henry Higgins să devină... o ‘lady’ într-o Anglie edwardiană infestată de morţi-vii. Din acest punct de vedere, filmul trebuie văzut fie şi doar din perspectiva faptului că e un precursor al lui “Pride and Prejudice and Zombies” (2016... vezi mai sus la ‘Clasa A’), dar plusul fundamental faţă de acesta, dincolo de ‘prăpastia’ bugetară dintre cele două, apare tocmai datorită distorsionării dincolo de absurd a premisei: provocarea nu se limitează la a umaniza un zombie ci de a-l propulsa în elita socială umană, cu recunoaşterea, respectul şi acceptarea aferente unui asemenea statut. Inspiraţia lui Kelly se manifestă în egală măsură şi în trimiterile ironic-respectuoase la genul cinematografic în sine (“ROTLD”... “Brains!”) precum şi la cântecele compuse de Lerner şi Loewe pentru Musical-ul original (“On the Street Where You Live” se transformă în “I Hope She Loves Me (For My Brains)”), fără a neglija însă găselniţele care să infuzeze prospeţime (ex. privindu-se în oglindă, Eliza-zombie are revelaţia că se recunoaşte pe ea însăşi). Nu aveţi cum să rataţi un film în care un zombie învaţă să pronunţe “The rain in Spain...”.

IOAN BIG
30 Aprilie 2016

WHORE (1991, USA/UK, r: Ken Russell) – DVD.

După cum sugerează şi titlul, avem de-a face cu revenirea lui Ken Russell după “Crimes of Passion” (1984) la tema prostituţiei din Los Angeles ca pretext pentru un nou atac la adresa societăţii americane, “Whore” fiind marketat sardonic ca “the flipside of “Pretty Woman””, siropelul excesiv de îndulcit din 1990 cu Richard Gere şi Julia Roberts. John A. Riley sublinia foarte bine în sensesofcinema.com că “’Crimes of Passion’ and ‘Whore’ form a pair – Russell’s late two-part masterpiece, an angry attempt to un-mask the glamorous face of America’s media image and expose the writhing hypocrisy underneath. A well-worn aim, of course, but Russell’s pot-shots brim with genuine anger, after years of burning himself out with his creativity, and arguing with producers to get his more personal projects made.”. Aduc amendamentul că, de această dată, Ken Russell alege să abordeze tema într-un registru diferit, cel al dramei pseudo-documentare (inspiraţia vine din piesa de teatru-monolog “Bondage” a lui David Hines şi ale sale conversaţii reale avute ca şofer de taxi cu o serie de prostituate), registru apropiat ca abordare trashy, brutală şi întunecată, de stilul unui alt membru a familiei de ‘lebede’ care l-a adoptat pe britanic, cineastul newyorkez Abel Ferrara, în egală măsură obsedat de utilizarea în contextul urban contemporan al simbolismului/imagisticii religioase în filmele sale controversate, indiferent că ne gândim la “Fear City” din 1984, cu Melanie Griffith în rol de striperiţă vânată de un psihopat (în ‘oglindă’ cu prestaţia din “Body Double” al lui Brian De Palma, apărut aproape în acelaşi timp), sau la “Bad Lieutenant”-1992 (Harvey Keitel - poliţistul narcoman, obsedat sexual şi Catolic devotat ce se masturbează în faţa crucifixului şi care aminteşte inevitabil de Reverendul Shayne). În cazul lui “Whore”, Russell abandonează trimiterile religioase şi accentele satirice misogine din “Crimes of Passion” în favoarea unei relatări cu iz de neo-realism... feminist, povestea unei femei din clasa de mijloc din mediul rural ajunsă să se prostitueze pentru a-şi întreţine copilul făcut în adolescenţă cu un alcoolic violent, acum exploatată nemilos de către proxenetul ei Blake (Benjamin Mouton – “Flatliners”, “Basic Instinct”) şi batjocorită de clienţii de ocazie. Liz, o femeie lipsită de educaţie sau sofisticare dar nu şi de bun simţ nativ sau de capacitatea de a (se) dărui, este interpretată excepţional şi foarte curajos de Theresa Russell (“Kafka”, “Track 29”) într-un film care îţi brutalizează voit şi permanent simţurile prin tonalitatea de Exploitation (alternanţa crudă de monologuri cu faţa la cameră, filmări de tip ciné-verité şi flash-back-uri, pe obsedantele ritmuri Reggae ale lui Michael Gibbs, în special refrenul “I want to bang her!”, sau melancolice frânturi din vechi şlagăre precum “Love of Loves” al lui Frankie Lane). Ken Russell continuă să demonstreze că rămâne un vizionar şi un pionier al cinematografiei contemporane: “Whore” este unul dintre primele filme care trebuie luate în serios în ceea ce priveşte utilizarea testimonialului (fie acesta şi fictiv) ca bază de construcţie a unei naraţiuni de o complexitate semnificativă, pe care pictează migălos în tuşe personale uşor recognoscibile. Pentru a fi mai explicit, titlul ar fi trebuit să fie, poate, “Confesiunile unei prostituate americane”, iar pelicula să devină obiect de studiu pentru oligarhii din economie sau politicienii de vârf (pentru dobândirea unui plus de know-how în ceea ce priveşte preacurvia), indiferent că aceştia se numesc Silvio Berlusconi sau Dominique Strauss-Kahn, La Cicciolina sau Bill Clinton (mă abţin de la exemplificări dâmboviţene, cu toate că şi ‘curvele’ noastre ar mai avea multe de învăţat în privinţa codului de onoare al cele mai vechi meserii din lume). Propun să intrăm în lumea lui Liz prin intermediul unui extras din monologul susţinut în toaleta din strip-club, în care imaginea sa este reflectată ‘russellian’ în oglindă: “I feel sorry for their wives. Most of the men coming here must be married... We are substitutes. Me? I don’t want to see any dick as long as I live. I lost count of how many I’ve had. It must be miles!”... “I used to love sex. Now, when I want to go to bed, all I want is to go to sleep.”. Într-un prezent în care, în timpul zilei, pentru a scăpa de “peştele” dictatorial, se refugiază profesional (fără a face însă eforturi extraordinare pentru a agăţa vreun client) în tunelul rutier populat de vagabonzi şi cerşetori, unde concurenţa e de slabă calitate iar potenţialii interesaţi de serviciile ei sunt fie amărăşteni (indianul pe motoretă) fie perverşi (tandemul agresiv de albi purii din limuzina neagră), aparent complet distanţată emoţional de job, Liz începe să rememoreze anarhic (dar fără a omite piese relevante din puzzle) şirul de experienţe care au trimis-o în subsolul social. În promiscuitatea unui local din L.A. în care femeile fac orice pentru câţiva firfirei la comanda şomerilor sau a obsedaţilor sexual care îl populează în timpul zilei, deja la al doilea martini consumat, protagonista îşi aduce aminte de adolescenţă şi de greşelile sale, de la concursul macho de băut bere din cârciuma sătească (ambalat în tot tacâmul americanismului primitiv din secolul 20 şi al valorilor sale... muzică Country, pălării de cowboy, jeci de blugi optzeciste cu paiete colorate la fete, cămăşi în carouri sau maieuri dezvelitoare de muşchi la băieţi, white race-ul rural, admiraţia pentru Calvin Klein-ul birtului asociată cu privirea de junincă după explicaţia infantilă a ‘cocoşului’... “It’s an inherited talent, my old man is a big drinker”) la responsabilitatea mariajului asumat prematur care conduce, aproape inevitabil, spre etapa cu ea, beţivă casnică, neglijentă, gravidă, cu un soţ concediat care o înşeală constant, dar... “I couldn’t stop loving the bastard” (repet, monologul, în ansamblul său, este susţinut cu o detaşare ce nu conţine urme de cinism sau sarcasm, acestea fiind transmise implicit prin asocierea cu imaginile) şi, ulterior, la faza în care, de dragul copilului, fără a divorţa, se mută la maică-sa şi se angajează într-un local cu mâncare la minut, unde acceptă să lucreze în tură ‘dublă’ pentru a asigura existenţa celor apropiaţi. “Let Me Be Your Fantasy” (piesa interpretată de o formaţie-meteorit, Girls Club) poate fi asociată cu pactul prin care îşi vinde reprezentantului Diavolului sufletul şi viaţa, cedând de voie/de nevoie tentaţiei materialiste... banii. Proxenetul Blake intervine în existenţa sa ca un demon deghizat în ‘salvator’, a cărui personalitate se relevă printr-un monolog cu un feroce caracter satiric din care realizăm că se priveşte pe sine însuşi ca un antreprenor – e un cetăţean american model ce face donaţii regulate la fondul de pensii al poliţiei – care, dacă ar fi acceptat legal şi oficial de către societate, toate agenţiile de recrutare de forţă de muncă, indiferent de domeniu, ar trebui să fie asimilate cu proxenetismul... “It’s like managing a factory. It just happens to be a pussy factory... They were born with a price tag...”. Blake nu este Satana însuşi, ci doar un trimis ordinar dintr-un pluton al acestuia întrucât, deşi are ceva din comportamentul imperial, cinic şi neîndurător al lui Louis Cyphre (de exemplu), personajul interpretat de Robert De Niro în “Angel Heart” al lui Alan Parker din 1987, nici nu se pune problema unei comparaţii. De ce? Pentru că Russell, din perspectiva anti-americanismului său şi dincolo de praful aruncat în ochii spectatorului neantrenat, amator exclusiv de sex şi violenţă, tratează în fond personajul într-un mod caricatural. În pofida aparenţelor menite a-i construi ‘ştaiful’ şi ‘şarmul’, Blake nu este altceva decât un snob incult, un ghiolban ce încă trăieşte cu iluzia că banii, indiferent de provenienţa lor, îi pot achiziţiona un statut social superior. Scena definitorie din acest punct de vedere, care poartă cap-coadă amprenta lui Ken Russell, este cea a parodicei cine ‘aniversare’ în doi din restaurantul franţuzesc rafinat, în care Liz are un look superdistins (într-o rochie neagră făcută cadou de Blake) dar îşi conservă naturaleţea şi lipsa de inhibiţii mirându-se că nu există în meniu “french fries” (el, cu preţiozitate... pentru că se numesc “pommes frites”), că şi-ar dori un steak deoarece are o foame în ea de ar putea mânca şi-un cal, la care el, cu un aer de pedagog agasat, îi replică: “The raw food is really good for you, don’t you know nothing?”. Masca barbatului începe să se fisureze odată cu asocierea neplăcută făcută involuntar cu voce tare de Liz între crabii Julien şi o fostă curvă cu aceeaşi poreclă din portofoliul lui Blake, iar crăpăturile se măresc prin seria de ironii din partea personalului ale cărui destinatar devine (episodul “I presume... Sir means…‘Eau du Vichy’”, apoi corecţia aplicată de violonist legată de actul din “Lohengrin” al lui Wagner, în care se regăseşte marşul cunoscut de americani ca... “Here Comes the Bride”). Toate tentativele de a-şi menţine superioritatea şi morga în faţa celorlalţi (apa e bună pentru sănătate, fumatul nu), Liz şi calamarul său din furculiţă - “Looks like a dick... phh, tastes like a dick” - pun cruce imaginii sale de bărbat sofisticat, mai ales că partenera mărturiseşte americăneşte că ea îşi dorea de fapt o bucată imensă de plăcintă cu mere cu multă îngheţată peste ea. După ce îşi ia papara verbal… în care e făcută, la propriu, ‘de porc’, Liz recunoaşte ulterior: “I guess he was right, I smoke too much, I eat junk food and I drink like a fish... I have to get some satisfaction outta life.” (constatare din off la sala de fitness unde încearcă să-şi îmbunătăţească condiţia fizică). Îmbunat, Blake îi va oferi totuşi cadoul aniversar cu ocazia unui an de “pimp & whoring”, un tatuaj cu două inimioare unite, realizat de... Danny Trejo într-un cameo inedit, care o face să se simtă specială până când află că e un semn comun al ‘cirezii’ feminine a proxenetului, şi că toate celelalte fete au, fiecare, unul identic. Atâta vreme cât a avut posibilitatea să îi asigure copilului un trai decent sub supravegherea bunicii, Liz şi-a însuşit conştiincios conduita profesională lipsită de orice implicare afectivă a prostituatelor din Downtown (“I am a wet dream on legs”, “If you want passion, that costs extra.”, “Sex has some feelings, I mean, if you like somebody, that’s sex.”) doar că motivaţia a ajuns pe cale de dispariţie odată cu adopţia băieţelului, acum în vârstă de şase ani, de către o altă familie, după ce judecătorii au declarat-o “an unfit mother”, la care se adaugă conştientizarea faptului că, deşi continuă să-l iubească din toată inima, nu va putea niciodata să îl mintă în privinţa meseriei sale lipsite de onorabilitate şi nici să mai spere că acesta îi va spune “mamă”. Confuzia începe să se instaleze în mintea sa (“I must be of some use to somebody, I mean, there must be some reason for me, right?”) iar embrionul de revoltă împotriva actualei stări de fapt (exploatarea de către Blake, contactele umilitoare cu bărbaţi mânaţi de fantezii bizare, de la corporatistul pervers obsedat de fetişuri care îi confiscă pantoful, la adolescenţii care o violează în dubă) este întărit de drama fetei înjungheate, ce o apropie apoi afectiv de Katie, tânăra care îi deschide ochii spre satisfacţiile ce pot fi obţinute în această lume dincolo de cele exclusiv carnale. Aşa cum Bobby Grady lectura (în “Crimes of Passion”) “Iubita locotenentului francez” a lui John Fowles, aici, Liz, în scena de lesbianism latent din baie, este pasionată de “Ferma animalelor” a lui George Orwell, prima şi singura carte pe care a citit-o în viaţa ei, ba chiar e încântată că prietena sa “even turned me on the serious music” dând ca exemplu “Spărgătorul de nuci” al lui Ceaikovski la care e îmboldită să se uite la televizor. Blake, pe principiul “You only need one like that, one bad apple and all the others rot”, pune capăt scurtei relaţii dintre ele într-un mod brutal, iar Liz este expediată din nou în stradă. “I’m not afraid of dying. Even the Heaven is not as they say at all, saints and angels... even is only just peace and quiet, I sure could use some of that. Hell couldn’t be worse than this, how could it, huh?”. Se pare că, în imaginaţia sa, Ken Russell are însă credinţa, spre deosebire de Liz, că unde apare un Demon alb există în preajmă şi un Înger decăzut... negru, în acest caz homeless-ul Rasta (Antonio Fargas, obişnuit al filmelor de Blaxploitation precum “Foxy Brown”, “Shaft” sau “I’m Gonna Git You Sucka”), al cărui prim contact cu femeia se consumă simbolic în subteranul mizerabil în care aceasta îi oferă spontan, din puţinul ei, un dolar, pentru a îl împiedica să se rănească păşind cu picioarele goale pe cioburi de sticlă. Căci Liz este departe de a fi portretizată simplist de către britanic, iar frânturi din flash-back-urile sale oferă destule indicii asupra valorii caracterului acesteia (ex. episodul amuzant cu vizitele la azil pentru a continua să-şi satisfacă clientul aflat la senectute, modul în care înţelege să îşi exprime gratitudinea către învăţătorul de vârsta a doua care s-a îngrijit să ajungă la spital după ce a fost molestată, atitudinea de vulnerabilitate afişată de bolnavul incurabil), astfel încât gestul caritabil făcut faţă de Rasta nu reprezintă un accident singular. Veritabil înger păzitor, acesta reapare apoi în viaţa lui Liz în două momente cruciale, cu o încărcătură simbolică majoră: în supermarket, când încearcă (metaforic) să răscumpere de la ‘demonul’ Blake contractul cu Liz în schimbul unei bancnote de... un dolar şi sfârşeşte prin a fi agresat de sociopat, şi cel de final când intervine decisiv în salvarea minţii şi trupului acesteia din posesia reprezentantului întunericului (cu un sinistru “See you in church, honey!” inserat - aparent inutil - în dialog). “Whore”, un film categoric subevaluat, rămâne, chiar şi pentru un cinefil antrenat, greu de digerat tocmai pentru că, la suprafaţă, pare realizat după o reţetă simplă şi... ieftină, însă odată ce se trece de stratul superficial, palierele din profunzimea sa necesită o atenţie sporită. Nu degeaba John A. Riley ţinea să sublinieze referindu-se la “Crimes of Passion” şi “Whore” că “these two films are relentlessly sleazy but this is all part of Russell’s multifaceted cinema... we must face obscenity if we desire purification of vision.”. Şi dacă tot vorbeam de ambele, în mod evident, Russell nu rezistă tentaţiei unui clin d’oeil: vezi, înainte de scena cu prostituata sângerândă, faţadele celor două cinematografe pe care sunt anunţate nu doar “Aliens” sau “James vs. the Volcano” ci şi... filmele sale, “The Lair of the White Worm” şi “Crimes of Passion” (acesta, sub numele alternativ “China Blue”). Iar pentru nebunii nostalgici din ‘generaţia VHS’, un detaliu anecdotic: în “Whore” sunt utilizate imagini din trei filme de serie B (sau C) realizate la finele anilor ’80, fiecare având un personaj principal feminin cu personalitate puternică, “Shadows in the Storm” (cu Mia Sara), “Melanie Rose” a.k.a. “High Stakes” (cu Sally Kirkland) şi “Mob Boss” (cu Morgan Fairchild). Închei acest text cu mesajul de adio pe care un Ken Russell descătuşat îl transmite vampirilor americani din showbiz interesaţi, precum ‘peştii’ de profesie, doar să sugă prin orice mijloace... banii oricărui client (plătitor de bilet de cinema), prin intermediul replicii de final a prostituatei Liz, scăpată pentru eternitate de hărţuirile şi abuzurile la care a fost supusă de proxenetul său pe parcursul timpului, pe care o spune senin traversând în miez de noapte uriaşa parcare complet părăsită din subsol pentru a se îndrepta spre aerul curat din exterior: “Thanks for the movie.”. Ca să vă faceţi o idee cum au recepţionat “fabrica de vise” şi promotorii corectitudinii sale politice acest experiment cinematografic voi da un singur exemplu, un citat din cronica lui Kenneth Turan de la Los Angeles Times, scrisă în octombrie 1991, disponibilă pe articles.latimes.com: “Even in a business where immorality is not only tolerated but glorified, those trying to sanctify “Whore” as an antidote to illusion should be mightily and thoroughly ashamed.”. Regret să-l contrazic pe autor, dar chiar nu văd de ce mi-ar fi ruşine. Şi cred că, de-acolo unde e acum, nici lui Ken Russell nu-i e... In your face, Hollywood! Extra: zero. Tehnic: bun (ediţia cehească, cea mai bună copie existentă actualmente pe piaţa europeană, într-o versiune uncut de 82’ ce conţine şi coloana sonoră originală în limba engleză... mi-a fost imposibil să găsesc versiunea de 92’ lansată sub numele ‘conspirativ’ de “If You Can’t Say It, Just See It”).

IOAN BIG
23 Aprilie 2016

POULTRYGEIST: NIGHT OF THE CHICKEN DEAD (2006, USA, r: Lloyd Kaufman) – “2 Disc Special Egg-Dition”/DVD

Aproape sigur, cel mai discutabil şi controversat titlu din categoria Z-Movies. Pot garanta că cine va rezista cu vizionarea până la capăt îşi va redefini radical percepţia asupra conceptului de “Fast-Food”. La propriu, suma de mesaje veninoase la adresa ipocriziei ‘bizonului’ american plesneşte spectatorul atât de brutal şi de intens în faţă încât lasă pete care nu se curăţă uşor (şi nu mă refer aici la violenţa fizică sau la Gore) astfel că “Poultrygeist: Night of the Chicken Dead”, aparent (dar nu e) un mix parodic la “Poltergeist”-ul lui Tobe Hooper şi la “Night of the Living Dead” a lui George A. Romero, nu poate fi etichetat decât drept o reuşită de o dezgustătoare şi viscerală originalitate, o replică demnă de luat în seamă la Extreme-Cinema-ul japonez cu zombie, din care conceptul de ‘fast-food’ iese înfiorător de şifonat. Pentru a înţelege cum s-a născut acest produs, trebuie amintit că Lloyd Kaufman, fondatorul grupului de companii Troma (mai multe detalii în nota de subsol), acest Che Guevara a filmelor de serie B şi C din perioada post-Roger Corman şi Larry Cohen, şi-a dorit întotdeauna să fie regizor şi performer pe Broadway, mai mult chiar decât a deveni un guru a cinematografiei-culte. Kaufman ne oferă un semi-Musical satiric plasat în spaţiul umorului extrem (fără nicio exagerare, căci aveţi nevoie de o doză masivă de toleranţă în ceea ce priveşte vulgaritatea, pentru a cerne direct, prin intermediul propriilor simţuri şi sensibilităţi, pietrele preţioase din grămada uriaşă de rahat) care ne introduce aproape instantaneu într-un univers aproape obscen prin începutul nocturn erotic scârbos şi scabros (degetul de zombie “butt-plug”… câh!) din cimitirul indian din oraşul… Tromaville (”Capitala mondială a bulimiei”) unde îşi are locul de veci inclusiv pielea-roşie din trupa de Pop a anilor ’80 Village People (“Y.M.C.A”)… peste care, după câteva luni, se construieşte un nou fast-food din reţeaua (fictivă) “American Chicken Bunker” (ce are ca slogan publicitar “Chicken of Mass Consumption”), patronată de Generalul Lee Roy (trimitere fără echivoc la KFC - Kentucky Fried Chicken - şi al său Colonel Sanders… “Revenge is better served fried”). Protestul la adresa “genocidului puilor pe un loc sacru pentru indieni” se constituie în baza pentru o  crâncenă satiră muzicală la adresa manifestanţilor conjuncturali ‘de duminică’, fără cauză dar cu aplomb (“Fuck Tibet, Free the Chickens”, Asociatia ‘Collegiate Lesbians Against Mega-conglomerations’, pancartele cu “Save the Chickens” şi “I Love Cock”, cartea “The Elitist’s Guide for Protesting”), împachetată legat şi inspirat cu discursul patriotard survenit ca reacţie la fotografiile în care puii sunt hăituiţi de Ku-Klux Klan, Hitler, Charles Manson şi de… O.J. Simpson (într-o succesiune aiuritoare de replici: “Atacând un om de succes precum Generalul, atacaţi America!”). Urmează sfârtecarea grobiană, sexistă, rasistă, anti-consumistă şi non-patriotică a măruntaielor societăţii americane prin angajarea impulsivă pe post de casier emasculat a frustratului Arbie (tocilar ce nu poate merge la facultate din cauza situaţiei familiale, părăsit de iubită – pe care a ajuns să o definească drept o “left-wing lipstick lesbo liberal” - pentru o altă femeie, sătul de comportamentul imbecil a colegilor de generaţie şi inadaptat incurabil, inclusiv în universul propriei imaginaţii – ex. “We should make love not war”/”Now eat my meat, you vegan whores!”) în respectivul fast-food unde este cooptat în echipa din care, printre alţii, mai fac parte o arăboaică potenţial teroristă (“Oh, Shiiit”) intitulată în buletin Humus (pe care managerul localului, un afro-american plin de sine, evident, o porecleşte ‘Hamas’ şi o hărţuie cu replici gen “Sunt cu ochii pe tine aşa cum C.N.N.-ul e pe Al Jazeera”), un hispanic homosexual responsabil cu reţetele secrete de pregătire a puiului şi un redneck tâmp, fost coleg de liceu de-a lui Arbie. Majoritatea personajelor din film poartă nume ce fac trimitere directă la celebre reţele de ‘junk-food’ din US: Arbie (“Arby’s”), Paco Bell (“Taco Bell”), Micki (“McDonald’s”), Denny (“Denny’s”), Carl Jr. (“Carl’s Jr.”), Wendy (“Wendy’s”) iar referinţele din fundal sunt multiple: “A Clunkwork Orange” – inscripţia din spatele casei de marcat – clin d’oeil la “A Clockwork Orange” a lui Kubrick, DVD-ul cu “The Passion of a Christian Looney” cu poza lui Mel ‘The Passion of the Christ’ Gibson pe copertă într-o ipostază ce aminteşte de Willem Dafoe în “The Last Temptation of Christ” a lui Scorsese (în plus, să nu omitem faptul că, iniţial, filmul ar fi trebuit să se numească “Good Night and Good Cluck” apropo de drama politică a lui George Clooney din 2005, “Good Night, and Good Luck”), intrarea în scenă a “misterioaselor ouă pulsatile” descoperite într-o cutie, ce seamănă şi sunt ‘clocite’ pe modelul “Alien” (din ‘cuibul’ din magazie ies pui care declanşează Jihadul), dialogul cu burgerul-zombie despre actorii scientologi de la Hollywood care sunt Gay sau refuzul de a fi consultat de un medic dacă acesta e… evreu, asaltul zombie atraşi de mirajul consumist asupra localului pe modelul “Dawn of the Dead”, episodul lui Arbie cu el însuşi matur (rol interpretat chiar de Kaufman de o manieră ce aminteşte de un Mel Brooks caricatural) cu trimitere ca ton mai degrabă la “Bill & Ted” decât la “Back to the Future”, iar de Jim Henson sau “Gremlins” a lui Joe Dante este inutil să amintim (vederea monstruleţilor comunicativi e suficientă), plus… parodia la “Thriller” cu Michael Jackson (aveţi răbdare până la genericul de final), etc, etc, etc. Dincolo de visceralitatea căutată în ambalarea mesajului, filmul are excelente momente de revistă ce amintesc, surprinzător de mult, de vodevilul clasic (dar, aici, pe ritmuri Country) sau de montările din West End precum cel a Generalului dedicat religiei consumismului: “You want quality or you want it fast?” sau de absurd ludic de tipul celui cu “the angry chicano spirit” ce mănâncă tacticos fursecuri privind cum revin la viaţă ca zombie hibrizii de piei roşii şi pui (puii-zombie, vorbăreţi şi vopsiţi în culorile războiului, ce servesc semenilor lor în fast-food, într-o orgie Gore, carne de om preparată mai în sânge sau conform reţetelor clasice de gătire a… puilor). Ca să mai arunc nişte condimente în mix, câteva aspecte anecdotice: 1.) În rolul lui Crazy Ron este distribuit fostul No.1 în filmele porno americane Ron Jeremy (cu peste 800 de filme adulte la activ din categoria “21 Hump Street” şi “Natural Born Thrilllers”) dar care, pe de altă parte, a apărut episodic în nu mai puţin de cinci filme semnate de John Frankenheimer; 2.) Pe OS este inclusă şi melodia “Staci Stasis” a trupei de Horror-Punk britanice Zombina and the Skeletons iar piesa care dă titlul filmului, “Poultrygeist”, este compusă de Count Smokula (a.k.a. Robert Miles, ce a avut propriul show pe cablu în America, “The Count Smokula Show”, şi susţine că provine din… Smokesylvannia) fiind caracterizat de observatorii fenomenului ca un “Dracula evreu ce cântă la acordeon”; 3.) Arbie seamănă suspect de mult cu… Victor Ponta (nu îmi dau seama dacă şi unde Kaufman a plagiat ceva); 4.) Matt Stone si Trey Parker, creatorii “South Park” (intraţi în vizorul Troma încă de ‘mici’ cu “Cannibal! The Musical”) au filmat o scenă în care apar în rolurile părinţilor lui Arbie dar aceasta a căzut în final la montaj. Cam astea sunt considerentele pentru care vă recomand să vedeţi (dar cu precauţie) “Poultrygeist: Night of the Chicken Dead”. Şi acum o notă de subsol dedicată companiei de producţie şi distribuţie cinematografică TROMA, ce numără la ora actuală peste 1000 de titluri în catalog şi a fost fondată de Lloyd Kaufman (autorul cultului Punk “Tromeo and Juliet” din 1996) şi Michael Herz, în 1974. Câteva din titlurile relevante sunt analizate în această carte, fie în spaţiul ‘arheologiei’ pre-2000 (“Redneck Zombies”) fie în ligile inferioare din secolul 21 (“Zombiegeddon”) însă varietatea ofertei consumiste pe care Troma o pune la dispoziţia fanilor DTV este mult mai mare astfel încât este obligatoriu să luati cunoştinţă, cu caracter pur informativ şi nu de recomandare, de câteva repere (cine ştie, poate veţi dori să exploraţi mai adânc), mai ales că, în majoritatea cazurilor, Kaufman apare, pe modelul Marvel instituit de Stan Lee, în câte un rol secundar mai mult sau mai puţin consistent (din cele enumerate în continuare, nu poate fi văzut doar în “Wiseguys…” şi “Zombie Werewolves…”). “MULVA: ZOMBIE ASS KICKER!” (2001, USA, r: Chris Seaver): film amatoricesc în care o dependentă de dulciuri, împreună cu gaşca ei, trebuie să caftească hoarde de zombie în noaptea de Halloween pentru a nu avea o criză glicemică. S-a făcut chiar si un sequel, “Mulva 2: Kill Teen Ape!”, un spoof la “Kill Bill” care, evident, nu conţine niciun zombie. “WISEGUYS VS. ZOMBIES” (2003, USA, r: Adam Minarovich). După ce regizase debilul “Ankle Bites” cu piticii-vampir(!) ce vor să cucerească lumea, britanicul a încercat fără succes să pătrundă şi în universul zombie (pentru care i s-a pus la dispoziţie bugetul total de… 5,000 de dolari). Un tandem de asasini newyorkezi primesc misiunea să transporte trei cadavre şi un nou drog la Miami numai că se intersectează cu un mic grup de ţărănoi-zombie (la americani se spune mai corect politic ‘hillbilly-zombie’), deveniţi morţi-vii după consumarea respectivului stupefiant… până şi piesa inerent amuzantă “Kiss My Balls” interpretată de… The Hairy Scrotum Boys este prost folosită în context. “POT ZOMBIES” (2005, USA, r: Justin Powers), ce a beneficiat şi de o continuare în 2012, “POT ZOMBIES 2: MORE POT, LESS PLOT” (titlu sugestiv în a doua sa parte), se încadrează în trendul Zom-Com-urilor ieftine (buget: 1000 de dolari!) ţintite cu precădere către adolescenţi (exemple de scene – extrasul tampoanelor cu dinţii, tinerele lesbiene care ajung să se ‘mănânce’) în care drogurile te transformă în zombie (în acest caz, marijuana radioactivă). Totul (efecte, montaj, imagine, etc) este jenant în acest film. “DIE YOU ZOMBIE BASTARDS!” (2005, USA, r: Caleb Emerson… Carl Jr. din “Poultrygeist”). Eventual, merită încercat pentru că e ultimul rol a fostului actor porno Jamie Gillis (Nick Munroe în “Night of the Zombies” a lui Joel M. Reed din 1981) iar premisa e suficient de rizibilă: criminalul în serie Red Toole pleacă într-un quest planetar de găsire a iubitei sale neveste, Violet, ce a picat în mrejele Baronului Nefarious, evident, obsedat să cucerească lumea cu armata sa de zombie. Canibalism, sexploitation, monştri acvatici, câte ceva din toate… la preţ mic. “UN CAZADOR DE ZOMBIS” a.k.a. “ZOMBIE APOCALYPSE” (2008, Argentina, r: German Magarinos), ce nu se bate în niciun caz cu “Plaga Zombie” (1997/2001)… reprezintă un caz special a implicării Troma în afara graniţelor US după ce Kaufman l-a descoperit pe cineast datorită lui “Cannabis Holocaust: Mutant Hell” din 2001 şi i-a încredinţat ulterior seria… “Poltergays”. Deşi angajat oficial de Biserica Catolică să extermine zombie, aceasta îl repudiază în urma apariţiei unor înregistrări video cu parfum de sado-pedofilie, iar Toro, personajul principal, se refugiază în junglă pentru a-şi găsi liniştea. Injectat de către un fost camarad cu un super-drog, revine ca super-luptător împotriva zombie într-un montaj redundant în ceea ce priveşte ţâţele, tortura şi târtiţele. Magarinos avea să recidiveze în 2013 cu “ZOMBIE APOCALIPSIS SENSUALE” în care însă Troma nu mai are nicio implicare (e produs de Gorevision şi spune povestea unui doctor – Vic Cicuta din “Un cazador…” - care, în paralel cu efortul de a crea o armată de zombie-canibali, încearcă să forţeze naşterea primului bebeluş-zombie). “HILLBILLY BOB ZOMBIE” (2009, USA, r: Ray Basham) este un film mai interesant decât media Troma datorită modului în care abordează clişeele legate de gândirea înceată a americanilor simpli, fie ei fermieri, tăietori de lemne sau consoarte de alcoolici. Billy-Bob scoate din alambicul artizanal o cantitate de ţuică/whisky suficientă încât să satisfacă pe toată lumea la o petrecere de familie. Problema e că o depozitează într-un butoi contaminat iar beneficiarii se transformă în zombie. Interesantă scena cu Junior şi Bobbie Lou (Brenna Roth, ce poate fi văzută şi în “Poultrygeist”), “I want my baby back!”. “ZOMBIE WEREWOLVES ATTACK!” a.k.a. “THE HOWLERS COME” (2009, Canada, r: Chris Green): plictisitor deşi e scurt (70 de minute), nu aduce surprize faţă de ce se spune în titlu. Câţiva prieteni devin prizonierii unui sătuc în care toţi cetăţenii, odată ucişi, se transformă în baza unor explicaţii (cusute cu aţă albă) în vârcolaci. Dacă sunteţi fani a frunzei de arţar mai bine uitaţi-vă la “Rotten Shaolin Zombies” din 2009 (nu are legătură cu Troma). “THE LAST ZOMBI HUNTER” (2010, UK, r: S.N. Sibley) e un amărât de film făcut de un fan tributar unei întregi serii de ‘clasice’, de la “Friday the 13^th” la “The Texas Chain Saw Massacre”. Pasabil, spre deosebire de “ATOM THE AMAZING ZOMBIE KILLER” (2012, USA, r: Zack Beins, Richard Taylor) care este un Zom-Com despre… bowling! Nu e suficient că Atom e super-vânător de zombie care are o prietenă ce se comportă permanent ca o căţea în călduri şi nişte rivali în sport care ar ucide ca să îl înfrângă dar… lupta supremă cu zombie trebuie să o ducă în faţa unor popice, cu bila în mână. Sigur că premiza e cretină dar, în acest caz, cei care au avut ideea au reuşit să o valorifice surprinzător de îngurgitabil în condiţiile unui buget aproape inexistent. “SHERIFF TOM VS. ZOMBIES” (2013, r: Ryan Scott Weber) îl are în rolul principal pe Joe Parascand care îşi continuă cariera de ‘Şeriful Walker’ în serialul “Zombies Incorporated” (2015) pe care îl omoară pentru a re-apare ca Reverendul Tom Collins în “Zombie Hunters: City of the Dead” (2015-2016). Dacă insistaţi să aflaţi ceva despre subiect… un şerif în dizgraţie ce pune mâna pe cartea de vrăji a lui Mary Horror(!) şi rosteşte un blestem atât de cumplit încât locuitorii cătunului încep să se transforme în zombie. Un alt reper de menţionat cronologic în catalogul Troma post-2000 este antologia “MUTANTZ, NAZIS AND ZOMBIES” (2013, r: Chris Seaver & alţi trei regizori), mai exact episodul “TEENAPE VS. THE MONSTER NAZI APOCALYPSE”, distribuit în prealabil şi independent pe video în 2012. În 1945, membri ai Paranormal Investigation Agency (din care unul este un “teen ape” antropomorf, personaj inventat de Seaver pentru “Teenape Goes to Camp” în 2008) sunt paraşutaţi în Germania nazistă pentru a combate planul malefic a acoliţilor lui Hitler (savanta… Avon, ce a păstrat o fiolă ce conţine ADN-ul lui Adolf) de a întoarce soarta războiului cu ajutorul mutanţilor genetic spre victoria finală… cel de-al Patrulea Reich. Trecem mai departe. “THE BIKER WARRIOR BABE VS. THE ZOMBIE BABIES FROM HELL” (2014, r: Jeremiah Moorehouse), surprinzător (în ciuda titlului debil), un film entertaining… atâta vreme cat nu vă închipuiţi că Jessica Chastain călăreşte o motocicletă de pe care măcelareşte nediscriminatoriu nişte bebeluşi-zombie ce au toţi ochii uriaşi a lui Emma Stone. Aici, idealismul nu îşi găseşte loc nici în mintea producătorilor dar, foarte important, nici în poziţionarea filmului. Take it or leave it. Odată cu inflaţia din 2015 lucrurile au început să se complice pentru spectator în ceea ce priveşte oferta Troma. Ca şi până acum, filmele luate în discuţie sunt cele la care, măcar parţial, am avut acces până în momentul intrării cărţii în machetare aşa că selecţia recentă este… volatilă. Să începem prin a scrie câteva cuvinte despre tânărul danez Sonntag, “ESCAPING THE DEAD” (2015, Danemarca, r: Martin Sonntag… lungmetrajul său de debut, la doar 19 ani!) şi de includerea sa în antologia multi-naţională “GRINDSPLOITATION 2: THE LOST REELS” (2015, r: Martin Sonntag & alţi 27 de regizori), din care ‘subiectul’ a regizat segmentul “UFO JOHN VS. SPACE ZOMBIES” (prima video-antologie “Grindsploitation” a apărut tot în 2015 şi, printre altele, conţine scurtmetrajele “ZOMBEEZ” a lui James Atkins din 2012 şi “PISTOL GRANDMA VS. THE WITCH AND ZOMBIE HORDE” a iugoslavului Emir Skalonja). “Escaping the Dead” este inspirat din povestea reală a ‘canibalului din Miami’ (Rudy Eugene care, în luna mai din 2012, a atacat şi a mâncat – la propriu - faţa unui vagabond fără de adăpost… şi, mai mult, s-a lăsat filmat în timpul “performanţei”), dar… alambicat introdus într-o combinaţie neuzuală (având ca pseudo-motto replica shakesperiană “e ceva putred în Danemarca”) cu elementele biografice legate de traficantul şi creatorul drogului “Krokodil“ dar şi a altor stupefiante de provenienţă rusă (neavând însă vreo conexiune cu romanul cu acelaşi titlu scris de veteranul din Afganistan Brad Thompson). Deşi realizat cu bani puţini, merită încercat, spre deosebire de “UFO John…” care poate fi evitat (preferabil este să vă orientaţi spre “Zombies from Outer Space” din 2012 a germanului Martin Faltermeier). Aş mai adăuga (din portofoliul Troma) doar două titluri potenţial incitante pentru consumatorii de cinematografie zombie post-2000: hiper-Gore-ul “MILFS VS. ZOMBIES” (2015, r: Brad Twigg) în care patru mămici trebuie să îşi regăsească odraslele într-un cătun infestat cu zombie şi “VAULT OF TERROR II: THE UNDEAD” (2015, antologie video - r: John Renna & alţi patru regizori), alcătuit din şase scurtmetraje, din care (în ceea ce priveşte obiectul acestei cărţi) sunt de interes “Sepulcher” şi “He’s Not Looking so Great”. Extra (“Poultrygeist” – Special Edition): comentariu audio a lui Kaufman împreună cu scenaristul Gabe Friedman, Making Of (“Poultry in Motion: Truth is Stranger than Chicken”), videoclipuri. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
16 Aprilie 2016

KILL BULJO: THE MOVIE (2007, Norvegia, r: Tommy Wirkola) – “2-Disc Limited Edition”/DVD

Tânărul cineast norvegian Tommy Wirkola (născut în 1979) a început să îşi afirme apetitul pentru subiecte originale şi un umor de factură aparte încă de la scurtmetrajul australian “Remake” (bugetul a fost de numai 1000 de dolari australieni), pe care l-a regizat în 2007 şi care istoriseşte păţaniile unui cuplu forţat să se cazeze la un motel unde, dorind să vadă nişte filme de închiriat din colecţia de la recepţie, constată că toate sunt remake-uri filmate de personalul motelului şi nu originalele. Primul său film de cinema, pentru care a fost producător, actor, scenarist (împreună cu Stig Frode Henriksen, cel care îi va fi partener şi la următoarele două, “Dead Snow” - vezi Video Vault-ul din 23.05.2015 şi “Kurt Josef Wagle...”) şi regizor, se numeşte “Kill Buljo: The Movie” (2007), cu trimitere directă la “Kill Bill” a lui Quentin Tarantino, şi poate fi catalogat drept o comedie cu multiple accente parodice. Formularea poate suna pretenţios astfel încât simt nevoia să o explic. Avem de-a face cu o peliculă împănată de umor nordic adult ce pleacă de la ascendenţa familială a cineastului, cu rădăcini în etnia Sami stabilită în Finlanda. Sami sau Lapps (ultimul, termen peiorativ, utilizat cu aceeaşi conotaţie precum ‘ţigan’ în loc de ‘rrom’) reprezintă numele etniei formate din urmaşii indigenilor care trăiau în regiunea Sapmi, o arie care, geografic, se întinde pe porţiuni semnificative din Norvegia, Suedia, Finlanda şi peninsula Kola din Rusia. Ocupaţiile de bază? Vânatul, pescuitul şi creşterea oilor. Revenind la Tommy Wirkola, filmul său îl are ca personaj principal pe Jompa, un ‘Lapp’ (Stig Frode Henriksen) supus constant glumelor agresive a majorităţii, inclusiv a şefului poliţiei, Sid Wisloff (Wirkola). În afara gagurilor generate de xenofobie şi de caricaturizarea acesteia, caracterul adult, tipic scandinav, este dat de lipsa tabuurilor în generarea pretextelor, aşa că, doar la o simplă enumerare a unor teme prezente în film s-ar putea să ridicaţi intrigaţi o sprânceană: misoginism, sodomie, homosexualitate, zoofilie, sado-masochism şi coprofilie. Vă asigur însă că, pe peliculă, lucrurile sunt mult mai puţin deranjante fiindcă Wirkola nu îşi propune să exacerbeze vulgaritatea ci să pună la zid cu zâmbetul pe buze (pre)judecăţile generate superficial de mediocrităţile din micro-comunitate pe marginea lucrurilor pe care nu numai că nu le înţeleg dar nici măcar nu îşi propun să încerce să le exploreze. Replica ironică a lui Jompa la adresa acestora este delicioasă: “For 20 years I thought that ‘evolution’ is a film with David Duchovny!” [trimiterea este la “Evolution” a lui Ivan Reitman din 2001 – n.a.]. Înainte însă de a ajunge la exemplificările parodice, să vedem care este premisa lui “Kill Buljo”. Jompa este un Lapp care are doar un ren şi se logodeşte cu o jună localnică doar pentru că ea are... mai mulţi. Fata şi renul din dotare sunt împuşcaţi alături de toţi ceilalţi invitaţi la petrecerea de logodnă, inclusiv trupa de pe scenă, Banana Airlines. Doar Jompa supravieţuieşte şi îşi va căuta, pe toată durata filmului, răzbunarea. Asasinii, toţi bărbaţi (Kjell Driver şi nu Elle Driver, Unni Formen şi nu O-Ren Iishii, etc.), se află sub comanda lui Buljo, un baron local speriat (nejustificat, evident) că Lapp-ul i-a descoperit planul de a aduce turişti în zonă prin crearea unui water-park şi a câtorva mii de picturi pe stânci. Quentin Tarantino a văzut filmul norvegianului şi a spus: “I love it, I love it”. Şi are dreptate căci trimiterile parodice sunt multiple, de la James Bond (există un personaj negativ… feminin, Blow Job, îmbrăcat ca Odd Job din “Goldfinger”) la “Matrix” (mersul pe banchete din bodegă), de la “Karate Kid” (sensei-ul care îl antrenează pe Jompa foloseşte consacrata replică “Wax on, wax off” la epilatul picioarelor) la Lara Croft (în film, Lara Kofta) şi “Green Hornet” sau, la alegere, “Pantera roz” (şeful poliţiei are un asistent retardat obsedat de artele marţiale pe care îl cheamă Kato), pigmentate cu fine clin d’oeil-uri către Mel Brooks şi “Top Secret”-ul fratilor Zucker. Două replici excelent plasate (“Heeeeere’s Jompa!” şi “I am your father”… “I’m kidding, but it’s true that I f***ed your mother”) în contextul acţiunii (Jompa spargând uşa cu toporişca şi Buljo încercând în timpul luptei cu săbiile să îl convingă pe Lapp să devină ‘fiul’ său) reprezintă omagii ludice de calitate aduse lui “The Shining” a lui Kubrick şi francizei “Star Wars”. În concluzie, o comedie originală şi inteligentă destinată însă aproape exclusiv consumatorilor adulţi de cinematografie Pop(ulară) care a fost editată într-o ediţie de serie mică doar pe DVD şi, ca atare, destul de greu de găsit. Mai ales că trebuie vânat şi sequel-ul, atâta vreme cât, în vara lui 2013 a avut loc premiera lui “Kill Buljo 2” (Tommy a cedat scaunul de regizor lui Vegar Hoel, el însuşi fiind ocupat cu “Dead Snow 2”, dar scenariul îi aparţine, ca şi rolul poliţistului Sid). Deşi nu ştiu prea multe despre continuare, numele personajelor anuntate pe IMDB (Anniken Skaiwalker, Hans Ollo şi Obi Wank Tjernobyl!) ne dau indicii că ‘atacul’ lui Jompa Tormann se îndreaptă preponderent spre “Războiul Stelelor”. Extra: fiţi fericiţi dacă prindeţi filmul dublat sau subtitrat în engleză, căci dacă discul conţine cumva şi bonusuri (ex. ediţia mea germană, intitulată pretenţios “Limited Special Edition”) acestea vor fi doar în norvegiană (inclusiv scurtmetrajul “Ice Cream Man”) şi, deci, de neînţeles. Tehnic: absolut OK, pentru un obscur lungmetraj de debut a unui scandinav.

CHOPPER CHICKS IN ZOMBIETOWN a.k.a. CHROME HEARTS (1989, USA, r: Dan Hoskins) – Blu-Ray

O comedie Troma (compania fondată de Lloyd Kaufman, regizorul controversatului Musical satiric “Poultrygeist: Night of the Chicken Dead” din 2006), a cărui titlu spune (aproape) tot, ce are ca motto: “Life’s a bitch and then you die. Usually.”. Şapte bikeriţe lihnite de foame şi de companie masculină (care se auto-intitulează gaşca “Cycle Sluts”) cu un look tipic Glam-Rock MTV (C.C. Catch, Jennifer Batten, Lita Ford, etc.) - de altfel VJ-ul Martha Quinn are şi ea o apariţie episodică - se opresc să ia masa (“I’m hungry for meat”) într-un cătun din deşert a cărui populaţie numără doar 127 de locuitori. Intenţia emancipatelor “chopper chicks” de a nu zăbovi foarte mult (nu mai mult de o partidă de sex ca… desert) este dată peste cap de răpirea uneia dintre ele de către sinistrul Willum (Dan Calfa din “The Return of the Living Dead” din 1985), om de ştiinţă nebun care îşi câştigă pâinea de zi cu zi (şi… subiecţii umani) sub acoperirea unei firme de pompe funebre (având ca aghiotant şi asasin amator un pitic motivat: “I was fucking sick about being cute”, interpretat de Ed Gale, mai cunoscut din “Howard the Duck” şi “Spaceballs”), dar, în secret, transformă decedaţii în zombie pentru a-i folosi ca mineri într-o subterană radioactivă în căutarea unui minereu preţios. Doar că hoarda de zombie este eliberată accidental, evadează din mina aparent părăsită şi începe să mărşăluiască disciplinat, pe o muzică veselă gen “The Teddy Bear’s Picnic”, spre sat. Zombie nu au o identitate vizuală coerentă ci arată ca exact ceea ce sunt, foşti localnici, acum un pic mai greoi, cu un pas mai legănat dar, foarte important şi ingenios ca bază comică, au rămăşiţe de amintiri din viaţa anterioară ce îi mână mecanic spre fostele domicilii, unde au tendinţa să îşi reia vechile obiceiuri (tunsul ierbii, băutul pe verandă, însurătoarea, etc.). Interesantă este şi tehnica inedită de resurecţie: printr-o gaură decupată în calota craniană, Calfa îi introduce mortului în creier un flaconaş conţinând un lichid aburind, ce reprezintă… ‘bateria’. Revenind la ‘puicuţe’, după ce scandalizează comunitatea, sunt expulzate în urma unui conflict cu reprezentanţii acesteia dar decid să se reîntoarcă pentru a combate alături de săteni odată ce una dintre ele o descoperă întâmplător pe colega lor zombificată în laboratorul lui Willum iar grupul intră în contact cu plutonul de morţi-vii ce asediază un autobuz cu… orfani lipsiţi de vedere (simpatic gagul cu adolescentul orb ce face pe Rambo cu un Uzi). Alianţa cu localnicii se dovedeşte necâştigătoare atâta vreme cât aceştia adoptă o atitudine de non-combat în faţa fostelor rude (“It’s my husband!”/”Your husband’s dead!”/”Tell him that!”) sau vecini (“Shoot!”/”We can’t. They’re us, they’re good people.”/”They are going to eat you.”/”Family.”) iar fetele sunt lăsate aproape pe cont propriu după o tentativă timidă de contractare (… cele şapte ‘Magnifice’). Deşi făcut “la pas”, filmul are câteva momente haioase: scena din laborator cu împuşcatul Billy Bob Thornton (într-unul din primele sale roluri), utilizat ca momeală pentru evadarea din debara, urmată de partida de sex oral oferită de blonda-zombie ‘creatorului’ său, apoi schimbul de pase cu bebeluşul în casa incendiată, doza rezonabilă de sexploitation/girl-fight, plus găselniţele legate de zombie (mâncatul grenadei, unii zombie îşi aduc aminte şi cum să tragă cu arma iar alţii sunt pofticioşi şi consumă orice fel de carne). “Chopper Chicks in Zombietown” este o comedie uşurică şi agreabilă, lipsită de pretenţii (cu excepţia tandemului Calfa-Gale, distribuţia şi interpretările sunt lamentabile), tipic optzecistă, în care nu acţiunea, violenţa sau efectele Gore sunt căutate ci entertainment-ul la nivel de masă. Cronologic, e primul film cu zombie de luat în seamă din portofoliul Troma întrucât putem face liniştiţi abstracţie de execrabilul “ZOMBIE ISLAND MASSACRE” din 1984 a lui John N. Carter în care câţiva turişti americani sunt vânaţi de nişte creaturi nevăzute pe o insulă din Caraibe după ce asistă la un ceremonial Voodoo (în fapt, nu se consumă niciun masacru zombie, nu există nimic Horror nicăieri, efectele Gore sunt debile iar singura atracţie o reprezintă sânii fostului iepuraş Playboy şi nevastă de congresman Rita Jenrette… în acest caz, morţii-vii au fost în spatele camerei de filmare). Extra: comentariu audio a scenaristului şi regizorului Dan Hoskins, interviuri, intro a lui Lloyd Kaufman, co-fondatorul Troma, un segment din “Troma’s Edge TV”. Tehnic: mediocru.

FIFTY SHADES OF GREY (2015, USA, r: Sam Taylor-Johnson) – “Unseen Edition”/DVD

Un singur cuvânt: cretin! Cu toate că am pe rafturi două dintre cele trei volume ale trilogiei cu autograful autoarei (primite cu ceva ani în urmă în timpul unei scurte întâlniri la San Diego Comic Con) nu am fost atras de subiect şi, trebuie să admiteţi la rândul vostru că, în analiza unui film (fie acesta o adaptare după un bestseller), această lacună nu ar trebui să aibă vreo importanţă. Ce poveste ni se vinde de fapt? Un mogul precoce, Christian Grey, un alpha-man undercover (Jamie Dornan, un soi de minion-Ryan Phillippe plat şi neconvingător pe care Christian “American Psycho” Bale l-ar bate la fund – ca să utilizez o deja clasică replică ‘vadimistă’ – cu... cureaua de la ceas) a avut timp ca până la 20 şi ceva de ani nu numai să îşi construiască pe cont propriu un imperiu de business (fără a fi vreo beizadea cu părinţi anchetaţi de DNA) dar, în particular, să devină un rafinat al sexului în sensul de... pervers. Un dominator (aşa cum se proclamă) a cărui prestaţie este mai degrabă ilară (oricum, după o primă parte a peliculei, să îi zicem...  îngurgitabilă, totul se rupe în percepţia spectatorului indulgent cu mărturisirea că el nu face dragoste ci “I fuck. Hard.” adresată unei amărâte de studente la Filologie pe care a ajuns să o cunoască din greşeală şi care, în mod cu totul neaşteptat pentru secolul 21, este... virgină) obsedat de control, reguli şi contracte, căruia mă-sa, aparent, după naştere, i-a pus rapid în leagăn sub pernă un bici, două perechi de cătuşe şi câteva pungi de biluţe afrodisiace. Pe bune, singura soluţie pentru a rezista să vezi acest film cap-coadă rămâne aceea de a te seta la nivelul comediilor puerile ale fraţilor Wayans (scuze, băieţi, dar îmi trebuia un termen de referinţă)... imaginaţi-vă cât de serios/original/incitant pot suna replici precum “You want hearts and flowers? That’s not something I know.” sau “I want you unashamed of your nakedness. Do you understand?”, într-o producţie erotică (probabil) adresată tineretului de mall în care Prinţul face educaţie sexuală Cenuşăresei. Ca să nu mai pun la socoteală gafe monumentale precum cea din scena în care Christian o leagă de pat pe Anastasia iar aceasta îl confundă cu frate-său (spunându-i Elliot) sau că marele geniu în a afacerilor pretinde că se concentrează în miezul nopţii în bucătărie cu boticul în calculator (doar că ‘mărul’ de pe MacBook-ul său nu e aprins indicând că se uită ca la poarta nouă la un ecran negru). Singurul plus de luat în seamă îl reprezintă Dakota Johnson, fata actorilor Melanie Griffith şi Don Johnson, interpreta Anastasiei, ce se relevă a fi o posibilă tânără valoare în trena Emmei Stone, datorită rolurilor în care a impresionat deja din “Black Mass” şi “A Bigger Splash”. Sigur că schematismul scenariului lui “50 Shades...” nu îi lasă o libertate deosebită de a-şi etala realele calităţi actoriceşti însă, cu certitudine, potenţialul există. Nu pot să închei referirile la acest flop infernal (grav este că sunt în lucru şi celelalte două părţi a trilogiei şi nu scăpăm de ‘Greyuceanul’) fără a-mi exprima dezamăgirea pentru regizoarea britanică Sam Taylor-Johnson, în ceea ce mă priveşte o speranţă aproape confirmată (până în acest punct) a cinematografiei Rock şi a Pop culture din perspectiva adorabilului său scurtmetraj “Love You More” din 2008 în care doi adolescenţi ajung să se cunoască şi să descopere sexul în 1978 datorită noului single a trupei de Punk Buzzcocks şi a lui “Nowhere Boy” (2009), dedicat adolescenţei lui John Lennon, care apelează din nefericire pentru “50 Shades...” la un număr inimaginabil de clişee ce califică această producţie drept o veritabilă “Basic Pisstinct”! Am totuşi o recomandare: este un film perfect pentru categoriile de spectatori practicanţi ocazionali a onanismului care: 1.) cred în beton şi în spaţiile mari, 2.) sunt convinşi că Alexandra Stan chiar are voce, şi 3.) îl adulează pe ‘primarul lor de suflet’... Piedone. Extra: sfârşit alternativ. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
09 Aprilie 2016

THE HYPNOTIST a.k.a. HYPONTISÖREN (2012, Suedia, r: Lasse Hallström) – DVD

Candidatul Suediei în 2013 la Oscarul pentru cel mai bun film străin este primul film vorbit în limba maternă a eclecticului cineast scandinav Lasse Hallström (nominalizat la premiile Academiei de două ori pentru “My Life as a Dog” a.k.a. “Mitt liv som hund” în ’88 şi pentru “The Cider House Rules” în 2000), care a lucrat cu Leonardo DiCaprio (“What’s Eating Gilbert Grape”), Judi Dench, Juliette Binoche şi Johnny Depp (“Chocolat”), Kevin Spacey şi Julianne Moore (“The Shipping News”), Michael Caine, Charlize Theron şi Tobey Maguire (“The Cider House...”), Robert Redford, Morgan Freeman şi Jennifer Lopez (“Un Unfinished Drama”), Heath Ledger şi Jeremy Irons (“Casanova”), Richard Gere (“The Hoax”, “Hachi: A Dog’s Tale”), dar pe care noi ni-l amintim mai degrabă ca autor al documentarului “ABBA: The Movie” pe care am avut ocazia să îl vedem pe marile ecrane în timpul comunismului. Mai mult decât atât, “The Hypnotist” este primul Thriller din CV-ul lui Hallström, un Nordic Noir pur a cărui atmosferă pendulează între glacial şi glaciar, realizat în baza adaptării cărţii semnate sub pseudonimul Lars Kepler (tradusă şi la noi sub titlul “Sub hipnoză”, prin iniţiativa remarcabilă a editurii “Trei” de a promova literatura contemporană scandinavă), în fapt o poreclă ce adăposteşte cuplul suedez Alexandra Coelho-Alexander Ahndoril care, după succesul trilogiei “Millenium” a lui Stieg Larsson, a decis să îşi creeze propriul erou neconvenţional, Inspectorul Joona Linna din CID (ale cărui avataruri profesionale şi personale continuă să fie descrise în “Pact cu diavolul”, de asemenea apărută la editura “Trei”), un poliţist singuratic devotat slujbei a cărui aparentă sursă de vitalitate o reprezintă auzul anunţurilor dispeceratului poliţiei referitoare la orice criză majoră consumată în Stockholm. Dat fiind faptul că tandemul creativ nu îşi propune să facă rabat de la brutalitatea dramatică a aspectelor cotidiene pe care mulţi alegem să le ignorăm cu bună ştiinţă (deşi semnalele sunt acolo, inclusiv în mass-media), Linna a rămas un personaj mai puţin... popular la nivel planetar decât Harry Hole, cel creat de Jo Nesbø, însă pentru un adult cu mintea limpede se impune ca un subiect de urmărit în continuare, fie în lecturi, fie în ecranizări. Dat fiind specificul filmului, trebuie să am mare grijă la ce vă dezvălui şi la ce nu, pentru a nu ruina vizionarea. “The Hypnotist”, inspirat aparent de crimele din cazul real ‘White House Farm’ din Essex (august 1985), dar cu rădăcini în scrierile lui Truman Capote, are un intro înşelător, cu profesorul de sport înjunghiat repetat în mod brutal în sala şcolii într-o baie de lumină artificială, ce ar putea induce ideea de Slasher-Movie. Complet incorect întrucât, prin aceeaşi lupă falsă, ne-am putea închipui că involuăm apoi spre un Horror de duzină (asasinatele dintr-o casă din suburbii). O întreagă familie este măcelărită, iar singurul supravieţuitor, băiatul adolescent, ajunge traumatizat la spital. Autorităţile presupun că au de-a face cu acte de violenţă aleatorii, cu autori diferiţi, asta... până la descoperirea legăturilor de rudenie dintre victime. Subiect surprinzător pentru un cineast precum Hallström, obişnuit cu teme mai ‘cuminţi’, pe care însă, redescoperindu-şi rădăcinile nordice, alege în acest caz să îl trateze într-un mod excepţional din perspectiva unei grefe dramatice cu accente familiale pe un Thriller profund disconfortabil. Chapeau! Pentru a nu lăsa eventualele piste să se prăfuiască, la sfatul unei doctoriţe (“he’s damn good at making people remember”), poliţistul Linna (Tobias Zilliacus, formidabil în filmul finlandez de război dedicat Regimentului 61, “Beyond Enemy Lines” a.k.a. “Framon främsta linjen”, din 2004... el însuşi finlandez de origine deoarece s-a născut la Helsinki în 1971), tarat emoţional de fantomele propriului trecut, apelează la un “expert în traume acute”, psihiatrul Erik Maria Bark (Mikael Persbrandt – Thomas din “Day and Night” a lui Simon Staho şi Anton în oscarizatul lui Susanne Bier “In a Better World”), tatăl unul fiu preadolescent hemofilic, medic ostracizat de breaslă datorită tehnicilor şi abordărilor sale ieşite din sfera convenţionalului ştiinţific (nu are dreptul să practice în mod oficial hipnoza în urma falsei (sau nu) acuzaţii de “planting false memories”) şi, în plan personal, de către soţia artistă (Lena Olin – “The Unbearable Lightness of Being”, Enemies: A Love Story”, în viaţa de zi cu zi nevasta lui Hallström) pentru... o aventură pasageră cu o colegă de serviciu consumată cu destulă vreme în urmă. Oricât ar fi de greu de imaginat (prin hipnoză, Erik trebuie să extragă indicii din mintea tânărului supravieţuitor al masacrului casnic, iar Linna, apoi, să îşi continue cu înverşunare investigaţia), “The Hypnotist” este, la nivel de esenţă, un film dedicat explorării pe multiple paliere a valorilor familiale construit ca de obicei în ceea ce îi priveşte pe scandinavi într-o cromatică cenuşie şi tonalităţi metalice (Olin, care nu numai că nu are problema tipică starletelor occidentale legată de ascunderea vârstei dar, mai mult, insistă pe accentuarea acesteia dacă puseurile dramatice o solicită, este remarcabilă inclusiv prin viziunile sale ce amintesc de lumea Christinei a pictorului american Andrew Wyeth). Din nou, nu vă lăsaţi înşelaţi de pedigree-ul lui Hallström, căci avem de-a face cu un crime-fiction menit a da frisoane (următoarea ţintă a ucigaşului în serie este chiar familia hipnotizatorului, iar finalul aminteşte de fraţii Coen) cu siguranţă departe de perfecţiune (deleg cinefililor, mai ales celor care au citit şi cartea, competenţa de a-şi face listele individuale de frustrări sau defecte reproşabile în urma vizionării) însă, în aceeaşi măsură, la fel de important de netrecut cu vederea pentru supravieţuirea unui gen adult care riscă în ultimii ani să alunece în derizoriu şi desuet datorită remake-urilor îndoielnice (în cea mai mare parte a lor), indiferent că vorbim de filme de cinema sau de seriale TV, produse în Statele Unite şi în UK. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

SAVAGE MESSIAH (1972, UK, r: Ken Russell) – DVD.

“The story of a young French art student and the lonely Polish woman he met in Paris just before the WWI” prefaţează sec şi, aparent cuminte, genericul de început a lui “Savage Messiah”, unul dintre cele mai ieşite din norme filme semnate de Ken Russell, ce vine după ostracizata capodoperă “The Devils” şi popularul “The Boy Friend”, care au avut ambele premiera în 1971. O poveste despre o cremene şi un amnar: Sophie (emigrantă poloneză mai bătrână ca studentul cu aproape 20 de ani) - “I don’t like men” şi Henri (proaspăt ieşit din adolescenţă, exuberant, căutător de companioni care să îi împărtăşească idealurile artistice), care îi replică imperturbabil ”Oh, I do. Sometimes I think they are more beautiful than women.”. Deşi menţinută în limitele bugetului de producţie minuscul într-o tonalitate intimistă şi teatrală, ca de obicei în cazul lui Ken Russell, lucrurile nu stau chiar atât de simplu. Apropierea sa de biografia lui Henri Gaudier-Brzeska (1891-1915), mort pe front la doar 23 de ani(!) în Primul Război Mondial (WWI) pare a fi fost trezită de perioada în care lucra pentru BBC la documentarul (“Always on Sunday”) despre un alt artist primitivist, Henri ‘Le Douanier’ Rousseau, din perspectiva unei vieţi în care idealurile şi crezul artistic au fost nevoite să coabiteze cu un context social nu foarte ‘prietenos’. Că cineastul şi-a menţinut şi ulterior admiraţia pentru arta lui Gaudier (creată pe parcursul a doar patru ani şi rămasă formidabil de influentă în sculptura contemporană) este incontestabil atâta vreme cât montarea sa în 1984 a “Boemei” lui Puccini în Festivalul “Macerata Sferisterio” transpusă de regizor în anii WWII în care “Barrière d’Enfer” devine un simbol a Parisului ocupat de nazişti, iar Mimi ajunge să moară... în urma unei supradoze de heroină, a fost populată de reproduceri scenografice a unor opere de artă la dimensiuni monumentale, inclusiv una din sculpturile lui Gaudier-Brzeska, mai exact, o variaţiune din seria “Red Stone Dancer”. “Savage Messiah” (titlul vine, într-o mare măsură, din schimbul de replici a lui Gaudier cu patriotarda în uniformă Gosh Boyle: “People always talking about enemies are my enemies” – H./”Well, listen to the Messiah... Degenerate cowards!” – G.B.) are la bază scenariul poetului şi dramaturgului pacifist Christopher Logue (ale cărui poeme au fost introduse în cultura Pop de muzicieni precum Manfred Mann’s Earth Band sau folkistul Donovan, şi totodată, cel care îl joacă pe Richelieu în “The Devils”), în fapt o adaptare subiectivă a cărţii cu acelaşi titlu a lui H.S. Ede, colecţionar de artă obsedat de Gaudier ce a reuşit să recupereze şi să conserve în mare parte corespondenţa şi sketch-urile originale realizate de artist în scurta-i viaţă. În opinia mea, un cinefil doritor să deschidă acest cufăr plin de comori a lui Ken Russell (subevaluat la acea vreme şi chiar mai târziu ignorat într-un mod inadmisibil datorită, presupun, lipsei de notorietate a protagonistului, dar şi a modului minimalist în care cineastul, alături de acolitul său Derek Jarman, a gândit punerea foarte concentrată în scenă - pur şi simplu este împănată cu dialoguri cu substrat intelectual - dar care, din fericire, a rezistat în timp ca film-cult), are nevoie de trei chei: cea biografică (informaţia pură referitoare la un artist mai puţin cunoscut), cea narativă (viziunea creativă a lui Russell acordată cu membrii întregii echipe, de la scenarist şi până la scenograf) şi cea personală (propria interpretare a spectatorului după vizionarea cu mintea limpede şi deschisă a filmului... chiar făcând complet abstracţie de sugestiile mele pe marginea subiectului). 1.) Cheia ‘biografică’: născut la ţară pe lângă Orléans, tânărul Henri îşi găseşte ceva de lucru la Paris - după ce abia şi-a luat buletinul - pentru a continua să studieze pe cont propriu artele plastice; la 19 ani se mută la Londra, însoţit de o emigrantă poloneză cu aproape 20 de ani mai în vârstă ca el, a cărui nume îl adoptă (Brzeska) fără ca acest gest să reprezinte vreo obligaţie derivată dintr-o ceremonie civilă sau religioasă care să oficializeze comuniunea (istoricii sunt unanimi în a susţine ipoteza că ambii aveau serioase probleme de ordin psihic); relaţia dintre ei rămâne pur platonică (mai mult, Sophie ajunge să îi dea bani juniorului pentru a-şi satisface nevoile sexuale cu prostituatele din Covent Garden... “I don’t like sex, if you want sex, go to someone who sells it!”); influenţat iniţial de Auguste Rodin, Gaudier renunţă în mare parte la ce a învăţat de la francezi pentru a adera la echivalentul britanic al Futurismului, Vorticismul (curentul avangardist efemer născut din mintea lui Ezra Pound, Wyndham Lewis, Helen Saunders şi Jacob Epstein şi lansat în publicatia “Blast” având drept obiectiv organizarea Cubistă a formelor într-un sistem de unghiuri şi de curbe în jurul unei viziuni determinate de mediul urban, care repudiază peisagistica şi nuditatea ca elemente esenţiale de manifestare plastică)... “The New Vortex plunges to the heart of the Present – we produce a New Living Abstraction” (W. Lewis); încă ferit de pericolul prejudecăţilor, Henri se scufundă inclusiv în asimilarea esteticii extrem-orientale, fie prin studiul colecţiilor de la V&A Museum, a expunerii la textele şi ilustraţiile istoricului de artă american convertit la budism Ernest Fenollosa, unul dintre cei mai importanţi promotori ai artei japoneze la începutul secolului XX (lui îi datorăm primele contacte cu printurile lui Hokusai) sau a participării la întâlnirile de la “Ezuversity” (lăcaşul de învăţământ ‘neacreditat’ al lui Pound); nu apucă vernisajul primei sale expoziţii căci este ucis în tranşeele de la Neuville în primăvara lui 1915. 2.) Cheia narativă: niciunul dintre personajele cu valoare de etalon cultural sau artistic menţionate mai sus nu apar în “Savage Messiah”, film care se concentrează pe strania relaţie (definită eliptic “artistic companionship”) dintre Henri, junele de 18 ani (interpretat de “meteorul” Scott Antony, un soi de proto-Robert Pattinson), exuberant, inconştient, necioplit, ireverent, dar mustind de talent şi de poftă de viaţă (relevant discursul plin de patos de pe statuile nudurilor feminine ale fântânii din parc: “... No wholes, no muscle and no mystery. Consider these tipsy tits... and who wants a whooping great ass staring in the face in the middle of the average working day? It’s indecent! There’s a good chance some innocent young child will be corrupted for life. So, good people, I have nothing to do with art. Art rots your moral fiber. You can’t make art out of dreams, Art is Dirt, Art is Sex, Art is Revolution!”) şi Sophie (excepţionala actriţă de teatru, dublă laureată cu premiul Laurence Olivier, Dame Dorothy Tutin, parte din aceeaşi ligă valorică cu Judi Dench şi Maggie Smith), cea “prea bătrână ca să mai aibă prieteni” (gafa lui), o emigrantă est-europeană de un raţionalism extrem prin modul de viaţă, obişnuită cu foarte puţin (“am venit la Paris să mă sinucid, dar mi s-a făcut frică de viermi şi de... întuneric”), preocupată de a rămâne într-un anonimat confortabil prin intermediul comportamentului excesiv de ‘corect politic’ (este în mod evident atrasă de carnal, dar îşi reprimă brutal impulsurile), ale cărei rezerve spre deschiderea emoţională într-o relaţie nu vor fi niciodată depăşite (în pofida chiar ale repetatelor declaraţii de dragoste): “You think that... art is about sex and material things but... Art is above Sex”. Dacă ne raportăm la “The Music Lovers”, Sophie îşi asumă rolul de muză protectoare combinată (mamă-soră) a Nadejdei von Meck şi a Sashei în cazul lui Ceaikovski, în care tentaţiile incestuoase sunt detectabile (personajul emană sexualitate, în ciuda vârstei, prin accesele instinctive necontrolate, aproape animalice, în relaţia lor privată, dar care nu conţine nicio nuanţă de vulgaritate), doar că o face dintr-o postură dickensiană: cerşeşte, fură de pe tarabe, doar pentru a-şi susţine pupilul într-un subsol mizer al pieţii din Covent Garden (pe atunci ‘cartierul roşu’ a Londrei). Prietenia dintre cei doi se leagă în biblioteca pariziană Sainte-Geneviève unde el aprofundează desenul anatomic (dat fiind faptul că noaptea lucrează ca falsificator de picturi pentru o galerie de artă... “dacă nu faci diferenţa între un Gaudier original şi un Gainsborough original nici nu meriţi mai mult”), iar ea scrie la o carte despre somn şi vise (“... but the rent never sleeps and time never sleeps”). Fac o tentativă de a se aciua pe lângă familia lui Henri la ţară însă, cum era de aşteptat din perspectiva moravurilor şi a conservatorismului rural, primirea nu este cea scontată (ea este cazată separat, într-o cameră din grajd), iar episodul se finalizează cu exilul londonez: “If you can’t find love in your own family I thought find it in someone else’s”. Gaudier, acum de bunăvoie Gaudier-Brzeska, este acelaşi copil, fericit de cine este şi cu ce are, preocupat să vadă constant partea plină a paharului, iar şansa îi surâde sub chipul şi dorinţele ascunse ale homosexualului Corky (interpretat de legendarul dansator Lindsay Kemp, pasionat de Suprarealism, indisolubil ancorat în cultura Pop ca autor a coregrafiei lui “Ziggy Stardust” al răposatului icon David Bowie, a apariţiei în filmele lui Derek Jarman “Sebastiane” şi “Jubilee”, dar şi în “Velvet Goldmine”, tributul cinematografic adus de Todd Haynes Glam-Rock-ului), un speculant de artă de mâna a doua atras deopotrivă de talentul frust al junelui francez (manifestat doar în sketch-uri şi nu încă în sculpturi datorită lipsei resurselor) şi de prospeţimea masculină pe care acesta o transmite prin toţi porii. Tranziţia între cele două acte majore a construcţiei imaginate de Ken Russell (cel emoţional cu caracter intim şi cel artistic având inevitabile reflecţii sociale) se face prin intermediul participării cuplului la o cină-petrecere din boema artistică londoneză plecând de la care cineastul începe, în mod discret, dar subversiv... să îşi facă de cap în stilul său inimitabil, de la concepţia unora dintre cadrele tablou care sfidează regulile şi... timpul (ex. poza în care privirea este obligată să se deplaseze nefiresc de la dreapta la stânga în căutarea unei anumite cronologii simbolistice ce pleacă de la gramofon pentru a sfârşi cu chitara pictată în culori psychedelice, în motive... Cubiste) şi până la conversaţia extrem de suculentă din care nu mă abţin să nu vă ofer o mostră relevantă atât pentru diferitele tipuri de comportament (vorbim de anul 1910!), pentru recurenţa obsesiilor mai vechi ale lui Russell (Claude Debussy, William Blake) cât şi pentru referinţele implicite la redefinirea curentelor de opinie artistică la început de secol de care aminteam mai sus (perspectiva asupra sexualităţii, negarea peisagisticii şi a reprezentărilor clasice ale nudităţii ş.a.m.d.): “A tiger burning in the night, a woman’s body burning in the day.”/”Sensual lights and shades, but with sounds instead of tones.”/”That sounds more like Blake than Debussy.”/”I don’t smell tigers but it reeks of sex.”/”I see light!”/”One never sees anything else with an Impressionist”... “I thought it was a ballet about homosexuality. And do you associate Impressionism with homosexuality, Mr. Breska?”/”It’s a lot of cock!”. Atmosfera se schimbă radical odată cu introducerea componentei militante pro-feminism (ca exemplu, în 1911, doar în arsenalul Woolwich lucrau aproape 30,000 de femei căci bărbaţii se pregăteau de mers pe front), a clubului “Vortex” decorat Cubist ca simbol sugerat, dar lăsat voit ne-explicat a Vorticismului (splendidă asocierea dintre gestul anarhic a lui Gosh/Helen Mirren cu cocktailul Molotov şi mişcătoarele buziţe cărnoase à la Mick Jagger inserate pe mediocrul nud pictat atârnat pe perete într-o ramă rebut, tăiat în bucăţi ca prolog pentru numărul de Musical scandalos “Votes for Women... tra-la-li”) şi ale dimensiunii cinice (“Why give a vote to a woman? She has better things to do with her cross”) a lumii business-ului artistic dominate de masculi la început de veac (reprezentată de fictivul proprietar al galeriei de artă Lionel Shaw, interpretat de John Justin, membru al Old Vic încă din 1959, ce îl jucase pe Thorin în adaptarea BBC a “Hobbit”-ului lui Tolkien din 1968)... “Michelangelo is cheap for a passport”. Mai mult, vă asigur că nicăieri nu veţi avea altă şansă să o vedeţi pe respectabila Dame Mirren (Oscar pentru “The Queen”, premii de interpretare la Cannes pentru “The Madness of King George” şi “Cal”, un Olivier şi un Tony în teatru şi stea pe Hollywood Walk of Fame) într-o postură atât de dezinhibată, expunându-şi trupul gol timp de minute în şir în interpretarea lui Ken Russell a idealului feminin al lui Boticelli. În acest context care, prin mixul simbolistic, începe să alunece spre spaţiul mai puţin luminos a Pop culture (luaţi de exemplu replicile lui Henri când devalizează noaptea un cimitir pentru a fura de pe un mormant bucata de piatră - în fapt e un întreg obelisc funerar - de care are nevoie pentru sculptură: “I am not interested in somebody’s else work unless I can steal from it”... “There is no such artist which doesn’t need an audience!”). În contrast cu un context (apropierea WWI) în care Gosh sau Corky, ambii (fundamental) obsedaţi de sex, par a se simţi din ce în ce mai confortabil, Sophie conştientizează acutizarea antinomiei, de la exerciţiul involuntar de Voyeurism din subsolul insalubru şi până la momentele idilice în care sunt separaţi complet de restul lumii pe malul mării în Portland (Dorset). Războiul nu mai îi dă timpul să repare ceva deoarece, dintr-un impuls ‘cocoşesc’, Henri nu aşteaptă nici măcar să participe la vernisajul primei sale expoziţii şi pleacă voios pe front. “War is beautiful!”. Iar povestea se încheie aici. Tragic. Aşa cum spuneam la început, sarcina descoperirii celei de-a treia chei a cufărului vă aparţine în exclusivitate însă vă asigur că merită timpul dedicat. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (dacă se ignoră granulozitatea).

IOAN BIG
02 Aprilie 2016

DON JON (2013, USA, r: Joseph Gordon-Levitt) – Blu-Ray

Aflat la debutul său în lungmetraj ca regizor şi scenarist, talentatul tânăr actor Joseph Gordon-Levitt (devenit popular datorită Sitcom-ului TV “3rd Rock from the Sun”, cu apariţii ulterioare din ce în ce mai interesante, “(500) Days of Summer” şi “50/50” care, ambele, i-au adus nominalizări la Globul de Aur, dar şi “Inception”, “Lincoln” sau “Hesher”) face spectatorului o propunere stranie, ceva mai greu de descifrat şi de îngurgitat: analiza într-o cheie serioasă a raportului dintre ataşamentul emoţional şi sex în relaţiile inter-personale realizată din perspectiva pornografiei. Din start, pentru a nu induce o percepţie greşită, trebuie subliniat că filmul se plasează în extrema opusă vulgarităţii sugerate de cuvântul ‘porno’ şi trebuie tratat ca o dramă atipică în care accentele cu caracter explicit, cele romanţioase sau amuzante sunt utilizate ca simple condimente din care Levitt (un pic mult prea ambiţios) îşi propune să contureze un microstudiu de antropologie urbană centrat pe propria-i generaţie. Bilanţul? Scopul este atins doar aproximativ întrucât multe dintre atuuri se relevă a fi simultan şi vulnerabilităţi care, prin schematism şi previzibilitate, erodează ineditul premisei. Voi încerca să îmi argumentez spusele, dar asta pe parcurs, în timp ce facem o incursiune în substratul poveştii. Jon... ‘Don Jon’ după cum e poreclit de prieteni datorită succesului reţetelor sale de agăţat femei (Levitt), este un june ‘armăsar’ gelat şi dotat cu ‘pătrăţele’ din New Jersey-ul contemporan, model al egocentrismului cinic specific unui tineret aparent plin de vitalitate, dar, în interior, dezabuzat şi plin de frustrări: lipsit aproape complet de sensibilitate, consideră că are deplinul control asupra propriului destin exclusiv prin raţionalizare, prin definirea parametrilor în care se raportează la context (familie, anturaj, biserică, viaţă socială) în termeni precişi şi, în opinia sa... obiectivi (este la antipozi de personajul lui John Cusack din “High Fidelity” care îşi creiona priorităţile personale în baza purului subiectivism). În fond, în ciuda spoielii exterioare de cocalar simpatic celor din jur nu este decât un Domn Goe care se adoră pe el însuşi, un onanist dependent de pornografia furnizată de Internet, mai ofertantă pentru fanteziile sale decât sexul live (“Nothing else does it for me the same way. Not even real pussy.”), care îşi iubeşte ritualistic şi fetişist corpul, locuinţa şi maşina, restul apropierilor fiind conjuncturale (familia doar cât să fie aprobat, biserica doar cât să fie absolvit de păcate, iar prietenii doar cât să îi reconfirme statutul de arbitru-macho al sexului). Nu ştim dacă şi unde lucrează (deşi nu în lux, pare a trăi destul de confortabil), dar nici nu ne interesează căci suntem asaltaţi de multitudinea de şerveţele care se adună în coş după nopţile ‘lucrative’ petrecute în faţa computerului. Jon Martello este de o pedanterie aproape androgină (obsesia şi pasiunea lui casnică majoră o reprezintă curăţatul duşumelelor din apartament), iar sexul ‘non-virtual’ se încadrează la ‘acţiuni de socializare’ fără a avea ca finalitate vreo satisfacţie reală într-o minte blocată de propriile reguli, transformate în prejudecăţi sub ipocrita mască a onestităţii faţă de sine-însuşi. Inclusiv prin filiaţie... tatăl de origine italiană, Jon Sr., interpretat savuros de Tony “Who’s the Boss?” Danza, şi mama sentimentală întrupată de Glenne Headley, Janet din “Dirty Rotten Scoundrels” al lui Frank Oz, la care se adaugă sora sa dependentă de smartphone (Brie Larson, proaspăt laureată cu Oscar, BAFTA şi cu Globul de Aur în acest an pentru “Room”), ca mulţi alţi tineri de pe întreaga planetă, Jon rămâne un sclav a trendurilor consumeriste (relevant commercial-ul ce asociază zootehnica blondă în bikini/Sex şi burger-ul/Fast-Food de pe TV, “More than just a piece of meat”, la care se holbează bărbaţii din sufragerie în timpul prânzului). Lucrurile încep să se nuanţeze când cocalarul o întâlneşte pe... piţipoanca visurilor sale (Scarlett Johansson – “Lost in Translation”, “The Avengers”), o super-blondă extrem de sigură pe ea, de dominatoare şi de acaparatoare, pastişă mestecătoare de gumă a pin-up-ului ordinar hollywoodian, pe numele său Barbara... Sugarman (a cărui contact îl obţine, cum altfel?, de pe Facebook). Dintr-o nevoie viscerală şi inexplicabilă de auto-redefinire, experimentatul Jon se angrenează în Actul 2 al filmului într-o relaţie în care iluzia descoperirii marii iubiri care să îl readucă cu... sexul pe pământ îl orbeşte în faţa unui partener la fel de egocentric, o femeie care îşi foloseşte atuurile fizice pentru a se comporta ca o arahnidă purtătoare a stindardului matriarhal, ce îi condiţionează fiecare orgasm de pregătirea pentru respectarea strictă în viaţă a valorilor şi... moravurilor convenţionale (dusul la cursurile de la seral, socializarea cu prietenii, interacţiunea cu membrii ambelor familii, aspiraţia spre o slujbă bine plătită şi o căsnicie accesorizată confortabil). Continuând pe acest drum, paradoxal, Jon începe să se ‘umanizeze’, să aiba îndoieli şi ezitări, în detrimentul reperelor raţionale pe care le considera imuabile, iar fondul crizei se declanşează în urma revelaţiei că, deşi face sex cu partenera ideală, satisfacţia se menţine în continuare minoră în raport cu vizionarea de filmuleţe porcoase pe net. Căci, deşi sunt împreună şi au perspectiva de a trăi ‘happily ever after’, amândoi circulă pe sensurile opuse ale unei autostrăzi în care interacţiunile tangente de ordin carnal nu au niciun suport emoţional care să le definească o dorinţă profundă de a-şi continua călătoria braţ la braţ. Climaxul se consumă când ea descoperă plăcerea lui vinovată, iar el îi replică pe bună dreptate că ea se uită la mult mai multe pelicule siropoase decât el la cele porno. Reacţia ei categorică şi instantanee faţă de această asociere de dependenţe individuale? “Movies and porn are different.”. Oare? Actul 3 permite intrarea în scenă a mai vârstnicei Esther (Julianne Moore – “Boogie Nights”, “Still Alice”) ce duce mai departe evoluţia/educaţia emoţională a lui Jon, de la pornografia ca “one-sided affair” care nu incumbă vreo obligaţie, la redescoperirea plăcerii sexuale în condiţiile în care ambii participanţi au ceva semnificativ de oferit celuilalt, mai ales în plan psihologic. Nu are sens să detaliez mai mult, cred că v-aţi făcut o idee despre avatarurile lui Jon. Aminteam la început de vulnerabilităţi în contextul unei premise curajoase, ambiţioase şi inedite. Ei bine, din păcate, lipsa de experienţă a lui Levitt îşi spune cuvântul, iar în ceea ce mă priveşte, “Don Jon” nu are cum să fie clasificat mai mult decât un film interesant din spaţiul “Wannabe”. În relativ scurt timp, cursul naraţiunii devine previzibil (ex. personajul lui Johansson este conturat în tuşele-i esenţiale încă de la apariţie, iar eventualele surprize din comportamentul ei ulterior sunt anihilate), toţi cei trei actori principali, în ciuda unei prestaţii de ansamblu remarcabile, au accente sporadice de cabotinism şi de manierism greu de trecut cu vederea care te ţin la distanţă de personaje, iar împachetarea ambiguă a mesajului final (care o fi realmente acela?) într-o naraţiune descriptivă lipsită de minime twist-uri care să o anime... ajunge să plictisească. Dar, hei, e doar părerea mea. Paranteză de final: haioase cameo-urile lui Channing Tatum (în prima fază Levitt intenţiona să îi ofere acestuia rolul lui Jon), Anne Hathaway, Emily Blunt, John Krasinski, Cuba Gooding Jr. şi Megan Good în filmele dulcege adorate de Barbara. Extra: Making Of, două documentare legate de muzică (“Themes from the Film” şi “Hit Record”), un altul legat de originile sale şi două mixuri cu interviuri (cu Levitt în principal – “Joe’s Hats” şi cu Moore, secondată de ceilalţi doi protagonişti – “Objectified”). Tehnic: impecabil.

ANNIE (2014, USA, r: Will Gluck) – DVD

Acest text nu se referă (în principal) la Annie ci la echivalentul lui Smaug, dragonul din “The Hobbit”, care trăieşte printre noi şi poartă numele de Jada Pinkett Smith. Însuşi J.R.R. Tolkien îl definea pe Smaug ca pe “a most specially greedy, strong and wicked worm”. Cam asta se relevă a fi şi Jada care, sub aparenţa somnolenţei dată de confortul saurian că e aşezată protector precum cloşca pe sutele de milioane de dolari produse de soţul ei, Will Smith, ce încă mai mişcă fructuos ‘din urechi’ pe platourile de filmare (incontestabil, urechile sale clăpăuge fac acum parte din iconografia Pop culture şi o spun cu toată simpatia), dovedeşte o determinare care frizează fundamentalismul în promovarea şi protejarea inclusiv a celorlalte categorii de comori din patrimoniul personal, indispensabile probabil sănătaţii ei mintale: rasa (deşi e o actriţă de mâna a doua, care în afara prezenţei în “The Matrix” nu are nimic memorabil în portofoliu, a făcut parte dintre iniţiatorii boicotului Oscarurilor din acest an pe motiv că african-americanii sunt discriminaţi... gest taxat inclusiv de colegul său de culoare Chris Rock în discursul introductiv susţinut ca MC a ceremoniei), familia (a produs filme destinate a face o mare vedetă din propria progenitură, juniorul Jaden Smith, precum “The Karate Kid” sau “After Earth”) şi sexul (“If your man can’t really see another woman’s beauty, how the hell is he gonna see yours?”). Femeie, dacă n-ai ce face, vrei să te bagi singură în seamă, şi mai mult, beneficiezi de indulgenţa consortului mult mai productiv ca tine, de ce nu îţi faci propriile premii pe care să le numeşti, să zicem... “M’bebe”, care să îţi permită să te joci în voie pentru a-ţi alimenta propriul ego, excesiv de supraevaluat în raport cu ce ai de oferit publicului?... Şi nu mai nenoroci alţi copii (decât ai tăi) pe criterii rasiale. Nu că “Annie”, la origini, ar fi vreo capodoperă deoarece este un Musical mediocru (devenit neinteresant pentru publicul european încă de la sfârşitul anilor ’90) ce a avut parte de o adaptare cinematografică decentă (1982, r: John Huston, două nominalizări la Oscar şi trei la Globul de Aur), dar să transformi un spectacol agreabil destinat copiilor într-un instrument de propagandă rasistă mi se pare o dovadă de nesimţire intolerabilă faţă de plătitorii adulţi de bilet ce însoţesc micuţii în sală, care îmi aminteşte de conceptul “banalităţii răului” enunţat de Hannah Arendt. Să explic această diatribă. Lansat în 1977, “Annie”, pe muzica lui Charles Strouse (câştigător a trei premii Tony şi autor al OS-ului pentru clasicul “Bonnie and Clyde” din ’67 a lui Arthur Penn) şi libretul lui Martin Charnin şi Thomas Meehan (inspirat de comic strip-ul lui Harold Gray, “Little Orphan Annie”, ce a debutat în ziarul newyorkez “Daily News” în 1924!), nu avea cum să impresioneze decât pe descendenţii celor care, coborâţi pe vremuri de pe vapor în ‘Noua Lume’, nu au avut răgazul, şansa, interesul sau disponibilitatea să îl citească pe Charles Dickens (nume care nu îi spune, probabil, mare lucru lu’ mamiţa Pinkett). Pe scurt (pentru a îi explica longevitatea pe Broadway): Annie este o fetiţă crescută într-un orfelinat - condus de Doamna Hannigan - ce încă speră că şi-ar putea regăsi părinţii şi că aceştia continuă să o caute. Acţiunea este plasată în 1933, vârful crizei economice mondiale ce a afectat grav Statele Unite (‘The Great Depression’), iar avatarurile lui Annie (evadarea din orfelinat, adăpostul temporar într-un Hooverville destinat celor lipsiţi de un acoperiş sau o familie, utilizarea copilului în scopuri politice de către milionarul... Warbucks în tranziţia dintre preşedinţia lui Hoover şi a lui Roosevelt) definesc un hibrid conceptual care modernizează reţeta melodramatică euroccidentală deja tradiţională, prin repoziţionarea sa într-un context simpatetic spectatorului american la nivel de mase. Bun, succesul a fost de înţeles pe celălalt ţărm a Atlanticului... mai ales că a venit şi John Huston în 1982 care mai adaugă în ecuaţie un asasin bolşevic şi apoi, corporaţia Disney care simte mai întâi nevoia unui sequel destinat televiziunii în 1996 (strămutând personajele în UK pentru a confrunta personajul diabolic interpretat de... “britanica” Joan Collins), iar apoi de un remake mai dulceag în ’99 în care actriţa de compoziţie Kathy Bates (Oscar pentru “Misery” şi memorabilă în “About Schmidt” sau “Dolores Claiborne”) face eforturi apreciabile să rămână în parametrii rolului lui Ms. Hannigan. De ce am mai fi avut nevoie de o nouă versiune? Pentru că, din perspectiva unora, se pare că istoria, cultura şi civilizaţia pot fi reinterpretate complet ţinând cont doar de... culori. Nu vreau să fiu suspectat că ţin morţiş să fiu tendenţios aşa că voi încerca să rezum cât mai sec posibil reinterpretarea poveştii. Într-un an 2014 ce pare eliberat de orice criză (oarecum stranie zugrăvirea în culori luminoase a întregului context) în care subiectul trendy e stăpânirea şi controlul informaţiei electronice, Annie (Quvenzhané Wallis, nominalizată la Oscar în 2013 pentru “Beasts of the Southern Wild”), abandonată de părinţi, trăieşte într-o casă de copii dintr-un Harlem ce respiră voios în dinamică ‘Stomp’ (în care colegele ei, toate mai puţin destupate la minte, sunt albe), condusă de o fostă dizeuză acum fată semi-bătrână şi semi-alcoolică, Ms. Hannigan (Cameron Diaz – “Being John Malkovich”, “Any Given Sunday”)... cu speranţa că îşi va regăsi la un moment dat familia. Încercând să recupereze din mijlocul străzii un căţeluş din rasa Shiba Ibu, este salvată cu totul accidental de candidatul la Primăria N.Y. Jamie Stacks (‘Stacks’... aluzia la teancurile de bancnote înlocuieşte numele original de Warbucks din Musical), un mogul al noilor tehnologii, asocial şi ipohondru (Jamie Foxx – “Collateral”, “Django Unchained”, Oscar pentru “Ray”). La sugestia consultanţilor acestuia (lipsitul de scrupule Bobby Cannavale – “Ant-Man” şi amorezata asistentă Rose Byrne – “X-Men: First Class”), analfabeta Annie devine (în deplină cunoştinţă de cauză) instrument esenţial de susţinere a campaniei electorale. Odată ce îşi îndeplineşte misiunea cu preţul unei fericiri de moment, ieşirea sa din scenă (temporară, spre amarul multora) este orchestrată de maleficii sfătuitori prin fabricarea unei perechi de părinţi care să mimeze marea regăsire. Evident, lucrurile nu se încheie aşa ci en fanfare, cu Foxx renunţând la politică pentru a finanţa o fundaţie destinată educării copiilor, condusă de arivista Annie care, la vârsta de 10 ani(!), dovedeşte aptitudini de PR şi de comunicare instituţională care le-ar face de ruşine prin coerenţa declaraţiilor în faţa presei pe Firea şi Săftoiu. La final şi lăsând la o parte lălăiala generală (mă refer nu neapărat la partituri sau la OS cât la falsitatea interpretărilor) şi lipsa de cadenţă sau de echilibru din firul narativ, ce fac prin comparaţie din “Melodii la Costineşti” o capodoperă, cu ce am rămas eu, un (oarecum) adult, din acest film al lui “Smaug Smith” apropo de rasă, familie şi sex? Că femeile albe, portretizate exagerat (fie grotesc, fie caricatural) ori sunt raţional-malefice (Diaz) sau emoţional-obediente (Byrne), că oricât ar încerca albii (Cannavale) să te crească în smart house-uri sau să îţi confecţioneze o ascendenţă, tot familia ta rasială (în care bunătatea, dăruirea şi gratitudinea sunt înscrise în fondul genetic al fiecărui membru) îţi securizează viitorul şi că cei care nu sunt albi (Foxx), deşi au o capacitate formidabilă de a produce... business şi, mai mult, vor să facă ceva pentru comunitate (fac bani, da’ îi fac... cu sensibilitate!), sunt marginalizaţi cu dispreţ de păpuşarii xenofobi deschişi la culoare din societate, politică, cultură, media ş.a.m.d. Aş fi putut să trec cu vederea aceste aspecte (chiar dacă, văzându-l la rândul vostru, veţi fi obligaţi să recunoaşteţi că e un remake incredibil de prost din punctul de vedere al punerii în scenă/aranjamentelor muzicale/montajului inept... îmi pare realmente rău pentru Will Gluck, al cărui fan eram datorită excelentului “Easy-A”) sau să le inventariez cu lejeritate (nu mă obligă nimeni să ţin DVD-ul în player) însă nu am putut-o face datorită cinismului siderant care i se implantează inconştient lui Annie şi care o face antipatică tocmai datorită asocierii unui comportament ce depăşeşte precocitatea cu inocenţa specifică vârstei. Rar mi s-a întâmplat să vizionez în ultimii ani o asemenea tentativă grosolană de manipulare rasială mai ales când e vandută ca o poveste agreabilă dedicată micuţilor. Şi ca să ne înţelegem... nu a fost realizată în scopuri nobile deoarece filmul a costat 65 de milioane şi a avut încasări (doar în cinematografe) de aproape 150(!), iar oportunista producătoare a profitat din plin de relaţiile ei la Hollywood ca să-şi atingă obiectivele legate de profit (cameo-uri: Rihanna, Mila Kunis, Ashton Kutcher, Sia, Michael J. Fox etc.). La genul ăsta de ROI îţi poţi permite să continui să fii ‘fundamentalist’, nu? Madam Jada ‘Smaug’ Smith (fostă colegă de clasă cu... Tupac Shakur la Şcoala de Arte din Baltimore), eu te asigur că, de acum, voi foarte atent la alocarea timpului de vizionare al eventualelor filme pe care le vei mai produce (căci despre alea în care mai încerci să şi joci, nici vorbă să mă ai de client)... Aaah, era să uit! Co-producător alături de Jada este un alt simbol al “oprimării” rasiale, “scăpătatul” şi “homeless”-ul Jay-Z (de prin 2011 considerat de revista “Forbes” cel mai bogat artist Hip-Hop din lume... “I’m not a businessman. I’m a business, man.”). Scuze, dar e o mare diferenţă între militantismul persuasiv şi diplomat a lui Oprah Winfrey şi atitudinea de elefant arogant într-un magazin de ‘porcelanuri’ al acestor făcături cu aer de vedete interesate să scoată bani şi nu să convingă (aşa cum Jada ar trebui să îşi mai amintească de Tupac, Jay-Z are nevoie să rememoreze vorbele schimbate în clipele petrecute pe vremuri cu răposatul The Notorious B.I.G.). Nu are sens să o mai lungesc, aşa că ne reîntâlnim săptămâna viitoare. Extra: comentariu audio al regizorului, Making Of, videoclip, cinci piese de karaoke. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
26 Martie 2016

BEYOND THE LAW a.k.a. AL DI LÀ DELLA LEGGE a.k.a. PAS DE PITIÉ POUR LES SALOPARDS (1968, Italia/Germania de Vest, r: Giorgio Stegani) – DVD

Cu excepţia capodoperei absolute a lui Sergio Leone, “Once Upon a Time in the West”, 1968 este anul din care producătorii italieni realizează că nu trebuie să se mai ia chiar atât de în serios cu Western-urile lor Spaghetti şi iniţiază tranziţia spre comedie, spre o tonalitate light ceva mai puţin agresivă sau hiper-violentă. Însuşi Clint ‘The Big Hero’ Eastwood se reîntorsese în State unde a căzut şi el ulterior, de câteva ori, pradă ispitei (ex. “Paint Your Wagon”-1969 şi “Two Mules for Sister Sara”-1970), iar noile figuri populare, precum Bud Spencer şi Terence Hill, începuseră să îşi clameze dreptul la celebritate, sprijinite din penumbră de legende saxone a genului (Henry Fonda-“My Name Is Nobody”, Jack Palance-“Companeros”, etc.), şi totodată, aceeaşi poziţie pe firmament ca şi veteranii Franco Nero, Giuliano Gemma sau Anthony Steffen. În această fereastră temporală de nuanţare şi reaşezare a abordării genului (mă refer la curentul general şi nu la cazuri particulare căci, după cum bine ştim, linia de producţie de ‘Spaghetti’ în formula deja consacrată a continuat să funcţioneze), “Beyond the Law” reprezintă o corcitură a naibii de reuşită şi de simpatică între reprezentanţii unei familii de viţă ‘veche’, descinzând din Leone (ex. co-scenaristul Fernando Di Leo, asistentul lui Sergio la “A Fistful of...” şi la “For a Few Dollars...”, memorabilul Lee Van Cleef din “For a Few Dollars...” şi “The Good, The Bad...”, veteranul compozitor Riz Ortolani a cărui prim OS de Western a fost “Old Shatterhand” în 1964, Sergio Montanari - monteurul lui “Django” al lui Corbucci, dar şi al spoof-ului “For a Few Dollars Less”-1966) şi ‘maidanezi’ tupeişti, dar talentaţi, veniţi din alte ‘cartiere’ a Exploitation-ului macaronar (sau, pur şi simplu, debutanţi), care au avut îndrăzneala să se avânte aproape inconştient într-un teritoriu nefamiliar (până la “Beyond the Law”, co-scenaristul Mino Roli semnase sub pseudonimul Mike Ashley doar scriptul la obscurul “Kill the Wicked!” a.k.a. “Dio non paga il sabato” a lui Tanio Boccia, fiind în rest mai degrabă pasionat de Thriller-uri contemporane, apoi regizorul Giorgio Stegani ce, dincolo de un singur Western, “Adiós gringo” - 1965, cu Gemma, era specializat în filme precum “Bondage Gladiator Sexy”, sau actorul Antonio Sabàto, nominalizat încă de la debut la Globul de Aur pentru rolul din “Grand Prix” - 1966 a lui John Frankenheimer din ’66, dar care, în ceea ce priveşte subiectul nostru, nu apăruse decât pe afişul lui “Hate for Hate” a.k.a. “Odio per odio”, alături de John Ireland). Am inventariat această sumă de informaţii pentru a sublinia că mixul de experienţe diverse în cinematografie, de la Peplumuri la Poliziotteschi, a condus în mod uluitor (în marea majoritate a cazurilor nu se întâmplă asta) la conceperea unui hibrid sănătos, frumos, care se ţine excelent şi acum, după aproape jumătate de secol. Vă invit prieteneşte să faceţi un exerciţiu de memorie: câte pelicule pe care le apreciaţi combină simultan drama şi comedia de situaţie, tuşele Romance şi trimiterile la Heist-Movies, acţiunea cu satira... pe fundal Western? Ei bine, “Beyond the Law” trebuie trecut în această categorie selectă a accidentelor fericite - a ieşit o ‘ciorbă’ foarte gustoasă - ce nu pot fi etichetate decât ca filme de aventuri în Vestul Sălbatic. După ce îl veţi (re)vedea, nimeni nu vă va putea reproşa dacă susţineţi că Steven Spielberg pentru “Indiana Jones” şi mai apoi, Michael Bay în “The Rock” s-au inspirat (şi) din el pentru scenele din blockbusterele lor construite în jurul cărucioarelor de mină... şi mai mult, dacă aveţi un interlocuitor mai credul, puteţi afirma că aţi învăţat de aici că un inginer geolog ceh a inventat luneta pentru puşcă (Novak, personajul lui Sabàto, ce smulge obiectivul de pe un teodolit şi îl montează pe ţeava armei) şi că acesta a fost primul ‘sniper’ certificat din istoria cinematografiei europene. V-am trezit interesul? Să purcedem la film... A-l contura spaţio-temporal este dificil întrucât referinţele sunt aproape inexistente, dar prezumţia mea (bazată pe vestimentaţie, relief, structurarea şi amplasarea aşezării faţă de exploatarea propriu-zisă... mă refer la sugestiile cinematografice şi nu la locaţiile în care s-a filmat realmente) îl plasează în epoca descoperirii şi începerii exploatării zăcămintelor de argint din Marele Bazin de prin 1860, având epicentrul în Comstock Lode-El Dorado Canyon din Colorado (mai ales că atunci, şi acesta e un fapt istoric şi nu o ficţiune de Western cu miros de pizza... lunetele de armă perfecţionate de William Malcolm în baza design-ului lui Chapman şi James începuseră să apară şi pe Coasta de Vest din 1857). Caracterul neobişnuit a filmului se relevă încă de la debut prin dialogul ironic dintre doi pasageri a diligenţei, europeanul cultivat şi inocent şi americanul sadea pasionat de texte religioase, asezonat de muzicuţa bluesy pusă de Ortolani în gura ‘african-americanului’ exilat pe roţile din spate (care, apropo, seamănă cu Chocolate Mousse din “Top Secret!”): “De ce negrul trebuie să stea în spate? Nu v-aţi bătut pentru drepturi egale?”... “Hmmm, clar, eşti din Europa.”... “Cunoaşteţi Europa?”... “E o ţară foarte frumoasă.”... “Aţi fost acolo?”... “Nu.”. Intră în scenă ca echipă ‘The Three Amigos’ (falsul predicator, negrul şi liderul lor Billy Joe Cudlip/Lee Van Cleef), un trio de pierde-vară cinici, amorali, dar plini de umor, cu o apetenţă remarcabilă pentru a identifica oportunităţile de câştig facil dublată de ingeniozitatea ieşită din comun în a le valorifica. Prin mijloace ‘specifice’, cu zâmbetul pe buze, acesta dileşte fondul de salarii al minerilor aflat în custodia naivului mineralog venit tocmai de la Praga (asta e ceea ce scrie când se cazează), tocmit de compania minieră pentru a eficientiza exploatarea zăcământului din... Silvertown. Sosirea sa în localitate, după ce entuziasmul iniţial se disipează într-un nor de frustrare datorită pierderii banilor, este privită... ca un exotism acceptabil şi cu mari reticenţe de o comunitate (condusă de primarul interpretat de Bud Spencer într-un rol non-comic) a cărei valori sunt foarte puţin sofisticate şi ţin de supravieţuirea elementară. Paranteză: foarte rar pentru un Western destinat consumului de masă, scenariul pune în discuţie faptul că, datorită riscurilor la transport din acele vremuri, pe bună dreptate, aceşti bani erau asiguraţi, deci nici salariaţii şi nici angajatorii nu pierdeau altceva decât timpul în a plăti/încasa (întârzierile în achitarea datoriilor faţă de muncitori). Revenim. Printr-o conjunctură generată de zelul lui Novak, acesta face cunoştinţă şi leagă o camaraderie stranie cu vagabondul Cudlip pe care îl introduce ca prieten concetăţenilor. Ăstuia i-a murit calul (după ce a ascuns banii furaţi), are gânduri să mai jefuiască o dată fondul de salarii aşa că se lasă prins în joc în mod ‘şerpeşte’ (Lee Van Cleef nu poate fi disociat sub nicio formă, niciodată, de acest cuvânt... Rattlesnake Jake din “Rango” a lui Gore Verbinski îmi este ‘avocat’), aşa cum ştie el să se comporte, rudimentar şi analfabet (fabuloase semnele pe care le înscrie în registrul de cazare, un ‘X’ în dreptul numelui şi un ‘0’ la domiciliu, interpretabile inclusiv ca ‘my name is nobody’ şi ‘I live nowhere’). Primul twist semnificativ: în tentativa de a-şi dubla profitul ilegitim, trioul se vede tras de două ori pe sfoară (nu dau detalii căci ar fi spoiler) prin apariţia în peisaj a găştii de bandiţi reali conduse de Burton (culturistul american Gordon Mitchell, prototip a unuia dintre clişeele optzeciste, cel a albinosului dur şi inexpresiv, care a luat-o pe urmele lui Steve Reeves şi s-a cantonat în Mediterană câştigându-şi banii din peplumuri/”sword-and-sandal” precum “Atlas Against the Cyclops” sau “Seven Slaves Against Rome” până să descopere că ar putea face mai mult în Western-uri... e greu de uitat că ‘Bizonul Sedentar’ în pseudo-Musical-ul “Little Rita nel West” a lui Ferdinando Baldi din ’67 cu Rita Pavone, Lucio Dalla şi Terence Hill). Altă paranteză: Burton este creionat ca un ‘anti-Zorro’, un sociopat necomunicativ, autocratic şi egocentric echipat în negru ca un inchizitor ghidat de un neînţeles (de cei din jur) cod propriu al onoarei care îl conduce spre luarea de ostatici (femei, tineri şi copii) în biserică în schimbul lingourilor de argint ce ar trebui trimise... la ‘centru’. Schimbarea mizei (valoarea banilor de salarii vs. cea de zece ori mai mare a minereului extras) nu face altceva decât să susţină comedia şi satira. “Ne-am ramolit. Am devenit cetăţeni oneşti. Ce ruşine!” îi spune lui Cudlip predicatorul coleg de gaşcă (Lionel Stander, una din marile pierderi a scenei americane datorită convingerilor de stânga asumate, în urma cărora a fost pus pe lista neagră în timpul ‘vânătorii de vrăjitoare’ iniţiată de McCarthy şi al său Comitet de investigare a Activităţilor Non-Americane şi care, timp de zece ani, între ’51 şi ’61, nu şi-a mai găsit angajamente până la relocarea în Europa... dar care va rămâne pentru noi întotdeauna în memorie ca barmanul din “Once Upon a Time in the West”), siderat de faptul că, dintr-un bagabont hoinar, s-a lăsat ‘sculptat’ civilizator de către greenhorn-ul Novak şi a devenit şeriful cătunului într-o interpretare haioasă a mitului Pygmalion (fie şi doar pentru Van Cleef, împopoţonat ‘frenchy’, voit anti-saxon, cu un melon subdimensionat, sacou strâmt în carouri bej peste care tronează proto-papionul având capete inimaginabil de lungi, merită să vedeţi filmul... e ca şi cum ai deghiza o iguană într-un parlamentar român). Despre discursul savuros “... eşti un om liber” sau resemnarea lui Cudlip după refuzul gagicii ce vrea să rămână doar ‘prieteni’ şi iubirea pentru calul... Iulius Cezar nici măcar nu simt nevoia să dau detalii suplimentare. Voi încheia cu un ultim aspect, ceva mai sobru: imaginea lui Enzo Serafin, DoP preferat de Michelangelo Antonioni şi Roberto Rossellini la începutul anilor ’50 (“Cronaca di un amore”, “Dama cu camelii”, “I vinti” şi, respectiv, “Viaggio in Italia”), este non-Western. Cu toate că face unele concesii genului, lungile panoramări peisagere şi ‘duelurile oftalmologice’ de prim-plan nu îşi găsesc locul din punctul său de vedere într-o naraţiune atât de densă şi apelează, în ciuda vârstei (totuşi, a debutat în 1942, deci ar putea fi considerat un... old-timer) la cadre foarte precis definite ca tablouri, concentrate pe personaje urmărite în planuri medii sau planuri ‘americane’ pe care le asamblează într-un montaj sec determinat mai degrabă de ilustrarea eficientă a poveştii decât de lirismul (deseori gratuit) ce însoţeşte un asemenea tip de producţie. Asta e, vreţi să îl vedeţi bine, dacă nu... nu. Dar eu susţin că merită (mai ales că aveţi parte şi de inevitabilul shoot-out sângeros cu numeroase victime în final). Extra: prezentare sumară a filmului şi a protagoniştilor săi. Tehnic: foarte bun (versiune integrală remasterizată – ediţia franceză).

FLIGHT OF THE LIVING DEAD: OUTBREAK ON A PLANE a.k.a. PLANE DEAD (2007, USA, r: Scott Thomas) - DVD

DTV care statuează din titlu că s-a inspirat din conceptul Thriller-ului de acţiune “Snakes on a Plane” (mai ales că a fost lansat pe DVD la doar câteva luni după filmul cu Samuel L. Jackson). Dacă am avut şerpi, de ce n-am avea şi zombie care asaltează pasagerii unui avion, spaţiu recluziv în care sprijinul venit din exterior este iluzoriu... ideal pentru un masacru de “miei” umani? Spre stupefacţia piloţilor ce sunt înştiinţaţi în ultimul moment, în cala unei obişnuite curse de linie între Los Angeles şi Paris sunt încărcate câteva containere aparţinând unui “top Government contractor” păzite de un agent de securitate înarmat şi însoţite (la business-class) de trei medici despre care aflăm că sunt cercetători în compania privată MEDCON, specializată în clonare şi studiul retroviruşilor. Iată explicaţia originilor zombie pe care o sintetizez aici deşi aceasta este furnizată fragmentar, în mai multe etape, pe parcursul filmului: Pentagonul, CIA şi FBI-ul anchetează membrii trioului de ceva vreme întrucât sunt suspecţi că ar fi obţinut de la o specie rară de ţânţar din Vietnam ce are o capacitate de regenerare de 100% o nouă tulpină de virus a malariei pe care au experimentat-o pe oameni neavând însă vreun vaccin sau leac sintetizat în prealabil. Virusul, creat din protozoarele parazite responsabile de malarie, se transmite prin fluidele vitale şi mai ales, prin intermediul sângelui victimei infectate (premisă inclusă deja printre canoanele genului şi perpetuată inclusiv în trilogia - recent adaptată pentru televiziune - “The Strain” a lui Guillermo del Toro). Scopul? Crearea unei arme biologice: “To keep soldiers fighting after they’ve been mortally wounded. To release a captive enemy infected with the virus and let him infect others until they all kill each other.”. Cu toate că, la prima vedere, scenariştii aleg o potecă deja bătătorită, avem o tuşă inedită ce provine exact din asocierea/paralela cu malaria, atât la nivel de simptomatologie (piele galbenă, afecţiuni cerebrale majore, moarte) cât şi ca mod de transmitere al infecţiei (paraziţii sunt inoculaţi în sângele celui atacat prin intermediul salivei ţânţarului). Revenim în interiorul avionului... prima parte a filmului ar putea fi percepută de fanii Hardcore a genului drept greoaie, lentă şi împănată cu sub-plot-uri inutile întrucât se îngrijeşte de a ne prezenta eterogenitatea ‘faunei’ care populează de obicei un transatlantic (pilotul aflat la ultima cursă, poliţistul încătuşat de escrocul pe care trebuie să îl predea la destinaţie procurorilor francezi, adolescenţii cu fantezii tip ‘sex on a plane’, jucătorul de golf şi nevastă-sa pisăloagă etc.). Nu vă lăsaţi înşelaţi însă de lipsa suspansului (deşi admit faptul că s-ar mai fi putut reduce vreo 10-15’ din acest debut de naraţiune) deoarece obiectivul rămâne acela de a introduce în scenă Zombie-ul primordial care se dovedeşte a fi soţia unuia dintre cercetătorii aflaţi la bord (bântuit de remuşcări şi înecat deja în alcool), scăpată accidental din containerul criogenic în urma intrării aeronavei într-un spaţiu de turbulenţe neobişnuit de violente, un mort-viu care, în prima fază, simte, gândeşte, vorbeşte, îşi recunoaşte consortul şi are memoria afectată doar parţial. Foarte interesant cum aceasta îşi pierde pe parcurs rămăşiţele de umanitate pentru a deveni o particulă amorfă în masa de morţi-vii care, la rândul lor, din momentul infectării, involuează: în etapa de început transmit (ucid şi infectează prin intermediul sângelui) pentru ca să ajungă rapid la nevoia de a se hrăni cu organe şi membre (deşi nu sunt folosite în exces, efectele Gore au, spre final, un rol esenţial). Conştientizarea pericolului la nivelul populaţiei aeropurtate apare abia spre minutul 40 (copilotul, ce a asistat la măcelul din cală: “Bring the plane down right now or we’re all going to die”) când inclusiv schimbarea de curs nu rezolvă nimic atâta vreme cât masivul Boeing 747 are interdicţie de a ateriza pe teritoriul canadian (ordin de la... C.D.C.), iar sistemul de comunicaţii e distrus. Dacă până aici am avut parte de o peliculă îngrijită, curăţel făcută de un cineast obscur, dar intrigantă la început prin lentoarea tempoului, ce beneficiază de o distribuţie rezonabilă (Erick Avari – “Stargate”, “The Mummy”, Raymond J. Barry – “Born on the Fourth of July”, “Training Day”, Dale Midkiff – “Pet Sematary”, Richard Tyson – “The Dead the Damned and the Darkness”, ş.a.m.d.), Scott Thomas declanşează brusc urgia vizuală într-un mod surprinzător (aproape şocant) de inspirat mai ales că ne putem imagina cu toţii că nu este simplu, chiar pentru un amărât de film de serie B, să transformi într-un mod credibil spaţii claustrofobe în cadre pentru aventuri sângeroase şi un Slapstick într-un Action-Comedy antrenant plin de... zombisme (schimbul meu favorit de replici rămâne cel dintre Sky Marshall şi... Federal Marshall: “We’re gonna run low on ammo! How much you got?”/”I’ve five bullets in my gun and a full clip in my pocket. You?”/”I’ve got a full clip in my gun and five bullets in my pocket!”). Cum îi reuşeşte asta regizorului? Adăugând o nouă dimensiune. Poate pare preţios ce am spus însă Thomas lucrează şi pe verticală (nu totul se reduce la acţiunea pe palierul pasagerilor) jonglând cu abilitate pe întreaga secţiune a avionului. Cel puţin cinci scene sunt memorabile: glonţul care penetrează podeaua dinspre cală ucigând stewardesa preocupată să liniştească un pasager, atacul din toaletă (WOW!), zombilica perforată cu o umbrelă ce i se deschide apoi în spatele cefei, mâinile de zombie care răsar pe culoar şi însuşi iconicul Dr. Bennett (Avari) din finalul pe care nu vi-l dezvălui. Dar, staţi liniştiţi, mai sunt destule apariţii inedite: calugăriţa-zombie, mumia-zombie care atacă şi când e cuprinsă de flăcări, bunicuţa-zombie ce muşcă înverşunat cu... proteza, etc. Morţii-vii, deşi au un comportament aparent vampiresc (agilitate, ochii galbeni... apropo de malarie, tipul de sunete emise diferit de mormăiturile convenţionale), aparţin cu certitudine categoriei ‘zombie’ nu doar ca origine dar şi al faptului că: 1.) nu sunt nemuritori, şi 2.) creierul este nefuncţional (cel mai bun exemplu menţionabil este cel a asiaticului incapabil să îşi desfacă centura de siguranţă). Combinaţie între Disaster-Movies atât de la modă pe vremuri (de la “Zero Hour!”-1957 la “Airplane!”, trecând prin... “Airport ‘77”) şi Horror-ul specific morţilor-vii, “Flight of the Living Dead” surclasează imperial “Snakes on a Plane” atât ca execuţie (pentru chiţibuşari avem şi depresurizări, pilot automat, dialoguri cu turnul de control) şi optică (e unul dintre puţinele filme de gen în care nu autorităţile sunt cele vinovate de producerea crizei ba, mai mult, acestea reacţionează în cel mai raţional mod posibil), cât şi din punct de vedere a insistării pe explicarea cauzei infecţiei. Acest film este realmente... de savurat. Pentru cei care vor aprecia “Flight of the Living Dead” le recomand, ca variaţiune light, “QUARANTINE 2: TERMINAL” (2011, USA, r: John Pogue), mai ales că nu mai avem ţânţari ci... hamsteri. Extra: două comentarii audio separate (1. regizorul şi producătorul, şi 2. o echipă de redactori de la IGN.com), gafe, cadre de la filmare. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
19 Martie 2016

SHIELD OF STRAW a.k.a. WARA NO TATE (2013, Japonia, r: Takashi Miike) – Blu-Ray & DVD Set Premium Edition

În ceea ce priveşte splendidul “Shield of Straw” (nu mă interesează faptul că a fost aruncat în tomberon de critica de peste Ocean) voi începe cu verdictul: prolificul şi ecleticul cineast Takashi Miike demonstrează că, fără efort, se poate ridica oricând simultan la valoarea lui David Fincher şi Tony Scott! Mulţi dintre voi, chiar cunoscători a unora dintre filmele sale (“Audition”, “Ichi the Killer”, Crows Zero, “13 Assassins”), veţi ridica din sprâncene la afirmaţia mea şi vă veţi întreba: WTF? Cum să-l compari pe nipon cu legende a showbiz-ului american? In your face, Hollywood, in your face!... Deoarece “Shield of Straw” reprezintă unul dintre puţinele filme a lui Miike pe care scenariştii americani n-ar trebui să lucreze foarte mult pentru a-l transforma într-un remake, într-atât este de occidental prin potenţialul hibrid de blockbuster ce combină acţiunea, drama şi Thriller-ul. Mă voi abţine să particularizez detaliile specific regionale pentru a susţine ceea ce am scris până acum. La scurtă vreme după asasinarea brutală a unei fetiţe de 7 ani, principalul suspect, un tânăr psihopat, dispare fără urmă iar bunicul victimei, un ascet muribund hiper-bogat (avere de peste 100 de miliarde de yeni... dar puteţi pune în loc dolari sau euro), satisit de impotenţa autorităţilor în a-l depista declanşează o vânătoare internaţională promiţând o recompensă de un miliard persoanei care îl va ucide. Cum anunţă acest lucru? Cumpărând (prin mită şi trafic de influenţă) cea mai mare parte a mass-mediei cu acoperire naţională şi prin intermediul unui site sofisticat a cărui servere nu pot fi localizate şi deconectate. Deci, pur şi simplu, legătura sa cu cetăţenii nu poate fi întreruptă. Care este clenciul? Bunicul pune o condiţie menită a-i asigura asasinului disculparea: crima să se petreacă cu acordul oficial a autorităţilor. În acest fel, ‘beneficiarul’ va putea să se bucure în libertate de recompensa primită. În realitate doar un puşti grav dezechilibrat mintal, vânatul se predă unei secţii locale de poliţie după ce însuşi şeful bandei de Yakuza specializată în traficul de carne vie cu imigranţi chinezi care îl adăpostea de ceva vreme încearcă să îl omoare. Pentru a fi adus în viaţă în faţa procurorilor în 48 de ore în Capitală (un Tokyo suprapopulat în care, potenţial, peste 120 de milioane de oameni îi vor capul), o echipă formată din şapte oameni motivaţi oficial de discursuri formale care se bazează pe cuvântul “onoare” este desemnată să se ocupe de operaţiune (Miike nu cade în clişeele aşteptate gen “Cei 7 samurai” şi trimite în forţa din teren doar cinci: doi poliţişti din Divizia de Securitate de la centru, doi reprezentanţi a procuraturii şi un poliţist din partea locului... ceilalţi doi, militarii, urmând să se ocupe de logistică). Absolut niciunul dintre aceste personaje nu este tratat schematic în portretizare ba, mai mult, pe parcursul a mai bine de două ore de film (în care, vă anunţ, mai mult se vorbeşte decât se acţionează), revelaţiile despre fiecare se sedimentează treptat, de la soţia personajului principal, ucisă de un şofer alcoolic care, eliberat, a recidivat la scurt timp rămânând nepedepsit, la femeia aparent dură, dedicată profesiei, ce încearcă să evolueze în carieră în lupta cu misoginismul (“... o candidată pentru conducere dar nimeni nu este pregătit să promoveze o mamă singură.”). Drama bizară, catalogabilă ca “Agatha Christie meets Michael Bay”, începe din momentul conştientizării că nu oamenii obişnuiţi (neantrenaţi, planuri de atac şi arme improvizate, motivaţii emotionale) sunt inamicii cu-adevărat periculoşi ci propriile structuri, cei tentaţi de banii respectivi provenind din rândul forţelor de securitate sau de ordine şi că cei cinci trebuie să privească în jur (sau chiar unul la altul) cu maximă suspiciune în contextul în care, datorită aplicaţiei pe smartphone-uri a bunicului, fiecare kilometru din cei 1200 dintre Fukuoka şi Tokyo este monitorizat şi accesibil oricui. Vorbeam de acţiune mai diluată... nu e chiar aşa, întrucât Miike se joacă ‘Di Granda’ demonstrând cum ar fi putut regiza Bay o scenă din “Furious 7” (camionul cu nitroglicerină intrat ca-n brânză într-unul din cele cinci convoaie diversioniste - duba de transport a pasagerului escortată de zeci de maşini de poliţie - constituite după sabotarea avionului, tactică ce ne e familiară de la “Patriot Games” a lui Phillip Noyce realizat după Tom Clancy în 1992), pentru a trece apoi sec în trenul de mare viteză (Tony Scott – “The Taking of Pelham 1 2 3” şi “Unstoppable”... fără alte comentarii) şi la shoot-out-ul senzaţional filmat în vagoane, ce ne aminteşte de Fukasaku şi de John Woo. Şi apropo de Kinji Fukasaku, patriarhul filmelor cu Yakuza din anii ’70 (“Gamblers in Okinawa”/1971-“Street Mobster”/1972-“Graveyard of Honor”/1975), “Shield of Straw” se constituie într-un tribut deferent adus acestuia de către un cineast care, la rândul său, ne-a lăsat moştenire mai târziu o trilogie memorabilă (“Shinjuku Triad Society”/1995-“Rainy Dog”/1997-“Ley Lines”/1999), şi care a ţinut, printr-o inspiraţie formidabilă, să îl distribuie în rolul acestui ‘Hannibal Lecter Jr.’ (psihopatul imberb) pe Tatsuya Fujiwara din “Battle Royale” (2000/2003) a lui Fukasaku: “I regret. If I knew I was going to get the death penalty, I would have murdered more.”. Practic, întrebarea pe care Takashi Miike o pune obsedant până la exasperarea cinefililor este simplă: merită să protejezi un criminal asumându-ţi costul pierderii a unei mulţimi de vieţi nevinovate? Dar răspunsul vine, în final, din partea... clenciului amintit la debut. Dacă aş fi avocatul diavolului (şi au fost destui care s-au poziţionat astfel) mi-ar fi simplu să desfiinţez “Shield of Straw” (inconsistenţe, neverosimilităţi, exagerări, ş.a.m.d.) mai ales că a avut ghinionul să fie nominalizat la Palme d’Or la Cannes (fapt pe care l-am aflat abia după ce l-am văzut) şi, ca atare, asta a stârnit o răscoală generală din partea intelectualilor frustraţi, indiferent de vârstă, ce continuă să prefere şi să aclameze ‘şedinţele de psihanaliză’ cu caracter snob filmate ca un teatru TV în defavoarea unui film ce conţine o oarecare componentă de entertainment. Să rămână ei cu “Kramer contra Kramer” şi cu fraţii Dardenne... fiecare cu-ale lui. Extra: ediţie apărută doar în Japonia dar disponibilă spre achiziţionare pe Internet şi lecturabilă de aparatele europene, conţine 2 BRD şi un DVD (Making Of, interviuri, scene tăiate, etc.) plus un jurnal cu fotografii de la filmări şi un booklet (inaccesibil ca text dacă nu ştii limba). Tehnic: impecabil.

BIG HERO 6 (2014, USA, r: Don Hall & Chris Williams) – Blu-Ray

Cu toate că a luat anul trecut Oscarul pentru cel mai bun film de animaţie, am evitat “Big Hero 6” o bună bucată de vreme datorită faptului că numele mi se părea completamente neatractiv. Asta până am aflat că e preluat dintr-o serie obscură de comics-uri Marvel inspirată din estetica Pop culture asiatică, publicată într-o serie limitată începând cu finele anilor ’90 şi intrată în atenţia lui Don Hall (“Winnie the Pooh”) după achiziţionarea de către Disney a lui Marvel Entertainment în 2009, când managementul a lăsat libertatea creatorilor din subordine să scociorască prin portofoliul de benzi desenate din arhivă după concepte şi personaje mai puţin cunoscute publicului larg dar cu un potenţial semnificativ de re-inventare şi de re-întinerire pentru marile ecrane. Am folosit cuvântul ‘preluat’ referindu-mă la titlu căci doar la acesta se reduce apropierea dintre povestea tipărită (care a beneficiat inclusiv de o versiune Manga) şi cea animată. Prima are un caracter adult şi se referă la un grup - recrutat la comanda unei asociaţii oculte de industriaşi şi politicieni japonezi (“Giri”) – format din şase super-eroi mutanţi, experţi în tehnologii de vârf (un soi de X-Meni niponi... referirea nu e întâmplătoare atâta vreme cât unul dintre personaje, Sunfire a.k.a. Shiro Yoshida, capabil să zboare şi să genereze fluxuri devastatoare de plasmă, părăsise X-Men pentru a se înrola in X-Corporation). Pentru a evita să intru inutil într-o analiză comparativă, vă dau doar câteva exemple legate de capacităţile... ‘originalilor’: GoGo Tomago se poate transforma într-o sferă de energie capabilă de a călători cu viteze uluitoare, Wasabi-No-Ginger materializează ‘energia Qi’ în cuţite care paralizează duşmanii iar Honey Lemon are o poşetă cu... super-puteri. Americanii nu s-au complicat însă să citească benzile desenate, unii chiar deloc (precum scenaristul Robert L. Baird – “Monsters University” sau co-realizatorul Chris Williams – “Bolt”) şi, cu toate că au păstrat mixul universului vizual SF cu influenţe extrem orientale ce trimit “Big Hero Six” la un “Blade Runner” pentru copii (acţiunea se petrece în... San Fransokyo, plot-ul este centrat în jurul evoluţiei nanotehnologiei iar premiera a avut loc în cadrul Festivalului de film de la Tokyo) au fost preocupaţi să realizeze, în spiritul Disney, un Family-Movie. Orfanul Hiro Hamada este un copil-minune pasionat de robotică ce, la doar 14 ani a absolvit liceul, dar, lipsit de motivaţie pentru a-şi continua cercetările într-un mediu ştiinţific, se complace în a participa la lupte ilegale cu roboţi în miniatură (un soi de bonsai a celor din “Real Steel”). Ambiţionat de fratele său mai mare, Tadashi, creează un tip de nanoboţi revoluţionari care, în cârduri de zeci sau sute de module, funcţionează gregar şi pot lua orice formă posibilă, cu speranţa că va fi totuşi acceptat să studieze în secţia de robotică a universităţii alături de alţi tocilari obsedaţi de Hi-Tech (Gogo – voce: Jamie Chung din “Sucker Punch”, Wasabi – voce: Damon Wayans Jr. din comedia “Let’s Be Cops”, Honey Lemon – voce: Genesis Rodriguez din “Run All Night” şi Fred – voce: T.J. Miller din “Deadpool”). În urma unui incendiu tragic în care Tadashi îşi pierde prezumtiv viaţa alături de mentorul său, Profesorul Callaghan, iar Hiro toti microboţii (cu excepţia unuia), pre-adolescentul deprimat rămâne înconjurat doar de cei patru prieteni şi de Baymax (voce: Scott Adsit din serialul “30 Rock”), un robot rubicond creat de fratele său pentru a deveni... asistent medical. Activarea incidentală a acestuia relevă că o organizaţie misterioasă condusă de un bad-guy ce poartă în permanenţă o mască Kabuki a început să fabrice la nivel de masă “gândăceii” inventaţi de Hiro şi că tinerii sunt nevoiţi să se transforme în super-eroi pentru a anihila potenţialul pericol (inclusiv Baymax, ce aduce cu Totoro a lui Myazaki, căruia i se implantează un microchip cu mişcări de arte marţiale). Spre deosebire de mutanţii din comics-uri, în acest caz totul se bazează pe DIY (armurile, gadget-urile adecvate diverselor competenţe ştiinţifice şi abilităţi atletice). În încheiere: animaţia face parte din categoria suprizelor plăcute prin... inteligenţa conceperii sale, mediul fiind perceptibil mai mult ca o realitate alternativă şi nu ca un SF datorită componentelor vizuale retro (de la stilizarea peisajelor urbane din Haight-Ashbury la ambalajul prietenos de vinilin a lui Baymax) şi a trimiterilor simpatice la “Stargate”, “Kick-Ass”, “Spider-Man”, “Avengers” şi... “Scooby-Doo”, însă marea calitate a lui “Big Hero 6” rezidă în echilibrul pe care scenariştii l-au găsit în abordarea aspectelor morale într-un context consumerist prin inspiratul accent pus pe definirea ‘eroului’ în sine şi nu a... ‘super-eroului’ (simple accesorii fizice care să impulsioneze ritmul actiunii). Foarte agreabil. Extra: scene tăiate, trei mini-documentare care reconstituie evoluţia producţiei de la inspiraţia oferită de comics-ul Marvel la creionarea efectivă a personajelor, scurtmetraj de teasing cu... Mickey Mouse şi încă unul, “Feast”, semnat de Patrick Osborne, recompensat în 2015 cu Oscarul pentru scurtmetraj de animaţie. Tehnic: impecabil.

DRIVE HARD (2014, Canada, r: Brian Trenchard-Smith) – DVD

Fără cele două nume de pe generic (John Cusack şi Thomas Jane), nu aş fi introdus vreodată în lectorul DVD un film cu un asemenea nume inept (să nu vă imaginaţi că are vreo legătură, nici măcar parodică, cu franciza “Die Hard”), produs DTV canadian de duzină filmat în Australia (Queensland) în doar 18 zile şi a cărui scenariu a fost rescris complet în funcţie de programul şi disponibilitatea actorilor contactaţi de-a lungul timpului (iniţial, ar fi trebuit să fie un ‘vehicul’ pentru Jean-Claude Van Damme), ajungând, din perspectiva lui Brian Trenchard-Smith (cineast-cult promiţător în anii ’80 datorită lui “BMX Bandits”-1983 în care Nicole Kidman şi-a făcut debutul la vârsta de 15 ani şi, mai ales, SF-ul New Wave “Dead End Drive-In” din 1986 preferat de Tarantino... pierdut însă ulterior definitiv în masa mercenarilor de serie B şi C), să aspire la statutul de “Midnight Run” exotic. Rezultatul concret? Un avorton cinematografic penibil, execrabil scris, pus în scenă şi interpretat, pe care vă sfătuiesc să îl evitaţi chiar dacă îl primiţi cadou. Bugetul mic nu este o scuză pentru lipsa dinamicii, patetismul scenelor de acţiune (dacă aşteptaţi ceva ‘drive’ mai bine revedeţi orice “Taxi” sau “Transporter” a lui Luc Besson, cât despre ‘hard’, acesta se ridică prin scenariu cel mult la nivelul unor copii de gradiniţă, singurii ce ar putea eventual înghiţi gafe majore precum cea a alternanţei scenelor în care volanul este ba pe stânga ba pe dreapta sau a confuziei dintre FBI-ul american şi Poliţia Federală australiană) sau a încropelii construcţiei narative. Peter Roberts (Thomas Jane – “The Punisher”, “Mutant Chronicles”) este un fost pilot de curse dezabuzat ajuns sub papucul nevestei şi auto-retrogradat ca instructor la o şcoală auto iar Simon Keller (John Cusack – “The Grifters”, “Being John Malkovich”) un super-hoţ internaţional (ce a furat unul din diamantele Coroanei din Turnul Londrei... pe bune?) ce vrea să se răzbune pe ţeparii de gangsteri americani care nu numai că nu l-au plătit pentru jaf dar l-au şi azvârlit fără scrupule în puşcărie. Keller, dependent de ţigara electronică şi de o şapcă de piele ce îi dă un aspect caraghios, are ca obiectiv să îşi recupereze prejudiciul de la o bancă australiană folosită de ‘băieţii răi’ pentru spălarea banilor şi are nevoie în aventura sa de un şofer abil ca şi companion care să îl scoată din situaţii nasoale (în care maşinile au, confortabil, cutii automate de viteză iar nimeni nu pare a şti cu precizie în ce direcţie trebuie să îndrepte arma). Sub acoperirea de simplu client, îl răpeşte pe Roberts (“You didn’t hire me, you kidnapped me.”) şi, prin ricoşeu, din ostatic îl metamorfozează pe acesta în ochii opiniei publice în complice după care, în timp, relaţia lor evoluează într-o camaraderie absolut neverosimilă. În ciuda unei premize potenţial consumabile totul se transformă într-o nefericită serie de... ‘bla, blaa, blaah’-uri lipsite de condimente, din care singura replică amuzantă o constituie observaţia lui Cusack adresată lui Thomas Jane când şoferul nefericit vrea să se denunţe singur FBI-ului (la telefon): “You suck as an actor”. În esenţă, pe actori îi doare în cot de roluri şi nimeni dintre realizatori nu pare să ştie ce vrea de la “Drive Hard”: să fie o comedie cu accente emoţionale (relaţia lui Roberts cu familia), un Actioner amuzant (un Buddy-Movie construit pe tandemul de vedete) sau un Thriller dinamic (consorţiul mafiot - politia coruptă - dizidenţii din organizaţia subterană)? Niciunul dintre acestea... ci doar o combinaţie nesărată de ingrediente aruncate aleatoriu într-o ciorbă leşinată pe care s-au cheltuit (voit) foarte puţini bani pentru maximizarea eventualului profit. Concluzie: recomandarea mea este să vă readuceţi aminte de “The Driver” a lui Walter Hill din 1978 şi să ignoraţi complet “Drive Hard”. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
12 Martie 2016

SHORT NIGHT OF GLASS DOLLS a.k.a. LA CORTA NOTTE DELLE BAMBOLE DI VETRO (1971, Italia/Iugoslavia/Germania de Vest, r: Aldo Lado) – DVD

Aflând că mi-am propus să revizitez unul dintre Horror-urile italiene de referinţă a anilor ’70 (“L’ultimo treno della notte”-1975), bunul meu prieten Relu Călin, un obsedat de ‘bucătăria’ cinematografică din Cizmă, mi-a sugerat că a venit totuşi momentul să văd şi filmul de debut a lui Aldo Lado, cineast pe care eu l-am descoperit abia în 1990 prin intermediul straniului său “Ritual of Love” a.k.a. “Rito d’amore”, un film non-canibal în ciuda faptului că a fost inspirat de celebrul caz al studentului japonez Issei Sagawa care, în 1981, la Paris, victimă a unei pasiuni bolnave şi-a ucis colega olandeză, după care a violat cadavrul, l-a ciopârţit şi a mâncat din el... pentru a-i absorbi energia. Recomandarea a fost una excelentă căci am descoperit o peliculă cu totul ieşită din comun, aparent etichetabilă drept un Giallo de pluton, în fapt o metaforă ambiţioasă care depăşeşte semnificativ sfera purului consumerism întrucât are ca protagonişti “vampiri” ce supravieţuiesc în umbra regimului comunist prin ritualuri oculte bazate pe... sânge tanăr (veţi înţelege în rândurile de mai jos de ce am utilizat ghilimelele). Povestea (scenariul îi este atribuit tot lui Aldo), ce evită inspirat să îşi piardă din consistenţă prin inutile divagaţii cu caracter politic (mai mult, trebuie subliniat că “Short Night...” nu este nici Horror nici Slasher, menţinându-se în parametrii unui Thriller de atmosferă), se consumă într-o Pragă a cărei Primăvară se terminase, populată de cetăţeni animaţi în majoritate covârşitoare de spiritul rezistenţei non-violente. Un măturător şi un handicapat lipsit de picioare descoperă într-un parc trupul unui bărbat care, odată transportat la spital, este declarat decedat în urma unui posibil stop cardiac şi trimis direct într-unul din congelatoarele morgii. Doar că acesta, Greg Moore, corespondent de presă american, nu este mort, iar corpul său dă semne vitale vagi care contrazic rigor mortis-ul şi mai mult, deşi imperceptibil pentru cei din jur, mintea sa continuă să funcţioneze în ciuda stării fizice pseudo-cataleptice (avem o referinţă în cinematografie în episodul “Breakdown”-1955 din seria “Alfred Hitchcock Presents” cu Joseph Cotten în rolul omului de afaceri paralizat în urma accidentului de maşină, incapabil de a comunica şi care este considerat a fi mort). De aici, în paralel cu eforturile de resuscitare conduse de prietenul său cu studii la Moscova, doctorul Ivan (amiciţie legată în tinereţe, la Paris)... “We might reanimate him.”/”Prove it, Comrade!”, naraţiunea se construieşte retrospectiv prin prisma recuperării amintirilor de către mecanismele conştientului lui Moore. Acesta, un jurnalist pasionat de meserie, înconjurat de colegi mişto (dezesperat de amorezata de el Jessica şi bon viveur-ul pragmatic Jacques), cu o iubită super-sexoasă de prin partea locului, Mira (a cărui vis... firesc este să plece cu Greg în Occident) şi nenumărate relaţii în high-life-ul praghez (influentul Valinski), nu are motive să se plângă de viaţă. Asta până când prietena se volatilizează misterios într-una din nopţi dintre aşternuturi, iar el se lansează într-o anchetă în care se loveşte de obtuzitatea autorităţilor, de teama de a vorbi a populaţiei şi de reticenţa bruscă manifestată de oligarhia fosilizată (Jacques: “Everyone there is a dead head who play around with other things besides quartets.”), într-o atmosferă apăsătoare (“There is good and evil in crime. They are not separate.” susţine în seră savantul ce ‘torturează’ o roşie pentru a-i demonstra... sensibilitatea) ce trimite la “Puppet on a Chain” a lui Alistair MacLean şi care îl conduce pe Moore spre scoaterea la iveală a unei serii întregi de dispariţii de tinere pe parcursul ultimilor ani, neelucidate vreodată de către poliţie. Când se apropie prea mult de adevăr (ocultul ‘Club 99’), protagonistul este... “buried alive by the establishment”, un establishment a cărui ‘măduvă umană’ străveche transcende impasibil schimbările istorice, fie acestea de natură politică, economică, socială sau spirituală, fiind animată în continuare de trei “perfuzii”: puterea, autoritatea şi controlul. Interesant în acest film care iniţial, ar fi trebuit să se numească, ne-comercial, “Malastrana” (după numele cartierului aristocraţilor de etnie germană şi italiană stabiliţi din Evul Mediu în Praga, Malá Strana), este modul în care cineastul alege să îşi transmită mesajul: elita conducătoare dirijează destinele umanităţii (are filiale în toate marile metropole) şi îşi conservă vitalitatea prin intermediul sângelui tinerilor, indiferent că acesta este obţinut în războaie etichetate public drept legitime sau prin sacrificii orgiastice pe altare păgâne (de aici trimiterea mea de la început la... vampirism). Un extras din monologul ideologului filialei Clubului 99 de la Praga (ce aminteşte vizual de reprezentările lui Kenneth Anger şi de universul mistic a lui Aleister Crowley) însumează pericolul social şi politic de care Aldo Lado vrea să ne avertizeze: “We must enslave the free to preserve our powers. We need the young to keep us alive. They must become like us, they must think as we do. And those who rebel must be sacrificed.”. Vă rog frumos, faceţi un exerciţiu în propria imaginaţie şi suprapuneţi acest text peste contextul actual politic dâmboviţean... dacă nu vor apare similitudini înseamnă că eu sunt cel care nu m-am făcut înţeles. Închei sumara ‘disecţie’ a filmului cu cel mai important simbol utilizat de Lado ca fir director pe parcursul naraţiunii: fluturele (prezent încă de la început din tabloul oferit cadou de către Mira lui Moore). Fapt ştiinţific: în ciuda aripilor ample şi foarte frumoase, fluturii nu zboară dacă temperatura generală scade sub 27 de grade. În vremurile reci, încearcă să se poziţioneze cu aripile strânse faţă de soare astfel încât temperatura corpului lor să ajungă la 40° şi astfel, să poată să se mişte... cu alte cuvinte, oricât ar fi de atrăgător şi decorativ, fluturele nu înseamnă nimic fără soare. Iar insectarul din anticamera filialei pragheze a Clubului 99 sugerează destul de multe despre raportul între etern şi efemer (posibilă interpretare: imuabil-sacrificabil). Dincolo de muzica legendarului Ennio Morricone (orchestra e dirijată de Bruno ‘Caligula’ Nicolai), compozitor faţă de care Aldo Lado se arată extrem de deferent (“He comes up with ideas even before the film has been shot.”) ce asimilează şi înglobează într-un tot unitar nesperat de bine efectele sonore (realizate sub coordonarea lui Romano Pampaloni, inginer de sunet favorit a lui Dario Argento), mai trebuie remarcată distribuţia eclectică ce conţine o combinaţie de talente, mai puţin uzuală pentru un simplu Giallo. Greg Moore este interpretat de francezul Jean Sorel (Pierre din “Belle de Jour” a lui Luis Buñuel şi medicul văduv din “One on Top of the Other” a lui Lucio Fulci), care l-a înlocuit în ultimul moment pe favoritul regizorului, actorul italian Mario Girotti, mai cunoscut cinefililor ca... Terence Hill (agentul său a refuzat rolul datorită finalului lipsit de happy-end). Greu de imaginat cum ar fi fost perceput această anti-comedie cu partenerul lui Bud Spencer ca... mort-viu. În rolul Mirei o avem pe newyorkeza Barbara Bach, ulterior devenită Bond-Girl în “The Spy Who Loved Me”-1977 (Aldo avea să mai aibă de-a face cu actori asociaţi cu franciza 007 în al doilea său film, “Who Saw Her Die?” a.k.a. “”Chi l’ha viste morire?” din 1972, în care i-a distribuit pe George Lazenby, însuşi James Bond în “On Her Majesty’s Secret Service”, şi pe Adolfo Celi, Largo din “Thunderball”). Jacques este întrupat de prolificul actor de teatru şi film de origine elveţiană Mario Adorf ce, până la colaborările ulterioare cu Volker Schlöndorff (“Onoarea pierdută a Katharinei Blum”, “Toba de tinichea”) şi Rainer Werner Fassbinder (“Lola”), intrase deja în istoria cinematografiei cu portretizarea memorabilă a criminalului în serie din epoca naţional-socialistă Bruno Lüdke (peste 50 de crime în 15 ani) din filmul lui Robert Siodmak “Nachts, wenn der Teufel kam” a.k.a. “The Devil Strikes at Night”, iar Jessica de actriţa suedeză Ingrid Thulin deopotrivă cunoscută pentru cele nouă filme a lui Ingmar Bergman în care a apărut, dar şi pentru rolurile din “The Damned” a lui Luchino Visconti (vezi Video Vault-ul din 16 noiembrie 2013) sau “Return from the Ashes”, Thriller-ul lui J. Lee Thompson din 1965. În fapt, singurul italian cu un rol esenţial în film (cel a lui Valinski) este Jose Quaglio, remarcat de Aldo Lado (pe atunci doar asistent de regizor) pe platourile de filmare de la “Conformistul” lui Bertolucci, care avea să mai lucreze în timp cu Giuliano Montaldo, Lucio Fulci şi Bernardo Bertolucci. “Short Night of Glass Dolls” este un film ce merită... descoperit. Extra: interviu interesant de 11’ cu Lado (“Strange Days of the Short Night”). Tehnic: bun. Observaţie destinată colecţionarilor: după ceva ‘arheologie’ home-cinema, am descoperit că există în circulaţie o ediţie remasterizată pe Blu-Ray, apărută sub egida austriecilor de la “Camera Obscura”, care arată foarte bine şi conţine o mulţime de bonusuri ‘to kill for’ ce însoţesc filmul pe un DVD separat (doar câteva exemple: un material de 97’(!), “Czech Mate”, în care cineastul îşi trece în revistă întreaga carieră, comentariul audio a lui Jürgen Drews - interpretul piesei de final, “The Short Night of the Butterflies”, şi două documentare inedite, unul susţinut de monteurul Mario Morra (“Cutting Glass Dolls”),iar celălalt de Edda Dell’Orso, vocea utilizată de Ennio Morricone în aranjamentele compoziţiilor sale din peste 30 de coloane sonore de film). BRD-ul prezintă un inconvenient (în afara celei în germană, conţine doar versiunea în italiană) însă acesta poate fi considerat minor atâta vreme cât sunt disponibile subtitluri în limba engleză. Pentru o simplă vizionare însă, vă recomand să rămâneţi la ediţia pe DVD scoasă de “Blue Underground” la care am făcut referire în acest text.

NIGHT TRAIN MURDERS a.k.a. LAST STOP ON THE NIGHT TRAIN a.k.a. L’ULTIMO TRENO DELLA NOTTE (1975, Italia, r: Aldo Lado) – Ediţie “88 Films”/Blu-Ray

A analiza după 40 de ani acest Horror absolut feroce (foarte, foarte greu de vizionat, chiar şi de către consumatorii avizaţi a genului) şi eficace (lipsa ruperilor de ritm inutile sau a umorului gratuit este evidentă) prin prisma etichetei puse la vremea sa de ‘replică europeană’ la “The Last House on the Left” - 1972 mi se pare simplist şi pueril căci, dincolo de similitudini cu caracter embrionar (după “La polizia sta a guardare” din ’73, producătorul de Western-uri Spaghetti Roberto Infascelli, cel care a generat povestea, se visa şi un mare scenarist), odată proiectul intrat pe mâna lui Aldo Lado a ajuns cu totul altceva. Nu îmi este deloc frică de acuzele de spoilere pe care le voi releva în acest text (inclusiv finalul filmului!) dintr-o raţiune simplă: veţi vrea să îl vedeţi sau... nu. Punct. Nu există cale de mijloc datorită verosimilităţii aproape absurde a unei construcţii narative gândită de fapt ca o metaforă socială de o brutalitate rareori întâlnită, chiar în peisajul Horror-ului consumerist de pe Bătrânul Continent. Practic, Aldo suprapune obsesiile sale pentru segregarea socială şi diferenţele din instrumentarul de manipulare pe fiecare palier (upper-middle-low class), într-un microunivers crâncen de realist construit... făcând astfel o analiză comparativă cu filmul lui Wes Craven completamente superfluă. “Sunt filme ce exacerbează violenţa şi astfel o încurajează, dar eu cred că în cazul acestui film, violenţa reprezintă o problemă, iar el transmite teama de violenţă” spunea cineastul în contextul unui dialog despre coabitarea violenţei şi non-violenţei în societatea modernă, într-un interviu video (asociat ca bonus pe una dintre primele ediţii apărute pe DVD sub titlul “Riding the Night Train”). Traducerea citatului, în acest caz, este una aproximativă. Ca temelie narativă, filmul pare doar un Horror de consum (interzis mult timp în UK, a fost disponibil în versiune necenzurată abia în... 2008!): Margaret Hoffenbach (Irene Miracle, ce avea să câştige în 1979 Globul de Aur pentru rolul din “Midnight Express” a lui Alan Parker) şi Lisa Stradi (Laura D’Angelo şi ea la debut), studente la München, aleg să plece în ajun de Crăciun cu trenul spre Verona pentru a petrece câteva zile luminoase de vacanţă cu părinţii celei din urmă doar că nu vor ajunge la destinaţie în urma abuzurilor oripilante a unui tandem de pierde-vară iresponsabili ajunşi întâmplător în preajma lor. Am spus că ‘pare doar un...’ deoarece “Night Train Murders” are o structură foarte bine gândită (în ciuda inconsistenţelor din scenariu şi a sincopelor intervenite în ritm, imputabile, pe bună dreptate, cineastului), cea a unui triptic în care “balamalele” ce leagă componentele sunt furnizate în primul rând de muzica atipică a lui Ennio Morricone care construieşte trei tablouri cu o identitate muzicală diferită, centrate în jurul unui singur instrument ce apare în film... muzicuţa. În fapt, avem de-a face cu o compoziţie simfonică a cărei complexitate este greu detectabilă datorită unei discreţii căutate, create având muzicuţa ca pion esenţial, în a releva solitudinea individului (frustrări reprimate, aspiraţii futile, vise neîmplinite) în raport cu mediul şi clasa socială din care face parte şi căreia îi este tributar. Trebuie să admiteţi că opţiunea lui Morricone (indusă oarecum de Lado, care îşi dorea ca unul dintre personaje să cânte la un instrument) este una neconvenţională pentru un Horror care se petrece în centrul Europei. Mai mult, deschiderea şi închiderea cercului narativ cu piesa “A Flower’s All You Need” în interpretarea lui Demis Roussos a fost tot sugestia legendarului compozitor italian. Primul tablou: ierarhizarea în piramida socială, sugerată prin urmărirea independentă a destinelor protagoniştilor care se îmbarcă în acelaşi tren. Clasa de jos – tandemul de borfaşi (Flavio Bucci – “Property Is No Longer a Theft” - 1973 al lui Elio Petri, “Suspiria” - 1977 al lui Dario Argento, şi Gianfranco De Grassi – “La chiesa” - 1989 al lui Michele Soavi) cu un comportament anarhic şi rebel urmărit din centrul Münchenului unde jefuiesc un Moş Crăciun alcoolic până la gară (tăiatul din amuzament a hainei de blană a unei femei ce emană ca look... avuţie) şi până la urcatul de nevoie în tren. Fără bilet, pendulează continuu printre vagoane. Manifestările lor violente ţin pur de instinct şi de impulsurile de moment. Clasa de mijloc – fetele lipsite de griji, vesele şi dispuse să flirteze cu necunoscuţi, susţinute financiar de părinţi iubitori care, deşi nu fac parte din protipendada ‘certificată’, sunt suficient de înstăriţi încât să le asigure o tinereţe idilică, reprezentaţi de cuplul Stradi, doctorul şi soţia sa (interpretaţi de veteranii Enrico Maria Salerno, regizorul “Anonimului veneţian”, cu roluri importante în “Casanova 70” al lui Monicelli şi “The Bird with the Crystal Plumage” al lui Argento şi respectiv, Marina Berti – Eunice din “Quo Vadis” din 1951), care sunt excesiv de formalişti şi de politicoşi inclusiv în discuţiile lor intime despre un posibil divorţ). Margaret şi Lisa au bilet, dar nu au loc şi stau în picioare în capătul culoarului, sunt simbolic plasate între două lumi, boeme ca spirit între legitimitatea unui statut social ce poate fi cumpărat şi existenţa (pentru ele aventuroasă şi deci, interesantă) a celor fără de resurse. În mod naiv, ele cred că pot pendula între acestea... fără obligaţii sau consecinţe (ce încep să apară aproape imediat după eroarea de a-i proteja pe călătorii clandestini). Sunt completamente neobişnuite cu violenţa întrucât... sunt bine crescute în mediul burghez. Clasa de sus – Anonima ‘doamnă din tren’ ce se îndreaptă spre o destinaţie neprecizată (Macha Méril – “Une Femme Mariée”/1964/Jean-Luc Godard, “Belle de Jour”/1967/Luis Buñuel, “Profondo rosso”/1975/Dario Argento), femeie sofisticată, cultivată şi cu gusturi alese (inclusiv în materie de shopping bavarez) cu loc la clasa 1 într-un mediu intelectual plin de preţiozitate în care se dezbate faptul că filosofia şi religia nu mai înseamnă nimic în zilele noastre şi am ajuns în pragul anarhiei. Aldo Lado se joacă simbolic în a reprezenta metaforic esenţa visceral-putredă a “ruling class”-ului, dincolo de respectarea cu dezgust a convenţiilor plebee, într-un tren ce finalmente avea să fie oprit datorită unui posibil... atentat cu bombă, baleind tematic între diversele compartimente (în afara celui în care se află ‘Doamna’, printre altele, avem unul cu septuagenari nostalgici după naţional-socialism şi altul plin de preoţi catolici în care privirea scârbită a înaltului prelat îndreptată spre conductorul care are o solicitare ‘pământeană’, cea de a-i arăta biletul, este elocventă). În esenţă, avem cinci personaje de facturi diferite a căror portrete se conturează relativ bine şi a căror destine se întrepătrund spre actul 2 începând cu asaltul sexual din buda trenului a unuia dintre bagabonţi asupra madamei aristocrate... căreia îi face plăcere (asociat ulterior cu incidentul violent cu reprezentantul căilor ferate). Până să trecem mai departe, trebuie să menţionez al doilea tip de “balamale” care leagă tripticul: sexul, deoarece joacă un rol important şi în prima parte a filmului prin aruncarea în faţa cinefililor a unor piese de puzzle pe care aceştia trebuie să îl asambleze spre final. Firesc, datorită vârstei şi mediului din care provin, cei doi rebeli fără cauză sunt atraşi atavic de orice purtătoare de ţâţe (au însă comportamente radical diferite... intro/extravertit), despre tinere aflăm că una (fata doctorului italian) este virgină iar cealaltă (nemţoaica, mai frivolă) e la început de drum în ceea ce priveşte experienţele sexuale, iar ‘doamna’ este bântuită de fantezii bolnăvicioase din moment ce ţine în poşeta ‘de firmă’ o colecţie de fotografii pornografice. În tabloul principal, consumat noaptea la frontiera dintre Austria şi Italia, prin schimbarea trenului, într-o dominantă albastră (anunţată subtil încă din prima parte prin cromatica de detaliu legată de accesoriile vestimentare, reclamele din mediul urban, ş.a.m.d.) menită a amplifica senzaţia de claustrofobie (tendinţă întâlnită acum curent în cinematografie fie că vorbim de cea scandinavă sau de Michael Mann), Aldo Lado renunţă - cu puţine excepţii - la orice altă inferenţă umană concentrându-se aproape exclusiv pe cele cinci personaje puse conjunctural faţă în faţă. ‘Doamna din tren’, prin exerciţii şi jocuri de manipulare lipsite de sofisticare (nici nu are nevoie de prea multe eforturi dată fiind capacitatea intelectuală redusă a subiecţilor) se serveşte de amărâţii din subsolul societăţii pentru a-şi satisface proprii demoni iar cele două tinere sunt victimele unui sacrificiu de o violenţă aproape insuportabilă pe care cineastul îl construieşte ritualic, de la stingerea lumânării (improvizata masă de Crăciun), trecând prin voyeurism (“Now, watch us”), fetişism (muzicuţistul narcoman şi şuviţa de păr de virgină) pentru a ajunge la abuzuri sexuale extreme din zona “rape porno” (‘Peeping Tom’-ul pervers, simbol a unei societăţi ce ar vrea să profite, dar simultan, să şi ignore, interpretat de Franco Fabrizi, unul dintre actorii favoriţi a lui Fellini), până la scena înfiorătoare a deflorării fecioarei cu briceagul. Poate părea straniu ceea ce susţin însă tabloul al treilea, cel a răzbunarii, este cel mai disconfortabil pentru spectator deoarece aduce coşmarul în realitatea cotidiană, ce se consumă în lumina zilei. Cei trei criminali coboară grăbiţi în prima haltă unde primesc în mod inocent adăpost chiar din partea... părinţilor Lisei. Suntem introduşi într-o atmosferă apăsătoare ce aminteşte inevitabil de “Portocala mecanică”, capodopera lui Stanley Kubrick din 1971, mai precis de scenele legate de revenirea lui Alex (Malcolm McDowell) în casa paralizatului scriitor Alexander (Patrick Magee), în care bunăvoinţa se transformă în îndoială, îndoielile în suspiciuni iar suspiciunile în certitudini (sau nu), finalizate cu represalii ucigaşe din partea tatălui care acţionează metodic şi... clinic. Am pus în paranteză ‘sau nu’ căci singura supravieţuitoare ce scapă de responsabilitate ascunzându-se din nou sub masca respectabilităţii (gestul ridicării din prima parte şi a lăsării în final a voalului de dantelă neagră pe chipul fals-angelic are o semnificaţie esenţială) este reprezentanta upper-class-ului şi a cinismului extrem. Nu simt nevoia să adaug mai multe. Repet, “Night Train Murders” nu face parte din categoria filmelor uşurele şi e decizia voastră dacă ţineţi cu tot dinadinsul să îl vedeţi sau nu. Extra: două documentare având-o ca protagonistă pe Irene Miracle (“Strangers On A (Late Night) Train” şi “Further Adventures in Italy”). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
05 Martie 2016

GOTHIC (1986, UK, r: Ken Russell) - DVD

Sictirit pentru vecie de experienţa hollywodiană, Ken Russell a revenit pe Bătrânul Continent unde îşi reia activitatea în anii ’80 cu o adaptare destinată televiziunii (1985), finanţată de austrieci şi filmată la Opera de Stat din Viena, a operei “FAUST” a lui Charles Gounod cu Ruggero Raimondi în rolul lui Mefisto, tenorul mexican Francisco Araiza în cel a lui Faust şi soprana cehă Gabriela Beňačková ca Margareta, nu mai puţin controversată datorită nu numai distorsionării majorităţii personajelor cât, mai ales, prezentării eroinei ca... o călugariţă care nu obţine mântuirea ci aude sunetul unei... ghilotine, în contradicţie cu semnificaţia sugerată de textul lui Goethe: “Tot ce este vremelnic e numai simbol, ce este chip îndoielnic aici s-a împlinit, nespusul deplinul izbândei, etern femininul ne înalţă în zare” (traducerea îi aparţine lui Lucian Blaga, republicată de Humanitas în 2015). Cu excepţia renunţării voite la “Noaptea Valpurgiei” (inclusiv baletul aferent), atracţia cineastului pentru subiect nu e foarte greu de înţeles sau de urmărit (suicidalul Faust ce blamează în egală măsură ştiinţa şi religia, Mefisto care le cântă sardonicul “Viţelul de Aur” maselor matolite... la propriu, îndoielnica securitate oferită de lăcaşul sfânt în faţa asaltului Satanei, scena în care călugăriţele îşi întind mainile printre zăbrelele gardului spre corpul lui Faust ce aminteşte indubitabil de “The Music Lovers” şi apoi de “Valentino”), ba, mai mult, face ca următorul său proiect, “Gothic”, să fie perceput ca firesc în propria filmografie (resuscitarea morţilor, pactul cu forţe oculte, moartea pruncului) întrucât aşează (prin scenariul debutantului Stephen Volk, ulterior mai cunoscut pentru “The Guardian” regizat de William ‘The Exorcist’ Friedkin) naşterea nuvelei “Frankenstein”, scrisă de Mary Shelley şi publicată în 1818, pe premisa tarelor psihice dobândite în urma pierderii sarcinii de către aceasta... dar şi a unui mediu boem care, în acest caz, nu mai este îmbătat cu vin ca în “Faust” ci cu laudanum, tinctura de opiu făcută celebră de Paracelsus, mult mai solubil în alcool decât în apă, folosit pe scară largă în Romantism dar şi în epoca Victoriană (ce acoperă împreună aproape un secol de cultură occidentală), inclusiv pentru dureri menstruale şi prevenţia... bolilor infantile. Ken Russell, în opinia mea, îşi construieşte în acest caz viziunea plecând de la poemul “Darkness” a Lordului Byron, înfăţişat ca un un proto-Tommy, icon Pop urmărit de fani cu fervoare precum George Clooney acum, în vila sa de pe malul lacului Como: “... The waves were dead; the tides were in their grave,/The moon, their mistress, had expir’d before;/The winds were wither’d in the stagnant air,/And the clouds perish’d; Darkness had no need/Of aid from them – She was the Universe”. La prima vedere, “Gothic” poate fi perceput simplist de către consumatorii mai puţin antrenaţi ca un Horror banal a cărui acţiune se desfăşoară pe parcursul a 24 de ore (în realitate a fost vorba de minimum trei zile): poetul Percy Shelley (prezentat la rândul său ca un sex-simbol vânat oriunde se duce de groupies în călduri), împreună cu viitoarea sa soţie Mary (Natasha Richardson, la debut pe marile ecrane) şi cu sora vitregă a acesteia, Claire, ajunge în vara lui 1816 (“anul fără vară” pentru întreaga lume ce îndura anomaliile geoclimatice generate de erupţia vulcanului Tambora din Indonezia) la Villa Diodati de pe malul lacului Geneva unde Lordul Byron (Gabriel Byrne, pur şi simplu perfect în rol) se refugiase în urma scandalului de incest şi adulter legat de Lady Caroline Lamb (cea care, pentru a-l descrie, avea să inventeze o sintagmă perpetuată şi în zilele noastre... “mad, bad and dangerous to know”), însoţit doar de prietenul şi medicul personal, John Polidori (Timothy Spall). Găzduiţi pentru o noapte în imensul conac (populat doar de încă vreo doi-trei servitori), din plictiseală (dar şi datorită furtunilor puternice care l-a sechestrat în interior), trioul îmbibat cu opiu se lasă seara antrenat într-o şedinţă comună de lectură a unor poveşti cu fantome asezonată cu una ocultă de invocare a spiritelor (replica sardonică a lui Byron/Byrne este relevantă: “Let us live and love, so that the people would say the Devil as well as God is an Englishman.”) ce face parte dintr-un joc/concurs având ca miză finală generarea unor idei personale de istorisiri ‘gotice’, bazate pe experienţele, gândurile (dar mai ales temerile) individuale. În urma acestei întâlniri se vor naşte în acest conclav Romantic două scriituri esenţiale pentru cultura Pop modernă, “Frankenstein” (Mary Shelley) şi “The Vampyre” (Dr. Polidori). Dincolo de aparent superficiala joacă de-a v-aţi ascunselea, Ken Russell creionează în fundal un studiu psihanalitic centrat pe copilărie şi pe esenţa/natura vieţii şi aici ajungem la ‘aluatul’ istoric real ce i s-a părut interesant de modelat şi de reinterpretat: Byron (complexat de mic datorită piciorului diform şi a avansurilor sexuale făcute de adulţi cu tendinţe pedofile din cercul apropiat familiei, precum Lordul Grey), Percy Bysshe Shelley (caracter hipersensibil ce avea să fie marcat pe viaţă de hărţuielile şi posibilele abuzuri sexuale din primii săi ani în colegiul Eton, atacuri ce primiseră şi o poreclă născută de ţipetele înebunitoare a preadolescentului când hainele îi erau smulse de pe trup de către colegii mai mari... “Shelley-bats”), Mary Wollstonecraft Shelley (moartea prematură a fetiţei concepute cu Percy după ce propriul tată, filosoful şi analistul politic William Godwin, a renegat-o), John William Polidori (provenind dintr-o familie numeroasă de emigranţi italieni cu o credinţă în Catolicism care a frizat bigotismul) şi Claire Mary Jane Clairmont, jolly-joker-ul feminin lipsit de creativitate dar plină de pasiune carnală, a cărei fiică, rezultată din concubinajul din acea vară cu Byron, Allegra, avea să fie predată în grija tatălui (complet neinteresat de destinul ei) la mai puţin de doi ani de la naştere şi va muri la vârsta de cinci ani într-o abaţie catolică. Ajungem astfel la personajele lui Russell, ce reuşeşte să evite caricaturalul în favoarea amplificării laturii întunecate (chiar şi, sau mai ales, în cazul virtuoasei şi inocentei Mary): Byron este un adult satisit care a învăţat să îşi asume propriile handicapuri (fără a le ignora sau a le exhiba) ce contrabalansează cinismul înclinat spre morbid generat de complexe cu teribilisme perceptibile ca imature, Polidori şi ale sale iubite lipitori e definit prin intermediul înclinaţiilor sale homosexuale şi masochist-religioase (pare mai degrabă un groupie masculin, aspirant la calităţile modelului său) ca “an obscene Italian doctor raised by the Benedictines who turns to sin and buggery” şi sfârşeşte tragic cu crucifixul de gât, Mary, în ciuda principiilor sale dobândite în urma educaţiei radicale, nu este scutită de fantezii sexuale (sugestiile Porno oferite implicit prin răsfoirea cărţii la lumina şemineului, asaltul Lordului din sala de biliard), Claire reprezintă un simbol a libertinismului inconştient şi netemător de consecinţe (pentru care nu există nimic ‘sfânt’ şi plăteşte în final preţul) iar Shelley (Julian Sands, un actor carismatic şi efervescent, din păcate pierdut apoi în ‘tranziţia’ către noul mileniu) ni se înfăţişează ca un dependent de opiu visător cu o considerabilă doză de idealism ce pendulează seren între artă, ştiinţă, alchimie şi ocultism care îl iubeşte pe Byron (vezi sărutul ‘bărbătesc’ pe ceafă din scena cu “forget your women”) pentru că “he practises something in we believe too... free love!”. “Gothic” nu este un film mai presus de orice critică şi asta, în mare parte datorită ambiţiei excesive a cineastului de a-şi impune viziunea prin inserarea unor ‘tablouri’ vizuale care subliniază abordarea păgână, eclectică şi tributară erotismului (simboluri falice omniprezente, de la penisul metalic a spiritului ce animă armura medievală la păstaia uriaşă pe care o decojeşte servitorul în bucătărie, apoi marioneta hindusă dansatoare din buric, fantasma sânilor cu ochi, mulsul caprei şi apariţia în altă împrejurare a ţapului, ş.a.m.d.) ca dominantă graduală faţă de obsesivul alb imaculat, însă, cu certitudine, rămâne unul dintre titlurile ce merită a fi reconsiderate mai ales că, fără să abdice o clipă de la propriile opinii, concluzia pe care o insinuează Russell în subconştientul spectatorului nu are cum să fie una luminoasă: “Perhaps God, like us, wants to destroy his creatures before they destroy their creator.” (Mary)... “But God is already dead!” (Percy) în asociere cu mult mai impulsiva declaraţie: “We are the Gods now. We have dared to call ourselves ‘creators’!”. O menţiune de final legată de coloana sonoră: muzica este semnată de excentricul artist New Wave expert în sintetizatoare Thomas Dolby şi merită amintită prin stranietatea combinaţiei de partituri interpretate la instrumente clasice (fie acestea compoziţii originale, din repertoriul folcloric sau cel cult, a lui Domenico Scarlatti de exemplu) cu inovaţii electronice (teme melodice şi sunete disonante suprapuse peste cele preluate în priză directă). Extra: zero. Tehnic: foarte bun (ediţia distribuită în Europa de MGM).

SALOME’S LAST DANCE (1988, UK/USA, r: Ken Russell) - DVD

Cel din urmă film, ‘ultimul dans’ a lui Ken Russell cu... iz de Biopic destinat cinematografelor (nu includ aici, din lipsă de spaţiu, producţiile ulterioare din anii ’90 destinate exclusiv televiziunii precum “Prisoner of Honor”-1991, ce marchează colaborarea finală a cineastului cu Oliver Reed şi are ca subiect afacerea Dreyfus cu... Richard Dreyfuss în rolul Colonelului Picquart, “The Secret Life of Arnold Bax”-1992, dedicat faimosului creator britanic de poeme simfonice (inspirant pentru Russell tocmai datorită faptului că, în secolul XX, s-a delimitat categoric de Serialismul lui Arnold Schoenberg în favoarea unui post-Romantism neînţeles de mulţi), “The Mystery of Dr Martinu”-1993, construit... freudian pe biografia prolificului compozitor ceh inspirat de Stravinsky Bohuslav Martinů, “Mindbender”-1996 despre cel mai celebru mediu şi iluzionist contemporan, Uri Geller... în care Terence Stamp joacă rolul omului de ştiinţă american care, în anii ’70, îl prezintă publicului de peste Ocean). Stop cu divagaţiile, să revenim la Salomeea şi la Oscar Wilde, unul dintre admiratorii declaraţi (alături de Isadora Duncan, Bertrand Russell şi Thomas Hardy) a lui... Percy Shelley, care îl studiase la Trinity College din Dublin pe Pre-Rafaelitul poet Dante Rossetti (nepot a Dr. Polidori) şi a cărui iubire din copilărie a fost Florence Balcombe, viitoarea soţie a lui... Bram Stoker, autorul lui “Dracula” (colegul de organizaţie ocultă a lui Aleister Crowley). Un univers deja familiar revizitat după câteva decenii, spre finele secolului XIX. Pentru Ken Russell, Wilde a fost, cred eu, irezistibil ca simbol a egoismului suprem (“arta înseamnă individualism iar individualismul reprezintă o forţă deranjantă şi distrugătoare”, spunea el legat de eventuala valoare morală a artei), icon narcisist, arogant şi autosuficient, promotor controversat a esteticii Decadente (florile de soare şi penele de păun care îi decorau casa în discordanţă cu aplecările ‘masculine’ pentru sporturile de contact) a cărui opinii, principii, comportament şi chiar... talent (episodul acuzei de plagiat adresată de către Oxford Union la adresa culegerii sale de “Poeme”) au reprezentat permanent subiecte de dezbatere publică. De ce Salomeea şi nu mult mai faimosul Dorian Gray (“Portretul lui Dorian Gray” fusese deja publicat în 1890)? Dincolo de “mirosurile putrefacţiei morale şi spirituale” (“The Daily Chronicle”) şi de aluziile homosexuale potenţial tentante pentru Russell, răspunsul e simplu: religia. Crescut de mama irlandeză naţionalistă în spiritul Anglican, Oscar Wilde a cochetat mulţi ani cu ideea de a trece de la religia Protestantă la cea Catolică (s-a întâlnit pe această temă în 1877 inclusiv cu Papa Pius al IX-lea) fără a face însă paşi decisivi în această direcţie şi, fiind francmason de june, a evitat să atace direct în scriiturile sale spaţiul sacru până la “Salome”, piesă concepută la Paris, scrisă în franceză în 1891, a cărei punere în scenă a fost interzisă în Anglia de către Lordul Cancelar în virtutea unui edict care nu permitea apariţia personajelor biblice pe o scenă de spectacol. Mai ales că, inclusiv în zilele noastre, pentru credincioşi, prin dansul lasciv prestat în faţa tatălui vitreg Herod/Irod având ca scop obţinerea capului lui Ioan Botezătorul, Salomeea - fata lui Herodias/Irodiada, prinţesă a Iudeii ce a ales să se mărite cu fratele fostului său soţ, Tetrarhul Galileii, continuă să întruchipeze esenţa pericolului seducţiei feminine (consemnată în scrierile din Noul Testament, vezi Marc şi Matei... “Intrând, fiica Irodiadei a dansat şi a plăcut lui Irod şi comesenilor lui. Atunci, regele i-a zis fetei: ‘Cere-mi orice vrei şi îţi voi da’.”). Scurtă paranteză: Sarah Bernhardt ar fi trebuit să aibă rolul principal în premiera absolută anulată de la Londra (prima reprezentaţie oficială a avut loc în UK abia în 1931!). Am alocat atât de mult text informaţiilor adiacente cinematografiei pentru că, deşi sunt un admirator a lui Ken Russell, sunt obligat să admit că, prin ermetism (practic, filmul este în mare parte neinteligibil pentru cei nefamiliarizaţi cu biografia scriitorului sau cu sursa de inspiraţie a piesei sale... de exemplu, nu ştiu câţi vor realiza că desenele de pe cartea utilizată în genericul de început îi aparţin lui Aubrey Beardsley, ilustratorul influenţat de arta japoneză şi obsedat de erotism şi de grotesc, care, realmente, au însoţit prima traducere în limba engleză a piesei, publicată în 1894), “Salome’s Last Dance” nu trebuie pus în fruntea listei priorităţilor de vizionare. Şi mai e o raţiune pentru lăsarea sa în afara sau în subsolul său: ca şi “Gothic” (dar lipsit în foarte mare măsură de rafinamentul studiat al acestuia), “Salome...” se consumă narativ pe o durată scurtă, fiind practic o piesă de teatru într-un film şi, din păcate, aşa şi arată, ca un teatru TV relativ static în care Wilde zace cu un pahar de şampanie în mână într-un decor kitschos optzecist (scuze există, căci e totuşi un interior de bordel) holbându-se superior la montarea pregătită de personalul lăcaşului de perdiţie. Să revenim însă la acele elemente care pot fi interesante pentru arheologii Pop culture. Plot-ul poate fi definit într-o singură frază: Oscar Wilde şi discipolul/concubinul său, Lordul Alfred ‘Bosey’ Douglas, vin să celebreze “Guy Fawkes Night/Day” în seara de 5 noiembrie 1892 într-un bordel de lux (“Don’t be tempted to worship the Golden Calf” - Viţelul de Aur biblic, Faust... apropo de referinţele deja inserate mai sus în text nu are sens să adaug ceva - îi spune scriitorul lui Bosey) iar Wilde este pus în faţa unei surprize pregătite de patron (Stratford Johns, excelent): punerea în scenă într-un cadru privat a piesei sale interzisă public. “They say that the sex is the theatre of the poor... you’re not going to stage a beggar’s opera, are you?” rezumă reacţia lui Wilde (Nickolas Grace, actor de teatru versatil dar insuficient pus în valoare de acest rol) în aşteptarea dezvăluirii şi, totodată, una din obsesiile recurente în creaţia cineastului. Viziunea lui Russell asupra lui “Salome”, compusă ca o suită de tablouri contrastante vizual (majoritatea la limita grotescului, sau peste acesta, prin excesele voite bazate pe utilizarea fardurilor în straturi groase şi a eterogenităţii imagisticii scenografice şi vestimentare) este extrem de subversivă ca fundament pentru că transformă o tragedie într-o... pastişă. Pentru a justifica afirmaţia, voi încerca să inventariez câteva detalii din trei perspective lăsând cititorului libertatea să le asambleze ulterior. 1.) Cinismul atacului asupra textelor biblice (Wilde e complice involuntar în acest caz) prin tuşele parodice cu caracter nu neapărat ofensator (căci sunt în trena lui Mel Brooks) dar posibil catalogabile de purişti ca antisemite. Argumente? Trioul de evrei pitici care dezbat continuu, fără a trage vreo concluzie, în ceafa lui Irod (“The Jews, the’re always like that. They are discussing their religions.” sau “The Jews are worshipping a God they can’t see... in fact they only worship things that they can’t see.”), ca să sfârşească între cracii a trei prostituate cu forme rubensiene din bordel. Apoi, în ciuda conservării spiritului (“It is through woman that Evil entered in this world.”), britanicul denaturează conştient însăşi premisa: în “Moartea lui Ioan Botezătorul” (Mt 14, 1-12; Lc 9,7-9) se specifică clar că “... Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea” şi, drept urmare, ea este cea care o manipulează pe Salomeea pentru a primi pe tava de argint de la Irod capul profetului, însă în adaptarea liberă a piesei lui Wilde, Salomeea, pradă a unei pasiuni vinovate faţă de Ioan (monologul încheiat cu “I want to kiss your mouth”) poartă vina pentru sacrificarea acestuia în ciuda opoziţiei constante a... mamei. Să nu mai vorbim de izul de necrofilie din final cu femeia sărutând tandru dar pasional capul mortului pus pe tavă. “It’s a crime against of an unknown God”. 2.) Erotismul omniprezent, explicit sau sugerat de context. De la evidenta înclinaţie incestuoasă a lui Irod ce evoluează într-un nestăpânit comportament dionisiac libidinos (subliniez încă o dată, Johns interpretează excepţional) la homosexualitatea lui Wilde, arătată prin apropierea instantanee de junele auriu, fost adjunct, prieten şi sfătuitor a defunctului militar sirian (regretabil, Russell nu insistă pe relaţia mult mai palpabilă, confirmată istoric, cu amicul Bosey care, în piesă, îl joacă pe Ioan, ce, mai târziu, avea în realitate să îşi încurajeze amantul artist să intenteze un proces propriului său tată când acesta l-a acuzat de sodomie), de la sexismul simbolic a succesiunii de tablouri (ex. Ioan apare albăstriu ca în “Avatar” într-o cuşcă metalică păzită de ‘amazoane’ cu sânii goi şi o micro-vestimentaţie de piele ce aminteşte de accesoriile sado-maso din sex-shop-uri după care scena se umple cu bărbaţi într-o gamă variată de prezenţe, atât fizice cât şi ca prestaţie, musculoşi/graşi, locvace/mutălăi, virili/androgini, echipaţi fie sumar fie machiaţi integral în culori strălucitoare) până la final (dansul cu... penisurile la vedere într-o scenă în care protagoniştii devin spectatori-jucători), “Salome’s Last Dance” dă deseori impresia de exagerat chiar şi pentru cei obişnuiţi cu deraierile sau excesele lui Ken Russell. 3.) Estetica ce nu reuşeşte să devină Camp şi rămâne în cea mai mare parte, datorită dorinţei cineastului de a exprima decandenţa, în zona Kitsch-ului (anturajul ce trage din ţigări în jurul reprezentantului Romei, Salomeea care linge acadeaua în faţa unui Irod care soarbe din cocktailul multicolor, inevitabilele dansatoare orientale din buric, transportul profetului cu liftul de marfă, grobianismul manifestat prin pârţuri – “There is a wind...” – sau râgâituri de către sfătuitorul Irodiadei, perdeluţa hawaiană de pe pelvisul Salomeei pusă ‘în valoare’ de mişcările unduitoare din şolduri, ş.a.m.d.). La acestea se adaugă prestaţiile inegale ale actorilor, mulţi dintre ei limitaţi chiar de roluri, cu o surpriză neplăcută (Glenda Jackson, sub-mediocră) şi cu una uriaş de frumoasă, deşi nefericită (avea să fie ultimul ei rol datorită problemelor grave de sănătate intervenite prematur... de la virusul ce a orbit-o aproape complet înainte de începerea filmărilor la diabetul instalat ulterior), Imogen Millais-Scott, absolut memorabilă ca o umilă servitoare bolnăvicioasă şi subnutrită din bordel, Rose, transformată de artă într-o Salomee-Lolită manipulatoare ce luptă instinctiv atât împotriva unor prejudecăţi (inclusiv de natură spirituală) cât şi a unui sistem a cărui valori sunt pietrificate şi care se prezintă ca opusul reprezentărilor din picturile lui Tiţian sau Caravaggio: emană voluptate nu prin fizicul mai degrabă ascetic-androgin (păr blond foarte scurt, paloare accentuată a pielii... “She looks like the reflection of a white rose in a silver mirror”) cât prin modul în care îşi învăluie persuasiv victimele pasiunii (ex. asumarea posturii de spectator sadic la biciuirea lui Ioan pentru jigniri adresate ei direct precum “Fata Sodomei” sau “Fata Babilonului”) în voaluri iluzorii atractive visceral deopotrivă pentru Oscar Wilde-spectatorul şi pentru Irod-personajul de pe scenă. Dacă tot suntem aici, la plusuri putem marca şi sugestia simbolică legată de “Dansul celor şapte voaluri” făcut celebru de Richard Strauss în opera sa din 1905 cu menţiunea că OS-ul nu are legătură cu aceasta (compoziţiile le aparţin lui Debussy, Grieg, Rimski-Korsakov şi Jacques Ibert, fiind interpretate de Orchestra Filarmonicii din Londra sub bagheta lui Richard Cooke). Şi o paranteză de final: la cinci ani după “Salome’s Last Dance”, în 1993, Ken Russell avea să pună în scenă la Bonn opera lui Strauss (în interpretarea Beethovenhalle Orchestra, dirijată de Dennis Russell Davies) cu o asemenea lipsă de priză la public încât cineastul le-a arătat fundul (la propriu) spectatorilor la finalul premierei. Nimic ieşit din comun dacă ne amintim că fanii lui Strauss (inclusiv urmaşii compozitorului) îl urau sincer pentru al său “Dance of the Seven Veils”, Docu-Biopicul lucrat pentru BBC în seria “Omnibus” din 1970, în care Ken Russell îl portretiza prin prisma poemului simfonic “Aşa grăit-a Zarathustra” şi a “Simfoniei Alpilor” ca pe un nazist pur-sânge. Extra: zero. Tehnic: submediocru (ediţia italiană, din căutările mele de până acum cea mai rezonabilă alternativă pe DVD din punct de vedere a calităţii imaginii).

IOAN BIG
27 Februarie 2016

FADING GIGOLO (2013, USA, r: John Turturro) – Blu-Ray

Avertisment formal: este un film cu Woody Allen şi cu mulţi evrei. Cine are prejudecăţi (pe care nu îmi permit/n-am chef să le etichetez) faţă de primul sau faţă de... ceilalţi poate să ignore acest text. Hai pa! Mult mai cunoscut ca actor (“To Live and Die in L.A.”, “Barton Fink”, “Transformers” şi... “The Ridiculous 6”), John Turturro face rar filme şi se implică exclusiv în proiecte pe sufletul lui, fie că vorbim de adaptări teatrale (“Illuminata”-1998, după piesa lui Brandon Cole) sau de extrem de interesanta sa “aventură muzicală” din Napoli, comparabilă într-o măsură semnificativ de mare cu “Buena Vista Social Club” a lui Wim Wenders şi Ry Cooder, “Passione” (2010). Pe de altă parte, New York-ul şi Brooklyn-ul natal rămân contextul în care evoluează în largul său, începând încă de la debutul cu “Mac” din 1992 (premiu la Cannes) şi continuând cu subevaluatul “Romance & Cigarettes” (hibridul de RomCom şi Musical din 2005 cu Susan Sarandon, James Gandolfini, Kate Winslet şi Christopher Walken asupra căruia promit că voi reveni). “Fading Gigolo” face parte, în opinia mea, din categoria filmelor ‘de şemineu’ de care m-am apropiat cu destule rezerve (şansa s-a datorat soldurilor din hipermarketuri) însă care s-a dovedit a fi un melanj surprinzător de ofertant de căldură emoţională şi cinism introspectiv... inofensiv. Sună ermetic şi preţios ce am scris dar voi încerca să mă justific. Murray/Woody Allen (la primul său rol într-un alt film decât regizat de el însuşi din 2000 încoace, mai exact de la “Picking Up the Pieces” a lui Alfonso Arau) este un soi de Meg Ryan în “You’ve Got Mail” a Norei Ephron din ’98, un librar pasionat adus la sapă de lemn de apariţia vecinului ‘consumerist’ Staples, forţat să îşi închidă anticariatul moştenit de la o generaţie la alta (Schwartz & Sons), care îi propune lui Turturro (Fioravante, un semi-şomer care lucrează ca florar şi pe care îl ştie din copilărie), nici el foarte tânăr, să devină gigolo în schimbul unui procent din câştig. Animat de ideea lansată de dermatoloaga sa Dr. Parker (Sharon Stone, probabil la cel mai bun rol de la “Last Dance” a lui Bruce Beresford din 1996 încoace!) care şi-ar dori să încerce contra cost experienţa unui ménage à trois împreună cu prietena sa Selima (Sofia Vergara, sexoasa Gloria din serialul “Modern Family”), Murray duce o muncă serioasă de lămurire, chiar pseudo-psihanalitică, cu Fioravante, reticent în privinţa propriului aspect fizic (de înţeles în cazul lui Turturro), ce conţine argumente gen “You are disgusting in a positive way” în contextul în care îl asociază cu Mick Jagger, Tom Ford şi... George Clooney, sau, un altul, “Le ajuţi să le crească respectul de sine” (asta se întâmplă la un pahar de vodcă Grey Goose). Allen joacă rolul unui evreu mai aparte din Brooklyn (devenit peste noapte proxenet amator) ce-şi asumă de ceva vreme grija şi educaţia unor puradei de culoare provenind dintr-o familie sărmană (“De ce au ăia cârlionţi şi barbă?”/”Să nu le fie frig.”) ce coabitează cu o comunitate funcţională în baza unor reguli şi a unui voluntariat cetăţenesc bine stabilit (inclusiv ‘Neighborhood Watch’-ul reprezentat de evreul ortodox Dovi/Liev Schreiber, în uniformă dar cu kippot pe ţeastă) a cărei conduită se aşează pe principiul “Cine sunt oamenii ăştia?”/”Non-evrei!”. Micuţii (negri şi evrei... “Nu înţeleg conceptul de competiţie”) şi Dovi & Co. reprezintă însă doar contrapuncte amuzante într-o poveste molcomă, caldă şi anti-xenofobă cu o tonalitate predominant saudade (“Dorinţa de a avea ce nu există”... Sharon Stone dixit!) ce te poartă muzical din Jazz în Clasică, iar în Pop de la Gene Ammons şi Dalida la Dean Martin şi Chris Carlisle. Balansul este asigurat de intrarea în scenă a văduvei de rabin, evreica Hasidică Avigal (Vanessa Paradis – “Noce blanche”, “Café de Flore”), mamă a şase copii şi tributară tradiţiilor stricte care descoperă prin intermediul lui Fioravante că romantismul continuă (sau poate continua) să facă parte din viaţă (“You bring magic to the lonely.”). Două lumi cu o viziune diferită asupra relaţiei dintre o femeie şi un bărbat şi, mai ales, cu o optică interpretabilă în ceea ce priveşte poziţia ‘sexului slab’ în comunitate şi societate în secolul 21, cea extrem-tradiţionalistă (reprezentată în acest caz de patriarhii comunităţii evreieşti şi mai junii adepţi, la fel de conservatori) şi cea ultra-modernă, produs a cosmopolitismului consumerist şi consecinţă a nevoii de cameleonism pentru adaptarea, integrarea şi supravieţuirea în ‘Noua Orânduire’ (ce se supune voit altor zeităţi decât cele cu caracter spiritual), sunt puse faţă în faţă într-un spaţiu ofertant (Big Apple) prin melanjul civilizaţiilor/culturilor/cutumelor de obârşie a foştilor emigranţi într-un mod extrem de rafinat şi de ne-ofensator (pentru niciuna dintre tabere) în ciuda multiplelor înţepături adresate constant ambelor părţi de către cineast (Turturro semnează, ca de obicei, şi scenariul). Surprizele plăcute pigmentează frecvent acest film excelent structurat şi echilibrat (inclusiv ca timing), de la evoluţia absolut uluitoare a lui Turturro dintr-un loser de cartier într-un objet du désir, la modul în care sunt contrapunctate cele două universuri din punct de vedere scenografic, a designului interior şi, mai ales, pentru cinefile(!) a vestimentaţiei... tandemul Stone-Vergara este sublim ca purtător a unor branduri precum Vera Wang, Alexander McQueen, Donna Karan, Paul Smith sau Christian Dior (doar cateva exemple). Scenele mele favorite? Cel puţin două: dansul lui Fioravante cu Selima pe “Reflejo de Luna” în interpretarea lui Alacran şi momentul de apropiere romanţioasă dintre Turturro şi Paradis din carusel (includ aici şi interpretarea fostei doamne Johnny Depp a lui “Tu si’ na Casa Grande” a lui Domenico Modugno). De văzut. Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: impecabil.

FURIOUS 7 (2015, USA/Japonia/China, r: James Wan) – DVD

Plot... pe scurt: Speranţele unei vieţi liniştite de familie se duc naibii când Dominic Toretto este obligat să intre din nou în acţiune din momentul în care fratele teroristului anihilat în episodul 6 la Londra începe - în căutarea răzbunării - să ucidă unul câte unul membrii echipei unită în primul rând de loialitate, însă, pentru depistarea acestuia, trebuie să intre în cârdăşie cu un ‘Mr. Nobody’ guvernamental aflat în plină vânătoare a unui software malefic pentru umanitate (“God’s Eye”) la concurenţă cu o organizaţie teroristă condusă de somalianul Jakarte. Zbam, bum, scârţ, bang!... Nu cred că e ceva neclar până aici. “Furious 7” este un nou Actioner “All-Star” care reuşeşte să îl depăşească pe cel dinainte, “Fast & Furious 6”, pe care îl etichetam în Video Vaultul din 3 ianuarie 2015 drept cel mai reuşit produs la acel moment a francizei, fapt confirmat implicit şi de încasările globale (doar din bilete de cinema) de peste un miliard şi jumătate de dolari (precedentul adusese în conturi doar... 800 de milioane). Odată adoptat în mod cert modelul “The Expendables”, Vin Diesel continuă inspirat să îl aplice non-geriatric ţintind spre o medie de vârstă de (estimez eu) 30-40 de ani, iar asta se vede în primul rând prin îmbogăţirea constantă a distribuţiei şi reşaparea francizei dintr-o perspectivă mai largă, nelimitată doar la tinerele generaţii (Toretto: “I don’t have friends, I got family.”). Avem pe de-o parte, integral, întreaga gaşcă adunată din toate filmele precedente… e ca o reunire a unei familii ce nu s-a mai văzut de mai bine de 15 ani: Diesel & Walker (of course), Dwayne Johnson (care şi-a câştigat între timp pe merit dreptul de a nu mai fi cunoscut doar ca “The Rock”), Jordana Brewster (‘1’, ‘4’, ‘5’, ‘6’, dar şi… noul serial “Dallas”), Noel Gugliemi (‘1’), Michelle Rodriguez (‘1’, ‘4’, ‘6’, plus “Avatar”, “Resident Evil” şi “Machete”), Tyrese Gibson (‘2’, ‘5’, ‘6’, “Transformers”, “Death Race”), raperul Ludacris (‘2’, ‘5’, ‘6’, “Hustle & Flow”, “Gamer”), Sung Kang (‘4’, ‘5’, ‘6’, “Bullet to the Head”, “Live Free or Die Hard”), modelul israelian Gal Gadot (‘4’, ‘5’, ‘6’ şi Wonder Woman în aşteptatul “Batman vs. Superman: Dawn of Justice” a lui Snyder), Elsa Pataky (‘5’, ‘6’, “Mr. Nice”, “Giallo”), Lucas Black (‘3’, “Jarhead”, “Legion”) iar de cealaltă parte, noii cooptaţi, la rândul lor actori experimentaţi în zona entertainment-ului de acţiune: neobositul Jason Statham (“Transporter”, “The Expandables”), veteranul Kurt Russell într-un comeback remarcabil în 2015 cu rolurile din “The Hateful Eight” a lui Tarantino”, “Bone Tomahawk” – vezi Video Vault-ul din 26 decembrie 2015 - şi acest “Furious 7”, expertul în Muay Thai devenit celebru prin trilogia “Ong-bak” Tony Jaa, vedeta MMA Ronda Rousey (“Entourage”), Nathalie Emmanuel (Missandei din serialul “Game of Thrones”), Djimon Hounsou (“Gladiator”, “Blood Diamond”) precum şi rapperiţa australiancă Iggy Azalea. Pentru a face legătura cu fratele său sociopat, într-un cameo apare şi Luke Evans (“Dracula Untold”, “The Hobbit”). Revizuind inventarul de mai sus… un ‘dream team’! Spre deosebire de precedentul, “Furious 7” evoluează dintr-un Heist-Movie într-un Revenge-Movie formidabil de eficace, dinamic şi spectaculos (nu glumesc, este un blockbuster pe care mi-aş fi dorit să îl văd în sala de cinema) în care premisa simplistă este nuanţată faţă de reţeta uzuală prin atitudinea complet lipsită de onoare şi de fairplay a lui “The Big Bad Brother”, bad-guy-ul Stath (“You don’t know me, but you’re about to.”... “You thought this will be a straight fight?”), de lumea “Ghosts & Shadows” a lui Russell ce îndepărtează fondul acţiunii de infantilele curse motorizate (deşi, în timpul filmărilor, au fost distruse 230 de autoturisme!), precum şi de contrapunctele amuzante (Johnson care priveşte la TV serialul “The Hulk”, scena din Caucazi şi concluzia ilară a acesteia “I’ve delegated. That’s what good leaders do!”, etc) sau ironic-parodice la adresa ‘clasicelor’ de acţiune, mai ales cele optzeciste ‘Sly/Arnie/Chuck’ (trimiterea la ‘baletul’ auto dintre Tom Cruise şi Thandie Newton în “Mission: Impossible II”, drona “Predator”, replica spusă de The Rock -“Woman, I am the cavalry” – pe tonul lui Arnie din “Terminator”, paraşutarea maşinilor din avion ce aminteşte de Ferrariul galben înfipt în câmpul de orez din James Bond, ş.a.m.d.). Deşi cu experienţă aproape exclusivă în Horror-uri (“Saw”, “The Conjuring”, “Insidious”), regizorul James Wang demonstrează o competenţă incontestabilă în gestiunea unui asemenea tip de proiect fie şi dacă ne raportăm la doar două scene: stand-off-ul de pe creasta muntelui cu semicercul de maşini şi catfight-ul în care ai senzaţia că operatorul se mişcă la unison cu luptătoarele. Aş fi snob sau îngrozitor de ipocrit să nu admit că, realmente, m-am delectat cu “Furious 7”. Sunt curios ce se va întâmpla cu anunţatele ‘8’, ‘9’ şi ‘10’ (“The Fast and the Furious”, începută în 2001, ameninţă să devină cea mai lungă franciză de gen din istoria cinematografiei) şi dacă Vin Diesel îşi va pierde sau nu suflul/flerul... sau când. Extra: revizitare a orginilor seriei (mini-documentarul “Back to the Start”). Tehnic: impecabil.

INSIDE OUT (2015, USA, r: Pete Docter & Ronnie Del Carmen) - DVD

And the Oscar goes to... “Inside Out”! Asta se va auzi, fără îndoială, pe 28 februarie 2016 pe scena Dolby Theatre la categoria ‘Best Animated Feature Film’. Dincolo de calităţile intrinseci, “Inside Out” nu are în acest an competitori care să aspire în mod real să îi fure statueta. Două provin din sectorul animaţiilor populare dar care au probleme evidente (legate de voturi). “Shaun the Sheep” de la inovatorii de la Aardman, în stilul lor inconfundabil (“Wallace & Gromit”, “Chicken Run”), bazat pe show-ul TV, a fost din start o... oaie neagră (în ciuda umorului tipic Pop culture ce pune laolaltă Abbey Road cu “The Great Escape”). “When Marnie Was There” a.k.a. “Omoide no Mânî”, al doilea film a animatorului lui Hayao Miyazaki (Hiromasa Yonebayashi) după “The Secret World of Arriety” (2010), notoriu şi datorită zvonului că s-ar putea să fie ultima animaţie produsă de studioul Ghibli, este doar o simplă poveste, minunat animată, dar care nu are suculenţa şi încărcătura simbolistică a creaţiilor mentorului său (“Totoro”, “Ponyo”, “Mononoke”), fiind o adaptare discutabilă a nuvelei scrisă în ’67 de autoarea de cărţi pentru copii, englezoaica Joan G. Robinson. Celelalte două vor păcătui cu siguranţă în ochii membrilor Academiei prin lipsa de accesibilitate şi a neînţelegerii lor plenare de către publicul larg întrucât fac parte din categoria animaţiilor de artă. Mai întâi, brazilianul “Boy & the World” a.k.a. “O Menino e o Mundo” a lui Alê Abreu, magnific exerciţiu de antropologie muzicală şi experimentalism grafic ce duce mai departe, într-un mod fascinant, conceptul lui Jean-Pierre Jeunet din subevaluatul său “The Young and Prodigious T.S. Spivet” din 2013 (vezi Video Vault-ul din 16.05.2015), cel a zombificării sociale determinate de globalizare văzută prin ochii unui copil inocent. Apoi, (aproape) capodopera (din punctul meu de vedere... cuvântul ‘aproape’ îl voi justifica în viitorul text dedicat acesteia) “Anomalisa”, o altă struţo-cămilă existenţialistă (nerelevantă pentru pici) simultan entuziasmantă şi deprimantă izvorâtă din mintea fecundă a lui Charlie Kaufman (“Eternal Sunshine of the Spotless Mind”, “Being John Malkovich”) ce se subjugă practic muzicii lui Carter Burwell, purtătoare a unui mesaj straniu de familiar dar pe care, de cele mai multe ori, noi, oamenii simpli, alegem să îl ignorăm: “Our time is limited. We forget that.”. Deci, în concluzie, cu certitudine “Inside Out” va lua Oscarul aşa cum a luat şi Globul de Aur şi BAFTA. Are şi de ce pentru faptul că este un film de animaţie cu o realizare şi un conţinut excepţional! Sigmund Freud meets... Tinker Bell iar această propoziţie nu conţine nici cea mai vagă urmă de ironie. A face psihanaliză ‘vandabilă’ (“Imagination Land”) într-un mod la fel de atractiv pentru prichindei/puştani amatori de nachos/adulţi-moroni abonaţi la multiplex/dinozauri cinefili (ca să ierarhizez simplist publicul pe categorii de vârstă) este o performanţă remarcabilă. Doctorul ‘Docter’ dăduse deja semne serioase de deraiere din universul infantil cu intrigant de adultul “Up” însă, totuşi, nu mă aşteptam ca într-o animaţie Disney/Pixar să mi se vorbească de... fragmentare, deconstructivism şi non-figurativ (trebuie să ieşim “before we are only shape & colour”), de concepte abstracte precum solitudinea sau bidimensionalitatea existenţei (“I’m lacking depth”) sau să includă referinţe grafice sofisticate la Saul Bass sau Mario Bava (“Vertigo”, “Black Sunday”). Chapeau! Odată ce a fost adus cu “barza”, puiul de om este ghidat în căpşorul său spre definirea propriei conştiinţe de o... echipă de emoţii nou-născute ca şi acesta (Bucurie/Joy, Teamă/Fear, Manie/Anger, Tristeţe/Sadness şi Dezgust/Disgust) care, întrupate de personaje care îi populează cutia craniană, evoluează, învaţă din experienţe şi se maturizează odată cu gazda. Lucrul lor în echipă prioritizează amintirile copilului, valoarea lor şi durata impactului pe care acestea le vor avea pe termen lung. Criza, şi de-o parte (fetiţa Riley, ajunsă la vârsta de 11 ani) şi de alta (‘emoticoanele’ implicate), legată de relocarea într-un alt oraş, ruperea de prietenii deja făcuţi şi adaptarea la un mediu familial ceva mai puţin confortabil (părinţii se confruntă cu propriile probleme), este disecată prin intermediul unei călătorii cerebrale ce poartă spectatorul - într-o explozie de culori şi o simbolistică efervescentă - cu “trenul Gândirii” pe “insulele Imaginaţiei” cu întoarcere la cartierul general prin “conducta Rememorării”. “Inside Out” este o animaţie atât de frumoasă şi de deşteaptă încât pare... ireal de imaginativă şi trebuie obligatoriu văzută. De aceea evit să dau fie şi cel mai mic detaliu despre cum decurge această aventură. Doar o menţiune admirativă de final pentru vocile ‘jucăuşe’, recrutate în cea mai mare parte din seriale de comedie TV de succes: Joy (Amy Poehler – “The Simpsons”), Fear (Bill Hader – “Saturday Night Live”), Anger (Lewis Black – “Teenage Mutant Ninja Turtles”), Sadness (Phyllis Smith – “The Office”), Disgust (Mindy Kaling – “The Mindy Project”), plus mama şi tata (Diane ‘Secretariat’ Lane şi Kyle ‘Twin Peaks’ MacLachlan). Din perspectiva cinică a unui comunicator, “Inside Out” este un exerciţiu nemaîntâlnit a unor publicitari obsedaţi de “The Big Idea”, antrenaţi să lucreze cu “insight”-uri detectate prin prisma comportamentului individului în care pun sub lupă emoţiile ce pleacă de la naştere dintr-un stadiu primitiv în care acţionează independent (Bucuria e şefa de trib) pentru a evolua treptat, pe măsura trecerii timpului şi a avansării individului spre stadiul de adult, spre o funcţionare sofisticată în echipă (Teama poate duce la Tristeţe din care să se nască Bucuria) şi care... lasă câmpul deschis pentru eventualele continuări care să conducă povestea dincolo de pubertate. Extra: comentariu audio a tandemului de realizatori împreună cu producătorul Jonas Rivera, un scurtmetraj animat muzical delicios fără legătură cu filmul (“Lava”) şi unul ce poate fi interpretat ca test pentru un potenţial sequel, “Riley’s First Date?”. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
20 Februarie 2016

RENEGADE RIDERS a.k.a. 7 WINCHESTER PER UN MASSACRO a.k.a. PAYMENT IN BLOOD (1967, Italia, r: Enzo G. Castellari sub pseudonimul E.G. Rowland) – DVD

Întrucât contributia sa esenţială la “A Few Dollars for Django” (1966, r: León Klimovsky) rămâne şi acum puţin cunoscută publicului larg, acesta e filmul care reprezintă debutul oficial a versatilului regizor şi scenarist Enzo G. Castellari (“Keoma”, “Inglorious Bastards”, “The Bronx Warriors”), film manageriat de Marino Girolami, tatăl lui Castellari (‘G.’-ul din numele juniorului vine de la Girolami) dar şi a lui Ennio (interpretul lui Chamaco din “7 Winchester...”), cineast veteran a Exploitation-ului italian (“Flying Sex”, ”Zombie Holocaust”), a cărui carieră a început încă dinainte de sfarşitul WWII şi este, la rândul său, pigmentată cu varii ‘Macaroni Western’-uri (ex. “God Was in the West, Too, at One Time”). De ce am ţinut să precizez asta? Din două motive: 1.) Fără scrupule, Marino şi-a concurat fiul în acelaşi an... nu cu unul ci cu două pelicule de gen, “”Bullets and the Flesh” a.k.a. “Il piombo e la carne” şi “2 RRRingos no Texas”, şi 2.) Este autorul poveştii în baza căreia Tito Carpi (colaborator credincios a familiei, el însuşi rulat în Western-uri... vezi de exemplu “Il figlio di Django”-1967 sau “Il suo nome gridava vendetta”-1968), împreună cu Enzo G. Castellari, a dezvoltat scenariul... poveste inspirată din “Cei şapte magnifici”-1960 a lui John Sturges, din al său propriu “Badmen of the West” a.k.a. “I magnifici brutos del West”-1964 (masacrarea populaţiei, cimitirul indian) şi izvorâte dintr-un ataşament deosebit pentru cifra 7 (exemple din filmografia sa: “Sette canzone per sette sorelle”-1956, “Le magnifiche 7”-1961, “7 monaci d’oro”-1966). Plecând de la o realitate (nimic nou pe frontul de... West), Girolami concoctează embrionul naraţiunii utilizând o mulţime de teme, referinţe şi simboluri prezente în pelicule deja confirmate anterior prin succesul de public, indiferent că e vorba de “For a Few Dollars More”-1965 sau ”The Good, the Bad and the Ugly”-1966 a lui Sergio Leone (vânători de recompense, căutarea comorii) sau de “Quién sabe?” a.k.a. “A Bullet for the General”-1966 a lui Damiano Damiani (aspectul politic... banda de mexicani ce acţionează în interesul Generalului urmărit de americanul pe care bandiţii îl cooptează din întâmplare) iar rezultatul este unul neaşteptat de coerent pentru nivelul unei asemenea tip de producţie. Deoarece titlul este suficient de explicit, teama de spoilere dispare şi îmi pot permite să vă dau o idee asupra conţinutului. Genericul de început (colaj de imagini de arhivă susţinut excelent de tema muzicală compusă de Francesco De Masi): la doi ani după terminarea Războiului de Secesiune, soldat cu peste 600,000 de morţi, supravieţuitorii din trupele Confederate sunt trimişi de către învingători în civilie, având dreptul de a-şi păstra doar calul... pentru muncile agricole. Parte dintre aceştia nu mai au nici familii sau case şi nici mijloace de a-şi asigura existenţa, au un gust amar legat de o înfrângere pe care o consideră nemeritată, iar toate acestea, puse la un loc, îi determină să devină nişte proscrişi răzbunatori a căror luptă este cu întreaga societate. Action! Animat în acelaşi timp de cinismul şi imoralitatea generate de instinctul de auto-conservare şi de un idealism considerat desuet şi periculos inclusiv de către cetăţenii sudişti în căutarea redobândirii normalităţii, Colonelul Blake (Guy Madison – “Massacre River”-1949... plus “The Last Frontier” a lui Anthony Mann din 1956), ce a refuzat să se predea yankeilor, se vede pe el însuşi (şi se comportă cu multă distincţie ca atare) ca un paria în propria ţară, un Robin Hood ce are misia de a lua aurul adunat de trădătorii deveniţi bogaţi în timpul războiului (în acest caz, Generalul Beauregard, unul dintre responsabilii principali de capitularea Confederaţilor, beneficiar a amnistiei semnate de Preşedintele Johnson, care, în perioada în care se consumă acţiunea, 1867, milita ca politician Democrat la New Orleans pentru... eliberarea sclavilor, după ce refuzase ofertele succesive de a deveni comandantul suprem a armatei Braziliei, Egiptului şi... României!) şi a-l distribui amărâţilor care luptaseră şi pierduseră totul pe front. Obiectivul său secret? Finanţarea unei noi insurecţii Confederate. Etichetat în Sud (pe bună dreptate, întrucât banda sa jefuieşte, torturează şi ucide civili fără discernământ... primele zece minute din film reprezintă un festival de explozii, împuşcături şi cafturi) drept un bandit periculos şi nu un erou, Blake (care prezintă, incontestabil, trăsături de caracter comune cu El Chuncho a lui Damiani dar pare conceput fundamental pe profilul lui William Quantrill, liderul Conferedat a grupurilor de guerilla “Bushwhackers” din timpul războiului) îşi are domiciliul fortificat printre nişte coline de dincolo de Rio Grande, în Mexic, de unde trece periodic după bunul plac în Texas pentru incursiunile sale nelegiuite datorită ‘securizării’ ridicole a frontierei de către autorităţi. Atât pentru capturarea/uciderea sa cât şi a membrilor bandei (una multietnică din care fac parte un hispanic/mexican, un Cheyenne şi un francez... cel din urmă fiind, evident, din perspectivă peninsulară, pămpălăul trupei), experţi specializaţi în diferite feluri de a omorî (bici, luptă corp la corp, cuţit, pistol, pinteni) sunt oferite recompense substanţiale. Printre aceştia îşi găseşte loc un gringo, Stuart (Edd Byrnes, utilizat de Castellari şi în “Any Gun Can Play”, contra-replica în stil ‘Leone’ la tandemul livrat de taică-său, amintit la început... tot în 1967!) cu o dantură perfectă, accent non-Sudist şi aducând la figură cu un James Dean fotoşopat iar la port, iniţial cu Clint Eastwood (poncho, trabuc în colţul gurii) iar apoi cu Lex ‘Old Shatterhand’ Barker din seria germană cu Winnetou (jacheta de piele maro amplu franjurată), plus că îşi câştigă respectul noilor colegi demonstrându-le că este mai ingenios şi mai abil decât oricare dintre ei... în orice privinţă. Ajuns în tabără după ce l-a salvat de plutonul de execuţie pe Chamaco (aparent, doar în calitate de omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit), evazivul Stuart susţine că ştie locul în care Beauregard a îngropat 200,000 de dolari, un cimitir Comanş de lângă Durango (trimitere la Django: “The tomb of the Comanche hero”), dar nu e sigur de mormântul în care zace comoara. La prima vedere, Blake pare că muşcă momeala iar trupa de şapte proto-terorişti se aventurează în Statele Unite sub comanda sa pentru a o recupera dar şeful se prinde la timp că misteriosul ghid este un vânător de recompense manipulator, îi dejoacă planul, iar finalitatea tragică ajunge să fie masacrul majorităţii populaţiei civile de sex masculin din oraş. Cu Winchester-urile. Nu voi continua cu detaliile (întrucât, deşi sunt previzibile, întorsăturile de situaţie nu lipsesc din naraţiune) dar, pe scurt, aş vrea să punctez câteva aspecte de ordin subiectiv. Plusuri: a.) savuroasă scena bătăii cu... lopata; b.) este unul dintre puţinele ‘Spaghetti’ în care o femeie are un rol pivotant (în acest caz, personajul Manuelei (Luisa Baratto, cu roluri şi în alte pelicule de gen, mult mai obscure, precum “Killer Kid”-1967 şi “Il pistolero segnato da Dio”-1968); c.) atractivitatea neaşteptată a scenariului (de coerenţa acestuia am pomenit deja); d.) formidabila ironie din ultima parte cu banii lipsiţi de valoare, căci sunt... Confederaţi. Minusuri: a.) filmat în preajma Romei, prin excesul de verdeaţă, se pierde din atmosfera tradiţională a genului, de obicei mai bine sugerată de cadrele ‘prăfuite’ din Almeria; b.) este mult prea ‘curat’ ca ansamblu (cu excepţia lui Blake) trimiţând mai degrabă la Western-urile americane edulcorate; c.) montajul neglijent - tipic producţiilor italiene de serie B din epocă - conţine racorduri atât de sec abordate (puse mai nou de către analişti pe seama unor experimente a lui Castellari) încât deranjează vizual mai mult decât ar trebui. La o revizitare, “Payment in Blood” se relevă a fi mai interesant decât la momentul lansării când s-a rătăcit prin multitudinea de alte Western-uri produse pe teritoriul Europei continentale. Şi, totuşi, comparaţia cu “I crudeli” a.k.a. “Hellbenders” din acelaşi an, 1967, a mult mai experimentatului Sergio Corbucci, nu poate fi evitată. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (ediţia franceză – versiune restaurată după negativul original).

I CRUDELI a.k.a. HELLBENDERS (1967, Italia/Spania, r: Sergio Corbucci) – DVD

Ca în orice ‘Ravioli’-Western (mărturisesc, e plictisitor să tot tastez cuvântul ‘spaghetti’), povestea e simplă: la scurt timp după terminarea Războiului de Secesiune, un convoi escortat de 30 de militari Unionişti ce transportă bancnote Confederate în valoare de peste un milion de dolari destinate reciclării (pentru a fi înlocuite cu altele, corespunzătoare ‘Noilor’ State Unite ale Americii) este prins într-o ambuscadă atent pregătită de banda fostului militar sudist Jonas (Joseph Cotten, omul lui... Orson Welles în anii ‘40(!), vezi “Citizen Kane”, “The Magnificent Ambersons” şi “The Third Man”) şi masacrat fără milă până la ultimul om şi ultimul... animal. “It’s a fresh start!”. Banii sunt îndesaţi într-un sicriu în care, teoretic, se află cadavrul Căpitanului Ambrose, mort în bătălia de la Nashville din decembrie 1864 (istoric, una împănată de erori strategice şi tactice sudiste comise de Statul Major a Generalului Hood), deshumat cu aprobarea autorităţilor pentru a fi transportat de o falsă văduvă (angajată special pentru jaf) şi de pretinsa familie (tatăl & fiii) pe meleagurile natale, în Sud-Vest, pentru a fi înmormântat chipurile acasă, în New Mexico... este permisul care garantează bandiţilor libera trecere într-un ‘road trip’ (presărat cu obstacole umane: potere a şerifilor locali, preotul şi veteranul cătunului, bandidos mexicani, cavaleria US, pieile roşii) având ca obiectiv ‘înălţător’ o nouă ridicare la arme a Sudului, periplu în care, inspirat în ceea ce îi priveşte pe scenarişti apropo de îndepărtarea de clişee (atât cele americane cât şi unele generate deja în Peninsulă de Sergio Leone), nu e vorba de autodescoperirea uzuală ci de modul în care personajele, din acelaşi sânge, se relevă gradual spectatorului ca personalităţi extrem de diferite ce se ascund sub masca obedienţei necondiţionate faţă de principiile paterne. Fără umbră de îndoială, filmul este inspirat de “Gli uomini dal passo pesante” a.k.a. “The Tramplers” (1965, r: Albert Band & Mario Sequi), mai ales că ambele au fost filmate simultan în Spania şi Italia, avându-l pe Cotten în rolul principal, cu veteranul de la Hollywood Albert Band creditat ca producător şi co-scenarist (Corbucci colabora cu tatăl actorului Charles Band încă de la începutul anilor ’60, când cei doi şi-au unit forţele pentru “Massacro al Grande Canyon” a.k.a. “Grand Canyon Massacre”, lansat în primăvara lui 1964). “The Tramplers”, ajuns acum, datorită deficienţelor de producţie şi de casting, în ceea ce fanii numesc ‘Spaghetti Western Hell’ se dovedeşte a fi un deschizător de drumuri în Euro-Western prin rebalansarea acţiunii destinate purului entertainment cu drama ce te poate pune pe gânduri indiferent de spaţiul sau contextul în care este plasată. Căci mai importantă şi mai relevantă acum (cel puţin în opinia mea) rămâne ideea patriarhului bigot, conservator, închistat şi intolerant, dispus să îşi sacrifice membrii propriei familii în favoarea păstrării unor tradiţii ce se demonetizează în modernitate datorită vitezei evoluţiei conjuncturii... mult mai importantă decât minusuri punctuale precum interpretarea îndoielnică furnizată de Tarzan-ul anilor ’50, Gordon Scott, cel aflat atunci în permanentă concurenţă cu Lex Barker pe moştenirea lăsată de Johnny Weissmuller, sau montajul la fel de discutabil ce încearcă a îmbina imagini preluate din filmări din Almeria realizate de alţii (cirezile) cu cele făcute special în studiourile de lângă Roma. Mai mult, pentru cinefilii-arheologi pasionaţi de acest gen, este primul Western în care apare Franco Nero! Dar... să nu sar peste legătura cu analiza filmului din textul de mai sus. Asemănările cu filmul lui Enzo G. Castellari de care scriam anterior? Patru la număr: 1.) Localizarea temporală (primii ani după sfârşitul Războiului Civil American; 2.) Fanatismul naţionalist a personajului principal care vânează banii în numele unei cauze “sfinte” (pentru el); 3.) Futilitatea demersului (miza rămâne un vraf de bucăţi de hârtie lipsite de valoare reală în ‘Noua Ordine’ americană); 4.) Prezenţa în distribuţie a lui Ennio Girolami (căruia pe generic i s-a uitat un ‘n’ din prenume) în rolul comandantului fortului. Diferenţele? Enorme, datorită experienţei, anvergurii şi talentului celor implicaţi, care încadrează “Hellbenders” într-o ligă superioară, cea a Westernurilor atipice, construite dramatic, în care violenţa excesivă face parte din context şi nu devine un scop în sine. Deşi are acelaşi obiectiv ca şi Blake din “7 Winchester per un massacro” a lui Castellari (obţinerea de bani pentru declanşarea unui nou război secesionist), Colonelul Jonas, fost şef a Regimentului “Hellbenders” (fiii săi făceau parte dintre trupeţi), reprezintă un personaj mult mai întunecat decât primul deoarece avem de-a face cu un fundamentalist care nu crede decât în trei valori: Dumnezeu, familie şi Sudul său mult iubit. Faţă de orice altceva Jonas este rigid şi intolerant (ucide mercenarii care i se alătură doar pentru bani după îndeplinirea misiunii, este dispus să îşi sacrifice unul dintre proprii copii pentru cauza Confederată, o marginalizează pe ‘femeia de închiriat’ întrucât consumă alcool şi nu are ezitări faţă de aceasta în a-şi expune convingerile profund misogine)... prima ‘văduvă’ este interpretată de Maria Martin (“Ringo e Gringo contro tutti” din ’66, regizat de fratele lui Sergio, Bruno Corbucci) dar prostituata defunctă (după multiple lovituri de cuţit în piept) e înlocuită relativ rapid şi foarte brutal (“We’ll find another widow. Take her and bury her. Deep. Bring back her clothes.”) de Claire, jucătoarea de poker ce pică accidental în plasă, interpretată de brazilianca Norma Bengell (roluri principale în “Mafioso” a lui Alberto Lattuada din 1962 şi “Planet of the Vampires” a lui Mario Bava din 1965), în urma conflictelor intestine dintre fraţii Jonas, Nat (Ángel Aranda – “Le pistole non discutono”), Ben (Julián Mateos – “Return of the Seven”) şi Jeff (Gino Pernice – “Django”), care pot fi definiţi până în final ca... “Cel bun, cel prost şi cel lacom” (nu vă spun cine e oaia neagră dar care ţine la familie, cine se comportă impulsiv/instinctiv animalic sau cine visează doar bani... deoarece ar fi de preferat să vedeţi filmul). “Hellbenders” are cinematografic un singur punct comun cu Leone (OK, lăsându-l la o parte pe Morricone): prim-planurile şi close-up-urile rapide menite a accentua suspansul căci, în rest, nimeni nu este interesat realmente să pună mâna pe pistol. Iar în ceea ce priveşte filmul lui Castellari, o altă diferenţă majoră o reprezintă faptul că cel dintâi are ca finalitate un masacru (cert este oricum că violenţa la Corbucci are o pregnanţă vizuală mai importantă ca în cazul ‘celuilalt’ Sergio), iar cel la care ne referim în aceste rânduri pleacă din start de la masacru ca definire a premizei iniţiale. N-am insistat foarte mult asupra detaliilor naraţiunii întrucât, în acest caz, avem de-a face cu ‘broderii’ (intrigant de sofisticate pentru un Western consumist) ce trebuie descoperite şi interpretate individual de fiecare cinefil în parte. Aş mai menţiona, apropo, de justificarea afirmaţiei legate de diferenţa de ligă (şi de calitate) faţă de “Sette Winchester per un massacro” a lui Castellari câteva nume din echipa de producţie: asistentul de regie Ruggero Deodato, deja de ani buni omul de încredere a lui Corbucci (“Django”, “Navajo Joe”), cu un deceniu înainte de “Jungle Holocaust”-ul care îl va face celebru în spaţiul Horror, monteurul Nino Baragli, favorit în egală măsură a lui Corbucci şi a lui Leone (“Django”, “Once Upon a Time in the West”) dar, în acelaşi timp, unul din preferaţii lui Pier Paolo Pasolini, şi, nu în ultimul rând, compozitorul acum legendar (deşi, din fericire încă în viaţă şi cu putere creativă dacă ne gândim la OS-ul lui “The Hateful Eight” a lui Tarantino din acest an) Ennio Morricone şi... al său acolit, trompetistul de Jazz Nunzio Rotondo (căruia, de exemplu, Gato Barbieri îi datorează enorm), poreclit de peninsularii intelectuali “Miles Davis a Italiei”. Rar în Western-uri să întâlneşti un mix reuşit de melodramă, acţiune şi... tragedie. Poate pentru că foarte puţini au avut curajul să încerce sau, pur şi simplu, nu le-a ieşit. Extra: zero. Tehnic: bun (de preferat ediţia americană şi nu cea spaniolă sau italiană, singurele apărute în Europa).

7 PISTOLE PER UN MASSACRO a.k.a. SEVEN PISTOLS FOR A MASSACRE a.k.a. ADIÓS HOMBRE (1967, Italia/Spania, r: Mario Caiano) – DVD

Cu toate că n-avem doar şapte... ‘pistoale’ (gaşca e formată din vreo 12 bandiţi) şi nu există niciun masacru real (vestea proastă pentru amatorii de violenţă generalizată şi vărsare de ketchup), deci titlul nu are vreo justificare, alta decât că este al şaptelea Western Spaghetti din CV-ul romanului Mario Caiano (mai cunoscut pentru “Nightmare Castle”-1965 sau “Nazi Love Camp 27”-1977), gen pe care avea să îl abandoneze la începutul anilor ’70 după interesantul său “Il mio nome è Shanghai Joe” (cu Klaus Kinski şi Chen Lee), acest film, pierdut undeva în seria de produse livrate pe bandă rulantă de către experţii în Euro Trash, prezintă câteva particularităţi (pentru anul când a fost realizat) ce îl fac imposibil de ignorat. Cea dintâi este legată de înotatul lui Caiano împotriva curentului în care s-au încadrat entuziaşti Castellari, Lenzi, Sollima, Klimovsky şi Corbucci după ‘şocul Leone’ şi anume latinizarea Western-ului prin aducerea acţiunii în Sud, cât mai aproape de graniţa mexicană, în exterioare generoase care să permită panoramări familiare publicului european (nu trebuie uitat că majoritatea au fost filmate în Almeria), dar şi de mai accesibila - pentru Bătrânul Continent - cultură hispanică: “Adiós Hombre” (altă variantă nerelevantă de titlu dar mai puţin... dătătoare de speranţe deşarte) este un Western urban ce se consumă aproape integral într-o localitate, foarte fidel arhetipurilor filmelor americane de serie B din anii ’40-’50 a căror convenţii le conservă până la nivel de... stereotipuri. Caiano, ajutat incontestabil de muzica lui Francesco De Masi (autor a nu mai puţin de 13 OS-uri pentru filme lansate în 1967, printre care şi “7 winchester per un massacro” a lui Castellari, trecut mai sus în revistă), preferă să stea departe de cultul morţilor (Dia de Muertos... fără alte comentarii inutile) şi de modul în care se raportează individul la moarte într-un ‘balet’ aproape ritualic definit şi împământenit vizual de Sergio Leone, alegând opţiunea mai puţin spectaculoasă centrată pe realitatea că, în Vestul Sălbatic, aceasta făcea parte din existenţa cotidiană şi nu merită să pună un accent deosebit pe importanţa sa. Sigur că nu trebuie să uitam că “Adiós Hombre” e un film ‘de pluton’ realizat cu resurse precare în baza unui scenariu firav şi menit exclusiv a face ceva profit dar, trecând peste această premiză... ajungem la punctul doi: voit sau nu, Caiano conferă o dimensiune comică aventurii vestice care, de la debut (eroul detaşat şi zâmbăreţ seara pe uliţă devine brusc serios şi dur după ce dă la o parte batantele crâşmei şi intră în atmosfera “rasată” de Café Concert) şi până în miezul naraţiunii (meleul à la Mack Sennett din Saloon având printre protagonişti “balerine”, în fapt dansatoare de French-Cancan cu expertiză în a sparge sticle şi scaune în capul bărbaţilor turmentaţi). Nu îmi dau seama dacă italianul a vrut să omagieze Western-urile americane sau să le pastişeze întrucât multe dintre componentele ansambului sunt ilare, de la look (trecând peste faptul că pe răufăcătorul-şef îl cheamă... Tilly, acesta are gusturi stupefiante în materie de ţoale: sacou maro, vestă neagră, cămaşă în carouri în culori disonante şi eşarfă roşie... şi mai e şi chel pe deasupra!) la bâlbe (reîntoarcerea şerifului în oraş e depistată noaptea, cu ochiul liber(!), de banditul-observator de pe acoperiş, dar acesta ajunge la locul faptei abia ziua în amiaza mare) şi replici (un singur exemplu... birjarul: “Cum să mă închideţi în biserică? Eu sunt ateu!”). Într-un târziu... am ajuns să mă refer şi la conţinut. Will Flaherty (Craig Hill, actor mult mai OK ca prezenţă decât Edd Byrnes din filmul lui Castellari, ce ar fi putut avea o carieră mai interesantă dacă Mario Caiano nu l-ar fi abandonat în favoarea lui Anthony Steffen... nu că i-aş plânge de milă căci şi-a făcut atât planul cât şi plinul la începutul anilor ’70, vezi “And the Crows Will Dig Your Grave”-1972 sau “Corte marziale”-1974) este un evadat din puşcărie ce clamează că acuzaţia de a fi furat 30,000 de dolari şi ar fi ucis doi nevinovaţi în Bisbee (orăşel din Arizona care, nici în secolul 21, nu depăşeşte 7000 de locuitori ca populaţie) reprezintă o înscenare iar condamnarea sa se bazează exclusiv pe mărturia unui singur om. A vrut să fugă din două motive (se pare), să îi explice adevărul gagicei sale (Peggy, patroana şi şanteuza birtului, interpretată de Giulia Rubini, la penultima sa apariţie pe ecran înainte de “Uno straniero a Paso Bravo” din 1968 dar... pe care poate v-o amintiţi gravidă în comedia “Sous le ciel de provence” a lui Mario Soldati din ’56 în care îl foloseşte pe Fernandel ca soţ-surogat) şi să îşi recâştige onoarea dovedindu-şi nevinovăţia prin identificarea martorului mincinos. Acesta, “surprinzător”, îşi face apariţia în localitate în aceeaşi seară ca membru a unei găşti de bandiţi condusă de durul... Tilly (pe bune, cât de ‘inspirat’ poţi fi să dai un asemenea nume unui bad-guy psihopat şi lipsit de scrupule?), interpretat de actorul spaniol Eduardo Fajardo (“Django”, “Il mercenario”... un obişnuit a filmelor lui Corbucci), ce devalizează o bancă a cărui seif este... gol. Visând încă la aurul ce va sosi transportat cu diligenţa, pungaşii masează localnicii în biserică pentru a-i avea sub control, pe Will îl bat fără de folos într-un grajd căci nu mărturiseşte nimic (mai mult, Peggy ajunge la acesta printr-o uşă lăturalnică dar nu se gândeşte să îl elibereze ci doar să-i aline rănile), beneficiem de o intrigă intestină în cadrul bandei apropo de scopul şi durata vizitei soldată în stil ‘ravioli’ cu un vot democratic iar Tilly, cu o figură ce aduce cu Christopher Lloyd (cred că nu trebuie să mai amintesc aici cuvântul ‘lunatic’), care ştie că banii nu vor sosi, că şi-a tras pe sfoară propria trupă şi că Gerovitalul nu-l mai poate ajuta, face... spume la gură. La propriu. Will salvează tot, se disculpă, dizeuzele se cuminţesc şi totul intră în normal. Fără prea multe împuşcături (cu excepţia aşa-zisului masacru expediat sec în final... The 7 Expandables). Staţi liniştiţi, Tom şi Jerry sunt mult mai violenţi şi mai adecvat ‘îmbrăcaţi’. Feriţi-vă! Nedorind totuşi să duc analiza spre derizoriu, vreau să menţionez o informaţie destinată maniacilor dedicaţi Western-urilor făcute acum jumătate de secol de peninsulari... pentru ei, cred că nu e lipsit de interes să amintesc ceva nume din rolurile secundare: Roberto Camardiel (“For a Few Dollars More” a lui Leone, “Django Kill... If You Live, Shoot!”), Spartaco Conversi (“A Bullet for the General”-1966 a lui Damiani şi “The Great Silence”-1968 a lui Corbuccci... printre multe altele), Nello Pazzafini (“Adiós Gringo”-1965, “For a Few Extra Dollars” sau “The Big Gundown” a lui Sergio Sollima, tot din 1966). În concluzie, aşa cum scriam la început, “Adiós Hombre” rămâne un material de disecţie pentru Westernofili care merită a nu fi trecut cu vederea în ciuda lipsei de anvergură şi de ambiţii excesive. Extra: introducere a analistului Jean-François Giré (8’) la ediţia franceză. Tehnic: foarte bun (disponibil pentru vizionare gratuită pe YouTube dar copia este execrabilă).

THE BALLAD OF JOSIE (1967, USA, r: Andrew McLaglen) & THE WAY WEST (1967, USA, r: Andrew McLaglen) – DVD

Între 1965 şi 1968, în cadrul programului de operaţiuni “Rolling Thunder” peste un milion de tone de material exploziv au fost aruncate de aviaţia americană în Vietnam! La sol, militarii celei mai mari puteri a planetei au fost implicaţi în peste 300 de episoade asociabile fără dubii cu crime de război (culminând cu masacrul ‘My Lai’ din martie 1968 în care mai bine de 500 de civili, inclusiv copii, au fost ucişi de soldaţi a Regimentului 20 de Infanterie după ce o parte dintre ei, mai ales femei, au fost torturaţi, mutilaţi şi violaţi)! În ceea ce priveşte bilanţul postbelic a U.S. Army, acesta e cutremurător: peste 200,000 de morţi, dispăruţi în misiune şi răniţi (din ultima categorie, statisticile arată că 30% au decedat ulterior ca urmare a rănilor sau sechelelor rămase de pe urma acestora)! Întrebare retorică: în timp ce europenii, pe care îi durea ‘la başcheţi’ de aceste aspecte consumau zi şi noapte la o pizza ‘cu de toate’ asemenea produse cinematografice (semnate de Leone, Corbucci, Sollima & Co.)... îşi mai dorea publicul de peste Ocean să vadă ca pur entertainment în Western-uri masacre şi băi de sânge? Şi cine îşi mai asuma rolul de păpuşar atâta vreme cât John Ford ieşise din scenă în ‘64 cu Western-ul istoric “Cheyenne Autumn”, Sam Peckinpah se retrăsese momentan în televiziune (“Major Dundee” avusese premiera în ’65 iar “The Wild Bunch” avea să apară abia în 1969), Henry Hathaway era preocupat de filme de aventuri africane iar Howard Hawks îşi număra ultimele zile? În plus, nu trebuie omis că, plecând de la liberalismul promovat de câţiva ani buni de Preşedintele Lyndon B. Johnson, Statele Unite se îndreptau spre un apogeu a reacţiei societăţii civile (revoluţia sexuală... inclusiv legalizarea pornografiei şi a homosexualităţii, feminismul iniţiat de Betty Friedan şi dus mai departe de Gloria Steinem, lupta pentru drepturile minorităţilor condusă de Martin Luther King, reacţiile idealist-stângiste la poziţionarea conservatoare în Războiul Rece). Hollywood-ul a înţeles că Western-ul trebuie reaşezat în noii parametri de corectitudine ‘politică’ dictate de stradă (non-macho şi mai puţin misogin şi rasist) iar anul 1967 rămâne a fi unul de reconsiderare a genului, bazată pe o mediocritate precaută şi edulcorată, în care violenţa este limitată prin corcirea cu drama, comedia sau Musical-ul, în care femeile şi minorităţile rasiale încep să primească un credit mult mai consistent. Avem de-a face cu o radicală schimbare de optică în Cetatea Viselor în urma căreia se renunţă într-o bună măsură la reţetele tradiţionale axate pe colonizarea ‘glorioasă’ a Americii de Nord şi a vicisitudinilor pe care noii veniţi de pe Bătrânul Continent au trebuit să le înfrunte (populaţia indigenă, natura însăşi, propriile carenţe şi slabiciuni) pentru a se adapta, deci se renunţă la sălbăticia Vestului în favoarea... civilizării Vestului (pacifism, democraţie, lege, respect şi toleranţă pentru marginalizaţi, ş.a.m.d.). Altfel spus, hai să nu ne mai amintim de multitudinea de masacre (responsabilii fiind de ambele părţi, albi şi indieni, indiferent că ne referim la cazurile “Battle of Bad Axe” din 1832, “Colorado River” din 1840 sau “Pauma/Temecula Massacre” din 1846) sau de cazurile disperate de supravieţuire în pustietate greu de digerat de un public care, în preajma efervescentei şi idealistei “The Summer of Love”, nu era doritor să îşi mai amintească de o istorie în care incestul, violul, canibalismul, jaful şi crima au avut un rol ce nu poate fi ignorat în aşezarea temeliei unei naţiuni... să ne concentrăm în schimb pe Părinţii Fondatori, pe Declaraţia de Independenţă, pe deschiderea noastră faţă de toţi cei discriminaţi, pe “stars and stripes”, pe modul în care politica şi religia au făcut ordine în ‘Noua Lume’ fără ajutorul armelor, pe beneficiile aduse de industrializare (infrastructură, comunicaţii, etc.). Sigur că John Wayne era atunci încă la Hollywood dar între ‘66 şi ‘69 s-a ţinut departe de gen (cu excepţia lui “The War Wagon” din 1967 a lui Burt Kennedy despre care consider însă că nu e mai relevant decât aceste două titluri a lui McLaglen analizate mai jos pentru a ilustra trendul hollywoodian impus de nuanţarea contextului culturii Pop), James Stewart s-a făcut remarcat printr-o absenţă completă, Yul Brynner a luat şi el o pauză preferând să îşi încerce norocul în Actionere de aventuri şi într-un Thriller a lui Franklin J. Schaffner, Dean Martin a bifat doar un Western mai puţin cunoscut (“Rough Night in Jericho” a lui Arnold Laven, interesant pentru că susţine emanciparea femeii prin ponderea rolului lui Jean Simmons) iar Clint Eastwood a ales în 1967 să încaseze 20,000 de dolari şi un Ferrari nou-nouţ de la producătorul Dino De Laurentiis pentru a-i da replica Silvanei Mangano în mediumetrajul Rom-Com “Una sera come le altre” regizat de Vittorio de Sica, din antologia cinematografică dedicată rolului femeilor în societate “Le streghe” a.k.a. “The Witches”... până să se reîntoarcă în America şi la Western (“Hang ‘Em High”-1968, r: Ted Post). Cei mai mulţi din vechea gardă au rămas deci în expectativă, cu o singură excepţie notabilă: Henry Fonda. Durându-l în fund de clănţănitul temător din dinţi a şefilor de studiouri, deja cu două nominalizări la Oscar la activ, Fonda şi-a permis imperial să joace în 1967 în subversivul “Welcome to Hard Times” (al aceluiaşi Burt Kennedy menţionat mai sus), realizat pe baza cărţii multipremiatului autor E. L. Doctorow (“Ragtime”, “Billy Bathgate”). “One bullet can kill a town... just like a man!”. Asupra acestuia vom reveni aşa că să nu anticipăm. Bun, să trecem la cele două exemple selectate pentru a susţine micro-dizertaţia de mai sus. “THE BALLAD OF JOSIE” reprezintă o mostră de Western feminist (mai exact, e mai mult decât o mostră, e un pumn în stomac menit a tăia orice chef de a gândi că poţi ‘coabita’ cu o femeie din US într-o formă echilibrată). Povestea este plasată, nu întâmplător, în Wyoming... primul stat din America de Nord ce a acordat drept de vot femeilor (la finele anului 1869). Doris Day (nominalizată la Oscar în 1960 pentru acum aproape uitatul Rom-Com “Pillow Talk”, dar care, dincolo de popularitatea formidabilă pe care a dobândit-o peste Ocean rămâne interesantă pentru cinefili doar datorită a două prestaţii, cea din “The Man Who Knew too Much” a lui Alfred Hitchcock (1956) şi cea din Musical-ul Western “Calamity Jane” din 1953) intră în pielea nevestei casnice ce goblenează cuminte în sufragerie, are grijă de copil şi ştie cum să se apere cu vesela, bibelourile şi tacul de biliard de un soţ (Robert Lowery – “McLintock!”, “Stage to Thunder Rock”) care încearcă să se dea la ea când vine beat-cuc de la cârciumă (nu e în niciun caz prima oară). Bon... ăsta dă ortul popii căzând prosteşte pe scări (pe muzica foarte jucăuşă a lui Frank De Vol, ce tocmai fusese nominalizat în ’66 la Oscar pentru comedia Western “Cat Ballou”) iar proaspăta văduvă se vede judecată de comunitate pentru omor prin imprudenţă. Aplicăm legea. E sau nu vinovată de moartea soţului? Juriul, format exclusiv din bărbaţi, dă verdictul: şase nu sunt siguri, unul... baron local (George Kennedy – “The Sons of Katie Elder”, “Cahill U.S. Marshall”) zice că da iar unul... mai cu bun simţ şi, în plus, amorezat (Peter Graves – cu scuzele de rigoare pentru deraiere dar în cazul său nu voi face referire la apariţia în Western-uri ci la memorabilele roluri din “Stalag 17”, “Airplane!” şi din serialul “Mission: Impossible”) zice că nu. Deci, rezultat neclar. Mai rău însă, întrucât nu are surse de existenţă şi e împovărată de ipoteca pe casă, socrul vrea să ia nepotul în custodie iar judecătorul (Andy Devine din “Diligenţa” lui John Ford din 1939), deşi o absolvă de acuzaţia de crimă, susţine că este incapabilă de a-şi creşte copilul. De aici melodrama (tradusă în limbaj ‘Vestic’ – acutizarea problemelor emoţionale pe fondul incapacităţii bietei femei de a-şi gestiona propria existenţă cotidiană... elegant formulat pentru analiza unui Western de serie B, nu-i aşa?): criza (separarea de copil dus la jumătate de zi călare în Cheyenne), depresia (sfătoasa matroană a cătunului: “ori luptă pentru drepturile femeii ori îşi găseşte un alt bărbat, nu are decât aceste două opţiuni”), hotărârea (de ce să nu-şi facă o fermă de vaci?), desumflarea (când toţi cei apropiaţi îţi spun, indiferent de sex, că nu ai competenţa necesară, poate e bine să te conformezi... sau nu), implicarea în politică unde i se cere formal sfatul (deşi femeile au primit drept de vot, masculii implicaţi se tem că acesta ar putea periclita acceptarea Wyoming-ului în Statele Unite ale Americii - lucru ce se va întâmpla în 1890 prin votul majoritar a Congresului de la Washington - şi iau în considerare să ceară sexului ‘slab’ renunţarea temporară la acest drept), determinarea de a deveni totuşi fermier subminată de faptul că, de la bancher la tipograf, toată lumea nu îi vede vreun alt viitor decât acela de chelneriţă la fast-food-ul rural “Trail’s End” (unde eşuează şi distrează bărbaţii prin neîndemânare pentru nu mai mult de o seară), reacţia viscerală de respingere a contextului (la oferta socrului avut şi misogin care îi oferă câţiva firfirei pe saptămână deoarece sunt destule lucruri de făcut prin casă)... şi, uite aşa, se consumă prima jumătate dintr-un Western ce nu numai că este feminist dar este şi pacifist (nimeni nu poartă nicio armă la vedere) şi nu numai că e marketat ca o comedie dar se dovedeşte a fi o melodramă siropoasă (exemple patetice: revederea copilului, mielul negru) înfiorător de plictisitoare şi de insipidă prin repetarea fără osteneală a aceloraşi formule de descurajare sau încurajare sexiste, iar Doris Day se ia într-atât de în serios încât nu-mi vine în minte decât ipoteza că dacă Josey (“The Outlaw Josey Wales”) ar fi cunoscut-o, interpretul său, Clint Eastwood, ar fi – parafrazându-l pe răposatul Vadim Tudor – pus-o pe un scaun şi ar fi “bătut-o cu... cureaua de la ceas”. Episodul doi (‘femeia în blugi’) începe cu orăşelul invadat de câteva sute de oi. Cow-Boys vs. Sheep-Girl! Toată populaţia pare siderată dar mă îndoiesc însă că vreun spectator înţelege care e problema şi de ce bărbaţii din conducerea localităţii (judecător, procuror, şerif, bogătaş, doctor, politician) au ceva cu Josie (are pământul ei, pare hotărâtă să îşi câştige o paine... WTF, de ce vor să o înfunde?). Odată cu oile încep să apară (tardiv) urme de umor sporadice: sconcsul ca pet rezident în sufragerie, mahmureala lui Day (care, din fericire, măcar se abţine să cânte în acest film), primul pistol apare în cadru pe coapsa blondei şi nu pe cea a vreunui cowboy viril, tentativa de prindere a unei oi cu lassoul, caftul cu tacuri de biliard din final, însă, chiar puse toate cap la cap, nu reuşesc să anihileze infuzia de mesaje propagandistice legate de ‘adevărata’ democraţie având ca obiectiv să justifice corectitudinea politică nou instalată de care aminteam mai sus (Kennedy: “Nu negociez cu pieile roşii sau cu femeile”... Huo!, explozia din mass-media – biata femeie fermier asediată de văcari violenţi... Huo! – şi, în consecinţă, ieşirea în stradă a gospodinelor în semn de protest... Bravo!). Atât de tare, isteric şi obstinat bate boul de scenarist (scuze, n-am găsit o altă etichetă) şaua ca să priceapă iapa americană (indiferent de sex) încât filmul, ca un bumerang, se transformă din start dintr-o intenţie de promovare a schimbării/nuanţării unor mentalităţi într-un instrument de propagandă în favoarea intoleranţei (inclusiv cea din partea susţinătorilor feminismului). Iar imbecilitatea obositoare a naraţiunii transpusă în schimburile de replici cu un fond aiuritor de repetitiv (auzim în nenumărate formulări ideea că “the pioneer woman stands behind her man”) năuceşte spectatorul care face totuşi eforturi să se raporteze la valoarea de ansamblu a echipei de producţie implicate, ce nu a fost recrutată din rândul amatorilor dar care reuşeşte contra-performanţa să facă acest film să arate ca un pilot de serial de televiziune de cacao rejectat aprig chiar de la previzionare (n-am menţionat aiurea TV-ul în acest caz fiindcă autorul scenariului n-a mai scris un alt text destinat transpunerii pe marile ecrane în viaţa lui, nici înainte şi nici după această “baladă”). La cine mă refer, în afară de Graves, Day, Kennedy şi De Vol, pe care deja i-am menţionat? La Paul Fix în rolul socrului lui Josie,  prietenul lui Clark Gable şi care a jucat alături de John Wayne în 26 de filme, ce a apărut pentru întâia oară într-un Western – e vorba de “Hoodoo Ranch” - în... 1926(!), oierii, ambii la debutul pe marile ecrane, Don Stroud (vizibil într-o multitudine de Western-uri, de la “Coogan’s Bluff” şi “Joe Kidd” la “Perdita Durango” şi “Django Unchained”) şi Timothy Scott (“Butch Cassidy and the Sundance Kid”, “One More Train to Rob”), dar şi la responsabilul cu imaginea (bună, dar în limitele aceleiaşi ‘corectitudini’ solicitate de producători), laureatul cu Oscar pentru “Three Coins in the Fountain” Milton R. Krasner, altfel un DoP respectat încă de la finele WWII pentru “Arabian Nights”, “All About Eve”, şi, mai ales, pentru “How the West Was Won” din 1962, sau la editorul-veteran Otho Lovering (nominalizat la Oscar pentru “Diligenţa” dar care are în CV şi titluri precum “The Man Who Shot Liberty Valance”-1962 sau “Ride Beyond Vengeance”-1966). Ce să mai scriu... mai bine - dacă n-aveti alte opţiuni - vă uitaţi la “A Million Ways to Die in the West” a lui Seth McFarlane sau citiţi o ştire despre cum şi-a făcut averea Gigi Becali. În ambele cazuri veţi ieşi mai ‘câştigaţi’. În concluzie însă, dincolo de calitatea discutabilă a acestui produs cinematografic, trebuie conştientizat că, în ultimii ani, Sharon Stone în “The Quick and the Dead” a lui Sam Raimi din 1995, Penélope Cruz şi Salma Hayek în “Bandidas” (2006, r: Joachim Rønning & Espen Sandberg), Hillary Swank în “The Homesman” (2014, r: Tommy Lee Jones) sau Natalie Portman în “Jane Got a Gun” (2016, r: Gavin O’Connor) îşi datorează implicit rolurile trendului apărut la finele anilor ’60, susţinut de pelicule precum “The Ballad of Josie” şi de ambasadoare ca inocenta Doris Day (bine măcar că după aia s-a dus de tot la TV). Din aceeaşi perspectivă (dar calată pe rolul... africanilor-americani) pot fi privite şi oscarizatele “Unforgiven” a lui Clint Eastwood din 1992, “Django Unchained” (2012) a lui Quentin Tarantino sau “12 Years a Slave” (2013, r: Steve McQueen) cu Freeman, Foxx şi Ejiofor... serios, în câte filme din Epoca de Aur a Western-urilor americane din anii ’50 femeile făceau mai mult decât a aştepta să fie salvate, să facă mâncare sau să oblojească rănile iar negrii/chinezii/mexicanii să reprezinte altceva decât pete de culoare ‘exotice’ prezente în cadru de obicei pentru amuzament? Trecem la “THE WAY WEST”, proiect mult mai ambiţios şi mai costisitor ca “Josie”, ce vine în trena lui “The Big Trail”, clasicul lui Raoul Walsh din 1930 (care a marcat, dacă vă amintiţi, debutul într-un rol principal a lui John Wayne, recomandat de John Ford după refuzul categoric primit din partea lui Gary Cooper), ce fusese anunţat încă din 1956 ca fiind ‘pe ţeavă’, cu Burt Lancaster, Cooper şi James Stewart în rolurile principale (ulterior s-a zvonit că Charlton Heston s-a arătat interesat de rolul atribuit până la urmă lui Kirk Douglas). Povestea epică, bazată pe cartea câştigătorului premiului Pulitzer A.B. Guthrie, pleacă în anul 1843 din Independence, Missouri, localitate fondată în 1827, aflată actualmente în aria metropolitană a Kansas City, care, după conflictele de natură religioasă de la începutul secolului 19, a intrat pe o pantă ascendentă a evoluţiei economice datorită poziţionării atractive pe frontieră pentru comerţ şi speculaţii profitabile (confluenţa fluviului Missouri cu râul Kansas şi punct nodal esenţial a reţelei de căi ferate). Am menţionat aceste informaţii întrucât, spre deosebire de filmul precedent, în acest caz avem de-a face cu o abordare complet diferită a noilor tendinţe ‘politice’ dar... la fel de pacifistă şi civilizatoare. Mediul urban ne este prezentat de McLaglen ca unul eterogen şi primitiv, înecat într-o mocirlă (la propriu) prin care localnicii defilează nepăsători iar subiectul este unul, deşi încearcă să nu pară, tot de natură propagandistică (ex. piesa cu iz de imn “The Liberty Trail” sau replici de la sclav la stăpân precum “You can’t get nothing with a whip... on yourself or nobody else either”) deoarece simbolizează migraţia în anii ’40-’50 a aproape jumătate de milion de colonişti spre terenurile mănoase şi pline de resurse naturale de la vest de Muntii Stâncoşi. Încă neconsolat după doi ani de la moartea soţiei sale indience, Robert Mitchum (“The Angry Hills”-1959, “El Dorado”-1966), pe vremuri un bun cunoscător a Vestului, îşi duce viaţa de azi pe mâine pe malul apei... pescuind în pijama şi dormind sub o prelată. Convins de idealistul Senator Taddock (Kirk Douglas, ce mai jucat înainte şi în “The Big Sky” din 1952 a lui Hawks - o altă adaptare a unei cărţi scrise de Guthrie - la acea vreme actor deja nominalizat de trei ori la Oscar... singura justificare pentru aroganţa manifestată pe platourile de filmare a lui “The Way West”), ce pare a face parte din Mişcarea LDS (‘Latter Day Saint Movement’, curentul creştin primitivist înfiinţat de Joseph Smith spre finele anilor ’20... 1820) atâta vreme cât vrea să fondeze ‘Noul Ierusalim’ în Oregon pentru a aştepta ‘A Doua Venire a lui Hristos’, acceptă să călăuzească spre Vest o caravană de căruţe cu migranţi pe (acum) celebra Oregon Trail (primul convoi de colonişti a străbătut drumul deschis de vânătorii şi comercianţii de blănuri de la Est la Vest în 1936). În ceea ce priveşte spectatorul, îndoielile legate de modul în care a fost conceput acest film apar încă de la debut prin lipsa de fundamentare credibilă a motivaţiilor: dacă personajul lui Douglas are potenţial de evoluţie prin ambiguitatea obiectivelor personale (“You can share my vision”... fanatic, vizionar, politruc?), cum de ramolitul dar experimentatul Mitchum se lasă convins din doar două-trei fraze ‘de lemn’ să fie antrenat în aventură şi cum de fermierul Lije Evans (Richard Widmark – “The Law and Jake Wade” a lui Sturges, “Alvarez Kelly” a lui Dmytryk) ce completează trioul uzual pentru acest tip de reţetă (iniţiator-călăuză-beneficiar) îşi sintetizează imboldul succint dar lipsit de substanţă în conversaţie cu nevastă-sa: Ea - “Stay home this time”, El - “I can’t... I got to go where I’ve not been.”? Pe bune? Aici începe să se releve superficialitatea şi schematismul care anihilează contrapunctele potenţial dramatice a unei poveşti epice şi îi dau un iz de soap-opera patriotardă (nici ulterior, pe parcurs, nu poţi empatiza cu personajele atâta vreme cât sunt trasate doar prin câteva tuşe simple ce dau, inevitabil, senzaţia de caricatural): Widmark, amărâtul care ar trebui să îşi mişte fundul pentru o cauză (bunăstarea familiei), dar care are deja o soţie mişto (Lola Albright din “Oregon Passage”-1957 şi “Seven Guns to Mesa”-1958), un băiat cu bun simţ şi muncitor şi o fermă care arată idilic într-o oază de verdeaţă pe malul unui lac... ce îşi poate dori mai mult? Oricum, până la final, Widmark e singurul care se dovedeşte a fi ‘de-al nostru’ căci oferă cea mai caldă şi expresivă prestaţie în rolul unui bon viveur hillbilly style (în traducere, un ghiolban din categoria celor simpatici care are ceva spirit de sacrificiu şi pune osul la treabă fără să crâcnească, de aia îl iubeşte consoarta... mai ales când se oferă să care în spate pendula-moştenire de familie, căci în rest e un şpriţangiu ce sărbătoreşte 4 iulie când ‘vrea muşchii lui’). Acu’ ce să vă mai zic despre poveste? Timp de 120’, nu facem decât să urmărim, cu bune şi rele, convoiul de căruţe din Missouri şi până în Oregon (de zici că e Exodul din Egipt spre Canaan, mai ales după media dubios de ridicată de vârstă a ‘pelerinilor’ aventurieri). Mă voi limita să inventariez câteva detalii şi exemple punctuale din ‘jurnalul de călătorie’ vizual din care să selectaţi ce e bun/rău, enervant/ilar, inedit/clişeistic din acest film în care, neîndoielnic, condimentele sunt folosite neinspirat (inclusiv cele de bază... sarea şi piperul), în ciuda multitudinii de resurse hiper-experimentate în Western-uri contractate de producători. 1.) Să trec în revistă doar câţiva actori prezenţi în roluri secundare sau în cameo-uri fantomatice: Clarke Gordon din “Invitation to a Gunfighter”-1964 şi “More Dead Than Alive”-1969 (Greenwood, cel care încearcă să deturneze coloniştii spre California în Goana dupa Aur... iar adevărul istoric este că, din anul 1843 - când este plasată naraţiunea - partea sudică a lui Oregon Trail a fost utilizată de călători pentru a continua pe California Trail), Paul Lukather (serialul “Bonanza”, “Alvarez Kelly”-1966), Peggy Stewart (“Desert Vigilante”-1949, “Gun Street”-1961), tenorul Stubby Kaye (perechea lui Nat King Cole în “Cat Ballou”), la care se adaugă protagoniştii unui plot secundar ce nu poate fi trecut cu vederea: avându-i ca părinţi pe Harry Carey Jr. (“The Searchers”, “The Rare Breed”) şi pe Connie Sawyer (apariţii minore în serialul “Bonanza” şi în “True Grit” a lui Hathaway), adolescenta bucălată Sally Field (cine ar fi putut bănui atunci că va ajunge să câştige două Oscaruri pentru militantele “Norma Rae” şi “Places in the Heart”?), ce apare în prima sa scenă în curul unei căruţe cu o vulpiţă în braţe visând la vârsta când va cunoaşte dragostea, lucru ce se va întâmpla, sexual, în dauna lui Katherine Justice (la fel ca Field, debutantă pe marile ecrane, ulterior mai cunoscută pentru constanta apariţie în serialul Western “Gunsmoke”), apoi rămâne gravidă şi devine subiect de sacrificiu matrimonial moralizator (după o nuntă oficiată de predicatorul, “a slave of the Holy Ghost”, interpretat de Jack Elam, inconfundabilul Snaky din “Once Upon a Time in the West” şi Phillips din “Rio Lobo”). 2.) În ceea ce priveşte filmarea secvenţelor epice, Andrew V. McLaglen îşi demonstrează fără discuţie competenţa. Mă refer în special la scena traversării râului generată de competiţia gen “Mad Max” cu cireada de vaci a cowboy-lor (fără glumă, Lola Albright a fost pe punctul să se înece când conţinutul căruţei în care se afla s-a prăbuşit peste ea şi a ţinut-o sub apă mai mult decât era prevăzut), cea a deşertului (interesantă trecerea caravanei peste proaspătul mormânt a fiului lui Kirk Douglas justificată de necesitatea ştergerii oricăror urme pentru a nu permite indienilor căutători de scalpuri să îl depisteze) şi cea a trecerii munţilor şi a coborârii în canion (cu excepţia aspectului că e cea mai împănată de patriotism pionieresc... aplauzele şi ovaţiile de la aterizare sunt mai insuportabile decât cele de pe o cursă low-cost ce vine de la Milano). 3.) Prezentarea enervant de leşinată a pericolelor ‘umane’ de pe traseu, de la indienii puşi pe macheală şi satisfacerea marelui şef Sioux în urma uciderii accidentale a propriului copil prin sacrificarea albului vinovat, la trimiterea în derizoriu a importanţei istorice a Fortului Hall din Idaho, placă turnantă a colonizării Vestului (condus în film de efuzivul Grant – Patric Knowles, mai cunoscut din clasicul “Wolf Man” din 1941 cu Lon Chaney decât din Western-uri), model de coabitare şi de convieţuire redus imbecil în “The Way West” la o mixtură de piei-roşii obediente, purtătoare de joben, ce sunt încuscriţi cu scoţieni cântand la cimpoaie consumatori de... punch (ca atare, gestiunea crizei de către gazdă în cazul falsului caz de variolă, ‘dispăreţi instantaneu sau vă vom masacra’ îşi pierde aproape integral orice conotaţie dramatică). Ca să n-o mai lungesc, “The Way West” rămâne un film prea lung pentru nişte intermezzo-uri dramatice şi/sau de acţiune diluate şi, simultan, un film prea scurt pentru o epopee nesusţinută de muzica prăfuită şi lipsită de anvergură epică (serios, dai o asemenea investiţie pe mâna unui compozitor deja depăşit, Bronislau Kaper, ce n-a mai avut treabă cu genul de la începutul anilor ’50 - ex. “The Naked Spur” sau “Ride, Vaquero!”, ambele din 1953 - doar pentru că îl recomandau Oscarul câştigat cu drama “Lili” sau colaborările cu... fraţii Marx?). Verdict: extrem de plictisitor chiar şi pentru aficionados. Offf... 1967 n-a fost un an bun pentru Western-urile americane. Extra: zero. Tehnic: rezonabil (ambele pot fi de asemenea vizionate gratuit pe YouTube dar în copii proaste sau, cel mult, mediocre).