Arta Sunetelor

 

CÂND TE MUŞCĂ VIERMELE BLUES-ULUI, ÎNEACĂ-L ÎN ALCOOL!

Una din poveştile adevărate despre cum se face şi s-a făcut blues-ul în Statele Unite ale Americii vă este destăinuită de directorul Michael Robert Frank, la împlinirea a 30 de ani de existenţă a unui label important de blues, Compania Earwig. Învăţăminte şi fapte din viaţa unui suflet dedicat muzicii de blues.

„... mă gândesc la weekendul de aniversare a Companiei de Muzică Earwig... mă întreb cum să sărbătorim. Mă gândesc şi la relaţia mea muzicală şi personală cu Honeyboy Edwards, care durează de 32 de ani. În tot timpul acesta am pendulat între cariera în asistenţa socială şi cea de manager artistic în domeniul caselor de înregistrări şi m-am gândit adesea să renunţ la una sau la cealaltă din ele.

De la bun început am fost decis să adaug melodii noi repertoriului de blues, să fac înregistrările reprezentative pentru viziunea şi sonoritatea tipică artistului şi să îi ajut pe interpreţii de blues să îşi găsească de lucru. În primul sfert de veac la Earwig, sub marca noastră au apărut 38 albume de blues, 9 de povestiri prin muzică, 2 de jazz şi 1 de gospel, i-am asigurat lui Honeyboy Edwards posiblitatea de a da concerte şi a-şi spune poveştile prin blues în toată lumea şi l-am consacrat ca principalul povestitor oral din Deltă. Consider că povestea lui, cuprinsă într-o carte şi în format video, este realizarea mea cea mai importantă şi fereastra mea deschisă către blues.

Aceia dintre noi care lucrează pe tărâmul bluesului colecţionează poveşti, iar acestea devin parte din folclorul acestui stil muzical. Ascultându-le pe cele ale unor pionieri precum Honeyboy Edwards, Sunnyland Slim, Bob Koester, Chris Strachwitz şi alţii, m-am simţit inspirat să merg mai departe. În domeniul muzicii independente, tradiţia cere să împărtăşeşti cunoştinţele şi experienţa cu ceilalţi, lucru pe care am încercat să îl fac la rândul meu. Individual şi cu autobuzele, în turnee, am escortat sute de fani până în comunităţi de care li se părea că se tem, ca să asculte muzicieni de care nu auziseră niciodată. Bob Koester, fondatorul lui Delmark Records, şi Jim O’Neal, cofondatorul lui Living Blues, mi-au prezentat această tradiţie din Chicago.

Iată câteva din poveştile mele.

O dată, în 1979, în Wheeling, într-un bar pentru motocicliştii albi şi rasişti care mi-a amintit de cel din filmul Blues Brothers, Kansas City Red a compus pe loc versuri pe melodia Johnny B. Goode, după ce  îi spusese unui motociclist voinic şi beat că nu interpretează cântece la comandă. Comentariul lui Honeyboy a fost: -Aici nu-i loc de cizme (persoane de culoare)!’

În 1981, Earwig a scos al doilea album, Old Friends, cu legendarii Sunnyland Slim la pian, Floyd Jones la bas şi chitară, Kansas City Red la tobe, Walter Horton la muzicuţă şi Honeyboy Edwards la chitară; toată lumea contribuia pe rând la părţile vocale. Piesa I’m a Prisoner s-a născut la repetiţii ca o glumă a lui Red, care visase că în pat cu el doarme un judecător. Povestea a devenit o lamentaţie tristă în studio, după ce Red a fost condamnat la închisoare pentru că şi-a împuşcat soţia pe 4 iulie (a supravieţuit). Red nu a mai cântat niciodată cântecul, care îi trezea prea multe amintiri neplăcute.

La sesiunea aceea, Sunnyland s-a plâns de ritmul tuturor, cu excepţia lui Walter, dar, prin simpla forţă a stilului său la pian şi prin personalitate, a reuşit să domine scăpările lor de ritm.

Deşi n-am fost în viaţa mea în stare să pun momeala destul de repede în cârlig sau să aud un fals într-o piesă, cum aş putea uita partidele de pescuit cu Big Jack Johnson, Frank Frost şi Sam Carr în delta fluviului Mississippi, rivalitatea şi camaraderia lor pe scenă, cântând la o bucată de gută, sau senzaţia auditivă pe care mi-au lăsat-o improvizaţiile lor acustice, cu Jack la muzicuţă şi Frank şi Sam la chitară, care m-au trezit din somn la ora şapte dimineaţa într-o cameră de hotel, în turneul de sprijin pentru primul album solo Earwig 4910 al lui Jack – The Oil Man?

În 1988, Sunnyland Slim mi-a spus că Willie Johnson, fostul chitarist al lui Howlin’ Wolf, voia să revină la muzică şi la înregistrări; l-am băgat pe Willie într-un studio, pentru primul lui album. A cântat cu scânteieri din vechea sa strălucire, cu acorduri splendide, şi a înregistrat zece piese. Am făcut greşeala pe care o fac mulţi producători naivi, începători: am adus ceva de băut înainte ca sesiunea să se fi încheiat. Purtarea lui Willie şi a lui Kansas City Red s-a schimbat dramatic şi atunci am învăţat pentru prima dată ce vrea să spună Wolf prin ‚Se-ntâmplă ceva rău!’

Am fost la atâtea înmormântări ale marilor cântăreţi de blues – Walter Horton, Eddie taylor, Floyd Jones, Moose Walker, Sunnyland Slim, Willie Johnson, Jimmy Rogers, Maxwell Street, Jimmy Davis, Louis şi Dave Meyers, ca să numesc doar câţiva. Corurile de gospel, prea numeroase pentru a le enumera, au inspirat familiile, pe producători, muzicieni, fani şi prieteni să încerce să treacă peste tristeţea vieţii.

Am avut parte şi de triumfuri: am primit 4,5 stele în Downbeat, pentru primul album Earwig, Rockin’ the Juke Joint Down al lui Jelly Roll Kings, după care am plecat cu trio-ul în Olanda, în ziua apariţiei albumului, unde au fost starurile concertului. Johnny Jones, zis şi Yard Dog, a făcut ca toate eforturile să fie răsplătite câştigând în 1997 un Premiu Handy la categoria pentru Cel mai bun artist nou – contemporană. Am râs şi am plâns împerună cu Louisiana Red în timp ce îşi exorciza tristeţea profundă a unei copilării neglijate în două sesiuni de înregistrări pentru Earwig, pentru care a fost recompensat cu patru nominalizări pe Premiile Handy. Eu l-am adus înapoi pe scena americană, după cei 18 ani petrecuţi în străinătate.

Ca mai toţi producătorii, am primit atâtea casete demo, că acum arată ca o invazie de gândaci. Pun pariu cu oricine că deţin cea mai proastă înregistrare – o preînregistrare cu sintetizator de percuţie – la Rock Me Baby, cu un vocal afon, ritm tărăgănat şi muzică parcă înregistrată într-un canal, pe un casetofon portabil. Durerea de urechi mi-a fost alinată însă de Johnny Drummer, care mi-a pus pe casetofonul din maşină o înregistrare făcută de el cu It’s So Nice. Sunetul de soul blând al lui Johnny, cu balansul lui funky, s-a revărsat puternic din boxe.

Câţi au avut norocul de a se bucura de un concert solo privat cu Liz Mandville Greeson şi melodiile ei, compuse pentru primul album şi pentru următoarele? A fost un privilegiu să mă ocup de distribuţia naţională a unor artişti ca Lovie Lee, Little Brother Montgomery, Johnny Drumer sau trioul de blues din Chicago Rob Stone and the C-Notes, aflaţi la început de drum?

Cum arată o zi din viaţa unui impresar de blues? Astăzi am încheiat producţia la albumul lui Rob Stone, am scris un text de promovare, am programat câteva concerte, am asistat la o uimitoare sesiune pentru realizarea unui mulaj facial al lui Honeyboy Edwards de către o sculptoriţă oarbă, am compus comanda de distribuţie pentru Festivalul de Blues de la Chicago şi am scris aceste rânduri... Apropo, am un post de asistent şi contabil cu jumătate de normă. Şi încă mai cred că în comunitatea bluesului e nevoie de un peţitor.

Honeyboy şi cu mine am dat concerte în toată lumea. Războinicul Honeyboy e mereu pe drum. Şi ce drum a fost până acum! Nimic nu se compară cu peripeţiile, cu suişurile şi coborâşurile unei vieţi în care ţi-ai închinat sufletul bluesului. Dacă aş lua-o de la capăt? Bineînţeles. Dacă aş schimba ceva? Da, aş avea un plan. Când va apărea articolul acesta, vor mai fi trecut deja încă un Festival de Blues din Chicago şi o serie de petreceri organizate de Earwig. După aceea, pentru Honeyboy şi pentru mine urmează Elveţia, Italia şi Macedonia.

P.S. Dacă nu ştiţi dacă să intraţi sau să ieşiţi din lumea bluesului, căutaţi ceva muzică pe pagina noastră de internet când simţiţi nevoia să înecaţi ceva în băutură.”

Michael Robert Frank
Director al Earwig

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg