Arta Sunetelor

 

VIDEO VAULT:

Rubrică dedicată filmelor pe care nu (mai) putem sau nu vrem să le vedem la cinematograf… din varii motive. Sunt prea vechi sau prea obscure, sunt extrem de nişate ca public-ţintă sau de ne-comerciale, sunt versiuni diferite faţă de cele proiectate în cinema sau remake-uri pentru care nu mai merită să dăm bani pe bilet sau, pur şi simplu, sunt filme de nevizionat în ambianţa crănţănitului de popcorn, a luminii telefoanelor mobile şi a comentariilor ‘live’ făcute de moroni. Ca atare, selecţia titlurilor este una extrem de eterogenă şi de... personală.

IOAN BIG


31 (2016, UK/USA, r: Rob Zombie) – DVD

31.jpgMotto scurt dar incitant pre-generic al noului produs Slasher-Horror Low-Budget generat de imaginaţia specială a muzicianului şi cineastului Rob Zombie (“House of 1000 Corpses”, “The Haunted World of El Superbeasto”): “The first sign of understanding is the wish to die.” (Franz Kafka, extras aproximativ din jurnalul său, scris între 1917 şi 1919, publicat sub titlul “The Blue Octavio Notebooks”/”Caietele albastre in-octavo”). Extrem de interesant este că Rob Zombie te face să îl redescoperi pe Kafka prin intermediul filmului, care este construit narativ şi vizual pe continuarea meditaţiei scriitorului german: “This life appears unbearable, another unattainable. One is no longer ashamed of wanting to die; one asks to be moved from the old cell, which one hates, to a new one, which one will only in time come to hate. In this there is also a residue of belief that during the move the master will chance to come along the corridor, look at the prisoner and say: ‘This man is not to be locked again, He is to come with me.’”. Sper că rândurile următoare vă vor convinge, măcar parţial, că am dreptate în susţinerea acestei conexiuni aproape suprarealiste. Imagine alb/negru, muzică de Jazz din anii ’30 (piesa “Call It A Day” compusă de Peter Mendoza). O siluetă neclară îşi face intrarea pe un culoar până când camera se fixează ca prim-plan pe chipul său ascetic, însângerat dar... sinistru de jucăuş (“I ain’t no fucking clown”). Astfel intră în scenă Doom-Head (Richard Brake – “Hannibal Rising”), care ţine tacticos un speech ‘motivaţional’ victimei sechestrate (înfricoşatul pastor Victor – Daniel Roebuck, “Final Destination”) în care îi vorbeşte despre cum un gândac de bucătărie poate supravieţui decapitat timp de 168 de ore iar capul acestuia, bineînţeles, dacă este hrănit, are acest răstimp să se gândească la... Iisus Hristos. Concluzia sa în faţa lamentărilor patetice ale prelatului este una memorabilă: In Hell Everybody Loves Popcorn! 31 octombrie 1976. Ajunul Halloween-ului. Drumuri prăfuite şi pustii prin peisajul continental arid al Floridei. O dubiţă decrepită ce adăposteşte o faună umană stranie prin diversitate rulează cu chiu cu vai printre tufişurile uscate. Odată dispărut soarele strălucitor, noaptea se transformă în ceva sinistru pentru pasageri (pe fragmente din emisiunea de radio a legendarului DJ Wolfman Jack, prezent de altfel pe OST cu patru piese interpretate chiar de el). Cinci circari (să le spunem performeri de carnaval) care îşi duc viaţa de pe o zi pe alta cu mici spectacole itinerante, Roscoe Pepper (Jeff Daniel Phillips – “The Lords of Salem”), Charly (Sheri Moon Zombie – “The Devil’s Rejects”), Venus Virgo (Meg Foster – Holly din “They Live” al lui John Carpenter), Panda Thomas (Lawrence Hilton-Jacobs – “Indecent Behavior”) şi Levon Wally (Kevin Jackson – “Rosewood”) sunt răpiţi de către membrii organizaţiei conduse de psihopaţii Father Napoleon-Horatio-Silas Murder (Malcolm McDowell – iconicul Alex din “A Clockwork Orange” al lui Stanley Kubrick) şi de tandemul Sister Serpent (veterana actriţă de televiziune Jane Carr) & Sister Dragon (Judy Geeson – “To Sir, with Love”), toţi trei magnifici în postura de neo-aristocraţi dependenţi de pariuri, decadenţi şi degeneraţi, care venerează prin look (perucile, straturile suprapuse de fard, inlusiv falsele aluniţe supradimensionate, îmbrăcămintea şi vesela utilizată) şi discursul tip fin de siècle, un mod de viaţă defunct, cu atât mai siderant şi contrastant dacă este implantat în contextul modernităţii americane. Scopul? Devin fără voie concurenţii unui joc, numit ‘31’, menit a satisface nevoia de divertisment a trioului în care, într-o locaţie labirintică, Murderworld, ce are aspectul unui combinat industrial părăsit şi devalizat (‘Infernul în care Dumnezeu nu are acces’) cu spaţii decorate în concordanţă cu profilul diverşilor asasini (ex. salonul “Wet Kitty”, altarul lui Hitler), au 12 ore pentru a supravieţui asalturilor unor demenţi (extrem de bine plătiţi) al căror singur scop este acela de a-i ucide în cel mai violent mod posibil. În inventarul clovnilor-vânători avem tot cinci personaje, pe minionul hispanic Sick-Head, neonazist cu înclinaţii masochiste (un micro-Adolf), tandemul de obsedaţi sexual înarmaţi ambii cu drujbe (Psycho-Head & Schizo-Head), şi, nu în ultimul rând, cel format din travestitul uriaş Death-Head (purtător de lenjerie feminină de culoare albă, ochelari cu lentile verzulii şi perucă blondă) şi de Sex-Head, blonduţa dezaxată ce aminteşte de Harley Quinn din “Suicide Squad” (vestimentaţie, codiţe, machiaj), care îşi controlează partenerul cântând împreună cu acesta melodioare de grădiniţă în limba germană. Circ al terorii cu accente Gore interesante, mai ales că intră în scenă succesiv şi nu simultan! Crying is for pussies, so go on grow a pair, baby.. Într-un film clădit pe o reţetă uzată deja (competiţia pe viaţă şi pe moarte având ca miză supravieţuirea individuală în faţa asalturilor oponenţilor maniaci în filme de acţiune, SF sau de groază, de la “The Running Man” sau “Battle Royale” la “Death Race”), cineastul ştie că are nevoie de mai mult pentru a se diferenţia de pluton, astfel încât, odată începută numărătoarea inversă, mai exact de la scena cinei sinistre servite într-o atmosferă Neo-Gotică şi inspirată din “Rocky Horror Picture Show”, pe corpul prietenului lor (devenit prima victimă), cei patru supravieţuitori ajung la opţiunea votată, să zicem, democratic dintre alternativele: baricadarea sau contra-reacţia, alegerea... rămâi în spatele protecţiei oferite de barele de metal cu speranţa că timpul se va scurge şi vei scăpa nevătămat sau lupţi pentru viaţa ta decimându-ţi tu adversarii. După cum sugerează Kafka, nu este mult mai confortabil să fii în afara celulei, într-o aparentă libertate, decât în interiorul acesteia, asumându-ţi fatalist destinul, nu ai cum să fi satisfăcut pe deplin de niciuna dintre cele două soluţii posibile. Nisipul din clepsidră se scurge în mod... Horror dar, fără ca ei să o ştie, de la 5:5, scorul devine 3:0 în favoarea competitorilor involuntari (mai bine organizaţi) şi, ca atare, intră în scenă ca plan de rezervă Doom-Head (“I’m not crazy, I’m in control”) pe muzica lui Beethoven (Concertul pentru pian nr. 5) cu alură de Joker (look stil Heath Ledger, într-un mod deopotrivă deferent şi original), atât de sigur pe el încât trimite acasă toti asistenţii ce operează locaţia şi permite deschiderea uşilor spre exterior... ‘aveţi dreptul să încercaţi să găsiţi ieşirea”. Nu vă povestesc cine ajunge să vadă lumina soarelui sau dacă există vreun happy-end pentru unul sau altul dintre jucătorii rămaşi în viaţă, ci doar vă reamintesc ce scria Kafka referindu-se la stăpânul venit pe coridor care se adresează prizonierului: “This man is not to be locked again, He is to come with me.”. Filmul nu se numără printre reuşitele majore ale lui Zombie, parte din motive independente de el (trunchierea la montaj, ciondăneala apropo de utilizarea personajelor din “House of 1000 Corpses” cu Lions Gate, falimentul companiei ce ar fi trebuit să asigure distribuţia), dar parte datorită lipsei sale de inspiraţie (lipsa lui Sid Haig se simte, Sheri Moon joacă submediocru, Malcolm McDowell este insuficient exploatat, suspansul are o dinamică oscilantă, iar numărul de întrebări rămase fără răspuns este mult prea mare... cazul căsuţei cu marionete), astfel încât “31” se prezintă ca un hamburger fără carne mustoasă (atractiv ca formă, fad în fond), pe bune, deoarece ajungi la concluzia că timpul dedicat vizionării sale a meritat îndeosebi datorită începutului şi finalului, cele două jumătăţi de chiflă savuroase prin prezenţa lui Doom-Head şi al lui Father Murder. Altfel, aşa cum bine sublinia Trent Wilkie în cronica scrisă după premiera de la Sundance pe fangoria.com (ianuarie 2016), “If the point of 31 was to create a homage to low-rent, gratuitous cinema, you can’t argue it succeeds, and fans of Zombie’s traditional grit and gore will find those sensibilities unfulfilled. But those who want a little more brains and heart spliced in between slices and chops will walk away—perhaps as intended—feeling a little bit dirty.”. Anecdotică de final: cu excepţia ubliabilă a lui “Hoochie Coochie Man” din obscurul “Get Crazy” al lui Allan Arkush din ’83, de la celebra scenă cu “Singin’ in the Rain” din “Portocala Mecanică”/1971, este pentru prima dată când Malcolm McDowell interpretează două piese pe un OST: “We Are Going To Play” şi “Another Exciting Year Of 31”. Extra: comentariu audio al lui Rob Zombie, documentarul “In Hell Everybody Loves Popcorn” (două ore!). Tehnic: impecabil.

SPECIALISTS a.k.a. GLI SPECIALISTI a.k.a. LE SPÉCIALISTE (1969, Italia/Franţa/Germania de Vest, r: Sergio Corbucci) – DVD

Le Specialiste.jpgSingurul Western din filmografia echivalentului francez al lui Elvis Presley, neobositul rocker Johnny Halliday (n. 1943), în al cărui spectacol din octombrie 1966 i-a avut în deschidere pe... The Jimi Hendrix Experience(!) şi, totodată, unul din titlurile rămase obscure din portofoliul prolificului cineast Sergio Corbucci, pionier al genului (“Grand Canyon Massacre” a.k.a. “Massacro al Grande Canyon” şi “Minnesota Clay”, ambele din 1964), consacrat în epoca de glorie a Spaghetti-Western-ului prin “Django” şi “Ringo and His Golden Pistol” a.k.a. “Johnny Oro”, “Navajo Joe” - 1966, sau “The Great Silence” a.k.a. “Il grande silenzio” şi “The Mercenary” a.k.a. “Il mercenario”, ambele din 1968), “Gli specialisti” face tranziţia de la brutalitatea şi incorectitudinea ‘politică’ a tratării cuceririi Vestului Sălbatic spre tonul maliţios-comic adoptat de italieni în anii ’70 care, la Sergio Corbucci, s-a materializat ulterior în filme precum “Companeros” a.k.a. “Vamos a matar, compañeros”/1970, “What Am I Doing in the Middle of the Revolution” a.k.a. “Che c’entriamo noi con la rivoluzione?”/1972 şi “Shoot First... Ask Questions Later” a.k.a. “Il bianco il giallo il nero”/1975. “Gli specialisti” rămâne în istorie ca un Western neconvenţional şi extravagant (scris de Sabatino Ciuffini, care, deşi debutase ca scenarist în ’54, nu avea absolut, dar absolut nicio legătură cu genul), aşezat narativ mai degrabă pe stilul anchetelor detectivistice gen Agatha Christie (imaginaţi-vă doar un muzician tânăr, slab ca un ţâr, cu pălărie pe cap şi pistol uşor de scos din toc, ce îl înlocuieşte pe rubicondul şi tradiţionalistul detectiv Hercule Poirot în rezolvarea enigmei într-o aventură presărată cu morţi, trădări, lăcomie şi ipocrizie, laşitate şi meschinărie, personaje şi întoarceri de situaţie surprinzătoare), ce ne dă un semnal intrigant încă de la început prin cvartetul de adolescenţi hippioţi obligaţi să se lupte între ei în balta de noroi pentru a supravieţui (găsirea monedei de un dolar aruncată de bandiţii lui El Diablo în mocirlă). Personajul principal, Poirot-ul nostru ‘vestic’ (un june Hallyday anti-erou pe care dacă îl vezi dezbrăcat te apucă plânsul la cât e de uscăţiv), este preocupat de lămurirea cauzelor care au dus la linşarea fratelui său Charlie de către populaţia cătunului Blackstone (în urma dispariţiei aurului din bancă, pe care ar fi trebuit să îl protejeze în drum spre Dallas) din Nevada şi nu de... răzbunarea propriuzisă. El are ce are mai mult cu proaspăta burghezie care începe să se bucure în exces de confort şi să dispreţuiască pe cei care nu aparţin universului pe care membrii acesteia şi l-au construit artificial din iluzii. Taciturnul Hud, că aşa e poreclit super-pistolarul solitar temut deopotrivă de către civili, de reprezentanţii legii şi de către pseudo-revoluţionarii mexicani (atenţie, a nu se confunda cu personajul interpretat de Paul Newman în pelicula cu acelaşi titlu al lui Martin Ritt, câştigătoare a trei premii Oscar în 1964), este construit voit clişeistic, după cum avem exemplul din ultimii ani al lui Machete (Danny Trejo) din filmele lui Robert Rodriguez... deci, aşa cum în contemporaneitate, “Machete don’t text”, la fel, “Hud nu are prieteni”. O altă lovitură pe care Corbucci o dă reţetarului uzual al Western-urilor este cea legată de relaţia pistolar răzbunător-şerif protector al comunităţii, ce defineşte de obicei majoritatea peliculelor prin duelul de final în care cel bun şi cel drept învinge iar nelegiuitului i se scurge sângele printre ţepii de cactuşi. Aici nu e cazul deoarece: 1.) Şeriful bonom Gedeon (Gastone ‘The Godfather II’ Moschin, perfect în rol) este un pacifist prin interzicerea posesiei şi utilizării armelor pe întreg teritoriul de care e responsabil (inclusiv Hud acceptă să le predea... asta nu îl împiedică însă să îşi omoare un vrăjmaş trântindu-i casa de marcat a saloon-ului în ţeastă); 2.) Corbucci transformă această premiză plecând de la obiectivul/interesul comun al identificării cauzelor crimei (fie ea şi aparent justificată legal) într-un Buddy-Movie aiuritor în care mai adaugă un condiment uman exotic, pe ciungul El Diablo (formidabilul actor Mario Adorf – “Toba de tinichea”/1979, inclusiv aici o prezenţă memorabilă), cel mai temut bandit din regiune, dotat cu un scrib care îi scrie biografia, ce se dovedeşte a fi prieten din copilărie al lui Hud, cu un oarecare simţ al onoarei dar care nu îi atenuează apetitul pentru bani/aur (pe care să îi doneze amărâţilor de fermieri mexicani) sau ura pentru coloniştii asupritori şi legile lor dubioase. 3.) Dacă tot suntem provocaţi să nu ne aşteptăm la o joacă după regulile Western standard... de ce n-am accepta şi o altă intruziune atipică? Cherchez la femme! Wow... Într-un Western? Că aceasta e văduva bancherului jefuit, Virginia (Françoise Fabian – premiul David di Donatello pentru “La bonne année” al lui Lelouch), matroana locantei din cătun, Valencia (Angela Luce – David di Donatello pentru “L’amore molesto”/1995), sau Sheba, inocenta violentată de presupusul său tată (Sylvie Fennec, mai cunoscută acum datorită Horror-ului “Midi minuit”/1970 al lui Pierre Phillippe), fiecare dintre protagoniste are un rol esenţial în evoluţia unei poveşti în care expunerea perspectivelor morale jalonează practic un fir subţirel în care toată lumea, inclusiv cei patru fumători de joint-uri îmbrăcaţi avant la lettre în stilul fabulelor R’n’R “Streets of Fire” (r: Walter Hill, 1984) sau “Class of 1999” (r: Mark L. Lester, 1990), nu au – cu excepţia tandemului Hud & Gedeon - decât un singur obiectiv: să pună mâna pe aur. În cea mai mare parte a sa, filmul nu abuzează de schimburi de focuri sau de violenţă şi nici nu caută să aibă umor, dar vă asigur că deznodământul ‘excentric’ se relevă a fi pe măsura abordării out-of-the box al lui Corbucci (inclusiv vesta anti-glonţ din zale de oţel purtată aproape în permanenţă de anti-eroul întruchipat de Johnny Halliday, al cărui ochi înguşti şi cenuşii nu transmit decât rareori empatie în interacţiunea cu cei din jur, idee preluată se pare de regizor din proiectul rămas neconcretizat cu Lee Van Cleef, ce ar fi trebuit să se numească “Il Ritorno del Mercenario”) . Pentru a înţelege de ce l-am menţionat la început pe Hendrix şi, de asemenea, de ce “Gli specialisti” rămâne un bastard renegat în filmografia lui Sergio Corbucci, artist pe atunci sătul deja până peste urechi de a mai face Western-uri (ba, mai mult, anii ’60 îi cimentaseră o sumă de idiosincrazii apropo de femei independente, de capitalişti veroşi şi de... Hippies), aş vrea să vă citez un fragment dintr-un interviu acordat de el unei reviste franceze (extrasul este preluat din excepţionala carte al lui Alex Cox, “10,000 Ways to Die”, 2009, Kamera Books) prin intermediul căruia s-a putea ca perspectiva voastră, de spectatori, să se modifice radical, ţinând cont de contextul temporal în care filmul a fost realizat (mişcările tot mai puternice pentru emanciparea femeii, Summer of Love, LSD-ul şi cultura drogurilor în universităţile americane, The Swinging Sixties, etc.): “The idea was to show that I was against the hippies. Listen, at this time the Manson business didn’t happened [uciderea actriţei Sharon Tate de către discipolii lui Charles Manson avea să se consume pe 8 august 1969 – n.a.]... But there are too many real problems in the world for me to accept the disinterested passivity of these people. Yesterday, Jimi Hendrix died shooting up, in London. I am against drugs and hippies. I wanted to dennounce them in The Specialist... I’m really violently against their attitude, and I hate Easy Rider [celebrul film al lui Dennis Hopper din ’69, cu Peter Fonda şi Jack Nicholson, piatră de hotar în definirea contraculturii americane – n.a.].”. Veţi înţelege mai bine virulenţa cineastului când veţi ajunge la scena în care toţi membrii comunităţii se zbat neputincioşi, goi-puşcă, precum peştii pe uscat, întinşi pe jos în praful de pe uliţa principală a aşezării, la comanda hippioţilor (posibilă trimitere la Molasses Gang, gaşca de derbedei ai străzii formată în New York în 1871, intrată în cultura urbană prin tehnicile teatrale cu accente comice prin care îşi executau jafurile). Menţiune de final... şi Johnny Halliday îi ura sincer pe Hippies. “Gli specialisti”, filmat în Muntii Dolomiţi (Alpii francezi), este un Western straniu dar interesant, închegat, suculent şi care trebuie abordat fără prejudecăţi, căci altfel nu vă va captiva. Cine sunt, de fapt, “specialiştii”? Toţi cei din jurul nostru care, fără ezitare, şi atunci şi acum şi oriunde, cred şi declară în mod ferm că se pricep la toate dar stau deoparte. Extra (ediţia MK2 apărută doar în Franţa): intro a criticului de film Phillipe Lombard, şi două documente tangenţiale cu filmul (“Un spécialiste: Jean-Claude Morchoisne dessinateur”, “Histoire d’un genre” cu analistul Olivier Père). Tehnic: submediocru (ex. copia are o granulozitate variabila iar dialogurile trec din franceza in italiana si viceversa in mod aleatoriu).

IOAN BIG
08 Iulie 2017


TEPEPA (1969, Italia/Spania, r: Giulio Petroni) – DVD

Tepepa.jpgSpagheti-Western politic remarcabil al cărui acţiune este plasată în primii ani a Revoluţiei Mexicane (Revolución Mexicana, 1910-1920), cei ai venirii vremelnice la putere a lui Francisco Madero, ales în 1911 cu peste 90% din voturile populaţiei care a sperat că acesta va fi capabil să implementeze reforma agrară, să diminueze parazitismul economic al Statelor Unite (care ajunseseră să controleze aproape integral resursele minerale, petroliere şi căile ferate din Mexic) şi să încurajeze creşterea gradului de educare a oamenilor sărmani. Interpretat în film de veteranul Francisco Sanz (care debutase în ’64 în “El sabor de la venganza” cu Richard Harrison), Madero avea să fie asasinat în 1913, fără a bifa rezultate notabile, datorită boicotului Parlamentului şi al opoziţiei marilor proprietari de pământuri. Scenariul excepţional al unuia dintre maeştrii scriiturilor cu implicaţii sociopolitice, Franco Solinas (ex. “Salvatore Giuliano”/1962 al lui Francesco Rosi, “La battaglia di Algeri”/1966 al lui Gillo Pontecorvo, “État de siège”/1972 al lui Costa-Gavras), având deja la activ trei Western-uri legate de Mexic (“La resa dei conti”/1966 – Sergio Sollima, “Quién sabe?”/1967 – Damiano Damiani şi “Il mercenario”/1968 – Sergio Corbucci), reuşeşte să îmbine în mod echilibrat ficţiunea şi realitatea istorică (surprinzând majoritatea aspectelor inventariate în rândurile de mai sus) pentru a oferi cinefililor o imagine sintetică asupra începutului unei revolte populare la nivel naţional plătită cu un preţ uman uriaş (se estimează că, în anii Revoluţiei, până la promulgarea noii Constituţii în 1917, 10% dintre mexicani şi-au pierdut viaţa, mai exact 1,5 milioane de persoane!) ce avea să transforme în mod ireversibil Mexicul din perspectiva modului de guvernare. Observaţie: pentru rafinarea scenariului, Solinas l-a adus alături de el pe Ivan Della Mea, textier şi compozitor de piese pentru manifestări politice (vezi documentarul “Musica per la libertà” din 1975). Plot-ul, plasat - presupunerea mea - în 1912, când Madero începuse deja să îşi dezamăgească foştii colegi revoluţionari (“legile sale sunt făcute doar pentru cei care ştiu să citească”, citat aproximativ), este construit pe două axe ‘umane’: rebelul Tepepa contra Colonelului Cascorro (cea sociopolitică) şi doctorul Pryce contra lui Tepepa (cea personală, cu caracter melodramatic). Marea inspiraţie a scenaristului rezidă în evitarea inserării clişeistice a unor personaje gen cowboy/gangster/capitalist provenit din SUA (curente în reţetele consumeriste, inclusiv în Spagheti-Western-uri), şi de a îl introduce în ecuaţie pe britanicul Henry Pryce (John Steiner, blondul cu figură emaciată din filmele lui Tinto Brass, “Salon Kitty” şi “Caligula”), ce vrea să îl ucidă pe Tepepa întrucât i-a adus logodnica la sinucidere în urma comportamentului său animalic şi care urăşte din această cauză Mexicul (asta îl va costa enorm), într-un joker-spectator-arbitru detaşat şi imparţial în conflictul social simbolizat de celelalte două personaje (grobianul şi cinicul militar Cascorro vrea capturarea şi execuţia oponentului în numele legii, iar Tepepa, fostul péon, un bărbat impulsiv, ne-educat şi primitiv, ajuns idol luptător al oprimaţilor şi port-stindard al idealurilor populiste (“Tierra y libertad”), omoară nediscriminatoriu pe oricine aparţine sistemului care i-a înşelat). Prin crearea personajului Pryce, care pendulează fortuit între cei doi, avem posibilitatea să ne familiarizăm cu perspectiva oferită de ambele tabere, ajunse aproape de pragul imposibilităţii coabitării (de exemplu, vezi cazul explicaţiilor în privinţa sinuciderii fetei obţinute prin testimonialele acoliţilor rebelului şi, apoi, a dosarului de la poliţie ce conţine în scris... un alt adevăr). Aş vrea doar să meditaţi niţel asupra relevanţei pe care o are şi acum, în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, la câteva decenii după Decembrie ’89, următorul schimb de replici: “We fought in the Revolution and we won it.” (Tepepa)/“Times have changed. I am the law and you are nothing.” (Cascorro), cel din urmă venit să se asigure că un baron local îşi reia proprietăţile în administrare fără vreo opoziţie din partea ţăranilor, după ce Guvernul le promisese acestora reforma agrară (pe care Parlamentul nu a aprobat-o, deci nu a devenit... lege). Mă hazardez să afirm că Franco Solinas şi-a construit personajele fictive, inclusiv din punct de vedere al aspectului fizic, ca simboluri inspirate realmente din istorie: Colonelul, întruchiparea unei puteri care îşi menţine dominaţia prin intermediul forţei, îşi trage seva din modul în care a rămas în conştiinţa publică autocraticul şi brutalul General Victoriano Huerta, “La Mano Dura”, cel care nu a ezitat să îl arunce pe Madero în închisoare în urma complotului pus la cale împreună cu Ambasadorul Statelor Unite, dar, altfel, om educat şi absolvent al Heroico Colegio Militar din Mexico City, iar Tepepa îl portretizează într-o mare măsură pe Pancho Villa, care, până să fie contactat de Abraham Gonzáles, emisarul lui Madero, care l-a convins să lupte în numele concetăţenilor nevoiaşi împotriva proprietarilor de haciende, era un bandit ordinar şi un dezertor din Armata Federală (de la vârsta de 16 ani ucidea, viola şi fura tot ce se poate, de la măgari şi cai... până la obiecte de cult). Primul este interpretat de către uriaşul Orson Welles, da, însuşi Orson Welles, aflat într-o perioadă în care majoritatea proiectelor personale ca regizor nu au ajuns la finalitate (ex. “Don Quijote”, “The Other Side of the Wind”) iar el a trebuit să penduleze ca actor între diverse producţii europene (presupun că unii îşi vor mai aminti de “Lupta pentru Roma II”/1969, parţial filmat în România, în care apar şi Adela Mărculescu şi Ion Dichiseanu, sau de “Waterloo”-ul din ’70 al lui Serghei Bodnarciuk), iar Tepepa de către versatilul actor de origine cubaneză, deci familiarizat cu revoluţiile, Tomas Milian, acum cu 120 de titluri în CV (inclusiv “Amistad” al lui Spielberg sau “Traffic” al lui Soderbergh), ce turna la finele anilor ’60 Western-uri pe bandă rulantă (ex. “El precio de un hombre” şi “La resa dei conti”, ambele din 1966, “Faccia a faccia”/1967, “Sentenza di morte”/1968, “O Cangaceiro”/1970). Interesant e faptul că, pare-se, intensitatea animozităţii dintre personaje a fost amplificată de una din viaţa reală: "Welles was his idol [al lui Milian – n.r.], he did not see the time to meet him, but the set was terrible. Welles called him ‘Cuban dirty’ and if he asked him where to go, he answered ‘where you look, as long as you do not see your face’." (sursa: articolul Mariei Pia Fusco, publicat în august 2007, în La Repubblica, vezi repubblica.it în arhiva sa electronică). Există două scene pivotale în film, bine puse în scenă de către Giulio Petroni (“Death Rides a Horse” a.k.a. “Da uomo a uomo”/1967 cu Lee Van Cleef, “E per tetto un cielo di stelle”/1968 cu Giuliano Gemma şi Mario Adorf, “Night of the Serpent” a.k.a. “La notte dei serpenti”/1969 cu Luke Askew, şi, mai târziu, “La vita, a volte, è molto dura, vero Providenza?” cu... Milian), fiecare dintre ele definitorii pentru conflictele pe care se bazează naraţiunea. Pryce-Tepepa. Scena dansului, care alternează cadre din viziunea închipuită a medicului cu mexicanul având-o în braţe pe ring pe iubita sa defunctă, filmată în Slow-Mo şi exprimând aspiraţia mârlanului aparţinând vulgului spre o condiţie socială superioară (amintind de Petre Petre şi de Nadina din “Răscoala” lui Liviu Rebreanu), cu realitatea explozivă şi sălbatică a coregrafiei tradiţionale prin ţăranca-războinică ce dansează dezlănţuită cu bandulierele pe bust şi se lasă ‘capturată’ de bărbat cu lasoul (statutul inferior al femeilor este punctat cu regularitate, dar în mod subtil, pe parcursul filmului, până la apogeul (auto)sacrificării lor precum animalele duse la tăiere – vezi scena mânării turmei de capre în ambuscadă). Mai mult, într-un mod oarecum subversiv, scenariştii plasează ‘punctul zero’ al melodramei în Morelos, fieful lui Emiliano Zapata, rebel adorat de către campesinos din regiune, trimiţând implicit la atacurile violente ale Armatei de Eliberare zapatiste (punem aici şi incendierea culturilor de trestie de zahăr a proprietarilor de haciende) şi la contra-reacţia (inclusiv în spaţiile urbane) a forţelor guvernamentale. Tepepa-Cascorro. Precedată de meditaţia tristă a rebelului în faţa preotului spânzurat şi a unei mulţimi de localnici aflaţi într-o stare de prostraţie (“Suntem o ţară de ignoranţi. Dintre cei doar doi oameni pe care îi cunoşteam şi ştiau să scrie, unul e mort iar celălalt nu mai are mâini.”), scena scrisorii adresate Preşedintelui, dictate spre transcriere lui Pryce în piaţa cătunului natal în mijlocul comunităţii prezente cu mic şi cu mare, care, prin intermediul flashback-urilor, relevă pe de-o parte originile protagonistului (al cărui părinte şi-a sacrificat viaţa – afirmă Tepepa - pentru a-i duce fugarului Madero la finele lui 1909 o scrisoare de la Pancho Villa) despre care aflăm că se numeşte Jesus José Moran, iar pe de altă parte, ne aminteşte de episodul predării armelor de către revoluţionari în a doua parte a anului 2011, în care aceştia au crezut în promisiunile lui Madero (“to make rich less rich and the poor less poor”) în ciuda rezervelor pe care le aveau faţă de aplicarea legilor cu ajutorul aceleiaşi armate împotriva căreia luptaseră până atunci. Ştim acum că au fost naivi (masacrarea ţăranilor şi distrugerea aşezărilor de către Rurales) şi că oameni precum realul Huerta sau fictivul Cascorro supravieţuiesc lipsiţi de scrupule diverselor schimbări de regim politic vulnerabil, iar răscoalele au continuat ani buni ajungând la stadiul de război civil. Tepepa concluzionează fără echivoc: “Find men, find weapons and fight like we did before.”. Filmul, în mod inspirat, nu îşi propune nici să edulcoreze (inclusiv umorul este complet absent) dar nici să accentueze artificial dramatismul, evitând să ne propună un context schematic (cred că argumentele aduse mai sus sunt suficiente) sau personaje definite simplist (ba chiar gradul de complexitate este neaşteptat de ridicat, ne-existând good-guys şi bad-guys, de la interesul pentru Lombroso al lui Cascorro la modul atent în care îşi construieşte justificările legale pentru acţiunile criminale împotriva civililor, de la viclenia sau ignoranţa peonului Jesus José Moran la capacitatea sa nativă - ca Tepepa - de leadership şi motivare a maselor, de la modul clinic în care taciturnul englez îşi separă profesia la cum se comportă pentru a supravieţui şi a-şi atinge scopurile personale). Ca de obicei, muzica maestrului Ennio Morricone este splendidă (dirijor: Bruno Nicolai), mai ales prin modul în care contrapunctează realitatea frustă exprimată vizual de obiectivul camerelor coordonate de Francisco Marin (“The Texican”/1966, “Professionisti per un massacro”/1967, “Quel caldo maledetto giorno di fuocco”/1968), prin schimbări de tonalitate care să umanizeze un univers social foarte arid şi brutal în esenţa sa. Şi da, “Tepepa” este indubitabil un Western şi nu altceva atâta vreme cât tema fundamentală a construcţiei narative rămâne răzbunarea. Extra: introducere şi comentariu audio al regizorului, scenă tăiată (fără sunet dar comentată de Petroni), scenă alternativă de început, interviuri cu Petroni şi Milian (ediţia germană). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
01 Iulie 2017


LINE WALKER a.k.a. SHI TU XING ZHE (2016, China/Hong Kong, r: Jazz Boon) – DVD

LINE WALKER.jpgSingurul film ceva mai serios din minusculul CV al cineastului chinez care mai conţine doar patru... animaţii experimentale pentru copii (cu pinguinul Pororo şi cu tigrul Shimajiro). Când am spus ‘experimentale’ m-am referit la faptul că fiecărui puradel din sala de cinema i se dă un megafon de carton, fiind încurajat să îşi exprime emoţiile în funcţie de cum evoluează personajele desenate pe ecran. Dar să nu divaghez aiurea. Acest film, un semi-sequel la serialul de televiziune de 31 de episoade cu acelaşi titlu din 2014 (identitatea unor poliţişti din Criminal Intelligence Bureau/CIB din Hong Kong ce acţionează sub acoperire dispare din computere iar autorităţile trebuie să îi identifice/localizeze din nou), produs totuşi de legendara companie Shaw Brothers (detaliu care mi-a trezit interesul), a ajuns cu totul întâmplător la mine şi, profitând de relaxarea estivală, am zis să îl testez. Filmul este, mărturisesc, deconcertant prin trecere dintr-un roz infantil/adolescentin în roşul sângeriu adult, într-o succesiune - ca schimbări de registru şi de tonalităţi - care a fost aproape de a mă confuza totalmente, producţia părând a nu avea vreun public-ţintă foarte clar definit. Făcând abstracţie de serial, să încep cu plot-ul peliculei “Line Walker”, susţinut inconsistent ca premiză în scenariul dezvoltat de Cat Kwan (“Tempting Heart”/1999): după moartea Comisarului Hong din CIB, fişierele electronice conţinând dosarele agenţilor undercover sunt şterse în cea mai mare parte, astfel încât devine completamente neclar cine şi de ce parte a legii se poziţionează. Un soi de “The Departed” sau “Infernal Affairs” (sursa originală pentru lăudatul film al lui Scorsese), reşapat pentru generaţiile Hi-Tech (apropo de care, cineaşti excepţionali precum Michael Mann şi-au spart proteza cu tentative penibile precum “Blackhat”). Aflată în subordinea lui Q Sir (Francis Ng, vedeta asiatică, actor premiat de exemplu pentru rolul din “Cheung foh”/1999 al lui Johnnie To la Golden Horse Film Festival), juna agentă permanent nemulţumită şi, după o vreme, enervantă, Ding Siu-Ka (Charmaine Sheh, revenind in rolul pe care l-a avut in serial) – o doare fundul, are rău de mare, munceşte chipurile prea mult - primeşte pe telefon în baza unui cod confidenţial al răposatului o invitaţie la o întâlnire la inaugurarea unui hotel de lux din Hong Kong din partea unui misterios personaj, “Blackjack”, care pare să ştie multe despre dispăruţii cu epoleţi din fişierele electronice şi despre legătura acestei acţiuni cu firma Tak Mou. Presupunerile legate de cine este ‘cârtiţa’ Blackjack (comunicarea se face eminamente prin intermediul smartphone-urilor sau prin... Morse) ajung să fie limitate la componenţii unui tandem de gangsteri implicaţi în afaceri ilegale, buni prieteni în viaţa personală, Ah Lam (Nick Cheung – “Election”/2009 al lui Johnnie To) şi Shiu Yeh (Louis Koo – “Flash Point” a.k.a. “Dou fo sin”/2007 al lui Wilson Yip), ambii parte a maşinăriei ce controlează pe frontiera între triadele necruţătoare şi corporaţiile cinice nuanţele ‘delicate’ ale componentelor de business. Pentru a simplifica, filmul este fracturat în două părţi radical diferite ca tratament narativ şi al punerii în scenă. Primul creează cinefilului pasionat de Actionerele asiatice o senzaţie de repulsie prin accentele de comedie ieftină şi de dramoletă infantilă, fiind asezonat sporadic cu momente de violenţă absolut stupidă, pe fundaluri ce amintesc mai degrabă de ghiduri video turistice pentru Hong Kong, Macao sau Shenzen... totul respiră infantilism accesibil puştilor care frecventează în mod regulat sălile de cinema ale mall-urilor. Dar, totuşi, ca să ne înţelegem, în pofida impresiei de compromis făcut consumerismului juvenil, construcţia este una elaborată, şi duce, pas cu pas, printr-o progresie atent studiată, spre o atmosferă gen “Fast & Furious” (vezi episodul din Brazilia împănat de urmăriri cu maşini, scene de parkour, asasini pe motociclete, mercenari/trădări corporatiste/explozii/militari, un shoot-out spectaculos... acţiune, frate!, cât cuprinde, la Rio de Janeiro, mai ales că a fost primul film finanţat de Hong Kong cu scene în Brazilia de la “Plastic City” din 2009 încoace). Registrul se schimbă radical prin orientarea spre publicul adult în partea a doua. Intervin o mulţime de twist-uri cu caracter dramatic (să trădez triada şi să mă folosesc de poliţie printr-un joc dublu ca să merg înainte pentru a accede în oligarhia nelegiuiţilor?... cine este adevăratul Blackjack, pseudo-Bond-ul sau hackerul asasin, şi cine sunt inamicii  reali?), într-adevăr surprinzătoare, care conduc spre o evoluţie a acţiunii cu un final înfiorător de sângeros, lipsit de happyend, diametral opus debutului peliculei. Dacă ar trebui să aleg doar un motiv pentru care “Line Walker” ar trebui totuşi vizionat cap-coadă, acesta e reprezentat de prezenţa actorului Hui Shiu-Hung (alături de Sheh, singurul ‘supravieţuitor’ din seria originală), al cărui rol ‘geriatric’ de poliţist acomodat perfect în pielea unui influent gangster pensionar este remarcabil. Dacă am însă opţiunea să vă ofer şi o altă opinie decât a mea, strict personală, o prefer pe cea mai entuziastă, postată de L.P. Hugo pe asianfilmstrike.wordpress.com în decembrie 2016: “‘Line Walker’ entertains flawlessly, embracing its more ridiculous plot turns with an aplomb that allows for some mildly poignant moments, which are mostly due to the impeccable bromantic chemistry between Koo and Cheung, and the endearingly ditzy and tender pas-de-deux between Ng and Sheh. The action is remarkably solid, especially a car chase in Rio and a protracted final fight where Koo and Cheung take on a formidably unstoppable Shi Yanneng.”. Deci, alegerea vă aparţine în întregime, eu abţinându-mă complet de la a face (contra)recomandări. Extra: Making Of, interviuri. Tehnic: excelent.

RIDE WITH THE DEVIL (1999, USA, r: Ang Lee) – DVD

RIDE WITH THE DEVIL.jpgCu toate că e un răsfăţat al criticilor de film occidentali şi al selecţionerilor din festivaluri prestigioase, câştigător a două premii Oscar (“Brokeback Mountain” şi “Life of Pi”), patru BAFTA, Ursul de Aur la Berlin şi nominalizat la aproape alte 100 de trofee încă de la începutul anilor ’90 (“The Wedding Banquet”/1993, pe short-list la Globul de Aur şi la Oscar pentru cel mai bun film străin), taiwanezul Ang Lee nu se numără printre cineaştii mei favoriţi. Datorită eclectismului temelor abordate în general ca fundament pentru pretenţioase explorări dramatice, de la adaptări de bestseller-uri (“Sense and Sensibility”, “Life of Pi”) la simboluri Pop culture (“Hulk”/comics, “Taking Woodstock”/muzică, “Thrilla in Manilla”/sport), în opinia mea, Lee se relevă drept un oportunist lipsit în general de o viziune estetică personală coerentă, autor care se bazează - în cele mai multe cazuri - pe un material-sursă foarte solid. Sigur, nu îi contest talentul formidabil însă, pentru mine... tot un oportunist rămâne. Ca atare, încerc deseori să îi revizitez filmele independent unul de altul, făcând abstracţie de contextul în care au fost produse şi de recunoaşterea (sau lipsa acesteia) de care au beneficiat. De ce acest preambul? Pentru că “Ride with the Devil” (care, în versiunea Director’s Cut are aproape 150 de minute!), sub aparenţa de Western (poate fi catalogat mai degrabă drept un anti-Western prin ignorarea voită de către asiatic a elementelor ce definesc uzual osatura unui film de gen), reprezintă de fapt o tentativă de reconstituire istorică al unui episod din Războiul de Secesiune consumat pe frontiera de vest a statului Missouri cu Kansas-ul: ‘Masacrul din Lawrence’ (cunoscut şi ca “Quantrill’s Raid”) din 21 august 1863. Sper că veţi înţelege pe parcurs de ce am folosit expresia ‘tentativă de...’, legată esenţialmente de multitudinea de paliere (dramele individuale, familiale, comunitare, etnice, regionale) pe care excesiv de ambiţiosul Ang Lee acţionează, dar fără a reuşi să le contureze altfel decât superficial. După cum suntem avertizaţi din textul introductiv, în regiune, războiul nu se purta între armatele regulate ci între vecini cu simpatii pro-aboliţioniste (Jayhawkers) sau contra-Unioniste (Bushwhackers), înrolaţi în miliţii civile angrenate în activităţi de guerilla atât contra militarilor cât şi a fermierilor sau meşteşugarilor care aveau convingeri diferite de a lor... neutralitatea se dovedea adeseori la fel de periculoasă ca şi adeziunea făţişă la una dintre cele două tabere. Pentru ca analiza să fie mai inteligibilă am separat filmul în trei segmente, nu neapărat echilibrate ca durată. Primului să îi spunem “Haiducii lui Black John”. Precedat de câteva scene care ne prezintă doi tineri buni prieteni (Jake/Tobey Maguire – “Spider-Man” şi John Bull/Skeet Ulrich – “Scream”), unul un emigrant de origine germană iar al doilea american neaoş, în viaţa paşnică şi conservatoare a Missouri-ului rural, suntem aruncaţi brusc în timp cu un an mai târziu după ce tatăl lui John este omorât de Jayhawkers iar tandemul s-a alăturat deja grupului lui Black John (Jim Caviezel – “The Passion of the Christ”), ce trăieşte precum Merry Men ai lui Robin Hood în codri iar voluntarii sunt animaţi de dorinţa de a ucide cât mai mulţi Unionişti posibil. Cu toate că manifestă o poftă egală de răzbunare, Jake nu este privit cu ochi tocmai buni de către toţi ceilalţi, din două motive: este singurul educat dintre ei (ştie să citească şi să scrie) şi provine dintr-o minoritate etnică cunoscută pentru opiniile sale anti-secesiune (cu luni înainte, prevăzător, încercând să îl trimită la adăpost în St. Louis, tatăl său îl avertizase: “This are not your people. You will always be a German to them, no matter who your friends are.”). Nici la aflarea veştii că un soldat yankeu eliberat din prizonierat (Mark Ruffalo – “The Avengers”) pentru a fi trimis către ai săi cu un mesaj de schimb de ostatici i-a ucis părintele nu îl fac pe Jake mai credibil în ochii unor juni psihopaţi precum Pitt Mackenson (Jonathan Rhys Meyers – “Velvet Goldmine”), care continuă să îl hărţuiască în mod agresiv. Odată cu venirea iernii şi spargerea temporară a găştii pentru supravieţuirea pe cont propriu, registrul se schimbă dar... să vedem ce probleme am eu cu filmul până aici. În esenţă, totul pleacă de la aspectul artificial non-Western al acestor haiduci al căror comportament imberb şi look îngrijit (freza lungă, eventual cârlionţată, şi bărbile, toate bine periate şi tunse, dantură şi ten impecabil, îmbrăcăminte sofisticată gen jabou la cămăşi sau pestriţ colorată... căci, nu-i aşa, dacă eşti urmărit prin pădure de inamicii care-ţi vor pielea, o bluză de un roşu aprins te ajută al naibii de mult să te faci nevăzut, nu?), combinat cu lipsa violenţei explicite (excepţiile se rezumă la 2-3 scene scurte) şi cu expedierea motivaţiilor personale (cu excepţia tandemului care, în lungile dialoguri nocturne, prefigurează camaraderia din “Brokeback Mountain” dintre Jake Gyllenhaal şi Heath Ledger), privează practic pelicula de tensiune. Ai deseori senzaţia că asişti la o serie de picnicuri paşnice în care se socializează pe teme neimportante şi că protagoniştii au devenit Bushwhackers ca hobby de weekend şi nu din convingere profundă. Mai ales când îl acceptă cu o stranie lejeritate în bandă ca membru cu drepturi depline pe negrul Daniel (Jeffrey Wright – “The Hunger Games”), sclav eliberat de către pedantul Sudist George Clyde (Simon Baker – serialul “The Mentalist”). Episodul nr. 2... “Robinson Crusoe şi Omul Vineri”. Iarna. Grupul de patru (Jake, John Bull, George şi nigger-ul Daniel) aleg să se aciueze pe proprietatea familiei Evans care îi aprovizionează periodic cu de-ale gurii şi unelte, săpându-şi la baza unei coline un adăpost în care să se adăpostească de frig. Aici, în opinia mea, Ang Lee ne oferă o perspectivă jenantă, aproape patetică, asupra supravieţuirii unor bărbaţi ce au crescut şi vieţuit în condiţii grele, au (sau ar trebui să aibă) spirit practic şi inteligenţa rudimentară de a-şi purta de grijă în contextul în care până şi inamicii au intrat în hibernare. Păi, să vă spui ce se întâmplă... cu vorbele mele, iar voi înţelegeţi din ele ce vreţi. Că nu pui nişte scânduri cap-la-cap ci alandala să îţi faci peretele şi uşa de acces în groapa săpată în deal pentru a lăsa spaţii cât mai mici pentru intrarea vântului şi a aerului rece e de înţeles, că nu ne-am născut toţi tâmplari, dar că nu poţi pune măcar o pătură să obturezi găurile... nu. Că nu vânezi şi rămâi dependent de un coşuleţ de provizii adus periodic de la fermă e de înţeles, că nu ne-am născut cu toţi vânători, dar să stai luni de zile ascuns precum şoarecele şi să mănânci cartofi cruzi în loc să îi fierbi măcar în apă... nu. Că nu îţi trece prin cap (nici lui John Bull şi nici lui Jake) să te interesezi ce fac restul membrilor familiei tale, e de asemenea de înţeles pentru că eşti un tânăr imatur speriat, dar că n-ai probleme să te aventurezi zile întregi pe alte coclauri (George) sau să te prezinţi îmbrăcat impecabil noaptea pentru a bea un păhărel de lichior şi a cânta cu femeile din familia Evans în sufrageria lor... nu. Cam aceasta este imaginea pe care Ang Lee ne-o dă despre nişte rebeli hăituiţi care trebuie să se ascundă cât mai bine pentru a-şi proteja pielea până la începutul primăverii. Regret, dar în cazul meu, viziunea sa n-a prins. Există totuşi câteva elemente importante în acest segment legate de evolutia naraţiunii şi care nu pot fi ignorate: lecţia predată de Evans Sr. celor doi prieteni, legată de motivele pentru care Confederaţii vor pierde războiul (egoismul şi lipsa de interes pentru educaţie şi pentru încurajarea libertăţii în gândire), căsătoria proiectată între John Bull şi văduva Sue Lee (cantautoarea Jewel, nominalizată de patru ori la Grammy) şi evoluţia spre un Buddy-Movie între Jake şi Daniel (de aici titlul apropo de Robinson), ca prim pas serios în trecerea în faza adultă a celui dintâi şi înţelegerea necesităţii comunicării emoţionale din partea fostului sclav (citirea scrisorilor din geanta recuperată de la poştaşul ucis), mai ales după moartea lui John Bull (cangrena şi eşecul amputării braţului). Al treilea segment este singurul care justifică numele filmului, “Ride with the Devil”, întrucât se concentrează pe organizarea, realizarea şi consecinţele Masacrului din Lawrence, soldat cu incendierea a peste un sfert din oraş, devalizarea acestuia şi uciderea a aproape 200 de persoane (practic, a fost o execuţie în masă). După ce o lasă pe Sue Lee în siguranţă în casa familiei Brown (Tom Wilkinson – “Michael Clayton” & Margo Martindale – “August: Osage County”), odată cu primăvara, tandemul bicolor face joncţiunea cu acoliţii lor asociaţi cu Black John, entuziasmaţi să se alăture forţelor de guerilla a lui William Quantrill (din care făcea parte inclusiv Jesse James) în asaltul asupra Lawrence-ului, obsedat de acesta după ce femei din familii care îi susţineau au murit datorită prăbuşirii zidurilor închisorii în care erau deţinute şi că aşezarea era baza violenţilor şi amoralilor Redlegs, care nu se dădeau în lături, când era vorba de suspecţi Confederaţi, de la omoruri, violuri şi jafuri. Pretextul însă pentru a-şi motiva cei 450 de rebeli a fost distrugerea aproape în întregime în septembrie 1861 a oraşului Osceola din Missouri de către Jayhawkers într-o operaţiune neautorizată oficial dar susţinută de Senatorul James H. Lane, rezident în Lawrence. Cu toate că sunt prezente, aceste informaţii ne sunt transmise de către Ang Lee într-o formă expediată, menită parcă a lăsa realitatea istorică pe fundalul avatarurilor tânărului încă necopt pe deplin interpretat de Maguire (un singur exemplu: alocă o mai mare atenţie şi pondere scenei în care, într-un oraş cuprins de haos, Jake are un conflict verbal cu antipaticul Pitt în timp ce îşi mănâncă tacticos omleta la micul dejun la o pensiune, decât violenţei generalizate din exterior) şi, drept urmare, există şanse reale în ceea ce îi priveşte pe spectatorii mai puţin familiarizaţi cu conjunctura istorică, ca porţiuni întregi din film să rămână parţial neinteligibile. Uite-aşa, ajungem la epilog, acolo unde a vrut să ne aducă taiwanezul... “Prima noapte de dragoste, ultima noapte de război”. Ambii răniţi în urma ripostei în forţă a militarilor Unionişti (care a dus la dispersia susţinătorilor lui Quantrill în mici grupuri care, pe măsura trecerii timpului, au lăsat la o parte principiile şi idealurile devenind bandiţi în sensul criminal al cuvântului), Jake şi Daniel îşi petrec convalescenţa în casa familiei Brown. Ton melodramatic. Virginul Jake este obligat să se însoare cu proaspăta mămică Sue Lee (ce apucase atunci iarna o partidă de amor cu John Bull) pentru a-i conferi respectabilitate şi protecţie şi se îndreaptă cu noua familie spre însorita Californie în timp ce Daniel se duce să-şi caute mama în Texas. Mai am nevoie doar de câteva şerveţele căci mi s-au umezit ochii. Gata, hai pa... ba nu, hai Pi! Concluzia mea legată de “Ride with de Devil” o enunţă deja involuntar Jake/Maguire în film: “It ain’t right, and it ain’t wrong. It just is.”. Extra: Making Of, interviuri (regizorul Ang Lee, scenaristul James Schamus, actorii Skeet Ulrich, Jewel şi Jeffrey Wright), mini-documentar Behind the Scenes, videoclip muzical (Jewel: “What’s Simple is True”). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
24 Iunie 2017


LE TOUT NOUVEAU TESTAMENT a.k.a. THE BRAND NEW TESTAMENT (2015, Belgia/Franţa/Luxemburg, r: Jaco Van Dormael) – DVD

The Brand New Testament.jpg“Dumnezeu există. Locuieşte în Bruxelles.”, spune fiica acestuia fără pic de respect pentru un părinte care era deja plictisit înainte de a crea lumea. Iar experimentele sale de odinioară legate de Bruxelles (aspect esenţial: filmul nu are nicio trimitere politică după cum ar putea sugera localizarea), pe... computerul său decrepit, s-au dovedit în mare parte a fi eşecuri (struţii la shopping în hipermarketuri, girafele la promenadă pe bulevarde, iar tigrul zăcând pe pat enervat că i-a picat cablul TV). “Geneza”. A creat atunci omul după chipul şi asemănarea sa, un Adam care trece instinctiv pe ‘zebră’, răsfoieşte într-o librărie cărţi cu pagini albe (căci încă nu s-au scris) şi se cuplează cu Eva, într-un univers urban copleşitor de pustiu în care doar ei există. Descendenţii se înmulţesc apoi precum potârnichile, iar blazatul nemuritor Dumnezeu simte nevoia să îi asmută pe unii împotriva altora. A trecut mult timp de aici, iar povestitoarea noastră, Lea (în fapt, prenumele din film este Ea, pentru a nu fi confundată cu Leah din Torah) ne expune în calitate de ‘subiect’ uman, într-o reinterpretare a Grădinii Edenului, drama sa, a uneia dintre fetiţele lui Dumnezeu născute în epoca modernă, sechestrate într-un apartament de trei camere din Bruxelles timp de zece ani, fără contact direct cu lumea exterioară (în raport cu tatăl autocratic care şi-a găsit între timp o nouă jucărie pasionantă, setul de Legi ale Mizeriei Universale a Umanităţii, mama - interpretată de Yolande Moreau, câştigătoare a două premii César, în 2005 şi, respectiv 2009, - este o femeie complet timorată care îşi găseşte refugiul în broderii, datul cu aspiratorul şi în colecţia ei de imagini cu jucători de baseball). Frustrată de stilul ascetic de viaţă şi sătulă de abuzurile fizice şi psihologice, micuţa Ea decide să adopte un plan care conţine trei componente (nu neapărat în această ordine cronologică): să îi distrugă existenţa lui taică-său, atotputernicul Dumnezeu (Benoît Poelvoorde, actor ce are în CV premii la Sitges, Cannes şi Magritte Awards), aşa cum el i-a ruinat copilăria, apoi să îndrepte în ceea ce îi priveşte pe oameni nenorocirile generate de satisirea unei divinităţi machitoare, fumătoare şi consumatoare de biscuiţi ordinari la orice masă (minunile umplu în permanenţă frigiderul cu bere şi nu cu... vin, iar dulapurile din apartament devin, la comandă divină, pline cu pachete de maxi-mix-uri şi cartuşe de ţigări ieftine), după care să îşi părăsească fără remuşcări familia... cu ajutorul a şase noi apostoli (în urma sfatului oferit de fratele-statuetă... IC a.k.a Iisus Christos, păstrat de ea pe etajera din cameră). “Exodul”. Dacă v-am dat cumva senzaţia că avem de-a face cu un film din registrul comic îmi fac mea culpa şi vă asigur că este o dramă cu accente satirice Noir, asociabilă cu mizantropia Suprarealistă, de o profunzime existenţială remarcabilă, al cărei prim şoc transmis ca act artistic intervine după îngurgitatea de către spectator a premizei ieşite din comun, odată cu primul gest al fetei... înainte de a părăsi locuinţa părintească prin tunelul din maşina de spălat: de pe computerul ‘omnipotentului’ Dumnezeu (pe care apoi îl virusează), fiecare om de pe planetă primeşte un mesaj cu exact intervalul de timp pe care îl mai are la dispoziţie până va muri. La secundă. Modul echilibrat, lipsit de note disonante, în care cineastul, prin intermediul unui mix de inserturi tragice (mai ales relaţiile mame-copii), romantico-poetice (râsul asimilat zgomotului perlelor aruncate pe treptele de marmură), de umor negru (trimiterea la “The Shining” al lui Kubrick) sau de ironie (etichetele media de... “Deathleak/Deathgate”) şi absurd (visul de a construi Titanicul din beţe de chibrit), tratează reacţiile personale în faţa verdictului foarte clar, combinând raţionalismul sec (media, ştiinţă, tehnologia modernă) cu emoţionalul (generat în principal de expunerea la interacţiuni sociale) este fabulos. Când ştii exact cât mai ai de trăit şi conştientizezi că nu îţi poţi schimba destinul, ce faci în continuare cu existenţa ta, indiferent că eşti copil sau vârstnic, că mai ai 12 ani, 3 decenii sau 6 ore până să mori? Panică divină: Dumnezeu, ce se relevă a fi mai mult un Zeus păgân decât subiect de adulaţie Creştină prin caracterul răzbunător şi acţiunile impulsive, pleacă în halat prin urbe în căutarea fiicei sale pentru simplul motiv egoist/meschin că este incapabil să îşi repare computerul (spoiler irezistibil... ajunge, datorită incapacităţii de adaptare, să fie deportat în Uzbekistan ca imigrant ilegal!). Fatalism vs. liberul arbitru. “Evanghelia după Aurélie”... primul apostol identificat de Ea (Pili Groyne, premiată pentru rol la Sitges în 2015) în tentativa de a scrie “Noul Testament” cu ajutorul homeless-ului Victor, tânăra inocentă singuratică al cărei mână stângă a fost smulsă de metrou şi înlocuită cu 600 de grame de silicon, dorită de bărbaţi şi invidiată de femei. Acesteia i se vor adăuga pe parcurs un fost agent de asigurări între două vârste devenit sociopat cu tendinţe ucigaşe, o casnică ce-şi găseşte satisfacţia în relaţia cu o gorilă (Catherine Deneuve!... într-o postură ce aminteşte inevitabil de “Max mon amour”/1986 al lui Nagisa Ôshima, cu Charlotte Rampling), un băieţel bolnav al cărei protecţie maternă exagerată nu îi mai dă decât 50 de zile de trăit (pe care vrea să şi le consume din postura de... fată), un singuratic recluziv (ex-funcţionar care îşi propune să devină ornitolog amator) şi un dependent de sex (Marc, ce vrea să îşi regăsească prima iubire din copilărie). Quest-ul fetei de a-şi completa echipa (12 apostoli iniţiali + şase noi găsiţi = 18, numărul jucătorilor dintr-o echipă de baseball... aşa cum ne explică fratele mai mare, Iisus) se întretaie în mod amuzant cu eforturile lui Dumnezeu de a se obişnui cu legile/regulile pe care le-a creat. Printre altele, fetiţa are un har cu totul special, putând identifica muzica ce se potriveşte uneia sau alteia dintre personalităţi, în cazul lui Aurélie, cea al lui Händel (excepţională scena din bucătărie în care femeia asistă la baletul mâinii sale pierdute pe “Lascio ch’io pianga” interpretată de Cecilia Bartoli). Ca să puteţi să vă conturaţi o idee mai limpede asupra tonalităţii acestei pelicule pentru care eticheta de ‘comedie neagră’ este mult prea superficială, luaţi în considerare că povestea este susţinută aproape în întregime de o coloană sonoră de factură clasică (Bach, Schubert, Rameau, Scarlatti sau Saint-Saëns... sigur, cu sporadice tuşe nostalgice ceva mai moderne, precum Dalida sau Charles Trenet). Am intrat în spaţiul observaţiilor adiacente tocmai pentru că nu consider că este necesar să vă răpesc din savoarea vizionării întregului produs cinematografic (detaliile pe care vi le-am furnizat, cu puţine exceptii, aparţin primei treimi a filmului). Mergând mai departe, trebuie remarcat un aspect esenţial: fără a-şi propune cu niciun chip să fie blasfemiator, Van Dormael recentrează în mod discutabil polii de putere şi de influenţă, inclusiv cei spirituali, de la patriarhat la matriarhat, dinspre masculin spre feminin, abordare curajoasă într-o perioadă dominată de violenţă, abuzuri, îndoctrinare şi intoleranţă religioasă. Sau... după cum enunţa în mod succint MaryAnn Johanson pe flickosopher.com în aprilie 2016, filmul este o “hilarious satire about rebooting religion with a goddess in charge this time. A little bit Douglas Adams, a little bit Terry Gilliam, a whole lot irreverent.”. Semnat de un cineast care a intrat în industria entertainmentului ca şi... clovn de circ, acum cunoscut însă drept autorul multi-premiatului film “Toto le héros”/1991 (Cannes, César, Fantasporto) şi al straniului “Mr. Nobody” din 2009, cu Jared Leto şi Rhys Ifans (vezi Video Vault-ul din 07.09.2013), “Le tout Nouveau Testament” a primit numeroase nominalizări în festivaluri, inclusiv la premiul Gopo în 2016 pentru ‘cel mai bun film străin’ şi este un must-see pentru cei care adoră filme gen “Big Fish” (Tim Burton), “Amélie” (J.P. Jeunet) sau oricare dintre filmele lui Terry Gilliam, Wes Anderson sau Michel Gondry. Extra: zero. Tehnic: excelent.

BORN TO BE BLUE (2015, Canada/UK, r: Robert Budreau) – DVD

Born to Be Blue.jpgÎncadrabil aparent în nişa Biopic-urilor, “Born to Be Blue” reprezintă translatarea în spaţiul cinematografic a revenirii formidabilului trompetist şi vocalist de Jazz Chet Baker la finele anilor ’60 după o succesiune de avataruri coşmareşti legate de consumul de stupefiante care a fost aproape de a-i ruina complet cariera. Abordarea cineastului canadian este una subiectivă şi nu trebuie să vă aşteptaţi la o replică ‘în litera’ ci ‘în spiritul’ biografiei reale a protagonistului. Pentru a separa ficţiunea de realitate şi a evita confuziile voi începe prin a rememora succint câteva repere esenţiale din existenţa lui Baker (1929-1988), ce provenea dintr-o familie de muzicieni, şi care a alternat în tinereţe pasiunea pentru cântatul la trompetă cu... armata (s-a înrolat de două ori, în ’46, fiind trimis la Berlin cu orchestra Armatei 298, şi în 1950, ca membru al fanfarei corpului militar staţionat în San Francisco). Mi s-a părut important de subliniat acest lucru deoarece Baker a intrat astfel în contact încă din adolescenţă cu Jazzul emergent post-WWII de pe ambele maluri ale Atlanticului. Redevenit civil, s-a trezit supervedetă peste noapte la începutul anilor ’50 în cvartetul lui Gerry Mulligan (în clasamentele revistelor Down Beat şi Metronome i-a bătut ani la rand pe ‘amărâţii’ de Miles Davis şi Clifford Brown), talentul vocal i-a fost recunoscut în egală măsură ca şi cel interpretativ la trompetă, şi-a făcut debutul la Hollywood în filmul de război regizat de Tom Gries, “Hell’s Horizon”/1955... practic, a devenit un monument în viaţă al West Coast School of Jazz. Din aer, moneda a căzut însă dintr-odată pe cealaltă faţă: începând cu 1957, muzicianul a devenit dependent de heroină pe durata întregii sale vieţi şi a ajuns de la a-şi amaneta instrumentele la a petrece zile întregi în penitenciare din Italia şi SUA Born to Be Blue 2.jpg(San Jose, San Francisco), şi la a se vedea extrădat din Marea Britanie şi deportat din Germania de Vest în Statele Unite datorită viciului. În 1966, în urma unei încercări eşuate de a cumpăra droguri după un concert în California a fost bătut cu bestialitate (în documentarul “Let’s Get Lost”/1988 susţine că era vorba de o cunoştinţă mai veche şi de acoliţii acestuia) iar capacitatea sa de a mai cânta (distrugerea a ceea ce numesc specialiştii... embochure) la instrumente de suflat s-a redus aproape de zero. Cu chiu cu vai a mai înregistrat câte ceva folosind flugelhorn-ul până să îşi refacă dantura şi masa musculară facială, timp în care a acceptat slujbe dintre cele mai diverse, inclusiv ca angajat la benzinărie. Revenirea sa s-a consumat după jumătatea anilor ’70 şi, după o relocare efemeră la New York, Baker, sprijinit de Elvis Costello, a plecat în Europa, de unde avea să mai revină în Statele Unite, în medie, doar odată pe an. Pe 13 mai 1988, cadavrul său a fost descoperit pe caldarâmul din faţa hotelului Prins Hendrik din Amsterdam cu multiple răni craniene. Verdict oficial: accident. Am dus faptele până la final pentru că pasiunea lui Robert Budreau pentru trompetist şi al său “Born to Be Blue” nu ţine de întâmplare atâta vreme cât canadianul realizase deja în 2009 un scurtmetraj în care explora misterul decesului muzicianului, “The Deaths of Chet Baker”. Astfel ajungem la film, iar pentru a uşura tranziţia apelez la inspirata caracterizare făcută de Andrew Barker în prestigioasa publicaţie Variety (septembrie 2015): “In a cinematic landscape awash with hairsplittingly literal musical biopics, it comes as a pleasant surprise to discover that Robert Budreau’s Chet Baker film, ‘Born to Be Blue’ is not a Chet Baker biopic at all. It is, instead, a film about a character who happens to share a name and a significant number of biographical similarities with Chet Baker, taking the legendary West Coast jazz musician’s life as though it were merely a chord chart from which to launch an improvised set of new melodies.”. Diferenţele vor deveni evidente însă nu scad valoarea filmului, în primul rând datorită prestaţiei excepţionale a lui Ethan Hawke (actor nominalizat până în prezent la nu mai puţin de patru premii Oscar) dar şi a viziunii cu totul personale a autorului de film din Toronto. Scenă intro foarte scurtă: închisoare (Lucca, Italia, 1966), producătorul de la Hollywood ce-l vizitează pe deţinutul Chet Baker aflat în sevraj (culmea este că Dino De Laurentiis chiar era interesat de acest proiect), revenire într-un timp... alb/negru, 1954, clubul Birdland din New York, cu Miles Davis şi Dizzy Gillespie printre spectatori, ce se dovedeşte a fi doar o scenă din filmul biografic color, în care un Baker ce susţine că a scăpat de dependenţă a acceptat să îşi joace propriul rol, turnat într-un studio din L.A. în ’66... anul în care este atacat în faţa unui local pentru o presupusă datorie mai veche, îşi pierde toţi dinţii şi suferă numeroase rupturi musculare şi fracturi la nivelul oaselor feţei. Abandonat de toată lumea - cu excepţia partenerei de platou cunoscută în urmă doar cu cinci săptămâni, Jane (Carmen Ejogo – “Selma”, “Alien: Covenant”), ce se simte în mod inexplicabil atrasă de acest narcoman ruinat fizic şi lipsit de orice perspectivă, mai ales că, din cauza depresiei, renunţă inclusiv la tratamentul cu metadonă pentru a reveni la heroină - Chet alege să revină în ţinutul natal (Yale, Oklahoma), unde este primit cu reticenţă de tatăl său (Stephen McHattie – “Watchmen”, “Pontypool”), cel de la care a învăţat muzică, şi începe să se reobişnuiască cu instrumentul. Practic, Budreau profită de zonele înceţoşate din biografia lui Baker în perioada sa de recuperare pentru a-şi construi propria poveste, cea de dragoste şi de ataşament între determinata Jane Azuka (personaj fictiv, construit din frânturi de personalitate a nenumăratelor legături amoroase ale protagonistului) şi încăpăţânatul Chet (convieţuirea cuplului în dubiţa VW parcată aproape de malul oceanului este simptomatică pentru nota poetică ce se vrea a fi introdusă într-o ecuaţie altfel brutală). Ethan Hawke reuşeşte să portretizeze într-un mod surprinzător de complex un dependent de droguri care poate fi re-adoptat emoţional de către cei din jur (inclusiv de către spectatori) şi poate să se reinventeze inspiraţional şi aspiraţional în ciuda unui defect pe care, altfel, şi-l asumă sub scuza că nu îi afectează pe cei din jur (vezi dialogul cu Jane apropo de Charlie ‘Bird’ Parker)... asta, posibil, şi datorită faptului că Hawke însuşi, în viaţa reală, dincolo de actorie, este un scriitor ce are convingeri ferme pro-feministe, precum “Sexual fidelity can't be the whole thing you hang your relationship on. If you really love somebody you want them to grow, but you don't get to define how that happens. They do.” (sursa: elle.com, din interviul acordat lui Mickey Rapkin în august 2016). Poate părea deplasat însă Hawke îmi aminteşte aici în unele scene (cele legate de regăsirea motivaţiei şi inspiraţiei) de Colin Friels în subevaluatul “Dingo” al lui Rolf de Heer din 1991, singurul film pentru care Miles Davis a creat OST-ul şi a acceptat să apară într-unul din rolurile secundare, mai ales că acţiunea se consumă în Australia. Dar, dincolo de vicii şi de problemele ‘pământeşti’... “Try to be happy for more than 10 seconds, OK?” îl somează fostul său bun prieten şi manager înainte de a accepta să îl aducă din nou în lumina reflectoarelor (aici, vă recomand să urmăriţi atent scena dialogului dintre Chet şi Dick Bock purtată prin intermediul oglinzilor de machiaj din backstage). Ajuns din nou pe scena clubului Birdland cu Miles şi Dizzy în public, se comportă muzical în mod magnific datorită... dar nu mai continui, stop. “Don’t be sorry for me” (după cum îi spune Jane managerului înainte de a părăsi definitiv existenţa muzicianului). Muzica, esenţială în acest tip de proiect a fost gândită, orchestrată şi interpretată de unul dintre cei mai importanţi şi vizionari muzicieni de Jazz modern canadieni, David Braid (căutaţi să îl ascultaţi de exemplu cu Sinfonia UK Collective), care a avut inclusiv obstinaţia de a-l bâzâi la cap pe Hawke până când acesta s-a dovedit capabil să interpreteze pe bune “My Funny Valentine” şi “I’ve Never Been in Love Before” (dat fiind faptul că, în ansamblu, filmul se concentrează destul de puţin pe talentul vocal al lui Baker). Extra: trei scene tăiate, Making Of scurt (8’). Tehnic: impecabil. Notă: pe 22 iunie va apare în ediţie limitată, ca atare foarte rar, doar în Franţa, box-set-ul “Born to Be Blue Edition Deluxe Combo” care conţine, în afara versiunilor filmului pe BRD şi pe DVD, numeroase documentare video despre muzician (inclusiv scurtmetrajul lui Budreau, “The Deaths of Chet Baker”), interviuri cu diverşi membri a echipei filmului, poster şi booklet de 36 de pagini (redactat în parteneriat cu revista Jazz Magazine).

IOAN BIG
17 Iunie 2017


CITY OF LIFE AND DEATH a.k.a. NANJING! NANJING! (2009, China/Hong Kong, r: Chuan Lu) – DVD

City of Life and Death.jpgDupă cum se poate uşor deduce din titlu, oraşul ce reprezintă cadrul în care se desfăşoară acţiunea filmului este Nanjing (Nanking), capitală - timp de peste de 600 de ani - a Chinei în timpul Dinastiei Ming (1368-1644), situată pe malul sud-estic al fluviului Yangtze şi la poalele lanţului muntos Ningzheng. Peste secole, odată cu începerea edificării Chinei ca republică, într-o perioadă extrem de agitată în plan intern (Războiul Civil din perioada 1927-1937 dintre naţionaliştii lui Chiang Kai-Shek din Kuomintag/KMT, sprijiniţi atunci de sovietici, şi Partidul Comunist Chinez/CPC), oraşul şi-a recăpătat vremelnic importanţa politică, militară şi strategică, şi probabil că avea şanse reale să o conserve dacă nu ar fi intervenit tendinţele expansioniste ale Japoniei imperiale, dornică să profite la maximum de slăbiciunile provocate de luptele dintre facţiunile politice chineze. Încă din 1915, prin lista celor “21 de solicitări” semnată de PM-ul Shigenobu (în virtutea noi prietenii cimentate cu Germania), al căror eventuală acceptare de către KMT le-a fi dat controlul pe teritoriul chinez a aproape întregii infrastructuri de coastă şi a principalelor centre miniere şi metalurgice, niponii, speriaţi îndeosebi de perspectiva unirii Chinei şi a transformării sale într-o forţă regională redutabilă, şi-au continuat în mod sistematic acţiunile de hărţuire, intimidare şi creştere a presiunii, toată campania culminând cu invazia începută în iulie 1937 (incidentul de pe podul Marco Polo din Beijing urmat de contra-reacţia, lipsită de şanse, a lui Chiang, de la Shanghai) şi care s-a transformat într-un război ce n-avea să se încheie decât în 1945, odată cu capitularea Japoniei la finalul WWII. Da, da, ştiu, în Video Vault mă refer în general la filme, şi, ca atare, mai am doar câteva informaţii de dat care să lege faptele trecutului de fresca istorică excepţională al lui Chuan Lu dedicată ‘Masacrului din Nanking’. Timp de şase săptămâni, începând cu 13 decembrie 1937 (ziua capitulării oraşului), soldaţii japonezi au omorât câteva sute de mii de chinezi, numărul victimelor şi detaliile legate de comportamentul animalic al ocupanţilor (jafuri, violuri, abuzuri, pedofilie, crime... inclusiv asasinarea în masă a prizonierilor de război, îngropaţi de vii, mitraliaţi sau incendiaţi) reprezentând şi acum un aspect delicat în relaţiile politice dintre China şi Japonia în condiţiile în care aproape toate documentele legate de această incursiune au fost distruse în 1945. Lu, care dovedeşte că s-a documentat cu acribie (vezi numeroasele documente, cărţi poştale şi fotografii de arhivă asociate cu informaţii ce se succed în viteză pe genericele filmului), se bazează pe cifra de 300,000 de morţi (dintre care mai mult de 190,000 de civili) enunţată de Tribunalul pentru judecarea crimelor de război de la Nanjing numit de Chiang Kai-Shek în 1946, în realizarea unei construcţii narative remarcabil de bine echilibrate (perspectiva civililor vs. militari, a chinezilor vs. japonezi, a ocupanţilor/ocupaţilor vs. reprezentanţii comunităţii internaţionale)... aspect care i-a atras regizorului din partea unor conaţionali nu doar critici ci şi solicitări de a fi şters din istoria cinematografiei chineze şi chiar ameninţări cu moartea. Doar finalul poetic uşor disonant faţă de tratamentul unitar al întregii naraţiuni - din dorinţa de a sublinia, probabil, importanţa simbolică a vieţii - mă face să nu cataloghez această peliculă drept o capodoperă, dar care, în ciuda faptului că este filmată ‘documentaristic’ în alb/negru şi are destul de puţine replici, relevă pe palierul emotional o paletă cromatică uluitoare, amplificată şi de faptul că, din ignoranţă, nu îţi dai seama că protagoniştii sunt actori, nu ţi se rupe călătoria mentală în trecut precum atunci când îi vezi chipul lui Tom Hanks pe plaja din Normandia în “Saving Private Ryan” al lui Spielberg. În plus, cineastul are inspiraţia de a nu se hazarda să inducă verdicte sau judecăţi de ordin moral sau etic, lăsând spectatorul să îşi contureze propria opinie asupra unei sume de individualităţi (reprezentând în fapt personaje colective) ce se regăsesc absolut conjunctural în epicentrul unei crize acute, în baza unui complex comportamental în care integritatea se aşează în balanţă cu necesitatea compromisului, sacrificiul personal cu cel a conservării valorilor familiale, frustrările personale cu disciplina organizaţională, ipocrizia cu resemnarea, ş.a.m.d. Din acest motiv, “City of Life and Death” este cutremurător: retrăim o felie din existenţa speciei umane în care suntem solicitaţi să devenim judecători imparţiali. Cumplit! Alăturate, scena miilor de corpuri ucise pe malul râului Quinhuai şi coregrafia de celebrare pusă în scenă în scop motivaţional de ofiţerii japonezi cu şi pentru trupe, dau un efect răvăşitor. Ca să nu mai amintesc de cadrul în care delaţiunea este “răsplătită” prin aruncarea copilului turnătorului de la etaj. Life is more difficult than death.”. O menţiune aparte pentru modul în care diplomatul german John Rabe (interpretat de actorul scoţian stabilit în China, John Paisley) ce s-a folosit de protecţia oferită de calitatea de membru al Partidului Nazist pentru a înfiinţa alături de alţi occidentali ‘Nankin Azenku’ (Nanking Safety Zone), zona demilitarizată destinată oferirii de adăpost civililor, în special copiilor şi femeilor, este portretizat de Lu într-un mod detaşat, menit a scoate la iveală în mod natural luminile şi umbrele din personalitatea sa, aşa cum a optat să procedeze şi în cazul soldatului nipon Kadokawa, al băieţelului-soldat Xiaodouzi, prostituata de import Yuriko sau secretarul lui Rabe, familistul Tang. Nu am amintit acest detalii întâmplător întrucât celor care îşi propun să exploreze în continuare subiectul, tot în 2009, a avut loc premiera coproducţiei franco-chineze-germane “JOHN RABE”, Biopic bazat pe jurnalul de război al acestuia, regizat de austriacul Florian Gallenberger (câştigător în 2001 al unui Oscar pentru scurtmetraj de acţiune), având în distribuţie nume sonore precum Steve Buscemi şi Daniel Brühl, precum şi al unui documentar japonez (“TORN MEMORIES OF NANJING”), realizat de activistul Tamaki Matsuoka, care include mărturii obţinute de la veterani de război ce recunosc faptul că au violat şi au omorât civili chinezi. Ceva mai târziu, în 2011, Zhang Yimou (“Hero”, “House of the Flying Daggers”) avea să revină asupra acestui episod din istoria conflictelor dintre chinezi şi niponi cu “THE FLOWERS OF WAR” a.k.a. “JIN LING SHI SAN CHI”, dar într-o formă în care, cu bune şi rele, a încercat să infuzeze mai multă emoţie romantică într-o realitate tragică şi, drept urmare, rezultatul este perceptibil mai degrabă ca o... poveste de război şi nu ca o relatare a unor fapte în care morala sau etica sunt serios puse în discuţie în ambele tabere. “City of Life and Death” rămâne indiscutabil unul dintre filmele memorabile despre istorie şi tragismul războiului realizate după 2000. Extra: zero. Tehnic: excelent.

THE FLOWERS OF WAR a.k.a. JIN LING SHI SAN CHI (2011, China/Hong Kong, r: Zhang Yimou) – Blu-Ray

The Flowers of War.jpgAvem de-a face cu acelaşi context ca în “City of Life and Death”/2009, dar asociat cu un regizor reputat (Zhang ‘Hero’ Yimou, o legendă a Chinei după ce a regizat deschiderea Olimpiadei de la Beijing în 2008), trei vedete transoceanice (Christian Bale – oscarizat pentru “The Fighter” în... 2011, şi, peste ape, spre Vest de Hollywood, Dawei Tong – “Red Cliff” al lui John Woo, şi Ni Ni – “Enter The Warriors Gate”, aici la debutul pe marile ecrane) şi un buget pe măsură (aproape 100 de milioane de dolari faţă de cei zece de care a beneficiat Chuan Lu, realizatorul lui “City of...”): ‘Masacrul din Nanking’ (Nanjing) dar cu accent pe supranumele pe care acest episod tragic l-a dobândit... ‘Violul din Nanking’, în decursul căruia aproape 80,000 de femei, inclusiv minore, au fost violate şi, în mai puţin de şase săptămâni, începând cu decembrie 1937, peste 200,000 de chinezi, civili şi prizonieri de război laolaltă, au căzut victime soldaţilor imperiali japonezi (mai moderat decât Lu, Yimou ia ca referinţă cifrele enunţate de Tribunalul pentru Crime de Război de la Tokyo/International Military Tribunal for the Far East, înfiinţat în aprilie 1946 – vezi ca referinţă “The Tokyo Trial”/2006 regizat de Gao Qunshu - şi nu pe cele ale Tribunalului numit de Chiang Kai-Shek in China), indiferent că erau militari, prizonieri de război sau civili, indiferent de sex sau de vârstă. Dincolo de indicaţia succintă de pe genericul de început, că filmul este inspirat din fapte reale, aş vrea să vă atrag atenţia cu un citat: "Two Japanese soldiers have climbed over the garden wall and are about to break into our house. When I appear they give the excuse that they saw two Chinese soldiers climb over the wall. When I show them my party badge, they return the same way. In one of the houses in the narrow street behind my garden wall, a woman was raped, and then wounded in the neck with a bayonet. I managed to get an ambulance so we can take her to Kulou Hospital. (...) Last night up to 1,000 women and girls are said to have been raped, about 100 girls at Ginling Girls' College alone. You hear nothing but rape. If husbands or brothers intervene, they're shot. What you hear and see on all sides is the brutality and bestiality of the Japanese soldiers." (extras din “The Good Man of Nanking: The Diaries of John Rabe”, jurnalul de război tradus şi publicat abia în 1998 în SUA, al diplomatului german care a salvat sute de mii de chinezi înfiinţând zona demilitarizată sub protecţia oferită de carnetul de membru al Partidului Nazist). Dacă am ignora aceste fapte istorice, povestea e surprinzător de simplă, fiind încadrabilă în categoria dramoletelor consumate pe fondul unui conflict armat: antreprenorul de pompe funebre american John Miller (Bale) ajunge prin şuierul gloanţelor japoneze într-o catedrală Romano-Catolică de unde s-a făcut apel la serviciile sale pentru înmormântarea preotului şi, evident, speră să fie bine plătit astfel încât să se care la timp din oraşul invadat. Acolo îşi găsesc însă refugiul două tabere, să le spunem micro-comunităţi: cea de şcolăriţe educate de Biserică, conduse de George, adolescent adoptat de preotul defunct (de o vârstă aproximativ egală cu cea a fetelor), şi cea a prostituatelor de pe Qin Huai River, conduse de flamboaianta Yu Mo (Ni Ni, ce a câştigat un Asian Film Award pentru rol), care se refugiază neinvitate în pivniţa lăcaşului de cult. Sanctuarul religios se dovedeşte a fi în fapt o închisoare atâta vreme cât perimetrul său este bordurat de soldaţi japonezi dornici de sex care nu se dau în lături nici măcar de la a viola minore în biserică, iar Miller, disperat, pentru a le proteja, ia decizia să pretindă că este preot şi, pentru a satisface pasiunea pentru muzică a colonelului aparent înţelegător organizează o demonstraţie corală în faţa altarului. Rezultatul este dezastruos întrucât sunt anunţaţi că, a doua zi, fetele vor fi luate pentru a performa în cadrul unei petreceri, iar ceea ce va urma... se poate bănui. Copilele iau decizia să se sinucidă aruncându-se din clopotniţă dar rezidentele ascunse în subsol hotărăsc să se sacrifice şi să meargă în locul lor la eveniment, asumându-şi toate consecinţele. Este treaba profesionistului Miller să facă 12 curve plus un băiat (George e voluntar deoarece trebuie să iasă 13 persoane la numărătoare) să arate a şcolăriţe şi apoi să profite de diversiune pentru a le scoate pe junioare din oraş, ascunse sub podeaua unui camion decrepit la care munceşte de zile întregi pentru a-l repune în funcţiune. Aş putea fi acuzat că nu e firesc să dezvălui atât de multe detalii dar era esenţial să aveţi o idee despre cât de simplă este în esenţă această poveste bazată pe cartea lui Geling Yan (Locotenent-Colonel în rezervă, militantă în PLA încă din vremea Revoluţiei Culturale). În “The Flowers of War” războiul nu mai reprezintă subiectul în sine ci doar un element de context care defineşte decorul. Nu asta ar fi problema deoarece sunt atâtea filme ce se aşează dramatic profitând de atractivitatea acestui tip de sursă de inspiraţie şi nici nu susţin că filmul lui Yimou este prost doar că e radical... altceva. Gândiţi-vă că, spre deosebire de ampla frescă “City of Life and Death”, controversată în propria ţară până la stadiul de solicitare siderantă de a fi ştearsă complet din istoria naţională a cinematografiei, iar semnatarul său, Chuan Lu, a fost ameninţat cu moartea pentru modul în care i-a prezentat pe militarii japonezi, “The Flowers of War” a fost nominalizat la Globul de Aur în 2012 şi, în China, a avut încasări de aproape 70 de milioane de dolari în doar 15 zile! Această diferenţă de percepţie spune multe. În acest caz, cineastul ‘pe val’ a ales să se poziţioneze oarecum în opoziţie faţă de predecesorul său: povestea este rudimentară, importanţa conflictului neglijabilă iar personajele, ca şi caractere, sunt creionate prin tuşe elementare (cu treceri primitive dintr-o extremă în alta, dinspre alb spre negru, şi viceversa) dar viziunea estetică este de un colorit impresionat prin nuanţe (practic, Zhang Yimou se concentrează vizual în a separa cele două lumi/realităţi, exteriorul şi interiorul, prin intermediul vitraliilor, la propriu), faţă de “City of...” filmată ‘documentaristic’ în alb/negru, dar care defineşte prin intermediul personajelor colective un studiu psihologic uluitor al consecinţelor necontrolate ale războiului. Avem de-a face cu două filtre artistice diferite. Revenind la Yimou, acestuia i-aş reproşa trei aspecte: lipsa de preocupare pentru alimentarea/escaladarea tensiunii (filmul este predictibil şi, cu excepţii sporadice, nu trăieşti thrill-uri care să te ridice de pe scaun), artificialitatea (obsesia pentru construcţiile vizuale reflectate, adevărat... într-o succesiune de cadre de o rară picturalitate, dar care, peste un anumit prag, înăbuşă naraţiunea prin senzaţia aranjamentelor scenografice care ţin de o punere în scenă mai degrabă teatrală), lacunele în definirea personajelor principale, mai ales că acestea sunt puţine (Bale, Ni Ni, Tong & Co. fac tot ce pot, dar în limitele oferite de roluri) şi pe ele se clădeşte povestea (cel mai deranjant este sentimentul pe care îl dobândeşti ca spectator că nu te poţi ataşa de acestea întrucât nu le înţelegi, nu pricepi pe de-a întregul de ce oportunistul Miller decide să se sacrifice asumându-şi rolul de preot, de ce Yu Mo şi grupul ei de prostituate îşi schimbă brusc atitudinea şi se lasă duse ca oile spre ‘altarul’ nipon, de ce colonelul japonez Hasegawa manifestă o asemenea toleranţă pentru chinezii, fie ei şi minori, adăpostiţi într-o biserică occidentală... ca să nu mai vorbim că şcolăriţele sunt ‘carne de tun’ cinematografică, figurante în peisaj, care se exprimă mai mult prin interjecţii. Din punct de vedere al modului în care Zhang Yimou îşi construieşte viziunea ca cineast, “The Flowers of War” nu dezamăgeşte, doar că n-are nicio treabă nici cu istoria şi nici cu războiul. Extra: interviuri cu Bale & Yimou, Liu Heng (scenaristul), Zhang Doudou, Ni Ni, Dawei Tong (actori). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
10 Iunie 2017


CURSE OF THE GOLDEN FLOWER a.k.a. MAN CHENG JIN DAI HUANG JIN JIA (2006, China/Hong Kong, r: Zhang Yimou) – Blu-Ray

Curse of the Golden Flower.jpgAdaptare fastuoasă cinematografică semnată de autorul “Sorgului roşu” (bugetul a fost de 45 de milioane de dolari, mai mare la acea vreme chiar decât cel alocat Fantasy-ului “The Promise” al colegului său de la Beijing Film Academy, Chen Kaige) a piesei de teatru scrisă la începutul anilor ’30 de către Cao Yu, “Thunderstorm” a.k.a. “Lei yu”, dramă care explorează auto-distrugerea familiei ca instituţie, din perspectiva refuzului de a accepta modernizarea, a depravării morale şi a conservării modului autocratic de conducere patriarhală (care acceptă/tolerează, printre altele, atât oprimarea cât şi incestul). Paranteză anecdotică: în ’57 s-a lansat filmul “The Thunderstorm” (r: Ng Wui), tot o transpunere a piesei, în care, într-unul din rolurile principale, apare foarte tânărul... Bruce Lee (se născuse în 1940). Revenim. Amintind de scrierile lui Sofocle şi Ibsen, povestea este trimisă de Zhang Yimou din 1925 (textul iniţial) cu un mileniu în urmă pentru a-i permite să se desfăşoare vizual la o scară epică, mai exact în anul 928, Dinastia Tang (poziţionarea indică expres că avem de-a face cu o interpretare istorică “extrem de liberă” deoarece numele în cauză nu poate fi asociat faptic perioadei respective). Crizanteme aurii umplu curtea Palatului Imperial în timpul pregătirilor pentru sărbătoarea Chang Yong (festivalul Chung Yeung în Hong Kong), cunoscută drept ‘Festivalul Crizantemelor’, menţionată încă din timpul Dinastiei Han (anul 25 e.n.!) şi celebrată în a noua zi din a noua lună din calendarul chinezesc pentru că ‘nouă’ este considerată o cifră Yang cu potenţial periculos. Avem de aici un prim semn că cineastul vrea să împingă lucrurile peste această frontieră spirituală întrucât tragedia familiei disfuncţionale se consumă în jurul cifrei ‘zece’ (tratamentul de zece ani pentru anemia Reginei, zece zile de intoxicare cu ‘caowotan’, 10,000 de soldaţi aurii angajaţi în rebeliune), dar să nu anticipăm. Cert este însă un lucru: evitând orice comparaţie cu “Hero” sau “House of the Flying Daggers”, “Curse of the Golden Flower” reprezintă cea mai spectaculoasă şi densă peliculă de epocă semnată vreodată de Zhang Yimou, care, din punct de vedere al anvergurii punerii în scenă, face din “The Last Emperor” (nouă Oscaruri!) al lui Bernardo Bertolucci un film de serie... B, iar din cel al construcţiei dramatice rivalizează cu textele shakespeariene (Lady Macbeth?), reuşită la care contribuie enorm doi dintre cei mai importanţi actori a cinematografiei contemporane chineze, aici excepţionali în roluri de compoziţie şi... nu de acţiune: Chow Yun-Fat (“The Killer” al lui John Woo, “Crouching Tiger, Hidden Dragon” al lui Ang Lee) şi Gong Li (“Temptress Moon” al lui Chen Kaige, “2046” al lui Wong Kar-Wai), interpreţi a cuplului Imperial. Pentru a evita deziluziile, vă avertizez că nu trebuie să vă aşteptaţi la o poveste cu happy-end şi nici la una împănată cu scene de arte marţiale filmate excesiv în Slow-Mo (in ciuda prezenţei ninja sau a unor altor opinii gen “Think of ‘Curse of the Golden Flower’ as ‘The Lion in Winter’ with kung fu, and you'll enjoy the heck out of it.” – Stephen Hunter, Washington Post, decembrie 2006), şi că, deşi are un final grandios de luptă cu multe mii de figuranţi şi de flori, acesta este redus la cele 20 de minute de final ca şi apogeu, dar, până la acesta, naraţiunea se construieşte cu extrem de multă migală, ba chiar cu lentoare, în jurul celor patru valori în care crede posesorul autorităţii absolute, patriarhul Împărat al Chinei, Ping (Chow-Yun Fat): ‘loialitate’, ‘pietate’, ‘ritual’ şi ’virtute’, toate aplicabile în context familial. Ping, la un moment dat acuzat de un rebel plebeu de oportunism pentru că s-a căsătorit cu Prinţesa Phoenix (Gong Li) pentru a accede la tron, are trei băieţi, Prinţul Moştenitor Wan/Yuanxiang, rezultat dintr-o căsătorie anterioară (mama sa a murit dar portretul ei este încă conservat în apartamentul personal al Împăratului), Prinţul Zhai/Yuanjie, neînfricat combatant alături de tatăl său în războaie, şi Prinţul Yu/Yuancheng, adolescent confuz şi dezorientat de lipsa de atenţie maternă şi de încredere paternă, ultimii doi fiind copii făcuţi cu Phoenix. Revenit oarecum neaşteptat dintr-o campanie militară alături de Zhai (interpretat de muzicianul de Pop Jay Chou, compozitor şi a două piese de pe OST, “Juhua Tai”/“Chrysantemum Terrace” şi “Curse of the Golden Flower”), pentru a celebra la Nanjing alături de familie Festivalul Crizantemelor, Împăratul îşi vede viaţa particulară bulversată în doar câteva zile de o succesiune de crize de a cărui declanşare nu era complet străin. De zece zile, avându-l pe doctorul personal Jiang drept complice, o otrăvea sistematic pe consoartă - în cadrul unui aşa-zis tratament anti-anemie - pentru a o face să îşi piardă minţile. Phoenix ştie acest lucru dar continuă să se execute pentru a proteja formalismul ‘ritualului’, a tradiţiilor şi protocoalelor Imperiale stricte împotriva cărora îşi pregăteşte cu răbdare propria revoltă (ştie că va muri dar îşi doreşte să moară în felul ales de ea). “Matching them is a production design (by Huo Tingxiao, channeling Liberace) that brilliantly conveys the oppressiveness of opulence. As the empress moves through the palace’s endless corridors, her upper body at once compressed by and overflowing from her bodice and her face covered in poisonous beads of sweat, we can almost feel the weight of her brocade gown and pendulous hair ornaments. Not the most useful ensemble for a wife intent on fleeing her husband.” scria Jeannette Catsoulis în New York Times la finele anului 2006. Ping a recurs la acest gest extrem întrucât... ştie la rândul său că Împărăteasa are o relaţie incestuoasă cu fiul vitreg, Prinţul Moştenitor Wan, june vulnerabil psihic (conştient că nu el va fi alesul pentru a urca mai târziu pe tron), cel care practic pune sub semnul întrebării valoarea ‘virtute’. Apoi, ca să îşi facă datoria de tată, Împăratul îl avertizează pe favoritul său, războinicul Zhai, să nu încerce vreodată să obţină ceva de la el cu forţa, ceva ce nu i s-a oferit de bunăvoie. Rebeliunea tânărului care trece de partea mamei odată ce află de tentativa de intoxicare, deci nu este generată de visuri de putere, anulează din punctul său de vedere ‘loialitatea’ datorată conducătorului familiei. Iar fratricidul impulsiv comis neaşteptat de către necoptul Yu în faţa propriului părinte, tiranicul Ping, face ţăndări şi ‘xiào’/‘pietatea familială’, aşa cum este aceasta înţeleasă în Confucianism (asociată uzual cu ‘virtutea’ şi cu ‘dreptatea’). Patru membri a familiei pe care Yimou îi combină (într-un mod mult mai complex decât am făcut-o eu în rezumatul de mai sus), individual, într-o galerie de patru oglinzi fictive Yin-Yang în care Ping/Phoenix (întotdeauna) sunt reprezentanţii a unuia sau altuia dintre cele două principii religioase în raport cu ceilalţi. Filmul este însă mult mai crud emoţional decât v-aţi putea închipui, prin implicarea în subsidiar în mod melodramatic a familiei doctorului Jiang (cel predispus la compromisuri şi răsplătit cu postul de Guvernator), a soţiei sale (stigmatizata răzbunătoare “Femeie în Negru”, fosta mare dragoste al lui Ping) şi a naivei sale fiice Chan (spre disperarea lui Phoenix, ţintă a unor sentimente sincere de iubire pură din partea concubinului său regal Wan), dar nu voi intra în detalii legate de plot deoarece, realmente, iţele poveştii presărate cu trădări, asasinate, incesturi, conspiraţii şi secrete întunecate trebuie descoperite şi descâlcite pe îndelete (aşa cum Gong Li brodează cu obstinaţie sute de crizanteme de aur) până la cadrul în care ciuperca neagră caowotan corodează imaginea florii aurii încrustate pe lemnul mesei pătrate la care, conform cutumelor, s-au reunit pe parcursul festivităţilor cei cinci membri a familiei Imperiale. Cât despre amatorii de spectacol cinematografic grandios, să vedem ce spune şi Scott Tobias de la avclub.com (decembrie, 2006): “Beyond the confused melodrama, however, lie some of the most dazzling images Zhang has conjured: An imperial palace bursting with primary colors and embroidered wall coverings, a black-hooded army descending from the sky on grapple-hooked ropes, a courtyard filled with yellow chrysanthemums overwhelmed by waves of red-armored warriors.”.Concluzie: un regal vizual, narativ şi interpretativ. Opinia mea. Extra: Making Of, Q&A la premiera de la Los Angeles cu Zhang Yimou, Gong Li şi Chow Yun-Fat (ediţia franceză). Tehnic: impecabil.

THE GREAT WALL (2016, China/Hong Kong/Canada/Australia/USA, r: Zhang Yimou) – DVD

The Great Wall.jpgPrimul film vorbit în limba engleză semnat de Zhang Yimou (“Hero”, “The House of the Flying Daggers”, “Curse of the Golden Flower”). Buget: 150 de milioane de dolari (cel mai scump film turnat vreodată în China). Încasări: 332 de milioane (la nivel global), deci un relativ succes de public. Recepţia criticilor: în medie, cel mult mediocră. Bilanţ straniu, sub aşteptări, pentru o co-producţie regizată de responsabilul siderantei ceremonii de deschidere a Olimpiadei de la Beijing din 2008 (versiunea integrală de peste patru ore, cu subtitluri în engleză, o puteţi viziona gratuit la o calitate foarte bună pe YouTube) devenit apoi în ochii autorităţilor o... comoară naţională, cu resurse semnificative financiare şi umane puse la dispoziţie de Wanda Group, conglomeratul chinez ce deţine în Statele Unite compania Legendary Pictures, co-producătoare al unor blockbustere precum “Man of Steel”, Jurassic World” sau “Kong: Skull Island”, aflat în relaţii foarte bune atât cu Guvernul cât şi cu Partidul Comunist Chinez... film având pe generic nume de actori asiatici dar şi hollywoodieni de primă mână (Matt Damon – “Interstellar”, Willem Dafoe – “Shadow of the Vampire”, Andy Lau – “Infernal Affairs”, Tian Jing – “Pacific Rim: Uprising”) şi multe mii de figuranţi, iar în spate o echipă de producţie ieşită din comun prin eclectism (scenariştii Max Brooks – “World War Z”, Tony Gilroy – franciza “Bourne”, Carlo Bernard – “Prince of Persia: The Sands of Time” şi Edward Zwick – “The Last Samurai”, compozitorul Ramin Djawadi – serialul “Game of Thrones”, companiile de Make-Up şi F/X ILM (al lui George ‘Star Wars’ Lucas) şi Weta (neo-zeelandezii responsabili de “Lord of the Rings”), designerul de costume Mayes C. Rubeo – “Avatar” şi scenografa Helen Jarvis – franciza “X-Men”, ş.a.m.d.), nu-i aşa că e impresionant? Şi totuşi, care a fost cauza primirii reticente de către spectatori, indiferent că erau amatori sau analişti profesionişti, al acestui film care, în esenţă, chiar este un Adventure-Fantasy agreabil şi peste măsură de spectaculos datorită desfăşurării impresionante de forţe? După ce m-am delectat cu vizionarea, nefixându-mi din start mari aşteptări şi presupunând că este un efort creativ neconvenţional de promovare a Chinei în lume (evit să îi spun exerciţiu de propagandă), m-am relocat tacticos în poziţia cârtitorului. Ca şi producţie, “The Great Wall” este aproape ireproşabil, dar această struţo-cămilă narativă (mitologie-istorie) care pleacă de la istoria şi simbolistica asiatică pentru a intra în malaxorul unei jumătăţi de duzină de scriitori cu greutate de la Hollywood, care generează apoi o poveste teoretic inteligibilă pentru occidentalii de mai toate vârstele, ce se filmează în China, cu o post-producţie asigurată, din nou, peste celălalt mal al Oceanului (nu mai amintesc de Noua Zeelandă), pentru a fi marketată în final la Hong-Kong... rimează cu un ping-pong cultural. Simplu şi simplist: doi mercenari europeni, William (Damon) şi Tovar (Pedro Pascal – serialul “Narcos”), supravieţuitori a unei găşti de căutători a prafului de puşcă prin deşerturile Asiei ajung să fie luati prizonieri pe Marele Zid Chinezesc, protejat de o armată uriaşă şi disciplinată împotriva atacurilor cu caracter regulat (odată la 60 de ani) a unei imense hoarde de monştri urâcioşi, Tao Tei, dezgropaţi cu milenii în urmă din străfundurile planetei de un meteorit, cu obiectivul de a pedepsi lăcomia oamenilor. Aceştia asaltează în valuri, demonstrând gradual că nivelul de inteligenţă gregar şi know-how-ul lor evoluează constant în raport cu reacţia oponenţilor bipezi, mai ales că funcţionează pe modelul “Alien” (inspiraţia este evidentă cu ‘pedestraşii’ revenind să îşi hrănească Regina, cea care le transmite ordinele telepatic la nivel de masă). Altfel, atacă - şi aici se vede la fel de clar intervenţia lui Max Brooks – pe modelul furnicilor, ca zombies în asediul Zidului Ierusalimului în “World War Z”, şi prezintă caracteristici anatomice şi comportamentale care amintesc de fauna din “Jurassic Park” al lui Steven Spielberg (în primul rând de T-rex). Ce rămâne mai puţin inteligibilă pentru spectatorul vestic este structura lor facială în partea superioară şi apetitul pentru carnea de om, care se regăsesc la Taotie, unul dintre cei patru demoni din mitologia chineză alături de Hundun, Taowu şi Qiongqi, ale cărui reprezentări pot fi urmărite înapoi în timp până în cultura Lianghzu din Neolitic (3310-2250 i.e.n.). Filosoful chinez stabilit în SUA, Li Zehou, subliniază în “Spring and Autumn Annals” că: “... the indication that it eats people accords fully with its cruel, fearful countenance. To alien clans and tribes, it symbolized fear and force; to its own clan or tribe, it was a symbol of protection. This religious concept, this dual nature, was crystallized in its strange, hideous features. What appears so savage today had a historical, rational quality in its time. It is for precisely this reason that the savage old myths and legends, the tales of barbarism, and the crude, fierce, and terrifying works of art of ancient clans possessed a remarkable aesthetic appeal. As it was with Homer’s epic poems and African masks, so it was with the taotie, in whose hideous features was concentrated a deep-seated historic force. It is because of this irresistible historic force that the mystery and terror of the taotie became the beautiful—the exalted.”. Fie şi dacă punem aspectele de mai sus cap la cap realizăm că e foarte dificil ca aceste simboluri, indiferent că aparţin mitologiei Extrem Orientale sau Pop culture-ului occidental, să poată fi combinate într-un rezultat mustind de semnificaţii într-un film ce, practic, narativ, nu emite pretenţii de sofisticare. Mă limitez la o simplă întrebare: dacă aţi deveni brusc, într-o ţară străină, un super-erou adulat de populaţie, ce aţi alege... a.) să vă îmbăiaţi în mirodenii şi petale de crin cu sexoasa Generăleasă Lin care nu s-ar da în lături de la o vacanţă într-un palat luxos, ca să vă savuraţi perioada de glorie?, b.) să luaţi praful de puşcă după care aţi venit, pus la dispoziţie de gazdele generoase în cantitate nelimitată, apoi să vă întoarceţi acasă şi să vă îmbogăţiţi (asta după ce aţi strâns ani buni cadavre de pe câmpul de luptă pentru o bucată de pâine)? sau c.) renunţaţi şi la (a.) şi la (b.) pentru a vă scoate prietenul din închisoare şi a vă căra din China în... curul gol dar plin de pozitivism şi ataşament masculin faţă de camaradul de arme? Nu mă întrebaţi ce decizie a luat Matt Damon. Cam despre asta e vorba când ne referim la unde scârţâie “The Great Wall”. Unde nu i se întâmplă asta filmului... în scenele în care, dincolo de ambalajul consumerist Fantasy, ni se readuce aminte de forţa tradiţională a Chinei ca naţiune iar ceea ce transpune Yimou entertaining pe marile ecrane înglobează câteva informaţii seci, care, împreunate, pot servi scoase din ‘staniolul’ multicolor drept subiect de meditaţie. Marele Zid Chinezesc, al cărui construcţie a început în secolul 7 i.e.n., a fost conectat într-un sistem fortificat defensiv patru veacuri mai târziu sub conducerea primului Împărat a Chinei unificate, Qin Shihuang, dobândind o lungime presupusă că ar fi ajuns la aproape 7000 de kilometri. În timpul Dinastiei Qin este localizată temporal şi utilizarea arbaletelor Zhuge (proiectate de strategul Zhuge Liang, 181-234 e.n.), trebuchet-elor (catapultă cu nume francez, dar inventată în China în secolul 4) şi a baloanelor cu aer cald (în prima fază ca mijloc de semnalizare militară... “Lanternele Kongming”). Praful de puşcă a fost se pare inventat pe la 900 şi ceva, dar prima formulă de preparare datează din secolul 11 în timpul Dinastiei Song (săgeţile explozive şi bombele artizanale), ca să nu mai vorbim că designul lamelar al armurilor este inspirat din soldaţii de teracotă descoperiţi de arheologi, aparţinând epocilor Qin - Song. Aici se plasează acţiunea & detaliile, atâta vreme cât capitala indicată în film este Biànliáng (aşezare de pe malul sudic al Râului Galben, cunoscută acum sub numele Kaifeng), asociată îndeosebi cu Dinastia Song. Inclusiv din această perspectivă însă, credibilitatea se diluează prin mutarea conflictului în spaţiul fanteziei, a ducerii în derizoriu prin adăugarea de elemente cu caracter pur spectacular (rămâi cu impresia nu numai că păzitorii Zidului au inventat praful de puşcă, ci şi... Bungee Jumping-ul în scop defensiv), a prezentării chinezilor ca pe nişte individualităţi binare (animate doar de disciplină şi de încredere în grup) nu cu mult mai inteligenţi decât Tao Tei, şi a creionării sumare ce amintesc de benzile desenate alb/negru a personajelor principale (ex. Matt Damon, replică care generează un sughiţ instantaneu: “We are honored to be honored.”). Verdict: hibrid inter-cultural amuzant şi consumabil de la a cărei echipă de realizatori nu trebuie să ai nicio aşteptare majoră. Extra: scene tăiate şi extinse, şase mini-documentare (“Working with director Zhang Yimou”, “Matt Damon in China”, “Weapons of War”, “The Great Wall Special Effects”, “Man vs. Monster”, “Designing a Spectacular World”). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
03 Iunie 2017


FANTASTIC BEASTS AND WHERE TO FIND THEM (2016, UK/USA, r: David Yates) – DVD

FANTASTIC BEASTS AND WHERE TO FIND THEM.jpgCu toate că David Yates a regizat ultimile patru segmente din franciza Harry Potter nu înseamnă că e vreo mare realizare de trecut în CV, atâta vreme cât ai în spate fonduri nemăsurate şi experţi în marketing ce îţi pot corecta erorile în funcţie de reacţia publicului. Nu că tovarăşul Yates n-ar şti să îşi managerieze echipa, dar este clar că viziunea nu îi aparţine, mai ales în cazul lui “Fantastic Beasts...” unde, pentru întâia oară, madam J.K. Rowling, după eşecul răsunător post-Harry Potter cu volumul “The Casual Vacancy”/2012 prin care a încercat să se desprindă de universul Fantasy (ce naiba, e aproape la fel de bogată ca Regina Angliei, de ce avea nevoie de experimente catalogabile drept îndoielnice?), a revenit la ideea de a produce mai mulţi bani pentru Scoţia şi l-a realizat cu o mână de fier, în calitate de producătoare şi de scenaristă. Neputând-o suspecta că e dusă cu pluta, s-a asociat cu un echipaj de mare forţă: scenograful Stuart Craig (3 Oscaruri – “Gandhi”, “Dangerous Liaisons”, “The English Patient”), legendara creatoare de costume Colleen Atwood (4 Oscaruri – “Chicago”, “Memoirs of a Geisha”, “Alice in Wonderland” şi... “Fantastic Beasts and Where to Find Them”!), directorul de imagine Philippe Rousselot (premiul Oscar pentru “A River Runs Through It”), compozitorul James Newton Howard (în cazul său, nu simt nevoia să aduc aminte decât de Grammy-ul împărţit cu Hans Zimmer pentru “The Dark Knight” în 2009), ca să nu mai vorbim de inspiraţia de a-l contracta pentru rolul principal pe Eddie Redmayne (“Jupiter Ascending”, “Les Misérables”, “My Week with Marilyn”) care, de la începerea filmărilor şi până la premiera lui “Fantastic Beasts...”, avea să câştige Oscarul pentru “The Theory of Everything” şi să fie nominalizat ulterior, în 2016, pentru “The Danish Girl”. Nu mai vorbim de distribuirea lui Jon Voight (Oscar pentru “Coming Home”), Colin Farrell (Glob de Aur pentru “In Bruges”), Samantha Morton (două nominalizări la Oscar pentru “Sweet and Lowdown” şi “In America”) sau Ron Perlman (Glob de Aur pentru “Beauty and the Beast” în 1989)... plus actriţa noastră Andreea Păduraru (serialul TV “Vine poliţia!”/2008). Bine, bine, dar, totuşi, despre ce e vorba în film? Rowling îşi propune şerpeşte să facă o legătură între universul Fantasy potterian (Hogwarts, idila cu Lestrange, şi creaturile magice din “Harry Potter şi Piatra Filosofală” ce se vor regăsi apoi episodic în continuarea francizei tipărite), fără însă a-l obliga pe spectator să reviziteze universul lui Harry (aspect important şi de apreciat... chiar dacă face trimitere la ‘magizoologie’ şi la cele 85 de specii care sunt scrise de Augustus Worme în “Obscurus Books”), şi contemporaneitatea urbană. Din start, am un verdict care, la prima vedere, e de bine: avem un produs mult mai reuşit şi mai entertaining decât ştifturile holywoodiene consumeriste gen “The Sorcerer’s Apprentice”/2010 (r: Jon Turtletaub, cu Nicolas Cage şi Jay Baruchel), dar semnificativ mai puţin adult şi provocator decât, de exemplu, “Cirque du Freak: The Vampire’s Assistant”/2009 (r: Paul Weitz, cu: Josh Hutcherson, John C. Reilly). Magic in New York! Ca simplu spectator, opinia mea se conturează complementar din perspectiva a două paliere a vizionării/receptării filmului. Primul, cel de divertisment, funcţionează excelent, în mare măsură datorită managementului echipei dintre a cărei câţiva lideri au fost menţionaţi anterior: New-York-ul, metropolă cu o populaţie de aproape zece milioane de locuitori, în care magicienii se ascund în gaură de şoarece (intrăm în politică deoarece avem în underground MACUSA, ‘Magical Congress of the United States of America’, dar în ‘opoziţie’ apar şi senatori ce candidează la Preşedinţie, susţinuţi de babacii-moguli mass-media) pentru a nu destabiliza ordinea socială, sunt bulversaţi de apariţia unui imigrant britanic, Newt Scamander (Redmayne), care, pasionat de zoologia speciilor ‘exotice’ (a se citi... ‘magice’), are o întreagă grădină, ascunsă în propria valiză. Obiectivul său? Unul eco, să reintroducă în biosistem un soi de pasăre Phoenix/Thunderbird, ce îşi are obârşia exact în Arizona. Bineînţeles că animăluţele o zbughesc profitând de orice oportunitate, magicienii se ciorovăiesc fără efect, cetăţenii şi autorităţile nu înţeleg nimic din ce li se întâmplă, iar filmul se transformă, în fapt, într-un “Men in Black” cu animale “magice” în loc de extratereştri. Nu e o figură de stil, din păcate (pentru consistenţa, sau, mai bine zis, a lipsei acesteia la nivel narativ), iar întreaga peliculă se axează pe vânătoarea disperat-protectivă a speciilor evadate ce trebuie să se revină în... valiză. Al doilea palier, cel critic, legat de coborarea ştachetei până a face fantasticul, din promiţător... infantil. Aspectul pe care îl intuiţi deja (din moment ce am pomenit “MIB”) este legat de ducerea completamente în derizoriu a comentariului social (tratamentul abuziv al minorilor, frica aproape patologică de necunoscut şi de străini), al implicaţiilor existenţialiste (parazitarea de către Obscurial al individualităţilor înainte ca organismele-gazdă să ajungă la maturitate şi moartea acestuia după trecerea acestui prag), şi al satirei politice (xenofobia şi intoleranţa). Păcat, întrucât schimbând/modernizând lumile şi timpurile, ba chiar şi chiar limbajul de comunicare (de la “Muggles” la “No-Maj”), potenţialul era unul remarcabil. Apoi, chiar (sau mai ales) pentru un fan Fantasy, Rowling, ca scenaristă, face dovada unei lipse crase de preocupare pentru substanţialitatea naraţiunii propriuzise: portalul între N.Y. şi Zoo = valiza (‘Gicu & Vişinica = Love’, WTF?), premiză ce nu ne sugerează originea şi raţiunea existenţei acelor specii (cele mai multe nu au nimic magic ci, pur şi simplu, arată nemaivăzut, dar nu au ceva fabulos în comportament sau prin fondul genetic - exemplul lăcustei-plantă “magice” care... deschide cătuşe este relevant - unele sunt găsite prin Sudan, altele trăiesc în Arizona, din ce lume provin, din nou, WTF?) şi care este forma lor de coabitare (aparent) ne-magică cu omenirea duşmănoasă. Mai lipsea să deschidem capacul şi să ne trezim cu Matt Damon în “We Bought a Zoo”. Din perspectiva cârtitorului de mine, singurul personaj non-uman simpatic care păşeşte convingător peste puntea între fantastic şi realitate este gangsterul Gnarlack (Perlman). Cel mai grav în ceea ce mă priveşte este însă modul - de tipul ‘poneiul meu roz’ - adoptat voluntar de Rowling, accesibil tututor categoriilor de vârstă, şi care, eliminând orice tuşă întunecată (dacă le-am compara, din acest punct de vedere, franciza “Harry Potter” poate fi catalogată de-a dreptul ca una Horror), nu creează nici o secundă vreo senzaţie de ameninţare sau de conflict real, ci doar de o bâlbâială puerilă într-un quest aventuros de a... reumple valiza. Asta e, Dr. Jekyll şi Mr. Hyde pentru copilaşi de toate vârstele, astfel încât, în acest caz, nu pot să îmi exprim o părere... unitară. Mai mult, datorită încasărilor (peste 800 de milioane de dolari doar din bilete de cinema raportate la bugetul de producţie de 180), era de aşteptat să fie anunţat un sequel pentru 2018, cu noile aventuri ale lui Newt Scamander/Redmayne, cu Jude Law în rolul lui Dumbledore la Hogwarts. Aspect esenţial: pe cinefilii care nu ştiu cazul, i-aş ruga să nu se grăbească în a o acuza pe Rowling de mercantilism atâta vreme cât 80%(!) din preţul de vânzare al fiecărei cărţi a fost distribuit prin intermediul asociaţiei de caritate Comic Relief (fondată în 1985 de către Richard Curtis şi Lenny Henry) pentru ajutorarea copiilor sărmani din întreaga lume. Extra: două mini-documentare (“The Magizoologist”, “Meet the Fantastic Beasts”). Tehnic: impecabil.

PLAN 9 FROM OUTER SPACE (1959, USA, r: Ed Wood) – DVD

PLAN 9 FROM OUTER SPACE.jpgRegizat de Edward D. ‘The worst director of all time’ Wood (“Glen or Glenda”, Bride of the Monster”) în baza unui scenariu scris în mai puţin de două săptămâni, “Plan 9 from Outer Space” rămâne în istoria cinematografiei ca “the worst movie ever made”... paradoxal, deopotrivă o etichetă injurioasă (criticii profesionişti de film care l-au desfiinţat) şi laudativă (zecile de mii de fani care s-au coagulat în a-l susţine, mai ales în anii ’80, transformându-l într-un produs Cult). “Plan 9? Ah, yes. Plan 9 deals with the ressurection of the dead. Long distance electrodes shot into pineal and pituitary gland of the recently dead.”. Dacă nu intuiţi din replica personajului ‘The Alien’ Ruler (John Breckinridge) despre ce e vorba şi cum s-a născut criza, vă mai dau ceva amănunte despre aiuritor de amuzanta poveste Camp imaginată de Wood: apariţia unei farfurii zburătoare deasupra unui cimitir ridică din mormânt ca zombiliţă o femeie (care ucide groparii), apoi resuscitează corpul bătrâiorului proaspăt văduv al acesteia (mort în accident rutier), iar cuplul de morţi-vii reunit în afterlife îl căsăpeşte printre cruci pe anchetatorul-şef de la poliţie. Este testul pentru tactica imaginată de extratereştri de a preveni umanitatea să distrugă universul cu diversele lor bombiţe (inclusiv cea încă neinventată, bazată pe Solaronit, substanţă care determină expozia... particulelor solare!). Evident, Pentagonul nu înţelege care e problema şi, ca atare, ‘Ruler’-ul din spaţiu dă impasibil ordin să fie creată o armată de morţi-vii care să ocupe capitalele lumii. Până la urmă, binele (adică omenirea) învinge. Câteva motive pentru care trebuie să vedeţi, de curiozitate, acest film: 1.) Speech-ul prezentatorului TV (Criswell) de introducere, care aminteşte în mod neplăcut de sindromul contemporan “Breaking News/Şoc şi groază/Noi vă dezvăluim în exclusivitate adevărul!” care a infectat marea parte a televiziunilor de ştiri din Romania; 2.) Ultima apariţie pe marile ecrane a legendarului Bela Lugosi (acesta murise în urma unui atac de cord în 1956 şi încă este neclar dacă Wood a filmat scenele cu el pentru “Plan 9...” sau pentru proiectele, niciodată terminate, “The Ghoul on the Moon” sau “The Vampire’s Tomb”; 3.) Microfinanţarea a fost obţinută de la Baptişti astfel încât drepturile legate de film au rămas apoi timp de ani buni în proprietatea... Bisericii, care modificase titlul original “Grave Robbers from Outer Space” in “Plan 9...”; 4.) Atitudinea anti-statală asociată cu neîncrederea în capacitatea autorităţilor de a gestiona crizele (teme recurente în filmele cu zombie post-2000)... mai ales dacă nu uităm că Ed Wood l-a realizat în timpul ‘vânătorii de vrăjitoare’ a Senatorului McCarthy (farfuriile zburătoare peste Hollywood pot fi interpretate acum şi din perspectivă satirică). Combinarea teoriilor conspiraţioniste la modă în acea vreme apropo de secretizarea informaţiilor dobândite de guvern în legătură cu OZN-urile şi posibilele vizite ale extratereştrilor cu escaladarea cursei înarmării şi cu o proto-teorie enunţată explicit legată de necesitatea zombificării maselor ca echivalent al brain-washing-ului (resuscitarea mortilor versus ‘domesticirea’ populatiei... “Well, as long they can think, we have our problems. But those more used not to think, they are the dead... The interesting thing is that the Earth people who can think are so frightened by those who cannot, the Dead.”); 5.) Zombie-ul (Inspectorul Clay, interpretat de fostul wrestler Tor Johnson) care se ridică din groapă şi se comportă mai apropiat de tipologia ce ne este familiară după Romero decât tandemul cu alură mai degrabă vampirească specifică filmelor de groază din anii ’40 (Bela Lugosi-Maila Nurmi). Să nu o lungesc. Influenţa filmului lui Ed Wood a produs efecte semnificative şi după 2000, de la adaptări teatrale (“Plan 9 from Outer Space: The Rip-Off”) la crearea de jocuri video (“Destroy All Humans!”), însă, ignorand multitudinea de remake-uri penibile, mă voi limita la o singură remarcă apropo de cinematografie şi de... viitorul apropiat. Fără a neglija tributul din portofoliul Troma, “SPACE ZOMBIE BINGO!” (1993, USA, r: George Ormrod), Spoof interesant la “Plan 9...” (Crisco/Criswell, “death rays”, invazia din spaţiul cosmic, etc.), dar care se fâsâie pe parcurs datorită renunţării la firul narativ în favoarea unei simple înşiruiri de gaguri (culmea e că, de exemplu, la început, Generalul Herpes Simplex îmi era chiar simpatic), personal, îmi propun să fac o încercare post-2000 cu filmul, ta-ta-ta-dam!... “ALIENS VS SCARECROWS VS ZOMBIES” (2017, Irlanda/USA, r: Donald Lee Altizer III), ce mi se pare mult mai cool şi apropiat ca premiză de nebunia creativă al lui Wood decât de demersurile pur mercantile. Pe bune, o invazie extraterestră în urma căreia sperietorile de ciori prind viaţă şi se luptă cu zombies? Nu putem rezista. În momentul încheierii acestui text, filmul era declarat oficial încă în faza de pre-producţie. Asta nu înseamnă că nu o să îl urmăresc, că nu mă preocupă şi, dacă e cazul, îmi voi exprima... îngrijorarea. Extra: zero. Tehnic: bun (este însă integral disponibil pentru vizionare şi pe YouTube sau pe archive.org); recomandare personală – de ignorat ediţiile care prezintă versiunea colorizată a filmului.

ONCE (2007, Irlanda, r: John Carney) – DVD

Once.jpgCu toate că îngurgitez cu multe noduri în gât poveştile cinematografice din categoria ‘dramoletelor’ romantice şi, ca atare, mă feresc de ele ca de ANAF, admit că “Once” m-a emoţionat prin naturaleţe şi simplitate. O felie din viaţă transpusă pe ecran fără note false (mai ales că este aproape un Musical), în a cărei compoziţie nu veţi găsi nimic artificial, denaturat sau forţat de dragul accentuării dramatismului sau al spectaculozităţii gratuite. Ba dimpotrivă, totul este anodin, aproape de anost (deseori ai senzaţia că s-a căutat crearea unui ambient tip DIY), în viaţa a doi tineri ale căror nume nu au nicio importanţă deoarece trec doar câteva minute prin intermediul ecranului prin existenţa noastră, a spectatorilor. El, irlandez neaoş (Glen Hansard... l-aţi mai văzut doar în “The Commitments” al lui Alan Parker din 1996) în vârstă de aproximativ 30 de ani, lucrează în atelierul de reparat aspiratoare al tatălui său văduv, dar, pasionat fiind de muzică, îşi cântă ca busker (muzician de stradă), cu vocea şi chitara, compoziţiile pe Grafton Street (arteră pietonală comercială din Dublin) pentru a câştiga un ban în plus. Ea, emigrantă cehoaică (Markéta Irglová, la debut), acceptă diverse slujbe temporare (vândut flori, distribuit pliante), pentru a-şi întreţine fetiţa alături de care locuieşte într-un cartier cenuşiu populat de amărăşteni est-europeni ce-şi caută, la rândul lor, ‘licuricii’. Şi ea, datorită educaţiei primite în familie, iubeşte muzica şi, când i se permite, exersează la pianul dintr-un magazin de instrumente. El are talent creativ iar ea determinarea de a-l face să încerce să facă un pas înainte, să înregistreze cu ajutorul ei şi al unor prieteni la fel de pasionaţi (vecini din bloc, colegi de caldarâm, etc.) un demo pe care să îl trimită caselor de discuri de la Londra. Ambii sunt taraţi afectiv dar nu în sens tragic excesiv (el suferă de pe urma despărţirii de iubita care l-a înşelat iar ea că este o femeie singură, al cărei soţ a rămas la slujbă în Praga) şi între ei se creează în mod firesc, având muzica drept fundaţie, o profundă relaţie de ataşament emoţional. Am avut sentimentul straniu că mă uit la o poveste de Dickens cu ceva Andersen în ea, reinventată în contextul modern urban. Nu este o poveste de dragoste ci mai degrabă un Buddy-Movie atipic al cărui sinceritate copleşitoare este ranforsată fără dubiu atât de background-ul personal al fiecăruia dintre actori (Hansard a început să cânte pe stradă încă de la vârsta de 13 ani, Irglová l-a cunoscut apoi la un festival în Cehia iar el a ajutat-o în carieră, determinând-o să se relocheze în Irlanda) cât şi de faptul că cei doi şi-au compus şi interpretat aproape integral piesele din film... în 2008, tandemul primea Oscarul pentru ‘Best Achievement in Music Written for Motion Pictures, Original Song’ şi era nominalizat la două premii Grammy! Pentru că nu are sens să dau mai multe detalii, mă voi limita la vă atrage atenţia asupra cineastului irlandez John Carney, pentru care “Once” a fost, se pare (voit sau nu), începutul unei trilogii muzicale (în toate cazurile, el este şi autorul scenariului), atâta vreme cât a realizat în 2013 “Begin Again” cu Keira Knightley şi Mark Ruffalo (colaborarea dintre o tânără cantautoare idealistă abia ajunsă în Manhattan şi un producător căzut în dizgraţia caselor de discuri din Big Apple), iar în 2016 “Sing Street”, comedie nominalizată la Globul de Aur, plasată temporal la mijlocul anilor ’80, în ‘era MTV’, în frenezia apariţiei primelor videoclipuri muzicale (ca să impresioneze o jună inabordabilă, un liceean irlandez îi propune să apară în videoclipul trupei sale... referitor la care nu şi-a pus problema până atunci că ar trebui să existe cu adevărat). Extra: comentariu audio (Carney, Hansard, Irglová), comentariu muzical (acelaşi trio), Making Of, mini-documentar (“More guy, more girl”), trei webisoade (“Broken Hearted”, “Hoover Fixer”, “Sucker Guy”). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
27 Mai 2017


GOOD KILL (2014, USA, r: Andrew Niccol) – DVD

GOOD KILL.jpgTitlu de film incitant, distribuţie talentată (Bruce Greenwood – “Star Trek”, Zoë Kravitz – “Mad Max: Fury Road”, Peter Coyote – “E.T.”), scenariu scris în baza unor fapte reale (utilizarea masivă a UAV’s – Weaponized Unmaned Aerial Vehicles – sau, mai pe înţelesul nostru, al dronelor super-sofisticate, în abordarea post-9/11 a conceptului militar de “War on Terror”), cineast interesant (nominalizat la Oscar în 1999 pentru script-ul la “The Truman Show”) chiar dacă la boxoffice este un loser cu patalama (cu excepţia SF-ului “In Time” din 2011, dar acolo succesul s-a datorat, prezumtiv, mai mult popularităţii lui Justin Timberlake) şi mă refer la neozeelandezul Andrew Niccol, autorul (inclusiv ca scenarist) al neconvenţionalelor proiecte “Gattaca” şi “S1m0ne”, aflat aici la a treia colaborare cu Ethan Hawke (actor nominalizat de patru ori la Oscar pentru “Training Day”, Before Sunset”, “Before Midnight” şi “Boyhood”), după “Gattaca” şi “Lord of War”. Şi atunci vine întrebarea legitimă: ce naiba s-a putut întâmpla cu acest film de a trecut complet neobservat (doar câteva zeci de mii de dolari încasaţi din bilete în cinematografe şi nişte ediţii amărâte apărute pe DVD în ţări de mâna a doua)? În opinia mea, răspunsul are două componente ce trebuie tratate distinct. Prima ţine de premiza în sine, deranjantă pentru americani (da’ rău de tot!) deoarece le aduce aminte timp de 100 de minute în permanenţă cum confortul lor domestic este dependent de compromisurile care ating praguri insuportabile făcute de cei care trebuie să îi protejeze şi care sunt plătiţi din taxele lor (CIA, Pentagon, NSA, etc.), şi de faptul că atitudinea struţului (‘capu’n nisip’) nu îi absolvă de complicitatea uciderii a sute de oameni inocenţi non-americani de pe întreaga planetă prin intermediul unor instrumente create pe... Xbox. Nu întâmplător anul în care se desfăşoară povestea noastră este 2010, cel în care numărul uciderilor autorizate de americani (“targeted killings”) a atins apogeul, odată cu preluarea parţială a controlului dronelor de către serviciile secrete, care au nuanţat politica de atac de la “ţinte sigure” la “ţinte potenţiale detectate pe bază de pattern-uri”. Maiorul Egan (Hawke), fost pilot de vânătoare cu numeroase misiuni la activ (are nostalgii de tip “Top Gun” şi ar vrea să revină în conflictul direct), a ajuns să extermine oameni prin intermediul joystick-ului. Altfel, nimeni nu-i plânge de milă din moment ce locuieşte în siguranţă în apropiere de Las Vegas (armata are o scuză că nu mai trebuie să sacrifice vieţi de militari americani având acest instrument la dispoziţie) şi are o nevastă foarte sexoasă (January Jones – serialul “Mad Men”), dar care, având probabil prea mult timp la dispoziţie, îl tot pistonează să îi împărtăşească din angoasele profesionale, când, de fapt, ea nu vrea cu adevărat să le ştie în detaliu. Nu, nu, nu... chestia asta cu civili-militari-servicii-evenimente reale nu avea cum să funcţioneze la un public occidental halitor de popcorn care, în continuare, are tendinţa să bage lucrurile urâte sub preş decât să şi le asume, mai ales în faţa unui ecran de cinema. E mai patriotic să fluturi naţionalist un steag ‘stars and stripes’ pe 4 iulie pe peluza de lângă grătarul instalat în spatele vilei din suburbie... ipotecată băncii. Cel de-al doilea aspect care face din acest film un produs cinematografic aproape inutil este, în opinia mea, scenariul excesiv de ambiţios al lui Andrew Niccol (în acest caz şi producător) care încearcă să jongleze în spaţii aproape claustrofobe (indiferent că e vorba de containerul de serviciu sau de bucăţica de gazon înconjurată de un gard ce separă civilizaţia de pustietate) şi cu personaje puţine, cu o arie vastă de probleme de ordin psihologic, moral şi etic. Din păcate, în “Good Kill”, cineastul reuşeşte contra-performanţa să transforme realul în... ireal. Obţine efectul opus aspiraţiilor sale. Ne-existând un conflict, nu apare nici sentimentul ameninţării directe, dramele de ordin profesional sau personal sunt sugerate dar fără a transmite semnale percutante, iar pe bietul Egan, dincolo de un anume punct, chiar nu mai reuşeşti să îl înţelegi (nu că Ethan Hawke nu îşi face datoria ca actor). Vrei să fii Tom Cruise dar să şi stai la căldurică cu soţia în Nevada, ştii că ai probleme dar armata nu are psihologi în dotare iar ţie îţi este interzis ca veteran să îţi dai demisia dacă nu mai suporţi, chiar n-ai opţiuni... pe bune? O dronă de film lipsită complet de suflet, ce putea fi uşor rezumată în maximum jumătate de oră. Părerea mea. Extra: zero. Tehnic: excelent.

THE FOG (1980, USA, r: John Carpenter) - DVD

THE FOG.jpgCu formidabilul său talent de manufacturier independent tolerat de industria hollywoodiană după imensul succes de public cu “Halloween” (65 de milioane de dolari încasări din bilete în 1978 raportate la un cost de 300,000), John Carpenter a creat în anii ‘80... 8 mici bijuterii cinematografice, dintre care “The Fog” este una dintre cele de interes pentru cititorii acestei rubrici (la “Prince of Darkness” m-am referit deja într-unul din Video Vault-urile anterioare). Povestea, scrisă de Carpenter împreună cu producătoarea Debra Hill (care, pe parcursul anilor, în afară de el, avea să investească şi în alţi cineaşti neconvenţionali precum David Cronenberg – “Dead Zone” sau Terry Gilliam – “The Fisher King”), începe cu un motto din Edgar Allan Poe: “Is all that we see or seem but a dream within a dream”. 21 aprilie 1980. Un cătun izolat de pe coasta californiană, San Antonio Bay, se pregăteşte să sărbătorească 100 de ani de existenţă. Seara, la un foc de tabără, un bătrân lup de mare narează copiilor o frântură de legendă ce conţine un singur mesaj important: dacă ceaţa va reveni în golf, oamenilor li se vor întâmpla lucruri teribile. Ceea ce el nu ştie e că preotul satului descoperă în biserică un jurnal din 1880, aparţinând chiar bunicului său, care certifică faptul că pe 30 aprilie, la împlinirea unui secol de când a fost fondată aşezarea, “Midnight ‘til one belongs to the dead. Good Lord delivers us.”. Şi că, de fapt, atunci, cei şase părinţi-fondatori (printre care şi respectivul bunic) au ucis cu premeditare întreg echipajul de leproşi a ambarcaţiunii “Elizabeth Dane” ajunsă în zonă într-o expediţie finanţată de bogătaşul Blake (bolnav şi el de lepră) având ca misie căutarea unui loc în care să se refugieze, departe de lume şi de civilizaţia care îi repudiază... iar San Antonio Bay a fost clădit cu aurul furat de la el, după ce “Dane” a fost scufundată în apropiere. În cele câteva zile până la aniversare, odată cu apropierea lentă a unui val dens de ceaţă dinspre ocean, pescari aflaţi în larg dispar misterios, geamurile maşinilor în mers explodează fără motiv, pe bucăţi de lemn eşuate pe ţărm apar cuvintele “6 must die” iar cetăţenii încep să fie măcelăriţi de... leproşii zombie conduşi de răzbunătorul Blake (deşi etichetabili la prima vedere mai degrabă ca fantome/spirite, se califică în categoria zombie datorită faptului că au o întrupare organică şi acţionează pur instinctiv pentru îndeplinirea unui singur scop). Pentru varietatea cromatică a ‘pigmenţilor’ utilizaţi de Carpenter în escaladarea suspansului trebuie să vedeţi filmul întrucât riscul spoilerelor inutile e prea mare. Mă voi limita doar la a menţiona câteva nume din distribuţie, majoritatea colaboratori apropiaţi a cineastului: Nancy ‘Halloween’ Loomis, Adrienne Barbeau (“Creepshow” a lui Romero şi “Swamp Thing” a lui Wes Craven), Jamie Lee Curtis (evident, “Halloween”, dar nu trebuie să uităm nici de “A Fish Called Wanda” sau de “True Lies”), Tom Atkins (“Creepshow”, “Night of the Creeps”, “Maniac Cop”), Janet Leigh (din clasicele “Psycho” şi “Touch of Evil”), John Houseman (Oscar şi Glob de Aur pentru “The Paper Chase”) şi Hal Holbrook (“All the President’s Men”, “Wall Street”)... plus o paranteză: unul dintre leproşi este scenograful şi co-editorul lui “The Fog”, Tommy Lee Wallace (de menţionat ca şi implicare fie şi pentru două filme Horror inedite pe care le-a semnat ulterior ca regizor, “It”, adaptarea din 1990 pentru televiziune a romanului lui Stephen King, şi “Vampires: Los Muertos”-2002, ce îl are în rolul principal pe... Jon Bon Jovi). Revenim la fond. Cu toate că John Carpenter nu insistă în a devoala prea mult revenirea după un secol a morţilor-vii, în ceea ce priveşte apariţia leproşilor fantomatici “The Fog” pare inspirat atât de marinarii/templierii lui Amando de Ossorio (placa de lemn cu numele navei, dublonii, cârligul de pirat) cât şi de mitologia arabă (“ghouls”... prin siluetele întunecate cu aspect de mumie ce ies în evidenţă doar prin demonicii ochi roşii), dar, dincolo de aceste legături mai uşor detectabile, în fundal stau atât filme cât şi comics-uri populare în anii ’50. Exemple? “The Crawling Eye” din 1959, pelicula Horror-SF în care o staţiune montană eleveţiană este terorizată de nişte extratereştri care decapitează oamenii la adăpostul unui misterios nor radioactiv, apoi controversatele benzi desenate publicate de EC Comics (“The Vault of Horror”, “Tales from the Crypt” şi “The Haunt of Fear”) care au fost stopate în ’54-’55 în urma audierilor in Congresul American apropo de efectul nociv a acestora asupra copiilor. Filmul lui Carpenter avea să ‘beneficieze’ în 2005 de un remake, intitulat la fel, “THE FOG” (USA, r: Rupert Wainwright), cu Maggie Grace şi Selma Blair, atât de prost încât nu am simţit nevoia să îl disec aici. Rămâneţi cu originalul. Extra: comentariu audio a lui Carpenter şi al producătoarei Debra Hill, scene tăiate, storyboard comparativ, două documentare: “Tales From the Mist” şi “Original 1980 Documentary” – cel din urmă un Making Of încropit. Tehnic: excelent.

SEMI-PRO (2008, USA, r: Kent Alterman) – DVD

SEMI-PRO.jpgRecunosc faptul că Will Ferrell, în ciuda stagiului îndelungat în popularul show TV “Saturday Night Live”, nu se numără printre actorii mei comici favoriţi deşi m-a impresionat în mod plăcut în “Anchorman”, “Step Brothers” şi “Zoolander”. În opinia mea, omul are o problemă, nefiind decât rareori capabil să iasă din două tipuri de roluri stereotipice (adult cu minte de copil sau adult naiv încătuşat voluntar de prejudecăţile sociale, având la bază o educaţie rudimentară)... nu poate fi amuzant decât dacă are sparring-partners antagonici, colegi de tandem în Buddy-Movies (ex. cu John C. Reilly în “Step Brothers” sau “Talladega Nights”), de echipă (“The Other Guys”, “Blades of Glory”) sau... inamici (“The Campaign”, “Casa de mi padre”). Când e lăsat de unul singur, rareori e capabil să o scoată la capăt (vezi cazurile “Land of the Lost” din 2009 sau “Everything Must Go” din 2010). De aceeaşi părere au fost, cred eu, atât scenaristul cât şi regizorul comediei “Semi-Pro”, ambii nişte no-names în Hollywood, din moment ce au conceput povestea ca pe cea al unui trio cu aspiraţii, vise şi obiective individuale diferite, lui Ferrell adăugându-se doi... vegani (în viaţa reală), Woody Harrelson (“Natural Born Killers”, “The People vs. Larry Flynt”) şi muzicianul André Benjamin (interpretul lui Jimi Hendrix în Biopicul “Jimi: All Is by My Side” al lui John Ridley din 2013). Mai ales că autorii au avut un curaj ce frizează inconştienţa, cel de a propune publicului din secolul 21 o comedioară care se constituie într-un tribut adus anilor ’70 (muzica este un mix Soul-Funk-Disco iar nenorocita de pastişă “Love Me Sexy”, furată de la mă-sa, este ucigătoare pentru spectatori). Plecând de la această realitate filmul are însă destule motive să se constituie într-un divertisment agreabil. Jackie Moon (Ferrell) este un... moştenitor (nu foarte avut) ce vrea să ducă - în calitate de patron al echipei de baschet din Flint, Michigan - tradiţia mai departe, şi, eventual, să o împingă până în NBA (“In the anals of history people are going to be talking about three things: the discovery of fire, invention of the submarine, and the Flint, Michigan Mega Bowl.”), cu toate calităţile sale personale colaterale, de măscărici, promoter, entertainer, vorbitor motivaţional... doar că pentru asta îi trebuie ceva mai mult decât nişte jucători care servesc ziua la fast-food, spală maşini sau se furişează pe neve’ din casa părintească ca să ajungă la meci. Jackie are însă o problemă mult mai mare: cu toate că îşi închipuie că ştie, habar nu are cum să antreneze o echipă de baschet iar asta îl frustrează la culme pe Clarence ‘Coffee’ Brown (Benjamin), starul echipei ce aspiră la o carieră de profesionist şi se lasă mai greu aburit de mişmaşurile de marketing pe care le încearcă şeful-antrenor-jucător (“Who the fuck is Bambi?”). Reîntoarcerea lui Monix (Harrelson), fost jucător de perspectivă dar cu o viaţă ratată atât profesional (accidentarea la genunchi) cât şi sentimental (fosta lui iubită, Maura Tierney – “Liar Liar”, s-a cuplat cu un fan de-al său... la propriu) se constituie într-o infuzie de capital motivaţional la nivelul întregii echipe de amatori care le reconstituie progresiv fanbase-ul local. Distribuţia conţine suficiente nume – majoritatea din gaşca de amici ai lui Ferrell – capabile de a aduce zâmbetul pe buze: Will Arnett (serialul “30 Rock”), David Koechner (“Get Smart”, serialul “American Dad!”), Rob Corddry (“Hot Tub Time Mchine”, serialul pentru care a fost premiat de patru ori cu Primetime Emmy “Childrens Hospital”), Jackie Earle Haley (“Watchmen”, nominalizat la Oscar în 2006 pentru “Little Children”) sau Ed Helms (“The Hangover”). Per ansamblu, “Semi-Pro” este digerabil cu toate ingredientele sale mai mult sau mai puţin (in)digeste însă în niciun caz nu poate aspira la statutul de film-cult sau de comedie antologică. Scena memorabilă: wrestling-ul cu ursul (“Everybody panic! It’s just like the Titanic but it’s full of bears!”), a doua oară când Ferrell trebuie să înfrunte o asemenea fiară (după cea din “Anchorman” când Ron Burgundy vrea să o salveze pe Veronica). Extra: Making Of. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
20 Mai 2017


BATTLEFIELD BASEBALL a.k.a. JIGOKU KÔSHIEN (2003, Japonia, r: Yudai Yamaguchi) – DVD

BATTLEFIELD BASEBALL.jpgDin dragoste pentru baseball (The love for baseball is beyond good and evil!), în această satiră efervescentă şi captivant de bizară cu zombie ce are un happy-end şaizecist, nimeni nu mănâncă pe nimeni. Asta nu înseamnă că nu există omoruri pe teren căci, altfel, cum am mai avea morţi-vii în acest film ciudat semnat de coautorul lui “Meatball Machine” (2005), bazat pe Gag-Manga (“Jigoku Koshien”) serializată în revista “Shonen Jump” a nonconformistului şi misteriosului Gatarô Man (“Chinyuki”, “Heartful Company”), promotor a conceptului de “shit comic”? Kocho, directorul liceului Seido, pentru întâia oară în viaţa profesională cu speranţe reale de câştig a tradiţionalului campionat anual de vară a liceelor de pe stadionul Koshien (fapt real: inaugurat în 1924, cu o capacitate de 55,000 de locuri, a fost construit având ca destinaţie exclusivă cele două competiţii tradiţionale de baseball dintre... liceele din Japonia!) datorită prezenţei în lot a vedetei ‘Gorilla’ Matsui, le vede năruite brusc datorită primei confruntări - programate în urma tragerii la sorţi - cu echipa liceului Gedo (practicanta unui soi de baseball ucigaş, în care orice este permis, pentru care turneul este singura oportunitate să scape nepedepsită pentru crimele comise pe teren... era să uit un aspect minor, e formată din zombie!). Mai mult, deprimatul Kocho (“Everyone’s standing in the way of my dream”) are probleme legate de integrarea în şcoală a unui nou elev despre care circulă numeroase zvonuri în ceea ce priveşte manifestările sale asociale şi ultraviolente. Intră în scenă Jubeh the Baseball (interpretat de Tak Sakaguchi, cel care va regiza în 2008 “SAMURAI ZOMBIE”), tânărul-problemă ce pare (prea bine) familiarizat cu conceptul de ‘fighting baseball’, în jurul căruia, din vii şi din morţii reînviaţi (cameleonicul Bancho: “Mi-am schimbat starea de spirit şi mi-am schimbat şi faţa, normal, nu?”, apoi “Am murit şi am revenit la viaţă, sigur că mi s-a modificat şi fizionomia!”), se reconstruieşte echipa decimată de Gedo în primul meci (în timpul căreia Jubeh se află în închisoare). Noua confruntare. Echipa-zombie este aruncată literalmente la grămadă în stadion dintr-o remorcă, membrii acesteia au o culoare verde-albăstrie şi un look foarte eclectic (antrenorul este “The Mask” îmbrăcat precum “Crocodile Dundee”, iar jucătorii, prin comportament, machiaj sau accesorii de joc trimit la “The Mummy”, “The Texas Chain Saw Massacre”, “A Clockwork Orange”, “Mad Max”, “Hellraiser”, etc, etc), şi, în faţa lor, pe terenul de baseball, nu îi au decât pe directorul Kocho, pe zombie-ul Bancho şi pe tocilarul ‘Patru-ochi’ însoţit de mă-sa (absolut genială ca posesoare de baros şi aprigă expertă în arte marţiale). Omorât de o explozie a unui manechin-capcană, Jubeh revine însă la timp din mormânt pentru a continua cu ei lupta alături de... Robo-Gorilla (Matsui) şi de Cyborgul-şef a profesorilor. Dar duelul final se dă, unu la unu, între Jubeh şi antrenorul Gedo ce scoate la iveală arma sa secretă, Gedo Posion Bat, bâta de baseball otrăvită (“This poison was created especially to kill the hero!”), dar vă asigur ca surprizele, la fel de aiuritoare, nu se opresc aici. Era să uit, filmul este pigmentat constant cu un absurd Monty-Python-esc în interpretare niponă, de la naraţiunile din off susţinute de... un câine companion a unui alcoolic, până la numere de Musical (de muzică uşoară gen Mamaia 1980), care, fără îndoială, vă vor lăsa cu gura şi urechile căscate. Privind strict prin prisma subiectului acestei cărţi, deşi îndrăgesc tare mult această zomedie încântător de inovativă şi de neconvenţională, ce nu iartă aproape niciunul din clişeele filmelor de ficţiune cu subiect sportiv (din acest punct de vedere îşi găseşte locul lângă “Shaolin Soccer”), nu aveam cum să o trec în “Clasa A” datorită faptului că, în esenţă, ‘zombie’ rămâne doar o etichetă pusă voit caricatural şi aproape nimic din construcţia personajelor nu se apropie de tipologia uzuală (avem de-a face în fapt cu reveniţi din morţi, cu “revenants” şi nu cu morţi-vii). Recomandarea mea stă totuşi în picioare: de văzut neapărat! Extra: două documentare tip Making Of, scene tăiate, trei scurtmetraje haioase (“Battle Guys 1 & 2”, “Ramen Baka Ichidai”), filmări de la premieră, videoclipul uneia dintre piesele cântate în film, comentariul audio de grup (neinteligibil pentru că... nu are subtitrare). Tehnic: foarte bun.

THE LEGO BATMAN MOVIE (2017, USA/Danemarca, r: Chris McKay) – DVD

THE LEGO BATMAN MOVIE.jpgAţi putea presupune că m-a bătut soarele-n cap de îmi consum timpul cu asemenea filme de desene animate şi, până a ajunge să bag discul în aparat, nu aş avea vreun contra-argument care să stea în picioare. Adevărul este că o cunoştinţă de familie, din dorinţa de ironiza în mod ‘fin’ pasiunea mea pentru comics-uri şi super-eroi, mi l-a adus drept cadou. Stupefacţia lui a fost majoră când l-am sunat să îi mulţumesc din suflet după ce am văzut de două ori “TLBM”. Dar să nu anticipez. Una dintre traumele pe care mi le-au provocat comuniştii în copilărie a fost inducerea ‘complexului LEGO’, drept pentru care am nevoie şi acum de canapeaua unui psihanalist pentru a reuşi să trec peste acesta, după ce am fost îndobitocit cu acele cărămizi chinezesti sau româneşti de plastic, de jucărie, ce le imitau grosier pe cele scandinave, din care, chipurile, puteai să construieşti diverse lucruri... da, doar că erau atât de prost turnate încât se deformau de la căldură, nu se potriveau între ele, erau prea mari/prea puţine, ş.a.m.d., de îţi venea, inclusiv ca minor, să le dai de toţi pereţii. Aşa că, personal, am tendinţa acută să îmi ascut şi acum ghearele de orice piesă, fie ea şi originală, de LEGO, dar asta nu înseamnă că sprâncenele mele nu continuă să fie ridicate a mirare la perenitatea succesului în Pop culture a cărămizilor pe care danezii le-au lansat pe piaţă încă din 1949 sub sloganul lui Ole Kirk, “the best is never too good”. Gata cu divagaţiile. Cu excepţia puradeilor atraşi de jocurile de culori, păpuşelele ce aleargă prin peisaj şi interjecţii gen ‘zbam-zbam’ sau ‘boing-boing’, pentru care nu există vreo diferenţă între cinema şi Cartoon Network, “TLBM” a încasat 300 de milioane de dolari din bilete (bugetul de producţie a fost de 80) din două surse: fanii LEGO şi iubitorii de super-eroi. Prima categorie va fi fascinată de vizualuri iar cea de-a doua de poveste. După cum probabil v-aţi prins deja, mă voi adresa strict ‘sectanţilor’ aparţinând categoriei din urmă (cu toată obiectivitatea, asta neînsemnând că estetica - în prima fază deranjantă pentru mine - a construcţiei animate nu ajunge să susţină implicit sarcasmul al cărui consistenţă evoluează odată cu naraţiunea neaşteptat de densă... a fost un preambul vizual psihanalitic bun în ceea ce priveşte LEGO). Ei bine, dragi colegi de ‘suferinţă’, scenariul acestui film este fabulos şi ne transportă ca aluzii şi simbolistică prin aproape 80 de ani de existenţă al lui Batman în Pop culture, începând cu genericul ce parodiază printr-o falsă analiză reţeta debutului stereotipic al filmelor de gen (ecranul negru, muzica epică, logo-urile companiilor producătoare) şi continuând cu deturnarea aeronavei aparţinând ‘McGuffin Airlines’ cu numărul 1138 (“THX 1138” este filmul lui George Lucas din 1971, iar “MacGuffin” este celebrul concept introdus de Alfred Hitchcock în al său “39 Steps” din 1935, pe care l-a explicat într-o conferinţă de la Columbia University în 1939 de o manieră pe care nu rezist să nu v-o reamintesc: “It might be a Scottish name, taken from a story about two men on a train. One man says, ‘What's that package up there in the baggage rack?’ And the other answers, "Oh, that's a ‘MacGuffin’. The first one asks, ‘What's a MacGuffin?’. ‘Well,’ the other man says, ‘it's an apparatus for trapping lions in the Scottish Highlands’. The first man says, ‘But there are no lions in the Scottish Highlands’ and the other one answers, ‘Well then, that's no MacGuffin!’. So, you see that a MacGuffin is actually nothing at all.”). Continuăm cu incursiunea destinată connoisseur-ilor, cu zecile şi zecile de duşmani (parte reali – extraşi din benzile desenate, parte inventaţi de mintea bad-guy-ului) ai lui Batman şi, ca atare, aliaţi a lui Joker (voce: Zach Galifianakis – “The Hangover”) înşiruiţi de acesta pilotului aeronavei printr-o tiradă aproape deznădăjduită pentru a-l convinge cât de malefică este gaşca sa. Avem ocazia să îi vedem sub formă de figurine LEGO pe Bane, Poison Ivy (Riki Lindholm – “The Last House on the Left”), Harley Quinn din “The Suicide Squad”, The Riddler (realizatorul de televiziune Conan O’Brian), Clayface, Catwoman (Zoë “Mad Max: Fury Road” Kravitz), Scarecrow, Two-Face (Billy Dee Williams – “Star Wars”), dar şi personaje negative mai obscure din istoria comics-urilor cu Batman precum Calendar Man (1958), Killer Moth (1951), Clock King (2008, cel din “Teen Titans”), Penguin (1941), Mr. Freeze (1959), Catman (1963), plus referiri nişate la cameo-uri sau personaje episodice precum Zebra-Man (practic, în acest caz avem de-a face cu trei personaje cu identitate diferită în CV-ul editurii DC Comics), Egghead (jucat în serialul de televiziune din anii ’60 de Vincent Price), The Condiment King (preluat din serialul de animaţie “Batman: The Animated Series”), March Harriett (membră a bandei Mad Hatter’s Wonderful Gang), Polka-Dot Man (1962), Tarantula (1941, porecla personajului John Law), Orca (2000) sau Zodiac Master (1964, cel care prevede dezastre majore pe care tot el le orchestrează pentru a-şi însuşi 25% din recompensa prevenirii lor). Capisci, e ceva neclar până aici? Nu răspundeţi afirmativ căci nu e de bun augur. Joker şi şleahta au o primă confruntare ‘brutală’ cu Batman (Joker, oripilat: “Stop him before he starts singing!”), când acesta le cântă – caftindu-şi degajat oponenţii în centrala nucleară - piesa originală “Who’s the (Bat)man” ce are următoarele versuri... conţinând mesaje educative pentru cei mici: “You think my muscles are big?/You haven’t seen my brain/Ladies, it’s okay if you stare. Why?/‘Cause I’m a billionaire!”. Batman/Bruce Wayne (Will Arnett – serialul “30 Rock”) este un misogin egocentric (“You mean nothing to me. Nobody does.”) capabil să îşi bage în depresie nervoasă şi pe cei mai înverşunaţi duşmani, d’apoi pe aliaţii potenţiali (parola de acces în Batcave este “Iron Man sucks”), în care tot ce face este o fanfaronadă (ex. cadourile din propriul set de merchandising oferit copiilor de la orfelinat) îndărătul căreia se ascund tare emoţionale mult mai îngrijorătoare decât în cazul psihopatului Joker sau a sociopatei Posion Ivy (modul în care se amuză în intimitate în propria sală de cinema la vizionarea filmului “Jerry Maguire” din ’96 cu Tom Cruise şi Renée Zellweger oferă destule indicii). Credinciosul majordom Alfred (Ralph Fiennes – “Schindler’s List”) încearcă să îl facă să îşi confrunte propriile temeri (“Your greatest fear is to be part of a family again.”) însă îndărătnicul nostru super-erou o ţine pe-a lui: “I don’t talk about feelings. I’m a night-stalking, crime fighting vigilante, and a heavy metal rapping machine.”. Interesant, dar în ce direcţie o ia filmul? Inspirat, pentru a-şi conserva publicul de toate vârstele, îl bagă şi pe Batman într-o criză existenţială (Joker şi-o avea deja pe-a sa, deprimat că nemesisul său, adică Batman, nu îi dă importanţa, consideraţia şi recunoaşterea sperată... de ‘cel mai de temut inamic’ întâlnit în Gotham City) prin intermediul... amorului (pe melodia “(I Just) Died In Your Arms Tonight” al celor de la Cutting Crew), declanşat instantaneu faţă de noua şefă a poliţiei, Barbara (Rosario Dawson – “Sin City”), fata tradiţionalului apărător al legii, acum pensionar, Jim Gordon (Héctor Elizondo – serialul “Chicago Hope”), sprijinită de către primăriţa McCaskill (cantăreaţa Mariah Carey) în discursul său polemic prin care câştigă sprijinul comunităţii cu un mesaj simplu (transmis voit într-un stil de advertorial pur consumerist... “She cleaned up the streets of Gotham’s nearby sister city Blüdhaven using statistics and compassion!”): deşi Batman e de zeci de ani buni în oraş nu a reuşit să înfunde definitiv nici un răufăcător, nu i-a capturat decât pentru câteva momente pe Riddler, Catwoman, Bane sau Joker, şi, în concluzie... “He’s not good at his job!”. Debusolat de acest context, cetăţeanul miliardar Bruce Wayne, în continuare îndrăgostit dezesperat, adoptă în mod aproape inconştient un orfan, ce va deveni viitorul Robin (Michael Cera – “Scott Pilgrim vs. the World”), pe care, la sfatul lui Alfred îl ia ca şi companion să penetreze fortăreaţa (Fortress of Solitude, menţionată pentru întâia oară în 1949)... popularei vedete media Superman (Channing Tatum – “Magic Mike”), ocupat să se distreze ca nebunul cu întreaga gaşcă din Justice League la a 57-a aniversare a echipei, în care singurul super-erou care nu a fost invitat este... Batman. În rest, sunt cam toţi acolo, de la Green Lantern (Jonah Hill – “The Wolf of Wall Street”), Wonder Dog şi Aquaman la Wonder Woman, Green Arrow şi The Flash. Personajul nostru, deja apăsat de preţul plătit egoismului şi atitudinii sale de superioritate, reuşeşte să îi dilească lui Superman Phantom Zone Projector-ul cu ajutorul căruia vrea să îl exmatriculeze definitiv de pe Pământ pe Joker într-o închisoare din spaţiu (conceptul de Phantom Zone a fost folosit pentru întâia oară de Robert Bernstein în 1961), doar că acesta exact asta aşteaptă, să ajungă acolo, să îi coopteze pe deţinuţii Sauron din “Lord of the Rings” (Jemaine Clement – serialul “Flight of the Conchords”), pe Voldemort din “Harry Potter” (Eddie Izzard – “Shadow of the Vampire”) şi pe King Kong (Seth Green – “The Italian Job”), să evadeze cu sprijinul credulei păzitoare Phyllis (Ellie Kemper), şi să revină în Gotham City pentru a declanşa haosul. Batman are de ales între a-şi lămuri haosul din propria minte (de exemplu, să o transforme pe Barbara Gordon în Batgirl sau nu?) sau a lupta cu cel alimentat de oponenţii veniţi din cer, care par a proveni din universuri paralele. Să îl transformi pe Alfred în super-erou este delicios şi spune multe despre modul ireverenţios şi sarcastic în care scenaristul Seth Grahame-Smith (autorul nu mai puţin controversatei reinterpretări a cărţii lui Jane Austen, “Pride and Prejudice with Zombies”) înţelege să se joace într-un peisaj etichetabil la prima vedere drept copilăresc. “TLBM” a reprezentat pentru mine o surpriză formidabil de plăcută şi rămâne oricând vizionabil ca exerciţiu remarcabil de reuşit în a demitiza super-eroul ca tip de personaj într-un ambalaj estetic prietenos. Observaţie patriotică de final: pe generic, în echipa de Graphic Designers de la Lego întâlnim şi numele unui român, Paul-Constantin Țurcanu. Bravo! Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
13 Mai 2017


WYRMWOOD: ROAD OF THE DEAD (2014, Australia, r: Kiah Roache-Turner) – Blu-Ray

WYRMWOOD.jpgApreciat drept unul dintre cele mai originale filme de gen apărute în 2014, “Wyrmwood”, marketat just ca “Mad Max meets Dawn of the Dead” (revista Empire), a avut nevoie de patru ani pentru a fi finalizat întrucât membrii echipei nu puteau lucra la el decât la sfârşit de săptămână. Scenariul este mult mai complex decât v-aţi putea aştepta de la nişte debutanţi. La origine sta o “comeată” ce uneşte spiritual, în mod surprinzător pentru tema noastră... Romania de antipozi. Îmi permit să îl citez pe Ion Luca Caragiale (Universul, 12 noiembrie, 1899): “Apăriţiunea comeatelor au esărţitat togheauna înrâurire asupra maselor populare, asupra prostimii, cu atâta mai mult că aceea apăriţiune au fost preţesă ghe bolizi, mecheori, aşteroizi, cari se arată ca o ploaie ghe steale şi cari...”. De ce am considerat util acest insert? Să vedem ce se întâmplă în filmul al cărui acţiune se consumă în Australia. În timpul unei ploi de meteoriţi (pe care unul dintre personaje, aborigen aflat într-o scurtă incursiune ‘băieţească’ împreună cu apropiaţii săi în sălbăticia naturii, o compară cu steaua Wormwood – steaua Pelin, în limba română - din Cartea Revelaţiei (8:1-13), cea care “ardea ca o lampă”, căzută din cer după ce al treilea înger a sunat din trompetă), Brooke, pasionată de formele de expresie etichetabile ca Deviant-Art, este atacată în propriul studio de lângă Melbourne de către modelul ei şi de asistenta personală, transformate brusc în zombie (o lopată şi un lanţ de măcelărie rezolvă temporar situaţia). Reuşeşte de la distanţă să îşi avertizeze telefonic fratele, pe Barry, să părăsească orăşelul pierdut undeva în pustietăţile din Outback-ul australian (excelentă scena interacţiunii cu intrusul mort-viu din bucătarie), înainte de a fi capturată de militari aflaţi la ordinele unui doctor ţăcănit ce experimentează pe zombie şi pe... Brooke (date fiind semnele sale de relativă imunitate). Australienii care, istoric vorbind, sunt un continent populat artificial cu deţinuţi indezirabili ‘exportaţi’ de Occident, forţaţi să coabiteze cu localnicii, chiar ar trebui să fie pregătiţi pentru inopinate crize violente. Şi sunt! La sute de kilometri distanţă, Barry, familist convins, se vede nevoit să îşi ucidă consoarta şi fata cu un pistol de bătut cuie când acestea îşi scot măştile de gaze (pe care, firesc, le au de la început în dotarea domestică), şi, drept urmare, se zombifică (transformarea se consumă în doar câteva secunde... pupile de dimensiuni mici/albul gobului ocular şochează vizual, complemetar cu atitudinea de o agresivitate extremă). Foarte eficace concepută şi pusă în scenă succesiunea de cadre care susţine ideea sacrificiului raţional (mă refer la reacţia soţiei), chiar dacă, fundamental, este greu acceptabilă emoţional de către spectator, urmată de tentativa eşuată de sinucidere în tunel al lui Barry. Prima concluzie: infecţia se transmite pe calea aerului. Alte lecţii vor fi primite şi alte descoperiri făcute, în modul cel mai brutal posibil, pe parcursul unui road-trip, cu accente de umor frust ce pigmentează călătoria (“Oh shit, he wasn’t a zombie?”), în care deprimatul Barry, alături de companioni ocazionali (“Fuck! You’re fuckin’ normal!”), se angajează - nemaiavând altceva personal de pierdut - pentru a-şi regăsi sora, acum parte a unui lot încarcerat într-un camion pe modelul lui Hannibal Lecter (inclusiv masca), în sudul continentului (memorabilă scena pe melodia “Get Down Tonight”, interpretată de KC & The Sunshine Band). Respiraţia zombie - ca şi sângele lor - este inflamabilă (ca atare, eroul nostru pune la punct un motor alimentat de... morţi-vii) doar că acest fenomen se întâmplă exclusiv pe parcursul zilei (noaptea, ‘subiecţii’ încetează să mai expire gaz inflamabil, ceea ce le permite să alerge mult mai repede). Dotat cu un uluitor spirit practic, cvartetul iniţial de supravieţuitori, în care a fost adoptat şi Barry, trece la contra-ofensivă... ‘food for non-thought’: “We need to armour up, Big Time!” şi, nu în ultimul rând, la colectare de combustibil-zombie pentru autovehicul. Eroul nostru află de la nişte soldaţi întâlniţi pe traseu că cei care au grupa sanguină A nu sunt afectaţi de epidemie, aceştia îi promit că au situaţia sub control şi că ar fi indicat să se supună dispoziţiilor venite din partea lor. La destinaţie îl aşteaptă Brooke, care, în urma experimentelor, a dobândit capacitatea telepatică de a controla zombie (este o... ‘zom-bee’!), utilizând-o pentru a-şi ucide răpitorii şi a evada. Cât despre violenţa vizuală, gândiţi-vă la multe capete incendiate de (foşti) oameni, auto-mutilare cu iluzoria speranţă de supravieţuire şi trupuri mâncate de vii... dar, cele mai multe, tratate într-o notă de comic Noir absurd... extrem de Noir. “No zombies? No truck!”. Dar cred că am dat destule indicii pentru a vă trezi interesul. Palpitant este şi faptul că tandemul Roache-Turner (fratele regizorului, Tristan este co-scenarist şi co-producător) lucrează la scenariul unui sequel, programat să fie lansat în anii următori, posibil ca serial de televiziune. Dincolo de asta, verdictul meu e categoric: din toate punctele de vedere, excepţional! Extra: comentariu audio (gemenii Roache-Turner), două videoclipuri legate de campania de crowdfunding pe Kickstarter, scene tăiate, Making Of consistent de aproape 50’ (“The Wyrmdiaries: Behind the Scenes of Wyrmwood”). Tehnic: impecabil.

THE SCALPHUNTERS (1968, USA, r: Sydney Pollack) – DVD

Scalphunters.jpgAflat abia la al treilea său lungmetraj după ani buni petrecuţi în televiziune (cu folos în acest caz, întrucât a fost implicat în numeroase seriale Western, gen “Shotgun Slade”, “Frontier Circus” sau “Wagon Train”), respectatul cineast Sydney Pollack (2 Oscaruri pentru “Out of Africa”), al cărui carieră ascendentă este legată la începutul anilor ’70 îndeosebi de colaborarea cu Robert Redford (“They Shoot Horses, Don’t They?”, “The Way We Were”, “Three Days of the Condor”), livrează sub un titlu înşelător (“The Scalphunters” sugerează un film violent, făcând trimitere directă la politica infamă a autorităţilor americane de exterminare a pieilor-roşii prin oferirea de recompense atractive pentru scalpurile de băştinaş aduse drept dovadă), o comedie Western de acţiune, cu o dinamică departe de lentoarea uzuală a cadrelor largi cu preeria şi cu băieţi vânjoşi cu Stetson-uri pe cap şi Winchester-uri în bandulieră care se uită meditativ cum apune soarele. Dincolo însă de meritele lui Pollack, ce înţelege să trateze naraţiunea în afara clişeelor (sau cele folosite sunt doar prilej de ironie, mai ales înţepăturile legate de Native Americans), filmul rezistă excelent în continuare trecerii timpului datorită prestaţiei savuroase a celor patru actori din rolurile principale. Genericul neconvenţional pentru un Western (acţiunea e plasată în jurul anului 1860), realizat ca o succesiune de planşe de storyboard de comics care introduce în scenă vânătorul solitar, om al naturii, precum Jeremiah Johnson (personajul interpretat de Redford în filmul cu acelaşi titlu al lui Pollack din 1972), dublat de muzica jucăuşă al prolificului Elmer Bernstein (“The Magnificent Seven”, ‘The Comancheros”, “The Sons of Katie Elder”, “True Grit”), ne dă un indiciu clar asupra abordării ludice a povestirii. După un sezon iernatic de vânătoare în singurătate, Joe Bass (Burt Lancaster, deja cu un Oscar pe şemineu pentru “Elmer Gantry”/1960 şi alte două nominalizări pentru “From Here to Eternity”/1953 şi, respectiv, “Birdman of Alcatraz”/1962) se îndreaptă tacticos spre lumea civilizată pentru a-şi vinde blănurile şi trofeele colectate, doar că acestea îi sunt confiscate de nişte indieni Kiowa cam cocalari ce îi lasă drept compensaţie... un negru (“You’re an African slave by employment, black by color!”), pe educatul fost sclav din Louisiana, care se proclamă a fi ‘African-Comanche’, Joseph Lee (Ossie Davis, nominalizat la Globul de Aur pentru acest rol, pe bună dreptate întrucât reuşeşte să îi ia faţa lui Lancaster în multe dintre scenele în care sunt doar ei doi prezenţi). Dialogul în care Joseph îi aruncă nonşalant în limba latină noului său stăpân, analfabet machitor, argumentul “Caveat emptor legalis semper” (‘caveat emptor’ desemnând principul contractual care defineşte înstrăinarea unei proprietăţi) este memorabil. Să ne amintim de asemenea că filmul a avut premiera în anul asasinării lui Martin Luther King Jr. şi al apogeului Mişcării Americane pentru Drepturile Civile (1954-1968) ce a avut ca obiectiv interzicerea completă a segregării rasiale şi a discriminării African-Americanilor în US. Paranteză închisă, trecem mai departe. OK, lipsit de agoniseală şi obligat să târâie în spate un ‘cioroi’ nedorit, Bass, mai încăpăţânat decât catârul care îi poartă blănurile furate, este decis să le recupereze profitând de faptul că indienii se vor îmbăta în mod exemplar. “If God made two greater inventions than a pretty woman and a bottle of whiskey, I ain’t heard of it!”. Între timp însă, apare în peisaj banda lui Jim Howie (Telly Savalas, poate nu ştiaţi, nominalizat la Oscar pentru “Birdman of Alcatraz” din ’62 al lui John Frankenheimer), o gaşcă de derbedei (vă somez să îl recunoaşteţi pe câştigătorul Globului de Aur în 1987, Dabney Coleman, printre aceştia), ce se apucă să îi scalpeze pentru a-şi primi cei 25 de dolari pe bucată de ţeastă decupată de la Guvernul Statelor Unite ale Americii. Joseph Lee devine victimă colaterală, fiind capturat de banda care nu lasă nimic nevalorificabil în urmă şi îşi schimbă azimutul, loialitatea şi priorităţile odată ce află că bandiţii sunt în drum spre Mexic, ţară în care sclavia... nu există. Conştientizând acest lucru, African-Americanul începe să se dea bine pe lângă concubina bon-viveur-ului Howie, fostă prostituată acum cu alură de matroană dezabuzată Kate (Shelley Winters – Oscaruri pentru “The Diary of Anne Frank”/1959 şi pentru “A Patch of Blue”/1965), îmbârligând-o cu fabulaţii astrologice şi predicţii existenţialiste. Amandoi sfârşesc cu nişte vânătăi de mari dimensiuni pe pomeţi şi în jurul ochilor din partea lui şefu’. Mai ales că Jim, în ciuda comportamentului de măscărici (mai ales când e doar în izmene), devine deja enervat la maximum de decimarea progresivă a trupei sale datorită ambuscadelor lui Bass care acţionează ca un veritabil proto-Rambo (în “First Blood”): avalanşe de stânci, infectarea apei potabile cu... ‘loco weed’, etc. Prefer să îl las pe Linc Leifeste să tragă concluzia: “Expertly framed and shot, this film looks beautiful in the way of classic westerns, almost flawlessly so... And while the plot is improbable, the writing is admirably concise and the dialogue sharp and witty. The film, a Western film mind you, achieves the rare feat of effectively conveying a social message beneath layers of action, suspense and humor so that it never feels heavy-handed or preachy.” (smellslikescreenspirit.com, iulie 2014). Extra: zero. Tehnic: mediocru (datorită mai ales a variaţiunilor de granulozitate de pe parcurs).

THE BOY FRIEND (1971, UK/USA, r: Ken Russell) – DVD

The Boy Friend.jpgAdaptarea lui Ken Russell a Musical-ului lui Sandy Wilson, ce pleacă de la un plot aparent foarte uşor de digerat: Polly, asistenta directorului de producţie a unei obscure companii de teatru franceze ce îşi găseşte contracte preponderent în mici sate de provincie, se vede obligată să urce pe scenă şi să preia rolul dintr-un Musical după ce vedeta echipei (Glenda Jackson, care nici măcar nu e trecută pe generic) îşi rupe piciorul, în condiţiile în care, întâmplător, un producător celebru de la Hollywood declară că are intenţia de a vedea spectacolul. Am spus ‘aparent uşor de digerat’ întrucât, după cum era de aşteptat, cineastul îşi aplică propriul set de filtre estetice: a.) În rolul principal o distribuie pe debutanta Twiggy, altfel... un icon al “Swinging Sixties”, topmodel androgin (păr scurt, ochi mari subliniaţi de gene imense, siluetă filiformă, sâni plaţi adolescentini), ce renunţase la prezenţa pe podiumuri şi la sesiunile foto pentru revista “Vogue” în 1970, după doar patru ani de activitate, printr-o declaraţie memorabilă: “You can’t be a clothes hanger for your entire life!”; b.) Realizează o frescă satirică a Musical-urilor hollywoodiene începând cu anii ’20 şi ’30, în care maschează atacurile subversive la adresa reţetelor consumeriste bazate pe auto-pastişare devenite parte a religiei ‘păpuşarilor’ din “Cetatea Viselor” prin vizualuri flamboaiante (amărâta de trupă beneficiază de decoruri ce ar face de ruşine simultan Broadway-ul şi West End-ul) şi perceptibile superficial ca... inocente (nu e rodul hazardului că producătorul american poartă numele de Cecil B. DeThrill, idee preluată peste ani şi de John Waters cu al său “Cecil B. DeMented”, cu trimitere la unul dintre cei mai cunoscuţi fondatori ai showbiz-ului şi industriei de vândut iluzii de la Holywood, Cecil B. DeMille); c.) Face legătura cu Pop culture şi psychedelia prin amplele scene onirice (susţinute muzical de temele compuse de Sir Peter Maxwell Davies, personalitate marcantă a muzicii contemporane din UK dar nu mai puţin controversat decât Russell datorită homosexualităţii declarate şi a opiniilor sale extrem de virulente la adresa impotenţei puterii politice occidentale în faţa problemelor globale legate de ecologie şi conflicte armate), al căror design deconstructivist este, în mare parte, inspirat de coregraful Busby Berkeley şi ale sale modele geometrice şi caleidoscopice (influenţa e recunoscută deferent de Russell inclusiv prin introducerea în text a două replici din filmul “42nd Street” din 1933, pentru care Busby a creat momentele coregrafice: “Come back a star!” şi “Go out there and be so swell that you’ll make me hate you!”). Doar câteva exemple: Twiggy/Polly ca simbol vivant al “Spirit of Ecstasy” de pe capota Rolls Royce-ului, coregrafia cu tentă erotică de pe malul lacului asociată cu orgia decadentă amintind de Grecia antică din luminiş care îi vor inspira pe Anthony Shaffer şi pe Robin Hardy în imaginarea ritualurilor închinate fertilităţii în ‘clasicul’ britanic “The Wicker Man” din 1973, şi, nu în ultimul rând, mingea de golf trimisă de travestiţii englezi spre americanii tălâmbi (reprezentaţi de majorete şi de un cowboy modern care bate step) ce anunţă bila de flipper din... “Tommy”. Lăsând în subsol aceste considerente mai puţin sesizabile sau interesante pentru spectatorul neantrenat, “The Boy Friend” a avut un succes neaşteptat (nenumărate nominalizări, două Globuri de Aur pentru Twiggy), datorat în parte şi echipei de super-talente în care EMI-MGM nu a ezitat să investească (în afara lui Davies, deja menţionat, pe generic îl avem ca DoP (Director de imagine) pe David Watkin – Oscar pentru “Out of Africa”, ca scenografi/production designeri pe Tony Walton – Oscar pentru “All That Jazz” plus trei Tony Awards, pe Ian Whittaker – Oscar pentru “Howards End” şi pe Shirley Russell, prima nevastă a lui Ken, creatoarea vestimentaţiei, nominalizată în carieră de două ori la Oscar, pentru “Agatha” şi “Reds”). De la Musical (‘French Ken-Ken’) la Rock (‘Ken you see me?’) nu a fost cale lungă deoarece Ken Russell devenise foarte interesat de noii zei şi de noile religii născute dintr-o economie şi o cultură contemporană bazate, ambele, pe consum. În contextul evoluţiei acestora în a doua parte a secolului XX, modelele/divinităţile consacrate începuseră să îşi piardă semnificativ din notorietate/forţă/influenţă datorită comutării interesului noilor generaţii spre superstarurile mitologiilor prezentului în dauna celor cu rădăcini tradiţionale în istorie. Neavând sens să deraiez de la subiect (mai exact... Russell), prefer să vă recomand ca lectură adiacentă excepţionala carte de ficţiune “American Gods” a lui Neil Gaiman, publicată în 2001 şi premiată cu Nebula şi Hugo, două dintre cele mai prestigioase recompense în lumea autorilor de SF şi Fantasy (apărută şi în traducere românească la editura Paladin în 2014 sub titlul “Zei americani”). Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun în ediţia “Warner Archive Collection”.

IOAN BIG
06 Mai 2017


THE MAN FROM COLORADO (1948, USA, r: Henry Levin) – DVD

The Man from Colorado.jpgWestern subevaluat, dar cu totul şi cu totul excepţional, ce merită a fi revizitat întrucât rezistă în mod formidabil trecerii timpului datorită complexităţii conexiunilor pe care le face între contextul temporal în care a fost realizat (sfârşitul WWII şi consecinţele revenirii din Marea Criză Economică) şi cel al încheierii Războiului de Secesiune (1861-1865). Voi încerca în rândurile următoare să îmi justific entuziasmul pentru o peliculă semnată de un cineast prolific (debutase în ’44 cu Horror-ul “Cry of the Werewolf”), dar aflat la prima sa aventură în nişa Western. Meritul major îi aparţine însă creatorului poveştii, de o consistenţă năucitoare, Borden Chase, fost şofer al gangsterului Frankie Yale în perioada Prohibiţiei, care s-a reinventat apoi ca scriitor Pulp şi ca autor de scenarii Western (“Winchester ‘73”, “Lone Star”, “Vera Cruz”). Gândiţi-vă de exemplu la clasicul “Red River” (pentru care Chase a şi fost nominalizat la Oscar), al cărui scenariu este bazat pe nuveleta cu acelaşi titlu publicată în “The Saturday Evening Post”. Două sunt reperele fundamentale de la care pleacă construcţia narativă: anul 1865 (încheierea Războiului Civil American prin capitularea Confederaţilor, când generalul Lee s-a predat la Appomatox lui Ulysses S. Grant) şi statul Colorado, al cărui supranume este acum “Centennial State” deoarece a fost acceptat oficial în Uniune la 100 de ani de la semnarea Declaraţiei de Independenţă. Mai mult, trebuie reamintit de Colorado Gold Rush, începută în 1859, considerată cea mai mare ‘goană după aur’ din istoria Statelor Unite, asociată cu un aflux enorm de emigranţi în zona Munţilor Stâncoşi, prospectori doritori de a intra în posesia unor parcele de pământ pe care să caute preţiosul minereu. Coroborat cu o realitate uşor de trecut cu vederea retrospectiv (războiul s-a purtat între două armate de believeri, de cetăţeni care au crezut realmente în valorile Sudului şi, respectiv, ale Nordului, deci nu soldaţi instruiţi sau mercenari, ci voluntari care au constituit formaţiuni militare plecând de la aceeaşi obârşie şi/sau spaţiu de domiciliu, civili încartiruiţi care, până la declanşarea conflictului erau fermieri, vânzători, mineri sau frizeri), modul în care Chase brodează contextual pe marginea întoarcerii bărbaţilor din Colorado de la luptă, cu tranziţia de la entuziasmul primirii de către comunitate la deziluziile pierderilor pe care le-au suferit în aceşti ani în viaţa personală prin implicarea într-o acţiune pe care au considerat-o patriotică, este remarcabil de inspirată. Oameni simpli stabiliţi în regiune pentru a prospecta, cu speranţa că vor găsi aur, care au plecat în război lăsând în spate claim-uri legitime (terenuri în administrarea lor, mai mici sau mai mari), revin după trei ani pentru a descoperi nu numai că naţiunea americană, prin cei care făceau legile, nu le este recunoscătoare în vreun fel, ba, mai mult, sunt deposedaţi de pământuri fiindcă nu le-au lucrat în perioada în care au făcut parte din armată. Trebuie să admiteţi că a încerca să relevi într-un Western filmat imediat după WWII efectele postbelice cu caracter economic într-o eră a capitalismului brutal (administrarea proprietăţilor preluate ‘legal’ de la soldaţii acum lăsaţi la vatră în “The Man from Colorado” este dată în grija reprezentanţilor cinici a lui The Great Star Mining Company, ce nu ezită să îi momească cu salarii de mizerie pentru a se dispensa de ei cu prima ocazie, fiindcă... legea, noua lege federală, le permite acest lucru, iar justiţia trebuie să o aplice) este un act de curaj artistic ce are mai puţină legătură cu mercantilismul hollywoodian. Care e totuşi povestea? La sfârşitul războiului, o unitate militară formată din cetăţeni din Colorado revine acasă pe fondul uralelor comunităţii pentru a descoperi că au fost deposedaţi în numele legii de aproape tot ce-au lăsat în urmă şi că nu au decât două opţiuni: să se conformeze şi să devină salariaţi muncitori pe propriile pământuri sau să adopte o atitudine în afara legii de tip ‘Robin Hood’ prin care fură aurul adunat de companie şi îl restituie proprietarilor de drept (moral... vorbind). Situaţia se relevă a fi mult mai complicată în fond atâta vreme cât reprezentanţi oficiali ai legii sunt numiţi cei doi lideri a unităţii trimise în civilie, aparent buni prieteni dar, în realitate, rivali în dragoste (bunăciunea locală e interpretată de Ellen Drew, Sofia din “The Baron of Arizona”/1950 al lui Sam Fuller): colonelul Devereaux (Glenn Ford – “The Desperadoes”, “Gilda”) ca Judecător federal, şi căpitanul Stewart (William Holden – “The Wild Bunch”, Oscar pentru “Stalag 17”) ca Şerif al cătunului (cei doi mai jucaseră împreună în “Texas”/1941, r: George Marshall). Primul este obsedat de ‘litera legii’ iar cel de-al doilea de interpretarea acesteia în ‘spiritul’ său. Devereaux reprezintă ilustrarea personalităţii labile afectate de crizele grave (dă ordin cu sânge rece ca peste 100 de soldaţi inamici să fie exterminaţi în ciuda steagului alb vânturat de aceştia) până în faza în care devine obsedat de putere şi dobândeşte credinţa că, având ranforsată poziţia oficială de către autorităţi, poate acţiona în numele principiului “Eu sunt Legea!”. Avem de-a face cu una dintre primele abordări din cinematografia mondială a PTSD-ul (Postraumatic stress disorder), ulterior des menţionat în filmele legate de consecinţele războiului din Vietnam. Aşa cum Robert Mitchum ne-a produs un şoc prin rolul său din “The Night of the Hunter”, Glenn Ford, băiat simpatic, cu figură de bonom şi destinat mai degrabă a fi good guy, ne siderează aici prin construcţia complexă a unui sociopat modelat de mediu şi de experienţele traumatizante furnizate de acesta (expune gradual, pe parcursul avansării naraţiunii, trăsături caracteristice precum... nu simte empatie sau vină, (re)acţionează impulsiv în interesul propriu, se vede ca un zeu ce trebuie să se înconjoare de adepţi, are accese necontrolate de furie nefiind capabil să se ataşeze sau să se integreze, ş.a.m.d.) care poate servi şi acum drept model inclusiv pentru nişa filmelor Horror. În opoziţie cu o forţă mânată în acţiunile sale aproape visceral/maniacal, William Holden (şi el într-un rol departe de cinismul şi nonşalanţa rămase în amintirile noastre din “The Wild Bunch” sau “Wild Rovers”) reprezintă opoziţia raţională clădită pe logica dictată de bunul simţ şi de respectul pentru comunitate. Nu se ajunge în “The Man from Colorado” la duelul clasic de final sau la cafturi generalizate prin birturi, dar trebuie să admiteţi că şi povestea în sine iese din canoanele genului. Incendierea aşezării miniere în semn de represalii spune foarte mult pentru anul 1948 ca şi contrapunct la politicile publice post-WWII (Bill of Rights, de exemplu) când autorităţile “provided money for veterans to attend college, to purchase homes, and to buy farms. The overall impact of such public policies was almost incalculable, but it certainly aided returning veterans to better themselves and to begin forming families and having children in unprecedented numbers. Not all Americans participated equally in these expanding life opportunities and in the growing economic prosperity. The image and reality of overall economic prosperity - and the upward mobility it provided for many white Americans - was not lost on those who had largely been excluded from the full meaning of the American Dream, both before and after the war.” (sursă citat: Library of Congress). Încă o dată, vă sugerez să (re)vizionaţi acest Western. Merită cu prisosinţă, din toate punctele de vedere. Extra: zero. Tehnic: excelent.

DEAD KANSAS (2013, USA, r: Aaron K. Carter) – DVD

Dead Kansas.jpgFără a fi o piatră de hotar în Pop culture, “Dead Kansas” reprezintă un exemplu neignorabil de combinaţii a trendurilor legate de zombie în cinematografia de după 2010: abordarea tipologiei (îndepărtarea de modele, inclusiv de cele post-9/11 gen “TWD”, renunţarea la origini/cauze formulaice în ceea ce priveşte morţii-vii, aici denumiţi “Rotten”, ‘putrefacţii’ care nu mai sunt resuscitaţi nici ca sclavi prin ritualuri Voodoo de sorginte haitiană dar nici zombificaţi simplist printr-un exerciţiu de habotnicie/manipulare religioasă, ştiinţifică, culturală sau politică, studiul consecinţelor fiind mai important decât explorarea cauzei), alegerea instrumentului de diseminare în masă (“Dead Kansas” a fost conceput ca un web-series în cinci părţi, cu premiera pe YouTube, şi doar ulterior lansat ca ansamblu pe DVD, având o durată totală de circa 63’ şi un OST neconvenţional Punk) şi, nu în ultimul rând, ca mostră de Indie-DIY/’Independent - Do It Yourself’ - realizată cu un micro-buget - în sensul că inovativitatea şi/sau prospeţimea perspectivei nu este condiţionată în noul mileniu de consistenţa resurselor avute la dispoziţie (includ aici şi utilizarea în exces, voluntar asumată, a abordării POV/’Point of View’ în alb/negru). Motor! Într-o lume ce ne este prezentată la început din perspectivă zombie, în care Rotten reprezintă o ameninţare omniprezentă (cu toate că, fizic, până la final, nu este arătat decât... un singur mort-viu!), gaşca urbană de rednecks condusă de ‘profetul’ Jebediah (“Living in Hell long enough... everyone turns into a Demon.”), formată din masculi fără prea multă minte (femeile au fost cele afectate de virus), primeşte promisiunea că se poate reaproviziona cu tot ce are nevoie pentru a supravieţui, de la alimente la muniţie, dacă livrează unui baron local (ce rămâne anonim) o femeie în carne şi oase (nu o gonflabilă şi nici... manechinul decapitat Sally) care să îi dăruiască măcar un copil (“Truth is... ain’t no babies been born.”). Jeb se orientează spre fermierul Glenn, om simplu la vorbă şi la port (bigot ce crede în Armaghedonul din “Apocalipsa lui Ioan” şi în... “the End of Days”), care are o fată adolescentă imună, Emma (un soi de Dorothy din “The Wizard of Oz”, cu visele şi impulsurile generate de vârstă şi de solitudinea neobişnuită... vrea să vadă, să cunoască, să experimenteze), care, împreună, în tandemul tată-fiică, s-au acomodat cu supravieţuirea post-apocaliptică. După ce respinge o primă tentativă de răpire a fetei, Glenn este muşcat de un Rotten şi îşi taie singur antebraţul cu toporul cu speranţa că infecţia nu se va răspândi. Tânăra hillbilly inocentă, acompaniată de o caricatură a lui Kunta Kinte în salopetă de blugi, înarmat cu o furcă, cărora, mai târziu, li se alătură un hispanic purtător de lopată, încearcă să îşi continue viaţa fără a abandona ideea că tatăl său ar putea fi salvat. După jumătatea filmului, din nefericire, realizarea (inclusiv la nivel de concepţie) alunecă aparent într-un pueril dominat de stereotipuri: deranjant, Emma nu mai este Emma (actriţa din primele două episoade a trebuit înlocuită deoarece a rămas gravidă), albul asistent iubitor (inexplicabil) de îngeri şi de cruci arată ca un actor de teatru ce joacă rolul unui proprietar sudist de plantaţie în a cărui vocabular apropo de negri cuvântul principal este... “Boy!”, medicul handicapat ‘ştie tot!’ care ar vrea să ajute însă nu poate din cauză de lipsă de motorizare, “We need the DNA from her blood... she is the cure.”, iar noi, americanii, suntem culţi... avem talentul să cântăm Bach la chitară rece şi ne enervează dacă cineva ne întrerupe (scena cu Jeb în faţa cuştii sclavei). Salvarea în ochii cinefililor vine de la aprofundarea analogiei cu “Vrăjitorul din Oz”, mai ales că acţiunea se petrece tot în Kansas: tornada, cei trei parteneri de quest (Rusty/Omul de tinichea, Skinny/Sperietoarea de ciori şi Leo/Leul laş... inimă/creier/curaj), medicul care poate fi considerat Vrăjitorul (omul obişnuit ce nu este în fapt atotputernic) din Oz/The Shambles, Lumea Piticilor (scenele cu minionul interpretat de Ben Woolf, cunoscut din serialul “American Horror Story”, sunt filmate în circul-bar tematic numit “The California Institute for Abnormalarts”) şi chiar şi Jeb – în viaţa de zi cu zi, actorul este chitarist profesionist de muzică clasică - este asimilabil Vrăjitoarei cele rele (scopul său este să obţină bunuri materiale de pe urma Emmei şi nu altceva, chiar dacă ‘pantofii de rubin’ nu se mănâncă). Doar Toto lipseşte... totuşi e un film cu zombie (în loc de maimuţe zburătoare), câştigător în 2014 al marelui premiu la FANtastic Horror Film Festival din San Diego. Extra: zero. Tehnic: excelent.

SING (2016, USA, r: Christophe Lourdelet & Garth Jennings) – “Special Edition”/DVD

Sing.jpgAvem un regizor britanic atipic (“Son of Ranbow”, “The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”), cu experienţă în a lucra cu muzica (Blur, Radiohead), Garth Jennings, lipit de un animator ţăcănit, Lourdelet, de către nu mai puţin suspecta că ar avea o doagă lipsă (în sensul creativ al cuvântului) Janet Healy, ‘mămica’ de la compania Illumination a Minionilor şi al lui Lorax. Anecdotică: Steven Spielberg a convins-o pe Janet să revină în industrie pentru animaţia “Shark Tale”/2004 după ce aceasta nu se mai apropiase de Hollywood de la flop-ul “1941” al autorului lui “E.T.” din... 1979. Aşa cum sugerează şi titlul, desenul animat este un omagiu adus muzicii Pop într-un mediu urban animalier în care idealistul ursuleţ koala Buster Moon (Matthew McConaughey – “Dallas Buyers Club”, “Interstellar”), asistat de bătrâna şopârlă cu un ochi de sticlă Mrs. Crawley (Jennings), ţine cu tot dinadinsul să ducă mai departe tradiţia familiei de a oferi entertainment de calitate pe scena moştenitului Moon Theater. Jennings profită de libertatea de a se juca în alt regn şi începe prin a face o radiografie socială din perspectiva unor personaje îndrăgostite de muzică: gorila adolescentă Johnny (Taron Egerton – “Kingsman: The Secret Service”), educat de tac’su să devină gangster, şoarecele Mike (Seth McFarlane – “Ted”, “Family Guy”), saxofonist de stradă şarmant, tupeist şi fanfaron, Rosita (Reese Witherspoon – “Walk the Line”, “Vanity Fair”), purcica mamă a 25 de godaci şi consoartă a unui funcţionăraş spălat pe creier, timorata şi timida Meena (Tori Kelly), elefănţica pamperită de familia din suburbia liniştită populată exclusiv de posesori de trompe, şi Ash (Scarlett Johansson – “The Avengers”, “Lucy”), porcuşoara spinoasă plină de personalitate, pentru moment chitaristă într-un duo de Punk-Rock împreună cu iubitul său... aah, şi era să uit de ne-muzicalul Eddie (John C. Reilly – “Chicago”, “Walk Hard: The Dewey Cox Story”), mielul de bani gata cu piscină şi antrenor personal, cel mai bun prieten al lui Buster. Ameninţat de faliment (doarme într-unul din sertarele biroului şi fură curent electric de la stâlpii de iluminat), cel din urmă are ideea de a face un spectacol gen... “Animalele au talent” doar că, dintr-o eroare a reptilei secretare, premiul se transformă pe fluturaşii promoţionali dintr-o mie de dolari într-o sută de mii! Coadă uriaşă la preselecţie, nebunie, păianjeni care cântă “Aserehe” (Las Ketchup) şi o lama care nu-şi poate acorda chitara, trioul de broscoi ce se desparte prematur din motive de ego sau taurul plin de trac ce se băşeşte pe scenă, toate acestea reprezintă ingredientele unui intermezzo agreabil care dă posibilitatea realizatorilor să detalieze apoi, pe fondul entuziasmului, poveştile personale ale celor care aspiră să câştige premiul cel mare, inclusiv (sigur, într-o formulă edulcorată) cu accente dramatice sau emoţionale (modul practic în care Rosita încearcă să îşi gestioneze viaţa casnică, problemele lui Mike cu urşii interlopi ce vorbesc cu accent rusesc, relaţia personală dar şi artistică dintre Ash şi partenerul ei Lance, reticenţa acută a lui Johnny de a mai asculta ordinele lui Big Daddy, tatăl său şi şeful bandei de jefuitori, ş.a.m.d.). Este evident că, de aici, pentru a ajunge la un final înălţător, trebuie să se treacă printr-o catastrofă (nu zic nimic mai mult). Noroc cu Nana (Jennifer Hudson/Jennifer Saunders) şi cu calmarii balerini. Poate va părea plictisitor dar pentru a înţelege efervescenţa acestei animaţii îmbibate pur şi simplu de muzică, pentru toate gusturile şi pentru toate vârstele, consider că trebuie să indic o serie de piese menită a argumenta eclectismul coloanei sonore: “I’m Still Standing” (Elton John), “Four Seasons” (Antonio Vivaldi), “From 9 to 5” (Dolly Parton), “Firework” (Kate Perry), “Gimme Some Lovin’” (Spencer Davis Group), “Hallelujah” (Leonard Cohen), “Nessun dorma” & “Con amor muore...” (Puccini), “True Colors” (Cindy Lauper), “Bamboleo” (Gypsy Kings), “Under Pressure” (Queen & David Bowie), “Flashing Lights” (Kanye West), “Wake Me Up Before You Go-Go” (Wham!)... şi cred că e de ajuns. “Sing” este un film ce chiar merită a fi văzut şi ascultat ca pur divertisment. Extra: trei scurtmetraje inedite (“Gunter Babysits”, “Love at First sight”, “Eddie’s Life Coach”), Making Of, videoclip/lecţii de dans (“Faith”), karaoke (“Set it All Free”), “Best of Gunter Mash-Up”. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
29 Aprilie 2017


ALTERED STATES (1980, USA, r: Ken Russell) – Blu-Ray

Altered states.jpgPrimul film finanţat integral de US, mai exact de mogulii de la Warner Bros., ‘major’ responsabil de îngroparea lui “The Devils” cu aproape un deceniu în urmă, care a preluat proiectul de la Columbia, lansat la finele unui an în care avuseseră premierele “Star Wars: The Empire Strikes Back”, comedia “Airplane!” a fraţilor Zucker şi Jim Abrahams, “The Blues Brothers”, “The Shining” al lui Stanley Kubrick, “Raging Bull” al lui Martin Scorsese şi... “The Blue Lagoon”. Competiţie deloc neglijabilă. Dificil pentru un cineast ancorat în arta cultă să se adapteze la evoluţia explozivă a culturii Pop şi la noul limbaj al cinematografiei consumeriste (blockbuster, crowd-pleaser, box-office), dar Ken Russell a acceptat provocarea atras probabil de faptul că scenariul lui Chayefsky (unul dintre scenariştii reputaţi încă din ‘Epoca de Aur’ a televiziunii americane) era inspirat de experimentele psihanalistului şi filosofului John Cunningham Lilly legate de natura conştiinţei, derulate în containere izolate de mediul exterior. Studiile sale de la mijlocul secolului XX asupra impactului izolării asupra percepţiei (‘Sendep’ – ‘Sensory deprivation’) reprezintă în continuare surse de alimentare ale polemicii între psihologi pe marginea celor trei accepţiuni identificate ale conceptului de “percepţie” (expresie a personalităţii / deformare a obiectului / activitate). În opinia mea, naraţiunea lui “Altered States” ajunge să se aşeze progresiv în matriţa unui Horror-Thriller SF, plecând în principal de la viziunea psihologului Maurice Reuchlin (“Psychologie”, Presses Universitaires de France, 1977, subcapitolul B.b. “Les fonctions distinguées dans cet ouvrage: La sensation et la perception”), pentru care “perceptul este un construct, un ansamblu de influenţe selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară, de trebuinţele, de intenţiile organismului implicat activ într-o situaţie.” (traducere preluată de pe scribtub.com/sociologie). Referinţele, inclusiv cele explicite, în cadrul filmului, sunt însă mult mai numeroase şi derutante, de la Charles Tart (unul dintre fondatorii psihologiei transpersonale) la Profesorul Arthur J. Deikman de la University of California, psihiatru-pionier în investigarea ştiinţifică a stărilor mistice în anii ’50, sau Robert E. Ornstein, autorul bestseller-urilor “The Psychology of Consciousness” şi “The Right Mind: Making Sense of the Hemispheres” şi partizan al Sufismului (componenta/dimensiunea mistică a Islamului). Dacă ne aruncăm o privire în spatele cortinei de fundal constatăm că cele mai multe dintre acestea sunt legate de... “Cea de-a Patra Cale” a lui George Ivanovich Gurdjieff (influentul ocultist şi gânditor rus de origine greco-armeană, 1866-1949), care propunea armonizarea şcolilor spirituale tradiţionale (“permanent forms which have survived throughout history mostly unchanged, based on religion”), pe un fundament plecând de la minte, emoţii şi trup (yoghini/călugări/fachiri), într-o abordare integrată a cărei originalitate rezidă în faptul că “it is not a permanent way” şi că ”it has no specific forms or institutions”, că întrebările umanităţii apropo de locul acesteia în univers nu pot obţine răspunsuri valabile decât în măsura în care individualităţile care o compun au capacitatea de a ieşi din cvasipermanenta stare de somnambulism existenţial. Dacă veţi avea curiozitatea să încercaţi să aprofundaţi tema, dincolo de povestea lui Ken Russell, vă recomand pentru început memoriile controversatului cineast chilian, cu ascendenţă într-o familie de evrei ucrainieni, Alejandro Jodorowsky (“The Spiritual Journey of Alejandro Jodorowsky: The Creator of ‘El Topo’”, Park Street Press, 2008) în care acesta publică cele 82 de porunci pe care clamează că le-a primit de la Gurdjieff prin intermediul uneia dintre fetele acestuia (doar trei exemple - Nr. 16: “If you lack faith, pretend to have it.”; Nr. 42: “Transform your anger into creativity.”; Nr. 64: “Never define yourself by what you possess.”). Într-o scenă, personajul principal din pelicula lui Russell îşi defineşte categoric poziţia într-o discuţie de familie: “What dignifies the Yogic practices is that the belief system itself is not truly religious. There is no Buddhist God per se. It is the Self, the individual mind, that contains immortality and ultimate truth.... It’s a form of energy. Our atoms are six billion years old. We’ve got six billion years of memory in our minds.”. Hmm, din ce-am scris până aici totul sună foarte complicat şi intelectual(ist) în filmul “Altered States”... dar să nu ne grăbim cu concluziile. Edward Jessup (William Hurt, practic, la debut pe marile ecrane, cu destul timp înainte să devină o vedetă respectată la Hollywood datorită rolurilor din “The Big Chill”, “Kiss of the Spider Woman”, sau ceva mai recentul “A History of Violence” al lui David Cronenberg), cadru universitar, psiholog obsedat de studiul schizofreniei, ajutat de doi colegi cercetători mai tineri (Charles Haid, actualmente regizor de TV cu episoade din “Breaking Bad” şi “Sons of Anarchy” în CV, şi Bob Balaban, deja cunoscut la acea vreme datorită lui “Catch-22” şi “Întâlnire de gradul trei”) face experimente pe cobai umani în containerul (‘isolation tank’) utilizat pentru întâia oară de John C. Lilly în 1954, în care organismul pluteşte în apa încălzită la temperatura corpului, separat complet de mediul exterior. La o petrecere studenţească, proful o cunoaşte pe Emily (Blair Brown, actriţă de televiziune, mai cunoscută acum pentru “Fringe” sau “Orange Is the New Black” decât pentru prezenţa in “Dogville” al lui Von Trier sau “Dark Matter” al lui Shi-Zeng Chen), se căsătoreşte, iar acţiunea se mută brusc în timp după şapte ani când, ajuns la Harvard Medical School, tată a două fete şi în prag de divorţ, Eddie Jessup, arhetip al lui Prometeu (etern neliniştit în căutările sale), decide, spre îngrijorarea apropiaţilor, să facă un pas radical înainte în experimentele sale asupra ‘Sendep’ şi să se utilizeze pe el însuşi drept obiect de studiu, sub influenţa unei tincturi halucinogene descoperite în Mexic, în decursul unui ritual tradiţional bazat pe consumul decoctului Ayahuasca/Yagé (ingredientul principal este o liană de sorginte sud-americană, Banisteriopsis caapi, utilizată de sute de ani în tratamentul depresiilor şi al tulburărilor de panică, datorită conţinutului mare de inhibitori ai monoaminoxidazei). Din acest punct nu pot decât să-mi imaginez că, pasionat de raportul spirit-materie, Ken Russell a reuşit într-un fel sau altul să îi evacueze de pe platou pe producătorii de la Warner şi să se concentreze asupra unei poveşti necomerciale, cea a unei călătorii psihedelice care se traduce pe ecran printr-o regresie fiziologică şocantă în raport cu deschiderea în creierul uman a unor ferestre nebănuite spre perspective sau viziuni noi asupra realităţii (concluziile sau descoperirile nu sunt neapărat dintre cele mai confortabile). La modul propriu, asistăm la o involuţie biologică a lui Eddie până în stadiul de primat şi apoi de materie primordială amorfă, individualitate ajunsă în faţa opţiunii de a deveni o proto-conştiinţă funcţională posibil într-o realitate alternativă. V-aţi putea întreba totuşi de ce dedic mai multe rânduri lui “Altered States” (inclus de site-ul complex.com printre cele mai importante filme psihedelice din istorie, înainte de “The Trip” al lui Roger Corman, “The Holy Mountain” al lui Jodorowsky sau de Pink Floyd’s “The Wall” al lui Alan Parker) decât lui “Billion Dollar Brain” (filmul lui Ken Russell din ’67, cel cu Michael Caine, pe care l-am expediat pe scurt la început), atâta vreme cât acesta pare la fel de puţin relevant pentru tema cărţii mele şi, totodată, pentru stilul vizual inconfundabil al cineastului? În primul rând pentru că, dacă privim în urmă, ca şi Kenneth Anger (despre care Maximilian Le Cain scria în 2003 pe sensesofcinema.com că “In atempting to induce an altered state of consciousness in his viewers, Anger dispenses with traditional narrative devices, although his films definitely tell stories”), Ken Russell a fost fascinat de modul în care funcţionează şi reacţionează subconştientul, indiferent că avem în minte “Lisztomania” sau “Tommy”, şi de distorsionarea realităţii ‘obiective’ prin suma de cristale cu multiple faţete ce construiesc mintea umană. Dincolo de aspectul optzecist uşor prăfuit datorită tributului adus tehnologiei perimabile, “Altered States” este primul film care, realmente, face tranziţia de la ‘psihedelic’ sau ‘halucinogen’ (termeni lansaţi în anii ’50 de către scriitorul Aldous Huxley şi, respectiv, psihiatrul Humphry Osmond) la... conceptul de ‘enteogen’ (adoptat mai târziu, printre alţii, şi de regizorul olandez Jan Kounen în explorările sale legate de şamanism, indiferent că au fost documentare, vezi “D’autres mondes”-2004, sau ficţiuni, precum pseudo-Westernul “Blueberry” cu Vincent Cassel şi Juliette Lewis). Danny Staples, Jeremy Bigwood, Carl A. P. Ruck, Richard Schultes, R. Gordon Wasson şi Jonathan Ott, un grup de etnobotanişti pasionaţi de mitologie, au introdus acest neologism în jargonul contemporan în articolul publicat în 1979 în “The Journal of Psychedelic Drugs” (“... propunem un nou termen care poate fi potrivit pentru a descrie stările de posesiune şamanică şi extatică induse de ingerarea drogurilor care modifică starea conştiinţei.” - traducere preluată de pe esanatos.com). Termenul, dedicat la origini proslăvirii artiştilor, pasiunii erotice şi transelor profetice sau mistice, derivă din combinarea a două cuvinte greceşti, ‘entheos’ şi ‘genesthai’, ambele de inspiraţie religioasă, întrucât primul se explică prin ‘a fi extaziat, a delira sub influenţa credinţei’ (cuvântul ‘entuziasm’, asociat ca rădăcini lingvistice cu “simţirea religioasă exagerată”, intrat în limbajul comun prin intermediul limbii franceze în secolul 16, reprezintă în această ecuaţie doar un jalon istoric intermediar), iar al doilea, conţinând rădăcina “gen-” (ce denotă acţiunea de devenire), este întâlnit inclusiv într-un panegiric rostit de Sfântul Grigorie la moartea fratelui său, Sfântul Cezar: “Trebuie... să devin un fiu al lui Dumnezeu, chiar Dumnezeu însuşi” (huion genesthai theon, theon auton). Dincolo de interesul ştiinţific, obstinaţia masochistă a lui Eddie Jessup de a-şi continua cu ajutorul drogurilor seria de plonjeuri în apa agitată de turbioane a propriei minţi (“altered states of consciousness/mind” este o expresie utilizată pentru întâia oară de Arnold M. Ludwig în prezentarea sa de la simpozionul “Possesion States in Primitive People” din 1966, publicată apoi în “Archives of General Psychiatry”) poate fi explicată prin reprimarea religioasă şi acutul sentiment de vinovăţie legat de moartea de cancer a tatălui său, care se manifestă printr-o relaţie sexualizată cu modelele sau reperele din existenţa pământeană (părinte, soţie, Iisus) în cadrul delirurilor ‘orchestrate’ caleidoscopic de Ken Russell, în care cineastul se plimbă creativ anarhic (se pare că, în mare parte a timpului de filmare, era matol) între idilic şi coşmaresc, prin mixul de imagini fantasmagorice care urcă peşti pe cer, acte sexuale combinate cu simboluri creaţioniste (şarpele încolăcit în jurul umbrelei ce trimite la forma ciupercii atomice), multiple crucificări, râuri de lavă, bacterii la microscop (soluţie vizuală utilizată în 2006 şi de Darren Aronofsky în “The Fountain”), eviscerări de animale în scop ritualic sau, spre final... explozii de energie sugerând rolul angelic al orgasmului simultan ca instrument de luptă împotriva monstrului din sufletul lui Eddie, un păcătos ajuns accidental în postura lui Dumnezeu (Emily: “He finally got it off with God”). “Altered States” avea să fie filmul care l-a transformat oficial şi fără cale de întoarcere pe Ken Russell într-un paria în ochii producătorilor hollywoodieni, însă, pe de altă parte (remarcabil!), şi într-un model admirat pentru un nou subgen al Horror-ului, axat pe... “Rubber Reality”, în care dramatis personae evoluează (in)voluntar într-un multivers de realităţi alternative, a căror frontiere sunt deseori dificil de descifrat de către spectatori (doar câteva exemple: “The Howling” al lui Joe Dante şi “An American Werewolf in London” al lui John Landis, ambele din 1981, “Poltergeist”-ul lui Tobe Hooper, produs de Steven Spielberg sau “The Beast Within” al lui Philippe Mora din ’82, dar, mai ales, franciza “A Nightmare on Elm Street”, creată de Wes Craven în 1984). În final, adaug o sumă de argumente suplimentare pentru cinefili de a (re)vizita acest film: a fost nominalizat în 1981 la două Oscaruri (pentru muzică şi sunet... din păcate, John Corigliano nu avea cum să aspire pe bune la premiu în competiţie cu OS-ul “Fame” al lui Alan Parker şi nici echipa sa de sound-designeri în luptă cu “Star Wars: The Empire Strikes Back”); pentru ilustrarea halucinaţiilor legate de Iad, Russell utilizează cadre din “Dante’s Inferno”, subevaluatul film din 1935 al lui Harry Lachman, cel cu Spencer Tracy şi Claire Trevor; este primul rol în cinema al copiliţei transformată într-o Shirley Temple a culturii Pop(ulare) contemporane de Steven Spielberg în “E.T”, Drew Barrymore; Paddy Chayefsky a cedat finalmente în faţa lui Ken Russell, sfârşind prin a-şi scoate numele de pe generic (unde apare sub pseudonimul ‘Sidney Aron’) datorită numeroaselor conflicte generate pe parcursul procesului de producţie... In your face, Hollywood!; “Altered States” reprezintă una dintre primele pelicule ce a apelat la CGI (adevărat, efecte ce par acum puerile însă care pot fi considerate pietre de hotar ale etapei de început a implicării computerelor în redefinirea vizuală a cinematografiei); finalul peliculei a fost parodiat în popularul videoclip difuzat pe MTV al trupei norvegiene A-ha, “Take On Me”, din 1985 (inclusiv postul de televiziune a avut un logo animat inspirat de acesta). Cea mai adecvată concluzie pe care v-o pot recomanda este cea a lui Richard Corliss, publicată în prestigioasa revistă “Time” în decembrie 1980: “This one has everything: sex, violence, comedy, thrills, tenderness. It’s an anthology and apotheosis of American pop movies: Frankenstein, Murders in the Rue Morgue, The Nutty Professor, 2001, Alien, Love Story.”. Cât despre justificarea titlului “Sexul... religia lui Ken Russell” pot să aduc aici un argument relevant prin intermediul dialogului dintre Emily şi Eddie, consumat după prima partidă sălbatică de amor: Em – “What are you thinking about?”; Ed – “God, Jesus, crucifixions.”; Em – “As a rule, do you usually think about Christ and crucifixions under sexual stress?”; Ed – “When I was nine years old, I used to see visions, visions of saints and angels, even Christ himself. Of course, I don’t do that anymore...”. OK, te credem... Extra: zero. Tehnic: foarte bun (transfer al imaginii pe 1080p şi al sunetului în DTS 5.1).

IOAN BIG
22 Aprilie 2017


THE EVIL DEAD Trilogy: THE EVIL DEAD, EVIL DEAD II, ARMY OF DARKNESS (1981/1987/1992, USA, r: Sam Raimi) - “The Definitive Collection”/DVD

Evil Dead Trilogy.jpgAlături de “Back to the Future” (1985/1989/1990) şi de “Mad Max” (1979/1981/1985), “Evil Dead” reprezintă una dintre cel mai importante trilogii cinematografice optzeciste din Pop culture pentru... adulţii consumatori de fantezii şi istorisiri antrenante, care au capacitatea de a te transporta pentru câteva momente departe de viaţa şi de rutina cotidiană. Pentru a-mi argumenta afirmaţia mă voi folosi tot de cifra ‘3’, structurându-mi textul pe tot atâtea paliere de lectură a filmelor, în funcţie de unde se plasează ca distanţă faţă de gen sau produs cinematografic fiecare cititor. Nivelul nr. 1, destinat celor care nu sunt familiarizaţi deloc sau nu au mai revăzut filmele lui Sam Raimi din ‘epoca VHS’. Trec în revistă, fără comentarii (manipulatoare), poveştile lor. “ED1”. Cinci tineri studenţi la Michigan State University (doi băieţi şi trei fete) îşi propun un sejur în vacanţa de primăvară într-o căbănuţă izolată din pădurile din Tennesee (preţ mic de închiriere, are electricitate şi oferă minimul de confort, iar dotarea şopronului sugerează că este utilizată de obicei ca refugiu pentru vânători). După o cină cosy, junii descoperă pivniţa în care, în faţa bucăţilor de afişe cu “The Hills Have Eyes” (referinţă la clasicul lui Wes Craven din ’77), văd un magnetofon, capete mumificate şi o... carte, pe care le iau sus ca sursă de amuzament pe modelul poveştilor de speriat copiii spuse la gura sobei/şemineului, des întâlnit în filmele de groază consumeriste americane ale anilor ’80 (deci, nimic surprinzător). Situaţia se schimbă radical odată cu apăsarea pe butonul ‘Play’ şi auzul vocii arheologului care recită incantaţiile din carte, în urma cărora este resuscitată o creatură demoniacă. Bun, bun, am mai auzit-o şi văzut-o şi pe asta în diverse variaţiuni. Doar că această entitate are capacitatea de a controla orice obiect sau fiinţă vie, atât de natură vegetală cât şiEvil Dead.jpg animală (incluzând aici şi omul), şi, de aici, inclusiv prin intermediul morţilor readuşi la viaţă, cvintetul începe să fie terorizat, violat, agresat, mutilat, şi decimat (pe rând)... cu excepţia (aparentă) al unuia dintre ei, Ash, care rezistă şi nu răspunde chemării de dincolo de tenebre Join Us!. Ororile nopţii nu se încheie cu happy-end-ul aşteptat, cu toate că eroul nostru aruncă volumul blestemat în flăcări. Film ce garantează chiar şi acum frisoane dacă este vizionat în miez de noapte... singur în casă. Cârcoteli minore, deci nederanjante: geamurile ale căror batante de lemn puteau fi închise (nu există vreo tentativă de baricadare); Ash e mai afectat de pierderea iubitei (pe care o înmormântează cu grijă) decât de cea a propriei surori; obsesia cretină de a se adăposti cu spatele la uşă şi nu la perete. “ED2”. Practic o reinventare cu ingrediente îmbunătăţite a reţetei şi nu un sequel propriuzis la primul (în ciuda intro-ului care sugerează asta) atâta vreme cât... Ash pare complet amnezic apropo de evenimentele precedente şi revine într-o căbănuţă izolată (practic, aceeaşi locaţie) împreună cu prietena Linda (numele personajului decedat din primul, dar jucată acum de altă actriţă), unde găseşte magnetofonul ce conţine înregistrarea profesorului despre descoperirea importantă din fictivul castel din Kandar, iar prin lecturarea incantaţiilor din carte spiritul dobândeşte puterea de a poseda fiinţele vii. Evadarea din codrul ameninţător este imposibilă. Un prim efect? Biata Linda sfârşeşte tot cu ţeasta tăiată cu lopata şi îngropată sub o cruce improvizată din crăci. Până aici, aproape nimic nou, doar că Ash devine la rândul său posedat... exclusiv pe timpul nopţii, iar gagica iese din groapă într-o formă grotesc-mumificată şi într-o dispoziţie ludică! Mai mult, pentru a-l avertiza de pericol, apare şi spiritul tatălui lui Ash ca poltergeist. Degeaba, întrucât junele disperat ajunge să îşi taie în bucătărie mâna dreaptă pentru a scăpa de spiritul malefic, pe care o sechestrează sub o găleată (“Here’s your new home!”). Ideea de cvintet se reface odată cu sosirea pe căi lăturalnice a fiicei arheologului (aflată în posesia paginilor lipsă din carte ce dau Evil Dead 2.jpgdezlegare la blestem) cu prietenul său proto-hipster şi a doi localnici care i-au ajutat contra cost cu bagajele. Demonul atâta aşteaptă, nimeni nu rămâne viu în lumea asta, mai ales că mama tinerei, Henrietta, pare nerăbdătoare să îşi scoată capul plin de viermi de sub pământul pivniţei. În sfârşit, Ash foloseşte fierăstrăul mecanic iar şuvoaiele de sânge sunt abundente. Nasol e că, spre final, redevine posedat şi, datorită utilizării doar parţiale a instrucţiunilor din carte, este expediat printr-un tunel spaţio-temporal în Evul Mediu anului 1300 în care, din apariţie stranie (“He’s a Deadite”) pentru războinicii împlătoşaţi, se transformă în erou după ce împuşcă un demon cu aripi de pterodactil. Din nou, ceva cârcoteli de pe margine: ziua trece aproape instantaneu (până la noul atac nocturn); nedistrugerea cărţii (de ce nu o pune pe foc precum în primul?); uşa de lemn de la pivniţă putea fi deschisă mai rapid cu cheia din dotare şi nu tăiată cu drujba. “ED3”. De această dată, e vorba de un sequel clar (legătura cu precedentul este eficace realizată) în care ni se relevă că bietul Ash, din erou, a ajuns... sclav în 1300 A.D. (e drept, unul cu gura mare... “All right, you primitive screwheads!”) şi trebuie aruncat în puţul castelului populat de monstruleţi, fiind etichetat drept membru a personalului unui baron local rival. Şansa lui vine prin intermediul vraciului care i-a recuperat fierăstrăul şi puşca cu ţevi retezate fiindcă ştie de existenţa cărţii. Înţelegerea e simplă, el se obligă să recupereze “Book of the Dead” din ţinutul blestemat şi să o aducă în comunitate, care, astfel, va fi protejată, iar reprezentanţii acesteia (cei mai puţin ignoranţi) îl vor trimite cu ajutorul incantaţiilor (sau nu) în timpul din care a venit. Aventura cavalerească solitară din cimitir se încheie prost şi, în ciuda faptului că Ash revine în castel cu obiectul, din spatele său se pune în mişcare o armată de morţi-vii scheletici (pe muzică mobilizatoare interpretată la... fluier de os), conduşi de un demon care seduce şi îi transformă iubita medievală într-o vrăjitoare urâcioasă obsedată de manichiurArmy of Darkness.jpgă. Asaltul zombie pare acum ilar în comparaţie cu efectele speciale utilizate, de exemplu, în “Piraţii din Caraibe”, dar îşi conservă farmecul mai ales în contrast cu rudimentele de cunoştinţe ştiinţifice ale eroului nostru, ajuns un fel de “yankeu la curtea regelui Arthur”. Ash se întoarce până la urmă în viitor, dar... nu în cel sperat. Nu pot trece mai departe nici aici fără vreo două cârcoteli legate de... cabaline: de unde ştie Ash, loser fost vânzător în hipermarket american de suburbie, să călărească atât de bine şi cum de şi-a recuperat calul noaptea la moară după ce spiritele au încercat să ucidă sau să posede tot ce este în viaţă? Nivelul nr. 2, adresat pasionaţilor de Pop culture pentru care o revizitare ‘la pachet’ a întregii trilogii din perspectiva consumerismului din secolul 21 le va aduce o schimbare de optică. Este uluitor cum Sam Raimi evoluează stilistic şi estetic în concordanţă cu trendurile anilor respectivi reuşind performanţa să creeze o identitate aparte fiecăruia dintre cele trei filme. “ED1”, Horror în formă pură, “ED2”, Fantasy-Horror cu accente comice, “ED3”, Actioner Camp pe fond SF-Fantasy. Doar câteva argumente punctuale în sprijinul acestor ‘etichete’ puse în mod subiectiv. “ED1”. Cineastul nu se lasă distras nicio secundă de la obiectivul de a crea groază în rândul spectatorilor inspirându-se din cinematografia de serie B (Corman & Co.), de la tentativa de viol a demonilor naturii din codru (“the woods themselves”) cu accente păgâne sau la sora Cheryl transformată (“For God’s sake, what happened to her eyes?”) închisă în subsol, până la asaltul sexual al Lindei decapitate cu lopata, acum demon-zombie, ieşită din mormântul săpat de Ash şi la accentuarea paranoiei personajului principal care, şpreiat de zeci de litri de sânge din conducte şi din pereţi, este pe punctul de a-şi pierde minţile. “ED2”. Cu toate că, aşa cum am subliniat la început, reţeta originală se conservă (cabana izolată, podul distrus, îngroparea iubitei, violul acesteia de către vegetaţie) cu ceva fracturi inerente, noua formulă introduce un umor negru de o savoare formidabilă... exemple: Ash o dă pe Linda zombi-demonificată cu capul de pereţi la propriu după care îi blochează craniul în menghină; scenele de Slapstick-Horror precum cea a camerei în care obiectele îl torturează psihologic & fizic pe Ash sau celebra decupare a mâinii drepte, al cărei idee este extrasă din scurtmetrajul “Attack of the Helping Hand” din ’79 al lui Scott Siegel dar dezvoltată independent de Oliver Stone în “The Hand”/1981, care duce la succesiunea ‘cursa de şoareci/arătatul degetului mijlociu’; transformarea lui Ash - când îşi montează pe ciotul mâinii o drujbă - într-un ‘Ramboid’ (observaţie: “Rambo: First Blood 1 & 2” fuseseră deja pe ecrane în 1982 şi în ’85, deci erau deja binecunoscute de Raimi). Mai trebuie amintite ca prezenţă în mixtură componentele SF (puntea peste falia spaţio-temporală) şi Fantasy (pădurea, ce nu mai acţionează obedient la comenzi, ci se dovedeşte a fi vie şi doritoare de răzbunare... parcă, în ultimii ani, am mai întâlnit această metaforă în “LOTR”, nu?). “ED3” renunţă aproape complet la tuşele Horror în favoarea abordării Camp (de la “Mad Max” şi “Back to the Future” la “Star Wars” sau filmele de capă şi spadă cu Errol Flynn, vă puteţi deschide propria listă de referinţe haioase)... degetele mecanice, sexul ‘feudal’, delicioasa dilemă a alegerii cărţilor belicoase & asaltul oaselor jucăuşe ce răsar din ţărână (pe bune, e ca şi cum “Harry Potter” ar fi fost făcut acum un sfert de secol pentru... vârsta a doua), spiritul pădurii care acum atacă nestânjenit şi ziua, totul culminând la mijlocul filmului cu scena absolut memorabilă care aminteşte de... “Veronica” lui Elisabeta Bostan şi de Motanul Dănilă asaltat de şoricei, cu micuţii Ash din moară, ieşiţi din fragmentele de oglindă, care îl batjocoresc pe marele erou, mai rău ca pe Gulliver). ”I live again!” le zice şeful... scheletelor care au ieşit vioaie din coşciuge, “Welcome back to the land of the living!” dar... ştiinţa învinge până la urmă (şi nu dragostea) armata morţilor-vii. Cred că v-aţi făcut o idee. Nivelul nr. 3. Câteva detalii (poate) utile legate de background-ul acestor filme care îl au în epicentru pe Sam Raimi. Datorită viziunii şi inspiraţiei sale, în ciuda eclectismului episoadelor care constituie trilogia, două sunt componentele fundamentale pe care cineastul s-a bazat, poate nesperat, pentru a livra o operă unitară: Ash şi cartea. Personajul este interpretat de acum iconicul actor Bruce Campbell, care şi-a legat indisolubil cariera de acesta, inclusiv prin prezenţa în serialul de televiziune “Ash vs Evil Dead” (lansat în 2015) şi în jocurile video “Evil Dead: Hail to the King”-2000, “Evil Dead: A Fistful of Boomstick”-2003 şi “Evil Dead: Regeneration”-2005. Paranteză: în ceea ce priveşte subiectul de fond al acestei analize, este de menţionat şi că Bruce îşi împrumută vocea unuia dintre personajele jocului “Call of Duty: Advanced Warfare – Exo Zombies”/2015... fără nicio jenă întrucât se află într-o companie selectă (John Malkovich, Bill Paxton şi Rose McGowan). Trecem la cartea care leagă trilogia cinematografică originală şi spin-off-urile ulterioare în mod coerent, bazată pe “Book of the Dead” (culegerea de texte egiptene, scrisă cu hieroglife în 1250 BC şi rămasă în memorie ca “Papirusul lui Ani”, menită a prezerva spiritul decedatului în viaţa de apoi), în imaginaţia lui Raimi - influenţată de scrierile lui H.P. Lovecraft - devenită versiunea sumeriană fictivă sub numele “Naturum Demonto” (cea care, la început, se referă la spiritul demoniac ce bântuie pădurea), pentru a evolua apoi în “Necronomicon Ex Mortes” (la fel, scrisă cu sânge, care indică însă nu doar trecerea spre altă lume/univers ci se constituie în motorul de transport spaţio-temporal). Tranziţia de la credinţele ancestrale de sorginte păgână la convingerile bazate pe raţionalism se face aproape insesizabil, de la vulnerabilitatea omului ca individ în faţa manipulării de ordin spiritual şi până la reacţia sa prin intermediul ştiinţei şi tehnologiei... acesta este marele merit al lui Raimi. Jos pălăria! Pentru mine, în ceea ce priveşte influenţa asupra cinematografiei Zombie-Horror, Sam Raimi este mai tânărul şi exuberantul D’Artagnan care completează careul de muşchetari din care deja fac parte George ‘A.thos’ Romero, Lucio ‘Porthos’ Fulci şi Amando ‘Aramis’ de Ossorio. Nu am alte comentarii. Ceva anecdotică mai mult sau mai puţin legată de morţii-vii. Asistent de monteur la “ED1” a fost Joel Coen, acum câştigător a patru Oscaruri, iar alt începător, mai obscur, Bart Pierce (“ED1&2” la F/X, necreditat), a devenit apoi factotum pe platou la “Deadheads” (2011), fiind tatăl celor doi autori, fraţii Brett şi Drew T. Pierce, dar şi la scurtmetrajul finalizat datorită unei campanii de crowdfunding, “Smush! A DeadHeads Short” (2012). Extra: “Evil Dead” - comentariu audio (Raimi, Campbell, producătorul Robert Tapert), scene tăiate, două mini-documentare tip Making Of/Behind the Scenes; “Evil Dead 2” - comentariu audio (Raimi, Campbell, producătorul Robert Tapert), Making Of; “Army of Darkness” - comentariu audio (Raimi, Campbell, co-scenaristul Ivan Raimi), scene suplimentare (15’!), storyboard-ul; Bonus disc: patru documentare inedite (“The Living Love the Dead”, “Dead Good Marketing”, “The Incredible Strange Filmshow” şi “Bruce Campbell: Geek or God?”), videoclipul muzical inspirat din “Evil Dead” intitulat “Stravinsky Gave Me Nightmares” şi ediţia full-screen a primului film. Tehnic: rezonabil.

IOAN BIG
15 Aprilie 2017


[•REC] (2007, Spania, r: Jaume Balagueró & Paco Plaza) & [•REC] 2 (2009, Spania, r: Jaume Balagueró & Paco Plaza) & [•REC] 3: GÉNESIS (2012, Spania, r: Paco Plaza) & [•REC] 4: APOCALYPSE (2014, Spania, r: Jaume Balagueró) – DVD

rec 1.jpgAbordarea din perspectiva found footage/faux-docu handheld style nu este nouă în Horror (“Cannibal Holocaust” al lui Ruggero Deodato din 1980 reprezintă un reper relevant, chiar dincolo de notorietatea lui “The Blair Witch Project”-1999), însă a fost dusă în derizoriu, prin tentativele amatoriceşti de mascare a lipsei de resurse, de către autorii de proiecte DIY din noul mileniu. Nu este, din fericire, cazul lui “[•REC]” (câştigător a numeroase premii, inclusiv la Fantasporto şi Sitges), produs cinematografic care, realmente, dă frisoane exact prin filmarea cronologică cap-coadă, fără excese de mişcări obositoare pentru spectatori a obiectivului, din perspectivă POV (‘point of view’/‘first-person shot’). Într-un interviu promo dat în primăvara lui 2008 la Glasgow Film Festival, Balagueró spunea: “What we wanted was to build a classic horror story, but, ahh, telling it in the way of a TV show.”. Urmărită continuu de către cameramanul Pablo, juna reporteriţă Ángela Vidal (Manuela Velasco, premiul Goya pentru rol la categoria “Best New Actress”) îşi face datoria de jurnalist pentru seria de documentare TV numită “În timp ce dormeai” încercând să prezinte obiectiv viaţa profesională a unui colectiv de pompieri din Barcelona, implicaţi în mod curent în rezolvarea unor incidente minore (salvarea de animale de companie, deblocări de uşi, etc.) şi mai rar expuşi realmente rezolvării de crize de o magnitudine semnificativă. Apelul nocturn ce are ca subiect reclamaţia despre o femeie în vârstă încuiată în apartament care ţipă fără încetare pare a face parte din cazurile obişnuite, astfel încât nu sunt trimişi decât doi oameni din echipă, Álex şi Manu, pentru a lămuri situaţia, fiind aşteptaţi la faţa locului de o patrulă de poliţie. Tandemul reporter-operator primeşte permisiunea să îi însoţească în misiunea considerată banală. Pe ideea “Trebuie să filmăm totul!” se bazează întreaga construcţie narativă şi vizuală. Din momentul intrării în imobil, realitatea se modifică radical pentru aceşti oameni, care nu încearcă altceva decât să îşi facă meseria... ei sunt la slujbă. Poliţistul este muşcat de bătrâna zombificată îmbrăcată doar într-un furou însângerat, clădirea este sigilată integral pe exterior cu material plastic în baza unui misterios protocol BNC (‘ameninţări Biologice-Nucleare-Chimice’), reacţie pe care o vom reîntâlni mai târziu, de exemplu, în filmul danez “Sorgenfri”/”What We Become”-2015, locatarii (asistentul medical care este şi administratorul blocului, cuplul de pensionari aproape senili, familia de asiatici cu tatăl imobilizat în pat, mama isterică având fetiţa bolnavă de amigdalită, bărbatul fanat extrem de pedant) intră în panică, mai ales după ce unul dintre pompieri cade (sau este aruncat) de pe casa scărilor şi suferă răni grave, iar singura persoană care intră în clădire este un aşa-zis inspector sanitar îmbrăcat în costum de protecţie biochimică, cu mască pe faţă. Oficialităţile care i-au sechestrat nu oferă absolut nicio explicaţie, limitându-se la asigurări generice că nu există motive de îngrijorare. Pus la zid, intrusul trimis de autorităţi mărturiseşte că e vorba de un virus asemănător turbării ce se răspândeşte prin salivă, al cărui viteză de atac depinde de grupa sanguină a potenţialului infectat. Totul începe, uşor-uşor, să se lege retrospectiv, din testimoniale: Max, câinele fetiţei Jennifer, dus la veterinar (boală necunoscută), intrat în comă şi revenit inexplicabil la viaţă, atacă restul animalelor şi este eutanasiat... dar animalul determină ulterior transformarea inclusiv a fetei, ce ajunge să îşi muşte mama. Panica supravieţuitorilor, care simt că sunt abandonaţi, devine din ce în ce mai de rec 2.jpgînţeles (“There’s something more to this place. Our cells don’t work. Neither does the TV or radio. We’re isolated.”). Balagueró & Plaza nu se mulţumesc însă doar cu atât şi introduc aspectul religios: originea o reprezintă o enzimă creată de un agent al Vaticanului despre care acesta crede că e cauza biologică a posesiei demonice, ce a suferit pe parcursul analizelor din laboratorul încropit în propria locuintă o mutaţie şi a devenit contagioasă. Dau legătura mai departe... “We have to tape everything, Pablo. For fuck’s sake.”. Sequel-ul “[•REC] 2” se consumă imediat după evenimentele din precedentul şi are ca centru de interes ‘Pacientul Zero’, prima persoană utilizată drept cobai de către clericul-cercetător, al cărui experimente s-au desfăşurat la ultimul etaj a imobilului în care s-a declanşat criza. O echipă GEO (Grupo Especial de Operaciones), înarmată până-n dinţi şi înzestrată cu camere video (amintesc involuntar de soldaţii din “Aliens”-ul lui James Cameron), care livrează imagini inclusiv spectatorilor, îl escortează pe Dr. Owen, oficial din Ministerul Sănătăţii, în interior, în tentativa de a preleva o probă de sânge de la infectată pentru a crea un antidot. Se dovedeşte că medicul este şi preot, experimentat în ritualuri mai puţin cunoscute enoriaşilor (ex. încarcerarea unui zombie prin folosirea rozariului şi a unei incantaţii, aprinderea sângelui la rostirea succesiunii de cuvinte cu caracter religios), iar situaţia se complică şi mai mult prin pătrunderea clandestină în clădire al tatălui lui Jennifer (fetiţa din filmul original) ajutat de un pompier, şi de un trio de adolescenţi rebeli care se infiltrează prin instalaţia de canalizare. “Refusing to leave until the proper blood is retrieved, Dr. Owen leads the group into hell, facing a community of the possessed who would like nothing more than to feast upon the living.” (Brian Orndorf, dvdtalk.com, 12 iulie 2011). Gata, nu mai zic altceva. Mai departe... Lansat simultan cu banda desenată care aduce multe lămuriri suplimentare, “[•REC] historias inéditas” (Hernán Migoya a adaptat cinci poveşti din universul schiţat de filme: “Encerrados”, “Tristana”, “Zoombii” – segment foarte interesant care arată un zombie ce infectează animalele rec 3.jpgdintr-o grădină zoologică, “El experimento” – povestea preotului Albelda care a experimentat pe fată, plus actul final care explică ce s-a întâmplat cu câinele), “[•REC] 3: Génesis”, în care Jaume Balagueró nu s-a mai implicat deoarece îşi finaliza la acea vreme Horror-Thriller-ul său “Mientras duermes”/2011, renunţă după scurt timp la tehnica found footage (operatorul de la nuntă, plus telefoanele mobile şi camerele personale ale invitaţilor, ceva imagini de pe camerele de securitate) în favoarea filmărilor tradiţionale, se consumă în mare parte la lumina zilei, şi are o naraţiune plasată temporal în paralel cu primele două filme (ex. în camera de control, pe un monitor secundar poate fi văzută o ştire TV ce anunţă introducerea în carantină a unei clădiri de apartamente din centrul Barcelonei), dar fără o legătură directă cu acestea: în timpul petrecerii organizate într-o vilă somptuoasă din afara oraşului, o rudă a mirelui (muşcată de... un câine) generează infecţia/epidemia zombie (deja putem vorbim de un film ‘Z’ în sensul mainstream), unul după altul nuntaşii începând să se transforme (vomitând sange sau atacând pe cei din jur). Mireasa Clara, împreună cu domnişoara şi cavalerul de onoare, încearcă să scape cu ajutorul preotului care le vorbeşte despre natura demonilor citând din Epistola lui Iuda (şi reuşeşte ulterior să întârzie asaltul infectaţilor prin rugăciuni şi apă sfinţită... în oglindă putem vedea reflecţii a tinerei portugheze Tristana Medeiros care a fost ‘Pacientul Zero’, ajunsă posedată de Diavol după ce a fost violată - pentru asta, vezi referirea de mai sus la comics-ul “Tristana”). Mirele Koldo li se alătură eroic (nu e o glumă, junele apare în armură!) într-o poveste de iubire care se sfârşeşte tragic, în ciuda faptului că prelatul mai face un efort de a stopa zombies recitand din Biblie la sistemul de amplificare instalat în locaţie. În cazul acestui film, Horror-ul pierde în mod previzibil teren în detrimentul acţiunii pigmentate cu accente de umor negru şi melodramă. Colin D. Miller (movieramblings.com, 15 septembrie, 2012): “Unlike the original films, there is a lot of humour in REC 3: Genesis. Some of it works, some of it doesn’t... it’s another strange decision by the filmakers. It’s almost like learning George A. Romero decided to follow up Day of the Dead with something like Shaun of the Dead... The romance feels slightly out of place here too. While watching Clara and Koldo profess their undying love for one another I couldn’t help feeling that the once promising horror series I loved had been reduced to a silly soap opera.”. Şi acum rec 4.jpgvine surpriza, “[•REC] 4: Apocalipsis”, sequel la “[•REC] 2”, realizat fără Paco Plaza (exmatriculat din franciză), semnat de Jaume Balagueró şi de Manu Díez (scenaristul numărului doi din serie), cu reporteriţa Ángela Vidal (Manuela Velasco) din cel dintai (care este evacuată din imobil cu ajutorul echipei de intervenţii speciale militare dirijate de doctorul Guzmán), în rolul principal. Amănunt esenţial (în sens pozitiv): dacă urmăriţi 1+2+4 sărind peste generice, veţi beneficia de o istorisire fluentă, respectând cronologia evenimentelor! Mai ales că cineaştii au inspiraţia (dincolo de cea... a renunţa complet la filmările ‘din mană’), de a schimba un spaţiu claustrofob cu altul: din blocul micuţ de apartamente se trece pe un tanc petrolier ce navighează solitar în largul mării, foarte departe de continent, special amenajat pentru carantină şi securizat de soldaţi. Virusul demonic al carui purtător, se pare, a devenit Ángela, se apucă să zburde în mod ucigaş pe navă (pe care se află sechestrată pentru teste şi una dintre invitatele de la nunta din precedentul “Genesis”, o bătrânică ce nu apucase să ajungă la chef deoarece adormise în camera de hotel), prin intermediul unei maimuţe infectate scăpate din laborator (primat-bucătar-mancare...). Problema? Dincolo de continuitatea de apreciat, filmul nu are o conexiune de profunzime cu celelalte întrucat abandonează ambiguitatea generată de implicarea religioasă, înlocuind-o cu una mai degrabă SF (virusul-vierme organic) care generează doar o elementară luptă pentru supravieţuire (Gore din belşug). Mai concret, cu toate că ar trebui să închidă franciza, “Apocalipsis” te lasă frustrat, cu foarte multe întrebări fără răspunsuri la care cinefilul ar avea un drept legitim. Buuun...  dacă tot am trecut în revistă cele patru producţii spaniole, să amintim şi de ‘paraziţii’ americani, “QUARANTINE” (2008, USA, r: John Erick Dowdle) şi “QUARANTINE 2: TERMINAL” (2011, USA, r: John G. Pogue). “Quarantine” este un copy-paste ordinar imposibil de recomandat, din aproape toate punctele de vedere (singura diferenţă majoră fiind schimbarea sursei infecţiei... virusul sustras dintr-un laborator de către un fanatic sectant), al celui dintai “[•REC]”, care beneficiază însă de o distribuţie cu nume ceva mai sonore, importate în mare parte din televiziune: Jennifer Carpenter (serialul “Dexter”), Steve Harris (serialul “The Practice”), Jay Hernandez (Diablo în “Suicide Squad”), Columbus Short (“Stomp the Yard”, “The Losers”), Rade Serbedzija (“Eyes Wide Shut”, “Taken 2”), Greg Germann (serialul “Ally McBeal”), Bernard White (serialul “Silicon Valley”). Cel de-al doilea, DTV-ul “Terminal”, nu mai are vreo legătură cu nimic altceva (se face doar o referire anemică la clădirea de apartamente din L.A. aflată în carantină), conservând doar embrionul conceptului (infecţia în spaţiu închis): un pasager grăsuliu, muşcat de hamsterul virusat, declanşează nebunia sângeroasă într-un avion care trebuie să aterizeze de urgenţă în Las Vegas pentru a fi băgat în... carantină. Actori de liga a doua în roluri neinteresante, Mercedes Mason (Ofelia Salazar în serialul “Fear the Walking Dead”), Mattie Liptak (“Maggie”), Ignacio Serricchio (serialul “General Hospital”), plus o pisică infectată, într-o producţie al cărei scenariu este plin de clişee şi de platitudini (“It’s just not my day to fly.” sau “Stop the plane. Let me off!”), risipind în vânt un buget de aproape patru milioane de dolari! Iar aşteptările legate de tensiune şi suspans ale spectatorului rămân tot... în aer. “The film takes a chance in dispensing with the camera POV. The problem is nothing was added to fill the void.” (bloodygoodhorror.com, cronica contributorului Andy, 01 august 2011). Anecdotică de final: a.) Doi ilustratori reputaţi, implicaţi în realizarea comics-urilor “The Walking Dead” şi “Fear the Walking Dead” create de Robert Kirkman, au legătură cu franciza “[•REC]”, mai exact Tony Moore (grafica pentru afişul lui “Genesis”) şi Charlie Adlard (autorul posterului american a lansării “Apocalypse”); b.) În 2013 pentru Windows şi, un an mai târziu, pentru PlayStation, a fost lansat jocul video creat de canadienii de la Red Barrels, “Outlast”, un first-person survival horror game, inspirat de speculaţiile religie-ştiinţă ce definesc franciza “[•REC]”. Extra: Making Of, scene tăiate (No.1); scene tăiate şi extinse, “Behind the Scenes”, extras din conferinţa de presă de la Sitges (cineaştii au fost recompensaţi cu Ben & Jerry’s Award la ediţia din 2009), documentar prezentat de scenografa Gemma Fauria (“A Walkthrough of the Set”) şi un soi de jurnal de călătorie, “On Tour”, legat de participările la festivaluri (No.2); ceva duble şi multe scene tăiate... neinteresante, întrucât majoritatea sunt cadre excluse din secvenţa care precede genericul de început (No. 3); Making Of de 28’ (No.4). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
08 Aprilie 2017


THE GIRL WITH ALL THE GIFTS (2016, UK/USA, r: Colm McCarthy) – Blu-Ray

THE GIRL WITH ALL THE GIFTS.jpgLa începutul lui 2014, apărea cartea cu acest titlu (bazată pe povestioara premiată cu un Edgar Award, “Iphigenia In Aulis”), semnată de către britanicul Mike Carey. Numele său nu spune mare lucru la prima vedere însă ţin să readuc în atenţie faptul că e un veteran a industriei comicsurilor din liga superioară (“Hellblazer”, “Batman”, “The Fantastic Four”), iar dacă vreţi să săpaţi mai adânc pentru a vă face o idee clară apropo de bogăţia imaginaţiei scriitorului, vă recomand “Divina Comedie” (2003), “Neil Gaiman’s Neverwhere”, ambele publicate de DC Comics, în 2003 şi, respectiv, în 2005/6, plus “Voodoo Child” (serie creată de actorul Nicolas Cage, apărută la Virgin Comics), precum şi crossover-ul Marvel din 2007, “X-Men: Messiah Complex”. Trecem la film prin intermediul a câtorva informaţii ce mi se par esenţiale pentru atenţia ce trebuie să îi fie, pe merit, acordată: 1.) În 2017, Carey a fost nominalizat la BAFTA pentru ‘Outstanding Debut by a British Writer, Director or Producer’; 2.) Pe generic întâlnim nume “din afara ariei de acoperire” a acestei zone cinematografice înguste - asociată uzual cu interesele mercantile - precum Glenn Close (nominalizată în carieră la nu mai puţin de şase Oscaruri!), Gemma Arterton (James Bond’s “Quantum of Solace”, “Tamara Drewe”) sau Paddy Considine (două premii BAFTA pe şemineu pentru “Dog Altogether” şi “Tyrannosaur”); 3.) Nu poate fi ratată prezenţa actriţei românce Anamaria Marinca care, dincolo de circuitele festivaliere, demonstrează că a fost adoptată ca valoare a Pop culture-ului actual (“Europa Report”, “Fury”, “Ghost in the Shell”). De ce am simţit nevoia acestui intro pentru o producţie catalogabilă superficial mai degrabă ca simplă distopie aparţinând unui spaţiu cinematografic SF dar care se plasează prin complexitate dincolo de nişa ‘Z’, în pofida unui plot redactat de către însuşi Carey într-o formulă inteligibilă pentru a fi transpusă pe ecran de un scoţian, veteran în lucrul în studiourile de televiziune? În primul rând, datorită clarităţii definirii premisei (fictive): cu două decenii în urmă, omenirea a fost infectată cu... o ciupercă (mutaţie a Ophyocordyceps unilateralis, entomopatogen descoperit de naturalistul A.R. Wallace în 1859 în ecosisteme tropicale, pe care biologul David Hughes, referindu-se la ‘furnicile-zombie’ parazitate, l-a caracterizat prin următoarele vorbe: “While the manipulated individual may look like an ant, it represents a fungal genome expressing fungal behavior through the body of an ant.”). Efectele, aici speculative? Cei afectaţi, prin intermediul salivei şi a sângelui (plus sporii diseminaţi în atmosferă), se transformă în... Hungries, oameni care îşi pierd rapid capacitatea de a raţiona în favoarea apetitului pentru carne proaspătă de semeni. Rămăşiţele societăţii se divizează între cei protejaţi de forţele de ordine în locaţii securizate şi Junkers (bandele de ‘bagabonţi’). Act 1. Micuţa Melanie (Sennia Nanua, câştigătoare la Sitges în 2016 a premiului pentru cea mai bună actriţă), ‘hibrid’ aparţinând celei de-a doua generaţii de infectaţi, în vârstă de doar zece ani, dar cu un nivel de inteligenţă evident mult peste medie, a ajuns într-o secţie de educare şi re-umanizare a juniorilor înfometaţi (Hotel Echo), controlată de militari, infestată cu ciuperca şi subiect principal de test pentru Dr. Caldwell (Close), decisă să disece copilul cu scrupulozitate ştiinţifică în speranţa de a găsi o soluţie pentru eradicarea bolii. Act 2. În urma atacurilor asupra bazei, fetiţa, imună parţial dar în care s-a trezit instinctiv ‘foamea’ generată de parazit, sub oblăduirea tinerei învăţătoare (Arterton) şi a unui grup de soldaţi conduşi de Sergentul Parks (Considine) ce insistă însă să o încătuşeze şi să îi pună o mască-botniţă (gen Hannibal Lecter dar transparentă), pleacă la drum spre un alt centru, considerat sigur, aflat la vreo 100 de kilometri distanţă. Act 3. Caldwell, bolnavă de septicemie, dar obsedată de posibilitatea găsirii unui antidot, îşi mută experimentele pe laboratorul mobil numit “Rosalind Franklin” (omagiu deferent adus chimistei din Notting Hill al cărei contribuţie la studiul structurii ADN-ului a fost recunoscută abia după moartea sa). Se poate bănui că lucrurile nu stau chiar atât de simplu, mai ales din perspectiva... diferitelor generaţii de Hungries şi a evoluţiei acestora. Sau, după cum se exprima doamna Torie Bosch, critic literar, pe slate.com, în vara lui 2014, “... it is a terrifying zombie novel, but not in the expected way. The real enemy here isn’t the walking dead or even the crafty parasite that rules them. It’s evolution... [it – n.a.] turns eating brains from the usual empty-calorie snack into a full, complex, palate-challenging meal.”. Dat fiind faptul că scenariul şi cartea propriuzisă au fost scrise în tandem, diferenţele, deşi semnificative (Junkers nu mai apar, ponderea acordată portretizării protagoniştilor se modifică, inversarea dintre modul în care arată fizic Melanie şi Helen Justineau), nu impietează asupra fondului narativ care se brodează pe evoluţia pre-adolescentei în contextul schimbat brusc şi radical în care, în ciuda impulsurilor canibale din ce în ce mai accentuate, fata se constituie într-o interfaţă experienţială între trei comunităţi emergente, izvorâte din umanitatea ‘tradiţională’: supravieţuitorii care îşi conservă integritatea fizică şi raţiunea, parazitaţii pe modelul natural al furnicilor-tâmplar (Camponotus) şi hibrizii meniţi a continua dispersia sporilor, mult mai empatici, inteligenţi, senzitivi şi adaptabili. Dincolo de comparaţia inevitabilă cu “28 Days Later” (ex. Londra pustie şi invadată de vegetaţie), este foarte interesant că “The Girl with All the Gifts” prezintă numeroase similitudini cu jocul video conceput pentru PlayStation “The Last of Us” (versiunea pentru PS3 a fost lansată în 2013, fiind comparată de Colin Moriarty pe ign.com cu bestseller-ul post-apocaliptic al lui Cormac McCarthy, “The Road”): ciuperca (cauză a pandemiei, mod de răspândire), copiliţa – posibilă soluţie de lecuire, acuitatea zombie limitată la un singur simţ (miros şi, respectiv, auz), capacitatea de adaptare a acestora (devoratul animalelor), ş.a.m.d. Vă asigur însă că, în ceea ce o priveşte pe Melanie (remarcabile scenele de redescoperire a urmelor de impulsuri şi trăiri copilăreşti în contact cu mediul domestic, fie acesta chiar şi unul abandonat-lipsit de suflet) şi grupul de Ferals (child hungries din ‘a doua generaţie’), revelaţiile care se acumulează pe parcurs sunt mult mai numeroase. Un film mult mai educativ decât ar putea pare printr-o sumară trecere în revistă. Şi apropo, muzica chilianului stabilit la Montreal, mă refer aici la Cristobal Tapia de Veer, este memorabilă! Extra: Making Of (circa 20 de minute), mini-interviuri cu fiecare dintre cei cinci protagonişti, plus un mix ce adună opiniile altor membri a echipei de producţie, scene tăiate şi alternative. Tehnic: impecabil.

THE VIOLENT FOUR a.k.a. BANDITI A MILANO (1968, Italia, r: Carlo Lizzani) – DVD

THE VIOLENT FOUR.jpgDocu-dramă excepţională (atenţie, nu e încadrabilă stilistic ca Poliziottescho) despre escaladarea violenţei în Milano din perspectiva unui poliţist care abia şi-a terminat ucenicia (şi s-a schimbat apoi odată cu mediul social urban) şi a unui jefuitor de bănci din vechea gardă, încă adept al ideii de ‘spirit de gentleman’ moştenit de la gangsterii seniori (“Today they’ve matured too young, reading those comics.”). Personajele? Comisarul Basevi (Tomas Milian – interpretul artistului Rafael în “Agonie şi extaz”/1965, memorabil ca Giuseppe în controversatul “La luna”/1978 al lui Bernardo Bertolucci) şi mafiotul Pietro ‘Piero’ Cavallero (legendarul Gian Maria Volontè – premii de interpretare la Cannes pentru “La classe operaia va in paradiso”/1971 şi “La mort de Mario Ricci”/1983). Contextul? Schimbarea brutală a jocurilor de putere din economia subterană a metropolei italiene. Codul de onoare a Mafiei conservatoare îşi pierde din semnificaţie, cu excepţia singurei reguli ce leagă paraziţii de organismele de pe urma cărora prosperă (cluburi, cazinouri, bordeluri... se ajunge la o cifră de afaceri de 1000 de miliarde de lire colectate ‘la negru’ anual): omertà (în ambele tabere, întrucât nici lipsa de reacţie/indiferenţa carabinierilor nu poate fi etichetată altfel). Legea se afundă într-o falie din ce în ce mai adâncă între cea publică, neputincioasă datorită limitărilor generate de rigiditatea funcţionării sistemului, şi cea underground, reglată prin compromisuri brutale şi aranjamente temporare necontrolabile de către stat. Veteranul cineast Carlo Lizzani (nominalizat la Oscar pentru scenariu în ’51 pentru “Riso amaro”/1949 şi câştigător la Cannes cu “Cronache di poveri amanti”/1954) este formidabil prin modul clinic în care recreează această realitate, chiar dacă acum, din perspectiva tratării realist-documentare neobişnuit de fruste, pare datată (sau poate nu... dacă ne gândim că marile averi în România s-au acumulat în democraţia post-1989 în baza modelelor de business speculativ?), prin juxtapunerea pe o muzică casual-Pop (jos pălăria pentru Riz Ortolani – “Mondo Cane”, ce reuşeşte încă o dată să demonstreze capacitatea compozitorilor italieni de a crea pentru film şi nu pentru propriul ego) care îi dă o notă terifiantă. Acest tip de lucruri s-au întâmplat, se întâmplă şi, probabil se vor mai întâmpla, nu doar în Italia, în ciuda oricăror tentative de civilizare. De când există furtul? De secole întregi, omul fură. A fost furtul vreodată eradicat pe parcursul a mii de ani, în ciuda tuturor tentativelor şi măsurilor punitive drastice? Nu... atunci, poate este un rău social necesar. Inspirându-se din fapte reale extrase din biografia Banda Cavallero (numele membrilor sunt păstrate în scenariu) al căror lider era obsedat de justiţie socială, fan al lui Lenin şi al anarhiştilor Gaetano Bresci şi Ravachol (François Koenigstein), ce a trecut progresiv de la acţiuni idealist-revoluţionare la acte de violenţă gratuită, Lizzani extrage şi transmite spectatorului, repet, în mod clinic, absurdul generat de... firesc, arătându-ne Milano ce devine noul Chicago după boom-ul economic, scenă nu numai a rivalităţilor sângeroase dintre diversele facţiuni mafiote dar şi a lipsei de competenţă profesională din partea autorităţilor (birocraţie, delaţiune, alarme interpretate eronat, ‘militarizarea’ poliţiei ca dotare şi mod de acţiune, manipularea via mass-media, tolerarea traficului de arme) care nu fac decât să crească gradul de neîncredere a populaţiei în acestea şi să amplifice dorinţa incontrolabilă şi anarhică de a reacţiona gregar pe modelul grupurilor de vigilante (‘Noi Ne Facem Legea!’). Nu trebuie multe cuvinte pentru a defini esenţa naraţiunii: patru bandiţi aciuaţi în Torino (trei versaţi – vezi cazul şoferului aflat la al 17-lea jaf - plus un discipol în materie de fărădelegi luat de la minifotbal şi dus la lecţii de tir) dau o spargere la o bancă (sucursala Banca di Napoli din Milano) în data de 25 septembrie 1967 (caz absolut real!), finalizată cu o urmărire disperată pe străzile metropolei. Literalmente, este o baie de sânge cu multiple victime inocente printre civilii aflaţi, în acel moment, cu totul întâmplător, pe parcursul autoturismului Fiat 1100 vânat de poliţie. Nu are sens să adaug mai multe detalii. De încheiere... Gian Maria Volontè este senzaţional în rol, amintindu-mi prin modul de portretizare al lui Piero, de Alex din “Portocala mecanică”/1971 al lui Kubrick. Sigur că cel din urmă este o parabolă distopică ce nu poate fi folosită ca termen de comparaţie conceptuală, stilistică sau estetică cu “Banditi a Milano” şi sunt conştient că Alex utilizează violenţa drept o pură tehnică socială ‘ludică’, faţă de Piero care o consideră, impasibil şi nonşalant, ca un instrument cu scop practic, deci există diferenţe semnificative, însă ambii (vă sugerez, de exemplu, să fiţi extrem de atenţi la cuvintele degajatului Volontè confruntat cu publicul spre finalul peliculei, dar, mai ales, la limbajul său corporal... îndeosebi la mimica facială) definesc comportamental două din personajele iconice de sociopaţi amorali din cinematografia europeană. Cutremurător în cazul lui Piero este faptul că Lizzani reaminteşte cu o dureroasă (pentru spectator) acuitate că societatea contemporană (una în care trăim zi de zi şi nu una fictivă) poate fi privită de către unii oameni ca un templu a violenţei, în ciuda limitărilor, restricţiilor sau reacţiilor comunitare. Sau, mai trist, că o persoană sau alta dobândeşte această credinţă fiind convins că reprezintă semnul normalităţii/normalizării sociale. Ca ultim argument pentru a vedea acest film... dincolo de selectarea neconcretizată la Cannes (festivalul s-a anulat în acel an datorită masivelor proteste sociale împotriva administraţiei De Gaulle din luna mai) şi de nominalizarea pentru Ursul de Aur la Berlin, filmul lui Lizzani a fost recompensat cu toate premiile posibile a industriei cinematografice italiene (David di Donatello, Globul de Aur, Pocalul de Aur, ‘Silver Ribbon’ - distincţie decernată de Sindicatul naţional al jurnaliştilor de film italieni). Extra: zero. Tehnic: bun.

ZOMBIE HONEYMOON (2004, USA, r: David Gebroe) - DVD

ZOMBIE HONEYMOON.jpgAparent o poveste de dragoste din categoria consumeristă ‘Zombeo and Juliet’, “Zombie Honeymoon” reprezintă o producţie Indie care nu are cum să genereze indiferenţă (oferă metaforic spectatorilor adulţi mult food for thought), în care cuvântul-cheie este profundul ‘ataşament’ afectiv dintr-un parteneriat casnic proaspăt constituit. Pe ritmuri Psychobilly-Rock’n’Roll (remarcabil de reuşită combinaţia între muzica lui Michael Tremante, ce-şi făcuse până la acea dată ucenicia în echipele de la “The Cell”, “The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring” şi “Panic Room”, şi sound-design-ul lui Abigail Savage, acum faimoasă pentru rolul ciudăţelei Gina Murphy din serialul “Orange is the New Black”), doi tineri şturlubatici, frumoşi şi plini de viaţă (cuplul este adorabil, ea îl ţine în braţe la intrarea în vilă, el are placa de surf pe maşină, se leagănă ambii entuziasmaţi în scrâncioburi şi agresează butoanele consolei de jocuri video), graficiana Denise şi vegetarianul Danny Zanders, ajung în luna de miere în casa de vacanţă de pe malul oceanului, în New Jersey, pusă la dispoziţie de o rudă binevoitoare. Toată acţiunea se consumă într-un singur weekend. Atmosfera idilică de pe plaja împărţită doar cu pescăruşii este ruinată de un bărbat ce apare neaşteptat din valuri, care vomită peste faţa lui Danny un lichid vâscos de culoare aproape neagră, după care se prăbuşeşte inconştient. Dus la spital, junele intră în moarte clinică timp de zece minute apoi îşi revine brusc (este deci... un mort-viu), aparent fără sechele, fiind preocupat de pupături tandre, sex drăgăstos, cine romantice la lumina candelelor şi vise de independenţă rebelă (exaltaţi, cei doi îşi dau telefonic demisia de la slujbe şi renunţă la apartamentul conjugal cu intenţia de a se muta definitiv, aproape imediat, în... Portugalia). Semnele de exfoliere a pielii sau impulsurile agresive necontrolate sunt ignorate până în momentul în care fata îşi găseşte consortul ciopârţind un jogger supraponderal în cada din baia casei de vacanţă (foamea este una pur animalică, neavând ca şi consecinţă transformarea vânatului uman). Cu ochii în lacrimi, însângeratul Danny o imploră: “Please don’t hate me... I’m not a bad person, I’m not.”, încercând să îi explice că este prada unor porniri generate de infecţia cauzată de contactul cu omul de pe plajă (ce s-a întâmplat cu acesta, nu ştim... deoarece arbitrarul reprezintă o componentă voluntar asumată). De aici, drama capătă accente de comedie Noir (cineastul dovedeşte că are simţul umorului prin ciondăneala din magazinul de închirieri de casete VHS dintre slujbaşul echipat într-un tricou cu zombie al lui Lucio Fulci şi corporatistul inept care returnează un film prost, “The Homeboy”... debutul lui David Gebroe), odată cu frenezia cuplului de a şterge rapid urmele măcelului întrucât aşteaptă nişte prieteni în vizită (“So, Denise, now that he is one of the living dead... you gonna make this into a comic book?”) şi cu accentuarea apetitului pentru carne a ‘bolnavului’, în conjuncţie cu pierderile regresive de memorie emoţională. Horror-ul real (inclusiv pigmentat de Gore) îşi face simţită prezenţa la jumătatea filmului, de unde se definesc mai exact parametrii temporali: perechea urmează să se îmbarce în avionul spre Europa în 24 de ore dar starea fizică şi psihică a bărbatului se degradează cu mare viteză (incursiunile canibale nocturne pe plajă, atacul din agenţia de turism sau cea asupra funcţionarului aflat în autovehicul), dar acest Horror se combină cu drama romantică stranie sintetizată de însuşi zombificatul (“Look, all I am trying to do is kill as few people as possible before we got on the plane tomorrow, okay?... Face it, I’m better off dead, it’s true.”) ca bază iluzorie de ranforsare a credinţei ei că pentru orice boală există şi un leac ce poate să o vindece. De ce nu este totuşi dus la spital iar soluţia este căutată în interpretarea unei ghicitoare în palmă? O întrebare iritantă la care spectatorul nu primeşte vreun răspuns acceptabil. Ritualul pregătirii cinei de final (rochia de mireasă, lumânările, vinul roşu) sugerează clar asumarea conştientă de către îndrăgostita Denise a sacrificiului suprem (“Stand by your man,/And show the world that you love him/Keep giving all the love you can...” – Tammy Wynette; pe OST piesa este interpretată de Inara George). Twist-ul este interesant, mai ales prin realizarea faptului că involuţia lui Danny a fost gândită ca succesiune a celor şapte etape de acceptare a morţii. În pofida aspectelor discutabile (de exemplu, calitatea dialogurilor), “Zombie Honeymoon”, câştigător al Chainsaw Award la Fangoria în 2006 la categoria... “Best is Less”, este un film de văzut, inclusiv de către cinefilii care nu sunt fani a filmelor cu zombie. Extra: Behind the Scenes (interesantă mărturisirea cineastului legată de moartea soţului surorii sale într-un accident de surfing ca sursă principală de inspiraţie pentru film). Tehnic: bun.

IOAN BIG
01 Aprilie 2017




ARIA (1987, UK, Robert Altman, Jean-Luc Godard, Nicolas Roeg, Julien Temple, aso.) – “Special Edition”/DVD

Aria.jpgZece scurtmetraje, fiecare inspirat de o arie clasică, semnate de realizatori diferiţi. Tipic pentru orice omnibus, impresia generală este de eterogenitate, iar valoarea şi durata segmentelor care o compun inegală. Începem cu Ken Russell care, pentru a ilustra “Nessun dorma” (interpret: tenorul suedez Jussi Björling) din “Turandot” a lui Giacomo Puccini în mai puţin de zece minute, s-a inspirat dintr-o experienţă personală nefericită (moartea într-un accident rutier a unei bune prietene şi colaboratoare a sa la “Madama Butterfly”): cu multiple răni grave dobândite în urma răsturnării cu maşina, o tânără (Linzi Drew, actriţa Porno ce avea să fie distribuită de britanic şi în ulterioarele sale “Salome’s Last Dance” şi “The Lair of the White Worm”, ambele din 1988) devine “suspendată” între două lumi, realitatea tragică în care medicii încearcă să îi salveze viaţa (dominat vizual de un alb rece şi crud, profund disconfortabil) şi un univers oniric de un alb lăptos, luminos, aproape paradisiac, populat de practicanţi de ritualuri străvechi, în care corpul său devine obiect de cult şi de artă, pictat şi decorat cu bijuterii (rubinele ataşate pe piele în modele complicate apar în fantasme ca... ‘oglinzi’ ale picăturilor de sânge coagulate în realitatea palpabilă). Filmul lui Russell a împărţit analiştii în tabere radical opuse, cea care consideră că este... cel mai reuşit din întreaga antologie şi cea dezamăgită de faptul că, vizual, acesta rămâne unul pur optzecist, acum plin de praf. Personal, aparţin celei de-a doua, deoarece, în ciuda colaborării cu Terry O’Neill, unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi britanici ancoraţi în Pop culture, autor al unor imagini antologice cu Elton John, Sean Connery, Frank Sinatra sau Faye Dunaway, cineastul are, atât în concepţie cât şi în execuţie, cel puţin trei elemente dificil de consumat cu entuziasm (imaginile din tranziţia dintre lumi ce trimit instinctiv la “Xanadu”, flopul Disco din 1980 al Oliviei Newton-John, resuscitarea neconvingătoare pe “Vincero...” şi prezenţa lui Făt-Frumos, un asistent medical, ce vrea să îi redea viaţa cu un... sărut). Deşi este cu siguranţă cel mai violent segment din antologie, pentru un cineast convins că ‘somnul raţiunii naşte monştri’, exerciţiul vizual realizat pe “Nessun dorma” are pe alocuri un aer de artificialitate desuetă care trimite mesajele eventuale în purul neant. Prea mult Kitsch pentru a putea fi considerat Camp. Dacă tot am amintit de O’Neill, mai trebuie subliniat că printre ‘lebedele’ din “Aria” se numără (e drept, îşi fac simţită prezenţa într-o măsură ceva mai discretă şi fără emfază) şi zece dintre cei mai importanţi fotografi contemporani, fiecare asociat unui cineast, precum David Bailey (The Rolling Stones în perioada cu Brian Jones, evenimentul “Live Aid” de pe Wembley, fotoreportajele de modă pentru “Vogue”), John Swannell (fotograf al Familiei Regale Britanice, dar şi autor al unor portrete memorabile cu Bryan Ferry, Tony Blair, Michael Caine şi Glenda Jackson), Annie Leibovitz (John Lennon, calendarul Pirelli, revista “Rolling Stone”, Disneyland), irlandezul Bob Carlos Clarke (considerat “Britain’s answer to Helmut Newton”, autor al unei serii dedicată erotismului începută în 1980 cu “The Illustrated Delta of Venus” care avea însă să atingă vârful prin “Shooting Sex: The Definitive Guide to Undressing Beautiful Strangers”-2002) sau Greg Gorman (unul dintre cei mai căutaţi imortalizatori de vedete de la Hollywood, dar şi co-autor al albumului “Adonis: Masterpieces of Erotic Male Photography”-1999). Mă opresc aici cu exemplificările pentru a reveni la conţinutul “Ariei”... Cu toate că lucrase mai mult în televiziune, până la acest proiect, Franc Roddam dobândise o notorietate semnificativă în mediul cultural Pop datorită reinterpretării Operei Rock a lui The Who “Quadrophenia” (1979), despre care trebuie să ne amintim că nu este un Musical (iar membrii trupei nu joacă vreun rol), ci o radiografie a mediului urban de la mijlocul anilor ’60 din perspectiva tinerilor debusolaţi pentru care sexul, drogurile şi violenţa reprezintă reacţii viscerale anti-sistem, dar, mai ales, datorită Horror-ului “The Bride” din 1985, în care Frankenstein (muzicianul Sting, ce apăruse şi în “Quadrophenia”) creează femeia perfectă, pe Eva (Jennifer Beals din “Flash Dance”), pe muzica lui Maurice Jarre, care include şi câteva bucăţi de ‘clasică’ precum “Eine Kleine Nachtmusik” a lui Mozart... iar segmentul său din “Aria” conservă tuşele brutale şi întunecate a celor două. “Liebestod” (din “Tristan und Isolde” a lui Richard Wagner, deşi cântată formidabil de soprana de culoare Leontyne Price, este despuiată de caracterul său eteric şi aproape mistic şi transpusă într-o tragedie contemporană cu accente melodramatice, în care doi tineri (ea... Bridget Fonda la debut), după traversarea deşertului cu maşina (posibil indiciu al unei pustietăţi emoţionale), fac sex într-o cameră de hotel din Las Vegas (simbol multicolor al vânzării de iluzii dar şi a exacerbării plăcerilor carnale) şi sfârşesc prin a se sinucide. Nicolas Roeg ironizează într-un mod extrem de fin cenzura regală ce a impus, aproape de mijlocul secolului 19 (dacă îmi amintesc corect), relocarea în Statele Unite a acţiunii din “Balul mascat” (“Un ballo in maschera”), opera lui Giuseppe Verdi bazată pe asasinarea Regelui Gustav III al Suediei (pe care cinicul britanic îl înlocuieşte aici cu Regele... Zog al Albaniei, interpretat în travesti de... soţia sa, actriţa Theresa Russell, ce, în pofida numelui, nu are nicio altă legătură cu Ken decât că a jucat rolul principal în al său “Whore” din 1991, în virtutea prieteniei de familie de atâţia ani). Viena, iarna lui 1931, prezentată nu numai contextual sau simbolistic (plecăm din Maria-Theresien-Platz şi ajungem la Operă unde se joacă... “Paiaţele” lui Leoncavallo!) ci şi social sub formă de “Împărat şi proletar” metaforic (tradiţie imperială/modernitate democratică), inclusiv prin diferenţierile vizuale dintre cadre savant concepute şi obţinute prin filtrarea luminii, şi utilizată drept fundal al unei ‘lecturi pe dos’ a tentativei de asasinat pregătite de către ‘patrioţii’ proletari expaţi împotriva ‘militaristului’ cu sânge albastru, ajuns acolo doar din pură dragoste pentru o aristocrată ingenuă (dar mamă de copil... a lui sau nu?, rămanem cu enigma). Cu “Abaris ou les Boréades” (constând în alăturarea a trei pasaje, “Suite des vents”, “Nuit redoutable!... Lieu désolé” şi “Jouissons, jouissons!”, din tragedia lui Jean-Philippe Rameau), Robert Altman ne mută la Paris, la Teatrul Le Ranelagh în 1734, în care întoarce spatele scenei şi transformă spectatorii în protagonişti. În loje, clasa conducătoare, artistocraţia decadentă şi îmbuibată, cu un comportament orgiastic, iar jos populaţia de rând zombificată, care te face să te întrebi “Cine sunt nebunii?”, atâta vreme cât textul intro este provocator: “In the 18th Century, it was considered chic for the rich to invite inmates of local insane asylums into their theatres for a pleasant afternoon of opera.”. Prezentarea Bruges-ului ca un oraş mort... aceasta e provocarea pe care şi-o asumă Bruce Beresford cu “Glück, das mir verblieb” din “Die tote Stadt”, opera în trei acte a compozitorului vienez Erich Korngold, bazată pe nuvela lui Georges Rodenbach, “Bruges-la-Morte”, publicată în 1892. Deşi s-a bucurat de o mare popularitate în anii ’20, datorită interzicerii sale de către naziştii ce n-au trecut cu vederea originea evreiască a lui Korngold a fost aproape uitată, iar readucerea din obscuritate în conştiinţa publică s-a consumat abia în anii ’70. Este povestea simplă a unui tânăr care nu poate depăşi depresia generată de moartea soţiei şi a cărui imaginaţie se hrăneşte din amintiri sau... închipuiri. Întâlnirea cu o frumoasă dansatoare (Elizabeth Hurley, la debut) pe străzile oraşului belgian (care încearcă să îl farmece cântandu-i “Glück, das mir verblieb” a.k.a. “The Lute Song”) pare să îl scoată din lumea viziunilor în care nevasta sa încă trăieşte, dar speranţa rămâne una efemeră iar el... în “Turnul Amintirilor”. Ca să o poată transforma într-o experienţă estetică rafinată, australianul a înţeles că are nevoie de ‘liga grea’, astfel încât fotograful Bob Carlos Clarke l-a sprijinit în construcţia scenelor de interior (cuplul nud care interpretează în duet tema) iar Dante Spinotti (directorul de imagine favorit al lui Michael Mann) a fost responsabil de creionarea unei aşezări tradiţionale fermecătoare, simultan plină de viaţă (vegetală şi animală) dar fantomatică prin dezumanizare şi deprimantă odată trecută prin filtrele perceptive ale văduvului (cadrele hibernale de final cu statuile îngerilor sunt memorabile). Religia este punctul de plecare evident al lui Charles Sturridge (câştigător în carieră a cinci premii BAFTA TV), dată fiind opţiunea pentru “La vergine degli angeli” din “La forza del destino” a lui Verdi, însă, în ceea ce mă priveşte, legătura naraţiunii cu muzica mi s-a părut aproape imposibil de descifrat dincolo de nivelul superficial (chiar beneficiind de motto-ul ajutător de început: “May the blessed Mary of Angels wrap you in her cloak of peace.”). Concret, e vorba de trei delincvenţi juvenili, care fură într-un cartier mărginaş al Londrei din zilele noastre (blocuri, ziduri cu graffiti, dezordine şi mizerie) un Mercedes, iar aventura lor se termină cu un accident, în urma căruia limuzina cuprinsă de flăcări e părăsită. Într-adevăr, filmul (alb/negru) conţine semne că ar fi putut induce spectatorului sentimentul unei anume coerenţe sau profunzimi studiate având lumina drept ghid esenţial (cea a lumânărilor din biserică din care se trece în ‘luminile oraşului’, fluxul aparent vivant al becurilor electrice din mişcarea autoturismului, pentru a eşua în cadrul fix cu acesta cuprins de vâlvătai), însă dacă intenţia cineastului a fost să sugereze că mass-media poate denatura conceptul de ‘credinţă’ pură şi inocentă sau că contactul cu “GODporaţia” poate produce efecte opuse celor sperate în ceea ce priveşte tinerii, rezultatul nu este foarte convingător şi dă impresia că a fost... expediat. Trecem la mult mai straniul “Armide” pus în scenă de Jean-Luc Godard, ce conţine, ca şi în cazul lui Altman, nu o arie ci trei, extrase (dirijor – flamandul Philippe Herreweghe; interpretă – soprana franceză Rachel Yakar) din opera cu acelaşi nume din 1686 a lui Jean-Baptiste Lully, a cărui libret se bazează pe poemul lui Torquato Tasso “Le Gerusalemme liberata” (“Ierusalimul eliberat”). Faptul că Godard, un spirit revoluţionar de multe ori plasat mult înaintea timpului său prin abordarea lipsită de prejudecăţi a unor teme clasice considerate tabuuri de către purişti, alege să se folosească de angst-ul lui Armide pentru a nuanţa ispita feminină (la propriu), creând personajelor feminine (două la număr, femei de serviciu într-o sală de forţă, tinere şi atractive carnal) dileme în care raţionalul, emoţionalul şi visceralitatea se luptă... fără cuvinte (doar prin imagine sau muzică) a rămas neînţeles, fiind practic desfiinţat în mod imbecil mai ales de către criticii de film americani, cărora mă simt dator să le readuc în atenţie cuvintele lui Susan Sontag (cetăţeancă ‘stars and stripes’ ca şi ei dar, se pare, mult mai destupată la minte) din scrierea sa “Notes on ‘Camp’” (apropo, disponibilă la liber pentru lectură pe site-ul Universităţii Georgetown), care îşi regăseşte semnificaţia în filmul francezului: “What is most beautiful in virile men is something feminine; what is most beautiful in feminine women is something masculine...”. Androginismul, fetişismul şi narcisismul masculin sunt teme curente în Camp, iar cineastul foloseşte aici... culturiştii pentru a justifica complexa propoziţie (prin cumulul de semnificaţii) a uneia dintre protagoniste: J’aimerai le détester. Exteriorizarea frustrării celor două tinere (ca şi Armide, aproape de momentul în care crima i se pare acceptabilă - “I yeld to this victor, by pity I’m won... My greatest wish was that thou might lie dead.”) în faţa misoginismului asociat cu superioritatea dată de pura forţă fizică, care exclude inclusiv primirea de avansuri de natură sexuală, şi care le plasează în categoria ‘obiectelor’ în conflict cu îndoielile personale asociate cu speranţa încă existentă în iubire, sentimente şi recunoaştere, este surprinzător de original concepută. Chapeau! Trecem la ceva mai vesel, căci Julien Temple, mai ludic şi mai interesat de entertainment decât de eseistică (ca atare, introduce şi dialoguri), a fabricat un potpuriu din “Rigoletto” al lui Verdi, şi-a însuşit premisa de start a Operei (apetenţa Ducelui pentru a face sex cu cât mai multe femei... “Questo o quella”) şi, având ca fundal muzica înregistrată cu RCA Italiana Opera Orchestra sub bagheta lui Georg Solti, livrează cel mai Pop(ular) film dintre toate, o farsă erotică ce se consumă la Madonna Inn din San Luis Obispo (celebrul motel cu 110 camere decorate tematic diferit), în care satirizează fanteziile masculilor (ce se comportă infantil indiferent că sunt sau nu sub influenţa drogurilor... scena cu “Banana?” din “Neanderthal Room” e delicioasă). Credeţi-mă, merită să-l vedeţi/ascultaţi pe Elvis cântând “La donna è mobile”! Pe scurt: sub pretextul unei prospecţii, producătorul de film interpretat de Buck Henry îşi permite o escapadă amoroasă cu aspiranta la cariera de actriţă Beverly D’Angelo, lăsându-şi acasă soţia bolnavă (Anita Morris, distribuită de Julien Temple şi în al său Musical “Absolute Beginners” din 1986, ce îi are în rolurile principale pe David Bowie, James Fox şi Patsy Kensit)... doar că aceasta n-are gripă ci chef de sânge tânăr (un gigolo optzecist cu umeri falşi şi colanţi lucioşi care pare rudă cu David Hasselhoff, dar... e posesor de mustaţă). Primind camere învecinate, amatorii de aventuri sexuale extraconjugale ajung să constate că intimitatea le este ruinată de apetenţa comună pentru... voyeurism. Ideea că implicarea în “Aria” nu a fost rodul unui accident ‘politic incorect’ pentru Russell & Co. va fi confirmată de faptul că aproape toti cineaştii aveau să continue ulterior să atace subiecte cu conotaţii religioase (Beresford în “Black Robe”-1991 apropo de creştinizarea indienilor Agonquin în Quebec), sociale (Godard cu “Allemagne 90 neuf zéro”-1991, abordarea sa filosofică din perspectiva deconstructivismului asupra istoriei berlinezilor) sau culturale (“A Prairie Home Companion” al lui Altman din 2006, legat tot de Country). Nu întâmplător am optat să îl plasez la final pe iconoclastul şi controversatul cineast Gay Derek Jarman (autorul lui "Jubilee" din 1978, unul dintre primele filme Punk, ultracriticul la adresa regimului Thatcher "The Last of England" din 1988... ca să nu mai vorbesc de videoclipul piesei “The Queen Is Dead” din 1986 al rockerilor de la The Smiths sau de cel a lui “It’s a Sin”, un imn al culturii Gay lansat de tandemul Pet Shop Boys un an mai târziu), care şi-a început cariera cinematografică în anii ’70 ca production designer pentru "The Devils" şi "Savage Messiah" ale nu foarte "ortodoxului" Ken Russell. Jarman, în “Aria”, utilizează “Depuis le jour” din opera “Louise” a lui Gustave Charpentier (doar muzica, fără vreo legătură cu libretul inspirat de scrierile poetului simbolist Saint-Pol-Roux), pentru a schiţa în câteva minute o poveste care transpiră rafinament şi clasă (aici, doar un exemplu... scena, identificabilă aproximativ la minutul 80 al antologiei, cea a îndrăgostiţilor în faţa mării, ce aminteşte involuntar de acum mult mai celebrul ‘balet’ Di Caprio-Winslet de pe prova “Titanic”-ului lui James Cameron), cântecul de lebădă al unei dive bătrâne de Operă care, în ultimul său spectacol, are flashback-uri (filmate pe 8 mm) legate de o poveste de iubire din tinereţe (rolul ei ca jună este interpretat de Tilda Swinton, etichetată la acea vreme ca o rebelă după ce părăsise Royal Shakespeare Company în favoarea unor producţii independente, în care şi-a asumat pe parcursul timpului partituri androgine/transgender, ca Mozart în “Mozart şi Salieri” al lui Alexandr Puşkin sau ca întrupare a soţului său decedat în “Man to Man: Another Night of Rubbish on the Telly” din 1992, al lui John Maybury). Swinton, acum o vedetă mondială datorită Oscarului pentru “Michael Clayton” şi a prezenţei în blockbustere hollywoodiene gen “Narnia”, a colaborat cu Jarman la nu mai puţin de cinci pelicule (exceptând “Aria”). Aşa cum spuneam la început, această antologie, prin eterogenitate, are suişuri şi coborâşuri, dar interpretarea acestora depinde exclusiv de apetiturile culturale şi estetice individuale. Sub nicio formă însă nu poate ignorată de un cinefil care se respectă. Extra: comentariu audio al lui Don Boyd, documentar (“Composing Aria”) ce conţine scurte interviuri cu Ken Russell, Nicolas Roeg, Don Boyd, Franc Roddam, Julien Temple şi Charles Sturridge. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
25 Martie 2017


NIGHT OF THE LIVING DEAD: REANIMATED (2009, USA, r: Mike Schneider) – DVD

Night of the Living Dead reanimated.jpgZombie-Art! Reamintesc faptul că una dintre cele mai mari gafe de business din istoria cinematografiei (omisiunea distribuitorului filmului original în cinematografe în 1968 de a scrie pe generic copyright-ul şi beneficiarul acestuia) a dus la intrarea clasicului lui George A. Romero, “Night of the Living Dead” în patrimoniul public american şi, drept urmare, fiecare a avut libertatea nu doar să se bucure de el (până la începutul anului 2017, fusese downloadat de aproape trei milioane de ori doar de pe Internet Archive), ci şi să se joace cu acesta în voie. Cazul lui “Reanimated” este unul fericit într-o maree de mediocritate mercantilă însă informaţia este importantă pentru a înţelege de ce această versiune beneficiază de coloana sonoră completă, originală, a filmului lui Romero. Avem de-a face cu un efort managerial monumental al unui artist polivalent (Mike Schneider - sculptor, web designer, grafician, ilustrator digital) care a reuşit, datorită unui concept ultra-interesant, să adune aproape 500(!) de persoane creative de pe întreg mapamondul, dintre care doar vreo 125 şi-au văzut contribuţia integrată în rezultatul final (printre care se numără şi un român, Nicolae Colcer), pentru a recrea caleidoscopic, prin intermediul diverselor tehnici de animaţie, “Night of the Living Dead” (dar “... can be appreciated independent of ‘NOTLD’ as a film about the reading and interpretation of art.” – Chay Close, snackedup.com, ianuarie 2014). Ca atare, avertismentul este, cred eu, clar: nu vă aşteptaţi la un remake ordinar, fie acesta şi într-o formă animată, a filmului lui Romero, ci trebuie să priviţi ansamblul de exerciţii estetice în stil “Pictures at an Exhibition”, o expoziţie tematică cu un flux coerent, o operă de artă colectivă în care diverşi creatori ilustrează frânturi din poveste utilizând propriul limbaj artistic. Printre aceştia se regăsesc tânăra texană April Guadiana (cea mai relevantă contribuţie a sa, dintre cele şapte, o constituie insertul “Cemetery Zombie”), ilustratorul Jorell Rivera, vechi acolit al lui Schneider (au conceput în tandem pentru Revenant Magazine seria de comics-uri “The Retired”, plus “And We’re Still Alive”), creatoarea de păpuşi inspirate de Tim Burton şi Guillermo del Toro, Kathleen Iwasyszyn (thepoisonedapple.net), scoţianul Calum MacAskill (animator, păpuşar şi scenograf... cel responsabil în “Reanimated” de geometrizarea minimalistă a morţilor-vii), artistul suprarealist care pictează doar pe catifea şi semnează sub pseudonimul Voodoo Velvet, portugheza Carla ‘Cool Slayer’ Rodrigues (benzile desenate “Night of the Living Podcasts Vs. Zombies” şi “A garagem de Kubrick”), autorul webcomic-ului “Chopping Block” şi al volumului “Always Remember to Bring the Scythe”, Lee Adam Herold, sau Françoise Duvivier, ilustratoare de cărţi (“Experience Blockhaus”, “L’anatomie du non-être”). Mixul de tehnici în alb/negru este uluitor de complex şi aproape... cacofonic raportat la firul narativ relativ liniar: sketch-uri grafice, imagini digitale de joc video nerenderizat complet/machinima, strip-uri/slide-uri/sample-uri de pagini de comics, marionete, pictură în ulei, figurine de plastilină sau din papier mâché, rotoscopie, extrase numerotate din storyboard-uri fictive, desene animate în stil Retro, fotografii, denaturarea artistică a unor cadre din filmul propriuzis, marionete, animaţie bazată pe efectul “Ken Burns”, păpuşi Barbie... ba chiar şi LEGO-Art (vinovată pentru acest ultim experiment este Zina Nicole Lahr, inventatoare-sculptoriţă-filosoafă-artistă). Nu îmi propun să trec în revistă formidabila diversitate a viziunilor şi abordărilor artistice (dincolo de tehnicile şi instrumentele de ilustrare utilizate) pentru că, realmente, asta ar necesita o analiză de câteva zeci de pagini. Mă voi limita însă la o concluzie simplă: acest film nu se adresează decât exclusiv consumatorilor de Pop Art care cunosc pe de rost “NOTLD” al lui Romero (condiţie esenţială pentru a evita senzaţia de dezorientare indusă de lipsa de fluiditate, întrucât spectatorul trebuie să îşi folosească imaginaţia pentru a retrăi în mod relativ cursiv arhicunoscuta poveste... spusă acum complet altfel). Şi nu sunt foarte mulţi. Sau, după cum bine sublinia David Cornelius pe popcornworld.wordpress.com în iunie 2011: “It’s not a remake, nor does it intend to replace the original. Indeed, the film bills itself as a ‘response’ to the classic... There’s so much jumping around from style to style, artist to artist, with some contributions lasting no more than a second, that it’s impossible to follow ‘Reanimated’ as a workable story – so much so, in fact, that the best animations are the ones that are the most abstract.”. Eu nu l-aş numi ‘răspuns’ ci... ‘testament’ al influenţei lui George A. Romero. “Faceless though they may be, zombies are fundamentally human, and it’s this aspect that leaves zombie films ripe for social commentary – doubtly so in the case of ‘Night’, which – as noted – straddled the line between cultural transgression and personal expression. Like a Rorschach test, it responds to every viewer differently, something which is repeatedly proven throughout Reanimated.” (Chay Close, 2014). Paranteză de final: în 2015, după mai bine de cinci ani de zbateri, Simon West (cunoscut ca regizor de filme de acţiune precum “Con Air” sau “The Expendables 2”), a produs cu un buget ce a depăşit suma de trei milioane de dolari(!) un lungmetraj de animaţie realizat aproape integral pe computer, “NIGHT OF THE LIVING DEAD: DARKEST DAWN” a.k.a. “NIGHT OF THE LIVING DEAD: ORIGINS” (USA, r: Zebediah de Soto, Krisztian Majdik), ce utilizează, printre altele, vocile veteranilor Bill Moseley (“NOTLD”/1990, “Army of Darkness” al lui Raimi şi mai recentul serial “86 Zombies”/2018) şi Tony Todd (“NOTLD”/1990, “Shadow: Dead Riot”/2006, “Zombies”/2017), şi relochează povestea din Pennsylvannia rurală în New York-ul zilelor noastre (şase supravieţuitori sunt asediaţi într-un bloc de apartamente abandonat). Nu insist mai mult asupra acestui film animat întrucât analistul Aaron Michael Esmonde, dincolo de a recunoaşte în mod onest valoarea distribuţiei (selectarea vocilor), a ţinut totuşi să pună punctul pe ‘I’: “The visual graphic aesthetics aren’t too hot, quite frankly a little disappointing.”. Cu alte cuvinte, o poziţionare la ani-lumină de “NOTLD: Reanimated”. Extra (senzaţionale, peste două ore de materiale bonus!): comentariu audio (curatorul Mike Schneider, autorul de bestseller-uri Jonathan Mayberry, artistul şi fotograful Peter Gutierrez, analistul şi producătorul Rob Hauschild), Making Of (comentat audio de Schneider, Keith Crocker şi Corpse S. Chris de la Horror Host Graveyard), scene extinse, filmarea unui panel din New Jersey (octombrie 2009) cu participarea lui Mayberry, Dr. Kim Paffenroth, David Barr Kinley şi John Joseph Adams, având ca temă legătura dintre comics-uri şi film ca vector de impunere a zombie în Pop culture, scurte comentarii ale unora dintre artişti. Tehnic: foarte bun.

NIGHT OF THE LIVING DEAD (1990, USA, r: Tom Savini) – DVD

NIGHT OF THE LIVING DEAD.jpgDupă mai bine de două decenii, întrerupte de un râs lugubru, s-au făcut auzite în sălile de cinema aceste replici, devenite, între timp, clasice: “They’re coming to get you, Barbara!... They don’t like being awaken this way!”. Neavând sens să intru în detalii legate de naraţiunea propriuzisă (familia Cooper se adăposteşte tot în pivniţa fermei, explozia rezervei de benzină face victimele necesare, iar Ben devine zombie), binecunoscută fanilor, voi încerca să analizez scurtissim această revizuire inovativă în spirit ludic destinată generaţiilor MTV, realizată cu binecuvântarea lui Romero, făcând abstracţie de originalul alb/negru din 1968, intrat dintr-o eroare încă din acel an în domeniul public şi expus de atunci parazitării artistice, remake ce îşi propune să fie o clară declaraţie concepută în numele celui care a instalat definitiv “The Living Dead” în panoplia personajelor care au subţiat no man’s land-ul dintre cea de-a şaptea artă şi cinematografia de larg consum: “Whatever I lost, I lost a long time ago and I do not plan on losing anything else.”. Pentru a explica încrederea pe care autorul a investit-o într-o echipă inedită (îl trec aici la socoteală inclusiv pe Menahem Golan, producătorul aflat într-un acut declin de notorietate după ce, în anii ’80, făcuse bani buni cu Actionerele cu Chuck Norris, Stallone sau Van Damme), consider că este necesar să îl prezint pe scurt pe legendarul Tom ‘The Godfather of Gore’ Savini (n: 3.11.1946... creativitatea sa este indisolubil legată de titluri precum “Friday the 13th”, “Midnight”, “Maniac”, “From Dusk Till Dawn”, “Killing Zoe” sau “Planet Terror”), al cărui nume va reveni cu regularitate în conţinutul textelor mele legate de filmele cu zombie. Fotograf pe scenele de război din Vietnam, Savini a dobândit ulterior, pe parcursul a câtorva decenii, statutul de artist-cult polivalent, deopotrivă rutinat în conceperea cadrelor de acţiune, cascador (Romero’s “Monkey Shines”/1988, ”Children of the Living Dead”/2001), operator (jocul video “Friday the 13th”/2017), actor (“Zombiegeddon”/2003, “Dawn of the Dead”/2004), regizor (serialul “Tales from the Darkside”/’84-’88, omnibusul “The Theatre Bizarre”/2011), autor de carte (vă recomand “Grande Illusions”, editura Imagine, 1983) şi, mai ales, pe măsura trecerii timpului, expert şi autoritate incontestabilă în Make-Up şi F/X, format la şcoala lui Dick Smith. Cu toate că începuse deja să atragă atenţia cu disconfortabilele şi incorecte ‘politic’ “Deranged: Confessions of a Necrophile” şi “Dead of Night”, ambele filme născute din mintea lui Alan Ormsby în 1974, Tom Savini şi-a găsit drumul ascendent alături de George A. Romero, odată cu “Martin” (efecte speciale, machiaj, cascade, actor... îl interpretează pe Arthur, concubinul enervant al verişoarei Christine), mai ales prin asocierea cu ‘seria Living Dead’ (de la “Dawn of the Dead”/1978 şi până la “Diary of the Dead”/2007)... căruia, în mod evident, îi datorează şi acum enorm. Astfel se naşte acest prim remake color la “Night of the Living Dead” (încercând să respecte cu deferenţă cât mai mult din condiţiile realizării originalului: locaţie, utilizare figuranţi voluntari din vecinătate, dar şi să îşi omagieze predecesorul prin referinţe diverse: numeroasele citate, scena cu mistria/mamă-fiică, Russell Streiner din Johnny acum Şeriful McClelland, ş.a.m.d.), tot astfel avem şansa de a vedea o Barbara ce evoluează dintr-o femeie speriată şi fragilă într-o super-eroină de acţiune cu banduliera pe umăr ce supravieţuieşte într-o lume misogină şi, tot astfel, după cum scria Caryn James în The New York Times, “... this one knows to bring tired zombies back to life.”. Căci... în ceea ce priveşte zombie, jos pălăria! Pentru a încerca să modernizeze viziunea lui Romero din perspectiva expertizei profesionale a lui Tom Savini, John Vulich şi Everett Burrell şi-au dedicat câteva luni pentru studii a patologiei în medicina legală şi analizei filmărilor de arhivă realizate în... lagărele de concentrare naziste. De altfel, Burrell avea să mărturisească într-unul din interviurile de promovare a filmului: “We learned that the dead turn a sort of yellow, not grey, as usually portrayed in the movies... we learned that a dying person’s face begins to shrink in and the skull begins to show through, which makes the jaw protrude. By trying different approaches, we learned out the face to get the look we wanted.”. Povestea... şi ce aduce ea inedit, dincolo de respectarea reţetei clasice: pentru a valorifica paleta cromatică, prin ambalarea miezului întunecat între cele două felii de ‘chiflă’ ambientală diurnă, Savini nuanţează inspirat coşmarul entertaining tributar optzecismului (ex. mâna secţionată ce alunecă de la balcon, crucea cu flori înfiptă în umărul bătrânului zombie), amintindu-ne de abordări precum “The Hand”/1981 (r: Oliver Stone) sau “ROTLD”/1985 (debutul francizei create de John A. Russo), cu ajutorul băieţoasei Patricia Tallman (Sam Raimi’s “Army of Darkness” dar... dublură-cascadoare pentru Laura Dern în “Jurassic Park” şi pentru Geena Davis în “The Long Kiss Goodnight”)/Barbara, Tony Todd (“Shadow: Dead Riot” dar şi “Candyman” sau “The Rock”), convingător în rolul lui Ben când înfige ranga în creştetul moşului dezarticulat de pe gazon şi urlă disperat privind spre cer “God damn you!”, precum şi a interpretului mortului-viu din cimitir, Greg Funk, nominalizat în 2011 la... premiul Oscar pentru Make-Up (“The Way Back”) şi multiplu câştigător de premii Emmy, în aceeaşi categorie, pentru serialele “Dosarele X” şi “Babylon 5”. În plus, premisa se construieşte treptat, fără tuşe grosiere, de la confuzia generală asupra cauzelor şi modului recomandat de reacţie al cetăţenilor transmise prin intermediul media (“they have lost the ability to communicate and reason”) la starea firească şi credibilă de surprindere a celor din urmă, odată expuşi conjuncturii de o acută anormalitate. Oamenii simpli nu ştiu la ce să se aştepte şi cum să supravieţuiască, şi este revigorant să (re)vezi în ultimii ani un film de ‘groază’ în care protagonistul nu zice, din prima, atotştiutor, ‘Aaah e un zombie, trebuie să îl împuşcăm în cap!’, şi acţionează derutat, neavând nici cea mai vagă idee despre ce i se întâmplă. Dar nu are sens să continui disecţia. Concluzia? “The dead are reactivated by forces unknown.”... “They’re us. We’re them and they’re us.”. Nu sunt de acord cu opinia lui Roger Ebert (“The remake is so close to the original that there is no reason to see both.”) şi consider că, din perspectiva diferenţelor de context în care au fost realizate (’68 şi, respectiv, ‘90), chiar merită să fie alăturate ca studiu de caz (estetica vizuală şi sonoră, interpretare feminism, comentariu social, etc.) şi, ca atare, în niciun caz efortul lui Savini, chiar dacă a fost concretizat creativ doar parţial (cineastul susţine că nu mai mult de 40% din ideile sale se regăsesc în montajul final), nu merită a fi ignorat doar de dragul osanalelor aduse în mod snob originalului lui Romero. Extra: comentariu audio (Savini), Making Of. Tehnic: bun.

NIGHT OF THE LIVING DEAD 3D (2006, USA, r: Jeff Broadstreet) – DVD & NIGHT OF THE LIVING DEAD 3D: RE-ANIMATION (2012, USA, r: Jeff Broadstreet) – Blu-Ray

Night of the Living Dead 3 d.jpgCronologic vorbind, este al doilea remake (după cel al lui Tom Savini din 1990) dar, de această dată, fără nicio implicare oficială al lui Romero. De nevoie, trebuie să reamintesc eroarea debilă a distribuitorului filmului original în cinematografe în 1968 de a scrie pe generic copyright-ul şi beneficiarul acestuia, ce a dus la intrarea clasicului lui George A. Romero, “Night of the Living Dead” în patrimoniul public, pentru a sublinia, încă o dată, care este explicaţia invaziei de hiene din Pop culture (film, televiziune & internet, jocuri video şi muzică) care, de aproape jumătate de secol, continuă să se hrănească datorită influenţei şi impactului acestuia la public. Mă voi limita doar la câteva exemplificări din cinematografie: “NOTLD: RESSURECTION”/2012 (britanicul James Plumb mută povestea în Ţara Galilor şi căutarea explicaţiilor în polemica dintre oamenii de ştiinţă şi teologii care se agaţă de Armaghedon, aşa cum este menţionat în “Apocalipsa lui Ioan”), “NOTLD”/2014 (Indie cu buget minuscul, scris şi regizat de Chad Zuver, aparent interesant prin multitudinea de twisturi şi reinterpretări, care însă pot fi considerate, în egală măsură... insulte la adresa originalului), “NOTLD: REBIRTH”/2017 (alt DIY, semnat de Roger Conners, un tânăr din Ohio, ce îşi propune să accentueze problemele societăţii moderne, precum habotnicia, homofobia şi... influenţa negativă a social media). Aş mai adăuga aici promiţătorul “NOTLD: GENESIS”/2017 al cineastului Matt Cloude, aflat în post-producţie, al cărui teaser de promovare arată realmente incitant, atât ca indicii apropo de plot (sugerând un semi-prequel) cât şi ca punere în scenă. Depăşind acest intro cam lung, revenim la hienele noastre şi la un tandem de filme care se constituie deopotrivă într-o bătaie de joc la adresa filmului lui Romero (pe care îl despoaie de absolut orice sugestie de comentariu social ba, mai mult, tranformă involuntar Horror-ul pur într-o pseudo-comedie cu adevărat jalnică) şi la cea a inteligenţei spectatorului (fie acesta şi doar un simplu mâncător de nachos în multiplexul de suburbie), considerat probabil de către autor un... zombificat contemporan din moment ce încearcă să îi vândă şmechereşte, printre excesiv de multe ‘bla-bla-bla’-uri patetice (ex. “When the dead walk, you gotta call the cops.”), sub scuza modernizării, următoarele inserturi grefate forţat pe naraţiunea lui Romero (scene din filmul original apar des pe orice ecran de televizor inclus de scenograf în cadru, începând cu Zenith-ul prezent în generic): evadări & abandon fratern cinic (pentru că “... the mourners are ‘dying’ to ‘meat’ them.” - Trevor La Pay, chud.com, 2007) în Mini-Cooperul trendy + mesaje ameninţătoare pe telefonul mobil (“We’re coming for U Barb”) şi replici cretine (“Maybe we’ve been PUNK’D!”, cu trimitere la reality-show-ul creat pentru MTV de către Ashton Kutcher în 2003) + motociclist sexy (dar macho) în combinezon din latex care, cu totul aleatoriu, umblă noaptea de nebun pe o potecă părăsită pentru a salva o ‘damzelă... in distress’ + ferma populată de familişti cultivatori de marijuana şi de drogaţi pasionaţi (ca să nu spun obsedaţi) de sex + ţâţe mari ‘blonde’ care se transferă inept din hambar în SUV. Fanilor lui Romero le recomand un exerciţiu de imaginaţie trist: suprapuneţi ‘plusurile’ scrise de mine mai sus peste simplitatea eficace şi lipsa de apetit pentru compromis a filmului din ’68. Rezultatul se arată a fi aproape insuportabil! Asta nu înseamnă că producţia din 2006 este completamente nevizionabilă pentru neofiţi, în pofida efectelor vizuale debile (promovatul ‘3D’ din titlu se dovedeşte inutil... e vorba de ochelarii cu lentile de plastic de culori diferite): punerea în scenă şi asamblarea naraţiunii - în ciuda deficienţelor de fond ale acesteia – denotă profesionalism, iar groparul Sid ‘Zombex’ Haig şi lopata sa (plus maică-sa... dar mai bine evit spoilerele) animă lucrurile şi aduce ceva divertisment în ecuaţie (din nefericire, abia în ultima parte, şi, oricum, rămâne singurul care manifestă un oarecare talent actoricesc). Exclus aproape total din spaţiul Horror, “NOTLD 3D” nu reuşeşte să fie nici Camp dintr-un motiv esenţial: estetica şi divertismentul Camp îşi bazează succesul tocmai pe lipsa intenţiei, ori aici apar drept foarte vizibile eforturile autorilor de a smulge cu orice preţ zâmbete sau grimase Night of the Living Dead 3 d re animation.jpgprin Kitsch. Nu merge, este un rip-off ieftin şi nu un omagiu adus înaintaşilor. Fără a mai avea vreo legătură cu filmul din ’68 (cu excepţia a două replici care menţionează “Romero zombies” şi că “Pittsburgh is the zombie capital.”) şi nici cu “Re-Animator”-ul lui Stuart Gordon (cum ar putea sugera titlul), după ceva ani, în 2012, Jeff Broadstreet revine cu un soi de prequel menit să explice retrospectiv cauza resuscitării morţilor (‘surpriză, surpriză’!... deşeuri biochimice toxice provenite dintr-un laborator militar, “ROTLD” dixit!) din perspectiva antreprenorului de pompe funebre Gerald Tovar Jr. (tatăl defunct Sid Haig este înlocuit aici de băiat – interpretat de actorul de mâna a doua Andrew Divoff – care îşi închipuie că e mai cu moţ decât răposatul părinte şi, pirofobic fiind, în loc să incinereze cadavrele, le depozitează sub cheie... la rece). Din nou suntem nevoiţi să ascultăm dialoguri lungite inutil (de această dată între cei doi fraţi care se ciondănesc pe moştenire) până să ajungem la un ultim sfert de oră ceva mai animat de acţiune... deşi zombie se mişcă atât de lent pe culoarele morgii încât îţi poţi lua tacticos încă o bere din frigider până ca aceştia să se apropie periculos de pradă). Există aici câteva semne de trimiteri ironice la contextul politic (Sister Sara reprezintă o portretizare caricaturală a lui Sarah Palin, mai ales că lucrează pentru ‘Fixed News’, aluzie evidentă la Fox News, apoi portretul lui Lenin din birou şi referirile la The Drudge/Grudge Report sau la fostul Vicepreşedinte Dick Cheney ca... zombie) dar acestea se diluează în ‘gulaşul’ dezastruos la gust în care cineastul aruncă la întâmplare, cu pumnul, diverse condimente (ex. o gagică Goth aparent necrofilă, personajul Nu-Metal interpretat de Adam Chambers, etc.). Inclusiv în acest al doilea caz, versiunea 3D reprezintă o pierdere de timp. Extra: comentariu audio (Broadstreet, Haig şi scenaristul Robert Valding), Making Of, sesiune de Q&A la New Beverly Cinema, bâlbe, minidocumentare despre filmarea în 3D (“NOTLD3D”); Making Of, comentariu audio (Broadstreet), bâlbe şi scene tăiate, documentar despre efectele CG în 3D (“Re-Animation”). Tehnic: excelent (“NOTLD3D”); impecabil (“Re-Animation”).

IOAN BIG
18 Martie 2017


KEN RUSSELL AT THE BBC (1959-1967, UK, r: Ken Russell) – DVD Box-Set

KEN RUSSELL AT THE BBC.jpgTrei DVD-uri ce conţin “Elgar” (1962), “Always on Sunday” (1965) şi “The Debussy Film” (1965), din seria “Monitor”, “Isadora: The Biggest Dancer in the World” (1966) – documentar de sine stătător, şi “Dante’s Inferno” (1967) şi “Song of Summer” (1968) din seria “Omnibus”. Dintre acestea, în mod aleatoriu, mă voi referi doar la trei titluri. “Elgar: Portrait of a Composer” (inclus de British Film Institute în topul ‘100 Greatest Television Programmes’) îl are drept co-scenarist şi narator pe Huw Wheldon, creatorul seriei “Monitor” (despre care Ken Russell afirma că a fost... “The British film school”), iar vorbele - extrem de inspirat - nu sunt multe pentru a nu acţiona în defavoarea muzicii. Documentarul (alb/negru) începe cu tânărul Elgar călărind un ponei pe Malvern Hills cu panoramă spre valea Severn din Worcestershire (travelingul care urmăreşte galopul pe culme scoate din start filmul, în sens pozitiv, din spaţiul ordinar al unei simple creaţii comandate de o televiziune). În mod evident, căci o face mai bine Russell, nu are sens să repovestesc biografia lui Sir Edward Elgar (1857-1934), compozitor britanic subevaluat de către contemporanii săi datorită faptului că: a.) Rădăcinile sale muzicale se trăgeau mai degrabă din Europa continentală, b.) Era un romano-catolic într-o mare de protestanţi (ascultaţi “The Dream of Gerontius” din 1900 şi veţi înţelege), şi c.) Pentru că făcea parte dintre outsideri, neavând studii de specialitate sau origine ‘sănătoasă’, dar care a fost, din fericire, redescoperit în anii ’60 fiind primul creator de muzică clasică ce a înţeles rolul... gramofonului (şi, implicit, al microfonului), deci unul din primii care au realizat că tehnologia poate face arta serioasă accesibilă maselor largi! Pop culture! Mă voi limita la câteva semne prevestitoare pentru viitoarele pasiuni şi obsesii creative ale lui Ken Russell care, deja, încep să se manifeste. Născut într-o regiune bogată a Angliei, viitorul baronet Elgar provenea dintr-o familie cu venituri sub-medii cu cinci copii (tatăl său avea un magazin de instrumente muzicale şi completa bugetul casnic acordând piane) iar, în esenţă, calitatea educaţiei sale a fost generată de spiritul de autodidact (inspirată opţiunea lui Russell de a-l arăta pe copil în contre-jour interpretând Haydn la trompetă), dublat de talentul său natural de o polivalenţă remarcabilă. Primul cântec l-a compus la 15 ani (“The Language of Flowers”) pentru sora sa, vârstă la care, nepunându-se problema (din punct de vedere financiar) de a fi trimis să studieze la vreo Universitate, ajunge vânzător în magazinul părintelui său şi, în timpul liber, compune muzică pentru biserica Romano-Catolică din localitate (unde performa şi ca organist), în parte inspirat de Sfântul Toma de Aquino şi a sa interpretare a lui “Corpus Domini” (“Bella premunt hostilia/Da robur, fer auxilium...”). Încă de aici, Ken Russell arată că se află într-un context care îl atrage, întrucât este fericit să opună imaginile din templul creştin celor din Powick Lunatic Asylum, celebrul ospiciu deschis în 1852, ce avea o mică orchestră disciplinată şi a cărui dirijor devenise Edward. Mai puţin cunoscut e faptul că în momentul în care Elgar a decis ca, timp de şapte ani, să meargă pe jos câte 5-6 kilometri, de două ori pe săptămână, până la spitalul de nebuni, acesta avea mai mult de 500 de pacienţi asupra cărora se desfăşurau cercetări psihiatrice şi erau expuşi unor tratamente experimentale intensive legate de schizofrenie şi de depresiile cronice. Mai mult, fiind la o vârstă în care hormonii îşi cer dreptul, Elgar înfiinţează în paralel şi un cvintet “serenadist” destinat a atrage în jurul său demoazelele (cadrul meu favorit îl reprezintă cel ‘păşunist’ alcătuit din trei cercuri concentrice: jobenele pe masa rotundă, cei cinci suflători care îşi asamblează menuetul şi domnişoarele care îi privesc admirativ/bârfitor/aspiraţional de pe ‘centură’... mai ales că se conjugă aproape imediat cu cele patru mâini pe clapele pianului care sugerează schimbarea radicală a unui mod de viaţă şi de gândire... cherchez la femme). Documentarul este splendid de la cap la coadă, mai ales prin combinaţia dintre metaforele vizuale şi scurtele (foarte scurtele şi foarte rarele) inserturi cu imagini de arhivă (cazul focului din pădure asociat ulterior cu poteca îngustă jalonată de plopi sugerând singurătatea, legat de moartea soţiei sale, Alice) şi, în ceea ce mă priveşte, se constituie într-un omagiu excepţional adus muzicii creatorului britanic. Şi vă asigur că Russell are grijă ca, în final, să închidă vizual ‘cercul magic’. După mulţi ani, în 2002, Melvyn Bragg (autorul scenariului la Opera Rock “Jesus Christ Superstar” în adaptarea pentru cinema a lui Norman Jewison), prieten al cineastului încă de la BBC, l-a convins pe Ken Russell să facă un remake în cadrul seriei de filme destinate lumii artelor, “The South Bank Show”. Rezultatul, ce poate fi vizionat şi pe YouTube, se numeşte “Elgar: Fantasy of a Composer on a Bicycle”, este bazat pe compoziţia în două părţi a lui Elgar “The Wand of Youth: Music to a Child’s Play” (în principal tema “Fairies and Giants”) şi reprezintă literalmente o fantezie pseudo-biografică ‘biciclistică’ (în care se regăsesc elemente din estetica cineastului, inclusiv din “The Boyfriend” din 1971 - vezi coregrafia zânuţelor din luminiş, lipsită însă de accentele adulte – dar care, însumate, cu tot respectul pentru calitatea vizualurilor, reprezintă doar o încropeală siropoasă pigmentată cu ceva tuşe care amintesc de Terry Gilliam, un exemplu fiind cel a fanfarei defilând în orăşelul piticilor, a cărei singură scuză poate fi intenţia de auto-parodiere). Remarcabilă rămâne în această a doua versiune varietatea temelor şi interpretărilor utilizate ca fond pentru ilustrarea muzicală, de la “In Haven” (dirijor: Sir John Barbirolli) sau “Jaegar” din “Cockaigne Ouverture” (dirijor: Daniel Barenboim) la “Dorabella” (dirijor: Sir Adrian Boult) şi “Prophesy” din “Simfonia Nr. 2 (Rondo)” (dirijor: Jeffrey Tate). Un al doilea documentar artistic, “Always on Sunday” a.k.a. “Henri Rousseau: Sunday Painter” (co-scenarist este Melvyn Bragg) are ca subiect un alt outsider care, prin talentul nativ, a ajuns o celebritate în mediul artistic: Henri ‘Le Douanier’ Rousseau (1844-1910), pictorul Post-Impresionist batjocorit de public pentru abordarea sa primitivă dar ulterior aclamat datorită sprijinului unor personalităţi precum Pablo Picasso şi Georges Braque, poeţii Guillaume Apollinaire şi André Breton sau Gertrude Stein, pentru contribuţia esenţială în modernizarea Artei Naive născute din penelul lui Edward Hicks şi Joshua Johnson, cu o influenţă majoră asupra mai multor generaţii de avangardişti, fie ei Fovişti, Suprarealişti sau (chiar) Cubişti (aripa “orfică” mai ales, cea a lui Robert Delaunay). Fascinaţia lui Ken Russell (pe care o vom reîntâlni în “Savage Messiah” din 1972, filmul dedicat sculptorului Primitivist Henri Gaudier-Brzeska) pentru viaţa fragmentată de crezul artistic şi de tragedia personală (moartea soţiei şi a şapte dintre copii de tuberculoză... aici, numărul lor diferă în funcţie de sursa bibliografică) a “Vameşului” Rousseau, care s-a pensionat la numai 49 de ani din slujba sigură de funcţionar la Oficiul Vamal pentru a se dedica în întregime picturii (nu i-a reuşit până la “Tigre dans une têmpete tropicale (Surpris!)” din 1891, fiind nevoit să schiţeze între timp coperţi de reviste precum “Le petit journal”, să dea lecţii de pictură pe ceramică sau să cânte la vioară pe străzi pentru a-şi asigura traiul cotidian), este evidentă întrucât pleacă exact din momentul rupturii radicale din existenţa sa, cu legătura între trecut şi viitor făcută prin intermediul celebrului său “Autoportret” din 1890 (acum în patrimoniul Galeriei Naţionale din Praga) şi oglinda (obiect recurent în întreaga filmografie a lui Ken Russell) în care artistul se contemplă meditativ. Russell pune accent pe forţa formidabilă pe care ţi-o dă idealismul (credinţa aproape mistică a lui Rousseau că poate picta ceva care să placă celor din jur, că poate fi un “civil servant of painting”) într-un context duşmănos, fie acesta al plebei sau al academicienilor parizieni, în care, între ridicolul ignorantului şi respingerea aşa-zisului atotştiutor, nu este o distanţă foarte mare (dacă este să fiu cinic, nici acum Iudaismul nu s-a împăcat pe deplin cu Sfântul Ştefan după lapidare)... “Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri?” (“Faptele Apostolilor” VII, 51-53). Practic, Ken Russell îl foloseşte pe Rousseau ca vehicul pentru un eseu al supravieţuirii într-o societate bigotă (în acest caz, din punct de vedere artistic) în care salvarea a venit de la minţile deschise... fără Salon des Indépendants şi a perseverenţei sale obstinate în a expune acolo timp de ani buni, pensionarul anticipat ar fi dispărut în neant. Mai ales că povestea nu e lipsită de suspans. La 64 de ani, bonomul şi naivul Rousseau a fost arestat pe nedrept pentru înşelăciune (ne vom aminti de pledoaria apărării când vom vorbi de “The Devils”, capodopera lui Russell din 1971), încarcerat timp de trei săptămâni, apoi descoperit de Picasso şi devenit rapid celebru în boema pariziană, după care avea să moară în 1910 în urma cangrenei survenite după infectarea unei răni la picior. Dintre cele şapte persoane prezente la înmormântare, Constantin Brâncuşi a fost cel care i-a scrijelit pe lespede epitaful scris de Apollinaire. Ken Russell nu duce povestea până în acest punct ci se concentrează spre final pe trecerea dintre orgiasticul “Banquet Rousseau” dat în onoarea pictorului de către Pablo Picasso la care au participat, printre alţii, Leo şi Gertrude Stein, André Derain, Max Jacob, Juan Gris şi André Salmon, şi obsesia sexuală pe care ‘Vameşul’ o dobândise pentru o vânzătoare pe nume Leonie, muza ce avea să îi inspire testamentul său artistic “Le Songe”/”The Dream” (MoMA, New York) într-o relaţie ce aminteşte în mod straniu de tandemul Mildred-Philip din cartea lui W. Somerset Maugham, “Of Human Bondage” (”Robie”), publicată în 1915. Ajungem la al treilea exemplu. Cu toate că este născut din acelaşi pântece (biografia lui Sewell Stokes, “Isadora Duncan: An Intimate Portrait”), “Isadora: The Biggest Dancer in the World” (1966) a lui Ken Russell a fost destinat a rămâne etern în umbra fratelui său vitreg “Isadora” (1968) ce are drept părinte o altă ‘răţuşcă’ în căutarea adevăratei sale familii în anii ’60, Karel Reisz (“The French Lieutenant’s Woman”, “Sweet Dreams”), o adaptare semnată de Melvyn Bragg pentru care Vanessa Redgrave a primit premiul de interpretare la Cannes şi a fost nominalizată la Oscar şi la Globul de Aur. Nu că Russell s-a fi orientat prost întrucât distribuirea în rolul principal a lui Vivian Pickles se arată a fi şi acum, la o revizitare a Biopicului celebrei şi controversatei dansatoare americane (1877-1927), o alegere inspirată (confirmată de numeroasele premii, inclusiv la Festivalul Internaţional de la Monte Carlo). Ca şi Ken Russell, la rândul ei, Pickles avea să descopere la începutul anilor ’70 că locul ei nu este printre orătăniile din curtea fermei şi să îşi ia zborul majestuos prin roluri memorabile în filmele lui Lindsay Anderson, Hal Ashby şi John Schlesinger. Să revenim la subiectul filmului. Isadora Duncan, o bisexuală a cărei morală era antagonică celei care definea moravurile începutului de veac 20 (de la relaţia ei sexuală bănuită cu celebra actriţă Eleonora Duse la cea confirmată cu scriitoarea lesbiană Mercedes de Acosta), o yankee născută pe Coasta de Vest care a îmbrăţişat convingerile comuniste (după Revoluţia din 1917 şi scurtul mariaj cu poetul Serghei Esenin, în urma căruia a devenit cetăţeancă a Uniunii Sovietice), o atee alcoolică şi extravagantă care, în spatele scenei, a avut un destin tragic, de la sărăcia în care a crescut la absurdul morţii cauzate de fetişul său pentru lungile eşarfe de mătase (având ca fir lugubru în fundal eşecul de a... da viaţă: primii săi doi copii s-au înecat în Sena în urma unui accident auto în 1913 iar al treilea a murit la scurt timp după naştere, un an mai târziu), dar, în primul rând, unul dintre cele mai puternice icon-uri cu notorietate de masă pe care le-a dat cultura în prima parte a secolului trecut... într-un an în care apăruse “Sgt. Pepper’s...” al Beatles-ilor iar Elvis o lua de nevastă pe Priscilla, un an în care toate marile puteri se întreceau în experimente nucleare sau spaţiale în timp ce, la New York, Martin Luther King Jr. milita împotriva războiului din Vietnam, în anul în care radiourile independente din UK au fost interzise prin “Marine Broadcasting Offences Act” iar Che Guevara a fost executat, ce ar fi putut să îl incite mai mult pe Ken Russell decât un personaj ieşit completamente din normele sociale întărite cu o tencuială grosieră decât Isadora Duncan, creatoarea dansului modern, o artistă “păgână” fidelă până în panzele albe mişcării naturale şi nu tehnicilor rigide ale baletului aşa cum se predau în şcolile tradiţionale, preoteasă a sacralităţii artei şi a necesităţii absolute de nelimitare a libertăţii de expresie în mişcarea coregrafică? Să îţi începi ‘documentarul’ făcut în anii ’60 (post-McCarthyism, după criza rachetelor din Cuba şi în plin Război Rece) cu Duncan dansând goală puşcă în faţa publicului purist din Boston (oraş-fanion pentru civilizarea ‘albă’ a Americii, de un conservatorism notoriu) pentru ca, apoi, să arăţi cheful-monstru în urma căruia Isadora, beată turtă, împreună cu Esenin, aruncă de la etajul 14 pe geam un pian imens... în 1922(!), în timpul turneului lor occidental, poate fi interpretat ca o declaraţie de război cultural la adresa Statelor Unite! Ironia sorţii face ca trei dintre interpreţii fanfarei de pe capota maşinii din debutul anarhic al filmului (ce nu respectă, la fel ca şi textul acestei cărţi, vreo cronologie) să fie membri ai viitorului grup Monty Python (Michael Palin, Eric Idle şi Terry Jones... staţi liniştiţi, apar doar în câteva fotograme) şi că tactica de dinamizare a introducerii brutale a opoziţiei dintre ‘celebritate’ şi ‘vulg’ (ce aminteşte fulgurant de Mack Sennett) avea să fie folosită (sigur, cu instrumente de o anvergură mult mai mare) de australianul Baz Luhrmann în “Moulin Rouge”-2001 (1899, Paris, boema) şi “The Great Gatsby”-2013 (1922, Long Island, protipendada redefinită din perspectiva “visului american”). Pentru a re-echilibra ritmul unui film cu început extrem de alert, Ken Russell îl introduce în cadru ca personaj real (în premieră în ceea ce îl priveşte deoarece a evitat întotdeauna ‘realismul’ documentar) pe însuşi Stokes, biograful şi confidentul Isadorei în ultimul an de viaţă al acesteia, pentru a segmenta povestea care începe să se desfăşoare retrospectiv, de la înmormântarea unei cetăţence sovietice sub steag american în cimitirul francez Père Lachaise... la ascensiunea şi gloria planetară a unei femei cu totul ieşită din comun. “She was lovable. She was exasperating.”. Pentru a nu ruina o eventuală vizionare prin spoilere inutile, vă recomand doar să acordaţi niţel mai multă atenţie episoadelor ‘Lohengrin’, porecla dată de către Isadora beizadelei moştenitoare a imperiului maşinilor de cusut Singer (reţinem de aici scena memorabilă cu cele şase harfe dusă subtil de Russell până în punctul în care îi defineşte obsesia pentru dans), cel al transformării lui Duncan după începerea războiului - pierderea şcolii de dans devenită spital, a propriilor copii şi a dezastruosului ei turneu sudamerican - într-o epavă umană (“She now danced in a small-time brothel where they didn’t give a damn... She was just another drunken American showing off.”) ce caricaturizează puritatea spiritului antic grec pe care l-a utilizat întotdeauna ca port-drapel estetic, plus scenele din apropierea finalului şi modul în care protagonista îşi redefineşte ‘public’ filosofia artistică (“I am an expressionist... of beauty”... “If you put your hand on your heart and listen to your soul, you’ll be able to dance as well as I do.”). Culmea este că marea enigmă a acestui ‘documentar’ apare pe genericul de final unde, responsabilă pentru scena de coregrafie a dansului antic, este trecută... Leni Reifenstahl. Ştiu că e puţin probabil ca celebra fotografă şi cineastă adorată de Hitler, Leni Riefenstahl, să fi fost implicată în producţie dar... dacă, totuşi? Extra box-set: documentar despre modul de lucru al cineastului plus un interviu, nu foarte relevant, cu acesta. Tehnic: foarte bun, dacă treceţi peste problemele inerente de transcodare a NTSC-ului. [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016].

IOAN BIG
11 Martie 2017


FRUITS OF PASSION (1981, Japonia/Franţa, r: Shûji Terayama) - DVD

Fruits of Passion.jpgHibrid straniu pentru ‘ciocnirea culturilor’... sau, mai exact, a viziunilor şi percepţiilor asupra erotismului (East meets West), narat din off de către Georges Wilson (actor longeviv, nominalizat în 1963 la BAFTA, la categoria ‘cel mai bun actor străin’, pentru rolul din “Une aussi longue absence” al lui Henri Colpi, şi la César în... 2006 pentru drama “Je ne suis pas là pour être aimé”), “Fruits of Passion” reprezintă actualmente un produs cinematografic dificil de asimilat şi de înţeles de către occidentali deoarece se relevă ca o speculaţie psihanalitică lentă şi descriptivă pe fondul esteticii şi cutumelor extrem-orientale bazate pe exacerbarea dihotomiei dragoste-sex (în fapt, filmul conţine suficiente scene explicite care îl pot încadra în nişa semi-Porno/Softcore). “... Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci...” (Charles Baudelaire, extras din “Recueillement”) este motto-ul de uvertură, nu întâmplător ales, ca citat trunchiat din “Florile răului” a poetului francez. Filmul îşi propune să completeze mesajul păşind pe calea deschisă de Nagisa Ôshima şi tandemul acestuia (“In the Realm of the Senses”/1976 şi “Empire of Passion”/1978), cu deosebirea majoră că Terayama îşi asumă riscul enorm (inclusiv ca şi co-producător) să atace unul dintre jaloanele fundamentale a literaturii contemporane vest-europene, “Histoire d’O” (1954) a lui Pauline Réage, printr-o adaptare ce poate fi considerată simultan o reinterpretare şi un sequel influenţat de “Retour à Roissy”/1969, atâta vreme cât, în textul original, O, tânără lipsită de inhibiţii sexuale şi devotată amantului său René, acceptă de bună voie să devină sclavă în lupanarul din castelul din Roissy, supunându-se ritualurilor de biciuire, înfierare şi piercing-ului în zona pubiană, în numele dragostei pe care o poartă bărbatului (intră apoi în scenă Sir Stephen). Cineastul transferă studiul introspectiv consumat pe ritualismul şi fetişismul practicilor sexuale în mediul său cultural (Asia), mai exact în China începutului anilor ‘20 (naşterea, pe fondul mişcărilor sociale interne care au marcat declinul regalităţii şi schimbări majore în guvernarea Republicii Chineze, a Kuomintang-ului revoluţionarului Sun Yat-sen, intrat ulterior sub aripa protectoare a Uniunii Sovietice)... o lume în care tradiţiile, deopotrivă cele locale şi cele de import, îşi pierd relevanţa şi sofisticarea în faţa primitivismului masei de oameni muncitori, ‘săraci dar cinstiţi’ (în ciuda faptului că, dincolo de idealuri, Sun şi-a finanţat revoluţia cu bani provenind din jocuri de noroc şi vânzarea de opiu), revoltaţi împotriva îmbuibaţilor (mai ales străinii afacerişti din Imperiul Britanic) cu portofelele pline care se delectau cu serviciile oferite de curtezanele din “casele cu flori/perle”. Poate dau impresia că bat câmpii însă vreau să subliniez, pentru cei care nu au citit cartea sau nu au văzut adaptarea “Histoire d’O” semnată de către scriitorul Sébastien Japrisot (autorul “Doamnei din maşină”, apărută la noi în colecţia “Enigma” în 1987) din 1975, regizată de Just ‘Emmanuelle’ Jaeckin (cu Udo Kier, Corinne Cléry şi Anthony Steel), că, fără acest tip de detalii, “Fruits of Passion” pare un film erotic gratuit, lungit artificial. Nu este cazul... asta dacă aveţi suficientă răbdare. Mai ales că resursele creative implicate nu sunt deloc de ignorat şi mă voi mărgini la doar câteva repere... cosmopolite: a.) legendarul exponent al contra-culturii nipone, poetul şi cineastul Shûji Terayama a fost nominalizat de două ori la Palme d’Or la Cannes, pentru pelicule cu tentă Adult-Fantasy, dramaticul “Pastoral Hide and Seek”/1974 şi “Farewell to the Ark”/1984, eseul antropologic inspirat vagamente de “Un veac de singurătate”, cartea lui Gabriel Garcia Márquez, autor pentru care japonezul dezvoltase un cult personal atâta vreme cât, în acelaşi an cu “Fructele pasiunii”, a realizat “100 Years of Solitude”; b.) actorii Klaus Kinski, germanul pe care Werner Herzog l-a scos din promiscuitatea Exploitation-urilor macaronare în care se complăcea în anii ’70 şi l-a transformat într-un monument al celei de-a şaptea arte (“Aguirre, der Zorn Gottes”/1972, “Nosferatu: Phantom der Nacht” şi “Woyzeck”, ambele din ’79, ca să nu mai vorbim de ulterioarele “Fitzcarraldo”/1982 sau “Cobra Verde”/1987), apoi franţuzoaica Isabelle Illiers (prezenţă-meteor în cinematografie dar care a lăsat urme pe retina cinefililor în filme ce denotă opţiuni iconoclaste precum “Miranda”/1985, comedia erotică al lui Tinto Brass, “Mes nuits sont plus belles que vous jours”/1989 al lui Andrzej Żuławski sau “Sabato, domenica e lunedi”/1990 al Linei Wertmüller) şi Arielle Dombasle, născută în Connecticut, crescută în Mexic şi devenită peste Ocean vedetă a cinematografiei din Hexagon (“Pauline à la plage”/1983, “Miroslava”/1993, “L’ennui”/1998, “Astérix & Obélix contre César”/1999). Plot-ul poate fi rezumat într-o frază: O (Illiers), tânără europeană îndrăgostită de exoticul Sir Stephen (Kinski), bogătaş ce îşi trage avuţia şi viciile din Extremul Orient, acceptă în mod voluntar să îi fie testată afecţiunea într-un mod extrem: devine ch’u-chi în Hong Kong (“prostitute in training”, proces care, într-un bordel asiatic, poate dura şi 12-14 ani, care se desfăşoară în baza unui cod de reguli strict, specific fiecărei locante... în acest caz, de exemplu, 100 de bice pentru refuzul preluării unui client şi 101 de zile fără mâncare pentru refuzul îndeplinirii oricărei solicitări, indiferent de natura acesteia, din partea unui client). “Nu eşti decât o jucărie. Dacă îndrăzneşti să te rogi lui Dumnezeu sau să săvârşeşti vreun fapt cu caracter religios vei face sex cu cei ‘de neatins’, precum dependenţii de droguri.” îi spune Madame, matroana interpretată de travestitul actor Pîtâ (cunoscut din “Ran” al lui Akira Kurosawa sau din filmele controversatului Kon Ichikawa), proaspetei recrute. “Fruits of Passion”, dincolo de a oferi spectatorului frustrat în viaţa cotidiană posibilitatea de a împărtăşi voyeuristic scene erotice împreună cu virilul Stephen, ‘temnicerul’ pervers ce se complace în triunghiul amoros care o include şi pe mult mai pragmatica Nathalie (Dombasle), se aşează fără ostentaţie pe o temelie alcătuită din două straturi (diferenţiate prin filtrele de culoare utilizate de cineast), ambele având ca obiect(iv) regăsirea de sine: disecţia unei societăţi în schimbare, în căutarea identităţii şi a unor noi instrumente pentru a evolua (văzută din perspectiva bordelului ca instituţie tradiţională, tratată, dacă este să apelez la o analogie, pe modelul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”... să nu uităm că parte din colegii lui McMurphy sunt rezidenţi benevoli a ospiciului) şi auto-încătuşarea individuală generatoare de solitudine profundă şi epuizare sufletească graduală (de la dreptunghiul recluziv trasat cu creta pe asfalt în copilărie de tatăl lui O sau camera-carceră, la lanţurile care o leagă de oglindă manevrate de adoratul său, toate metaforele vizuale sunt menite, în mod aproape paradoxal, nu să umple ci să golească emoţional personajul... “Le plaisir se partage, le douleur c’est seulement entre Stephen et moi.”). Memoriile unor gheişe văzute cu ochii lui Freud şi Jung. Contractul aproape faustian cu moartea? Hmmm... Iar acum, cu ajutorul pieselor de puzzle puse pe masă de Terayama şi a propriei imaginaţii, putem completa citatul din Baudelaire din intro-ul filmului: “Pendant que des mortels la multitude vile,/ Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci,/Va cueillir des remords dans la fête servile,/Ma Douleur, donne-moi la main; viens par ici,/Loin d’eux...”. Extra: zero. Tehnic: bun.

REAL ZOMBI REVOLVER (2005, Spania, r: Adrián Cardona) – DVD

Real Revolver.jpgRegizat de coautorul scurtmetrajelor hiper-Gore “Brutal Relax” şi “Fist Of Jesus”, acest Western Low-Budget obscur (absent inclusiv de pe Imdb) dar trăsnit şi ambiţios, îşi consumă povestea (aparent) clasică de răzbunare, la 300 de ani după ce un domnitor scandinav, practicant fervent al magiei negre, a descoperit cu gaşca sa de vikingi... Lumea Nouă. Bântuit încă de coşmaruri, fostul fermier Jack (Cardona însuşi) din Vestul Săbatic decide să plece, însoţit de un vânător de recompense şi de un aliat conjunctural (aflat în urmărirea unui presupus transport de aur prin munţi), în căutarea brutalului criminal Fox (suntem avertizaţi încă de la început asupra comportamentului său, când îi smulge mandibula, la propriu, unui amărât în etate), cel responsabil de uciderea soţiei, tentativa de schilodire a sa şi de incendierea puţinelor agoniseli. De aici, registrul se schimbă neaşteptat, muzica foarte incitantă (se ridică mult peste nivelul vizual al filmului propriuzis, prin combinaţia între sonorităţile tipice Spaghetti-Western-urilor şi influenţele elegiace Jazzy create de instrumentele de suflat şi, mai târziu, de percuţie) făcând loc zgomotelor fruste de Slapstick-Comedy odată cu caftul aiuritor din Saloon-ul sătesc, amintind de epoca “Trinity” din anii ’70, în care sunt implicaţi de la preot sau barman până la şeriful Buffalo, copii şi ‘baroni locali’. Ce păţeşte cel vinovat de declanşarea conflictului? Cu asistenţă religioasă şi în numele regulilor comunităţii, este spânzurat de... boaşe. Cu toţii, urmăriţi şi vânători, inclusiv nişte văcari ce au nevoie de banii de recompensă să îşi repare rancho-urile, ajung în munţi (dar pe căi separate), pe teritoriul indian, unde Jack se intersectează (în prima fază, doar în vis) cu Grand Jefe Nube Blanca, şaman ce are capacitatea să aducă morţii la viaţă şi care îi bolboroseşte autoritar dar neconvingător un embrion de speech existenţialist (despre destin, suflet, întrupare, etc.). Doar că aurul din căruţă nu e aur ci doar nişte bolovani, ţăranii viteji se lasă împuşcaţi cu nonşalanţă iar supravieţuitorii se urmăresc prin codrul în care... utilizarea şişului primitiv ne aduce ceva efecte Gore, deoarece, în rest, protecţia îndoielnică oferită de câţiva mărăcini şi salturile acrobatice ale protagoniştilor ne scutesc o bucată de vreme de victime. Când ne apropiem de punctul de a fi plictisiţi (cam pe la jumătatea filmului), Fox şi acolitul său, măscăriciul psihopat purtător de sombrero Dog Rabioso, se refugiază într-o peşteră utilizată ca spaţiu ritualic pentru celebrarea morţii de către indieni. Intermezzo absolut cretin şi neîngurgitabil: de cinci ani îl urmăreşti - ca să îl ucizi - pe asasinul nevestei tale iubite şi, în confruntarea directă, tu îi ceri să se întoarcă cu faţa şi să îţi predea arma? Apoi, nici nu îţi trece prin cap să îl legi după ce, totuşi, îl capturezi? Pe bune? În fine, acesta e pretextul pentru incidentul ‘sanguin’ care duce la resuscitarea defuncţilor putrezi (interesant, prin re-coagulare organică). O întreagă ‘sectă’ de zombie echipaţi în pânză de sac, având un look de inspiraţie clar europeană (undeva între Lucio Fulci şi Amando de Ossorio), dar cu un comportament modern (mobilitate şi agresivitate apropiată de a primatelor) însoţit de manifestări interpretabile ca trimiteri la franciza “ROTLD” (secreţiile verzi din lichidul care îi animă), ies la suprafaţă pe fondul incantaţiilor lui Nube Blanca. Bipezii, buni sau răi, au nevoie de sprijin să stârpească fiinţele diavoleşti care ameninţă aşezarea şi, ca atare, alături de consăteni, intră în scenă doi bravi pistoleros imberbi... Triple J şi Katana Joe (cel care, uluitor, chiar are o sabie niponă). Cowboys vs. Zombies. Let’s Rock şi Slapstick... din nou. Deci, până la urmă, “Real Zombi Revolver” se vrea totuşi un Zom-Com (cu iz, adevărat, amatoricesc), salvat însă (oarecum) în patrimoniul Horror de apariţia la sfârşit al unui inamic surprinzător şi, în cel Western, de modul inedit de tratament a duelului de final. Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun.

THE CAVE OF THE YELLOW DOG a.k.a. DIE HÖHLE DES GELBEN HUNDES (2005, Mongolia/Germania, r: Byambasuren Davaa) – DVD

THE CAVE OF THE YELLOW DOG.jpgSingurul motiv pentru care am achiziţionat acest film obscur, scotocind cu ceva vreme în urmă prin containerele cu DVD-uri la preţ redus dintr-un supermarket, a fost că mi-am amintit că regizoarea născută în Ulan Bator şi relocată profesional în Europa, la München, fusese nominalizată la Oscar în 2005 la categoria “Film documentar” pentru “The Story of the Weeping Camel” şi că obsesia ei pentru cutumele şi tradiţiile nomazilor mongoli îi plasează produsele artistice pe frontiera dintre ficţiune şi documentar. Asta m-a făcut curios. Abia mai târziu am aflat că “The Cave of the Yellow Dog” a reprezentat propunerea Mongoliei pentru Premiile Academiei (“Cel mai bun film străin”) însă nu a intrat pe short-list, dar a primit numeroase alte distincţii la festivaluri, inclusiv Palm Dog la Cannes (premiul pentru... “Cea mai bună interpretare canină”, acordat de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film). Povestea este simplă, spusă voluntar cu lentoare întrucât e interpretată de actori amatori: la scurt timp după întoarcerea de la internatul şcolar, Nansal, o fetiţă aparţinând unei familii de ciobani nomazi (cinci suflete) care îşi asigură existenţa din creşterea animalelor (capre, oi, vite), trăind într-o iurtă izolată în stepa mongolă, descoperă într-o grotă un căţelandru pe care îl adoptă sub numele Zochor în ciuda opoziţiei părinţilor, îngrijoraţi că mirosul acestuia ar putea atrage lupii, adăpostiţi la rândul lor în peşteri, spre animalele pe care le păstoresc. Mai ales că se pregătesc de transhumanţă. Calitatea şi, totodată, defectul acestei docudrame etnografice despre familie (depinde de perspectiva abordării de către privitor) este naturaleţea şi armonia, lipsa de orice artificiu dramatic care să erodeze senzaţia de realism. Protagoniştii transmit emoţie nu datorită cadrului narativ schematic şi soporific (fabula cu reîncarnarea câinelui ca om al cărui păr este prins în coadă nu are o mare relevanţă şi nici măcar patrupedul în sine, indiferent cât de simpatic ne-ar fi) ci pentru că... sunt ei înşişi, trăindu-şi propria viaţă de familie aproape exact ca în realitate. Pe de altă parte, ca orice fel de mâncare consumat ‘natur’, nu ai cum să nu simţi lipsa condimentelor şi parcimonia pe care autoarea a adoptat-o în adăugarea sării (piperul aproape nici nu există). În opinia mea, “The Cave of the Yellow Dog” este interesant exclusiv dacă îl priveşti ca pe un eseu cinematografic antropologic (“Everyone dies, but no one is ever truly dead.”) ce surprinde în detaliu componente din rutinele şi ritualurile cotidiene cu caracter arhaic ale păstorilor mongoli (altarul religios, tăiatul brânzei, superstiţiile şi legendele, confecţionarea vestimentaţiei tradiţionale, teama de urbanizare ş.a.m.d.). Extra: zero. Tehnic: rezonabil (ediţia românească).

IOAN BIG
04 Martie 2017


GULDKYSTEN  a.k.a. GOLD COAST (2015, Danemarca/Suedia/Ghana, r: Daniel Dencik) – DVD

GULDKYSTEN.jpgUnul dintre puţinele filme post-2000 pe care îl recomand în primul rând pentru a fi... ascultat. Muzica rezultată din creativitatea straniului tandem Angelo Badalamenti (“Twin Peaks”, “Un long dimanche de fiançailles”) - Mads Heldtberg (“You’re Next”/2011 al lui Adam Wingard şi “Excision”/2012 cu AnnaLynne McCord – vezi Video Vault-urile din 15.02.2014 şi, respectiv, 16.08.2013) este de o atemporalitate uluitoare: combinaţia de sonorităţi nu este ancorată în contemporan (ca eventual sprijin suspect de a face povestea inteligibilă), inclusiv prin includerea compoziţiilor lui Schubert (“Ave Maria”) şi Mozart (“Concertul pentru vioară nr.4”), şi, în plus, în cele mai multe cazuri, poate fi percepută ca acut antagonică cu contextul şi perioada în care se desfăşoară această dramă istorică, altfel nu foarte uşor de îngurgitat, în pofida multiplelor sale calităţi estetice. Scandinavii au dovedit în nenumărate rânduri că îşi asumă propria istorie, ba, mai mult, că sunt preocupaţi să o ţină vie în conştiinţa publică, indiferent de cât de întunecate sau de controversate rămân unul sau altul dintre episoadele acesteia. Ficţiunea reprezintă doar un pretext pentru documentaristul Daniel Dencik (“The Expedition to the End of the World”-2013), întrucât “Gold Coast” se relevă a fi o disecţie realizată din perspectivă existenţialistă (uşor pretenţioasă şi forţată pe alocuri din punct de vedere al exacerbării moralităţii dar... minunat filmată) a apusului colonialismului danez în Africa la început de secol 19. Pentru a facilita niţel descifrarea filmului, mă consider obligat să inventariez câteva realităţi consemnate istoric. ‘Coasta de Aur’ africană colonizată de flota norvegiano-daneză, situată teritorial în (acum) sud-estul Ghanei, datorită resurselor naturale bogate (în special petrolul şi gazele naturale din Golful Guineei), a fost administrată de Danish West India Company până la upgradarea statutului său la cel de “colonie regală” în 1750. Până la cedarea completă, la exact 100 de ani mai târziu (vânzarea propriuzisă, la preţul total de 10,000 de lire sterline... valoarea de atunci!) către Marea Britanie (interesată să îşi menţină influenţa în zonă în detrimentul Franţei şi Belgiei), administraţia “Gold Coast”-ul danez şi, implicit, populaţia băştinaşă, a fost implicată într-o serie continuă de scandaluri, controverse şi conflicte având ca detonator raţiuni extrem de diverse (interzicerea comerţului cu sclavi, luptele între negrii ‘danezi’ şi negrii ‘suedezi’, pierderea monopolului corporatist odată cu rezoluţia “Det Guineiske kompagny” din 1765, cafturile etnice dintre minorităţile Akwamu, Akwapim, Krobo, Anlo Ewe şi Ada, ocuparea temporară de către portughezi, rămânerea în paragină sau abandonarea completă datorită incompetenţei şi delăsării politrucilor trimişi de la Copenhaga a principalelor forturi din reţeaua protectoare - Christianborg, Fredensborg, Kongensten, Prinsensten şi Augustaborg, ş.a.m.d.). Unde ne plasează filmul în această istorie? Guineea Daneză. 1836. La câţiva ani după abolirea sclaviei (Danemarca a fost prima ţară europeană care, în 1792, a legiferat acest lucru prin Rezoluţia Schimmelmann ce a intrat în vigoare începând cu 1803!), tânărul şi extrem de naivul cartezian (la bază botanist, dar care se dovedeşte a fi de o polivalenţă aproape enervantă prin cunoştinţele sale de inginerie, agronomie, muzică, astronomie, militărie, etc.) Joseph Wulff (jucat de Jakob Oftebro, interpretul lui Skjerval din “Birkenbeinerne” – vezi Video Vault-ul din 18.02.2017), proaspăt logodit, ajunge în Africa având misie de la Rege ca într-un an să transforme locul ‘dintr-un cimitir într-o grădină’ (plantaţie de cafea). Aparent, este primit cu braţele deschise (la propriu) atât de către negrii ‘danezi’ (aflaţi în plin proces de creştinare dat fiind faptul că sunt proprietate a Danemarcei, în opoziţie cu trendul de păgânizare/indigenizare a expaţilor colonialişti), ce pun obedient osul la munca câmpului, cât şi de administraţia de la Christiansborg, relicvă a unei istorii întunecate, peste a cărui ziduri nici trecerea timpului nu îi poate menţine relevanţa. Intenţiile de iluminare, fie aceasta spirituală (credincioasa şi devotata Caroline) sau de împărtăşire a cunoaşterii (Wulff), se lovesc depotrivă de opoziţia mai mult sau mai putin făţişă/ipocrită/diplomatică a propriilor concetăţeni, interesaţi de a-şi conserva confortul, hedonismul şi promiscuitatea existenţei plătite de la centru (cu excesele aferente nedeclarate), şi de partea indigenilor de culoare ce realizează, cu bune şi rele, beneficiile coabitării temporare (ex. baronii locali... albul Dall din Christiansborg care celebrează ziua naţională a Danemarcei cântând imnul în timp ce violează orgiastic femei de culoare, şi negrul Richter din Prinsensten – comerţul bănos cu ulei de palmier care îl mascheaza pe cel cu sclavi). Porţi mirosul Danemarcei, parfumul inocenţei. În curând va dispărea. Bine ai venit în cimitirul ambiţiilor., este mesajul pe care Wulff nu îl va înţelege până la sfârşit. Concluzia? “Un cimitir în care lipsesc mormintele. Am lăsat Coasta de Aur să moară.”. “Gold Coast” nu se pretează, atât ca şi fond (combinaţia de metafore care jonglează în jurul diverselor dihotomii), cât şi ca estetică, la o vizionare expediată... filmul necesită, inclusiv după terminarea genericului de final, un răgaz personal de reflecţie din partea spectatorului. Fiindcă... fiecare va trebui să hotărască dacă pierderea voluntară de către Dencik a firului logic şi disiparea într-o multitudine de mesaje de anvergură aparent mai mică, dar centrate toate în jurul raporturilor de putere (religioasă, economică, politică) este... în regulă sau nu. Nu voi intra în detalii apropo de modul în care evoluează naraţiunea (vă asigur, totuşi, că nu este una 100% previzibilă), astfel încât trec, în mod brutal, la vestea nasoală de final (puteţi verifica voi înşivă, informaţiile sunt publice, inclusiv scrisorile protagonistului, publicate în 1917, în cartea “When Guinea was Danish”). Deşi nu suntem atenţionaţi, Wulff Joseph Wulff (1809-1842) a existat cu adevărat... doar că era evreu (danez) şi nu vreun viking blond cu ochi albaştri, un cetăţean scandinav înfometat, şi, drept urmare, în căutare de o slujbă bine plătită (a obţinut-o la Christiansborg/Osu Castle – epicentru ilicit de comerţ cu sclavi spre plantaţiile de trestie de zahăr din Caraibe), funcţionar ce a avut-o drept concubină în Africa pe mulatra Sara Malm din tribul Ga, care i-a făcut trei copii, şi, cel mai important... a fost proprietar/comersant de sclavi, invocând faptul că este obligat de cutumele africane să moştenească şi să păstorească sclavi. Nu mai am alte comentarii. Extra: zero. Tehnic: excelent.

BEYOND THE MASK (2015, USA, r: Chad Burns) – DVD

BEYOND THE MASK.jpgFilm de aventuri istoric fără mari pretenţii (nu vă gândiţi la blockbustere gen “National Treasure” cu Nicolas Cage), destinat întregii familii, al cărui acţiune se petrece în cea mai mare parte a sa în 1776, în Philadelphia. Presupun că nu trebuie să insist extrem de mult pe faptul că în acel an, pe 4 iulie, adunarea alcătuită din reprezentanţii celor 13 colonii din America (Second Continental Congress), aflate în război cu Marea Britanie (Continental Army lupta deja, de câteva luni bune, sub comanda Generalului George Washington, împotriva tiraniei celor loiali Regelui George III), au ratificat Declaraţia de Independenţă redactată de Thomas Jefferson cu sprijinul lui Benjamin Franklin şi John Adams. Premisa pare serioasă atâta vreme cât East India Company (mai sus, în textul despre “Guldkysten”, referirile erau la Danish West India Company), recunoscută de Regina Elizabeta I încă din 1600 ca esenţială în menţinerea dominaţiei engleze prin intermediul comerţului cu India, China şi, apoi, mai recent descoperitele teritorii americane, ne este prezentată ca simbol al unui “empire of destruction”, ce utilizează mercenari lipsiţi de scrupule pentru a ucide, falsifica sau fura în interes corporatist. Doar că intră în scenă (fictivul) William Reynolds, un specimen din această categorie, şnapan-asasin dur şi inovativ în metodele sale de a-şi atinge scopurile veroase (în primele minute), care însă, din păcate... se dovedeşte rapid a fi doar un aluat bun de frământat în mâinile delicate ale unei blondine peizane, virtuoasă şi plină de prinţipuri, pentru a cărei dragoste este dispus să se transforme peste Atlantic într-un Zorro lipsit completamente de charismă (gândiţi-vă la Noah Wyle în franciza debilă de televiziune “The Librarian”) pentru a-i recâştiga inima şi gratitudinea (nu vă imaginaţi mai mult, deoarece e vorba de ispăşirea păcatelor, mântuire, de aluzii siropoase la datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu, de cum să ne salvăm sufletul... de-astea). Mediocru jucat şi realizat (în mare parte de către membrii familiei Burns), “Beyond the Mask” îşi pierde din farmec, în ciuda unui plot siropos-infantil agreabil, datorită omniprezentelor accente de propagandă Creştină (“... God, in His mercy, He has done the work I could never do. He’s redeemed my name and given me His.”). Asta nu îl face însă de nevizionat. Rămâne un efort lăudabil, de patru milioane de dolari(!), din partea unui... doctor în inginerie mecanică (deoarece aceasta e cu adevărat profesia regizorului). Aaaah, era să uit, trebuie totuşi să spun câteva cuvinte despre ce se întâmplă în film. Pseudo-eroul nostru, care se blegeşte după primul sfert de oră când se transformă de nevoie în vicar, are o istorie întunecată ca om de încredere a maleficului Charles Kemp de la... companie (interpretat de John Rhys-Davies, Sallah din “Indiana Jones” şi Gimli din “Lord of the Rings”, aici într-unul dintre cele opt roluri din filme care i-au îngrăşat conturile în 2015) şi, renegat de acesta, se dă la fund pretinzând că e om al bisericii, iar comunitatea rurală pare să îl accepte, în ciuda anti-talentului său de predicator. Doar că juninca de care aminteam mai sus, devenită subiect de adoraţie pentru cel decis să rămână pentru totdeauna “civil”, este nepoata de la ţară al lui... Kemp. Confruntarea între masculi e inevitabilă, ca şi conflictul ce se mută în America, unde suntem transportaţi conspiraţionist pe modelul ‘Guy Fawkes’ (restauraţionistul Catolic ce a iniţiat Complotul Prafului de Puşcă în 1605 prin care voia să arunce în aer Parlamentul şi întreaga nobilime Protestantă, în frunte cu Regele James I... chiar dacă nu sunteţi pasionaţi de istorie, vedeţi măcar “V for Vendetta” din 2005 al lui James McTeigue), într-un context în care tentativa dejucată de a-l asasina pe Washington la Mayoral Ball din New York are drept urmare planul de a distruge Philadelphia (şi a împiedica votarea Declaraţiei de Independenţă) printr-o serie de explozii declanşate, ironic, de descoperirea şi invenţiile Founding Father-ului Benjamin Franklin, devenit protector al proscrisului: principiul conservării descărcărilor electrice, plus tuburile de stocare a energiei şi roata electrică. Mascatul ‘Journeyman’ Reynolds, ce nu se remarcă printr-o inteligenţă deosebită (ex. în loc să taie pur şi simplu cablurile de detonare a bombelor, le urmăreşte traseul până la sursă), trebuie să vegheze asupra destinului Statelor Unite dar nu că ar fi interesat în mod special de viitorul noii naţiuni ci de intimitatea visată pe termen lung cu galeşa blondă, al cărei prenume este Charlotte (vi-l amintiţi probabil ca nume de vas, cel a cărui epavă o descoperă Nic Cage în gheţurile arctice şi pe care o aruncă în aer Sean Bean în “National Treasure”/2004, r: Jon Turtletaub). Nu îmi rămâne altceva de zis decât că mă declar de acord cu vorbele lui C.S. Lewis despre ale sale “Poveşti din Narnia”: “If people get the faith aspect, that’s great. And if they don’t, at least hopefully they’ve heard a good story.”. Din aceasta perspectivă, rezultatul în cazul lui “Beyond the Mask” mi se pare rezonabil pentru elevii din şcoala primară. Extra: zero. Tehnic: excelent.

ZOMBIE ISLE (2014, USA, r: Robert Elkins) – DVD

ZOMBIE ISLE.jpgDate fiind antecedentele cineastului (Elkins este autorul segmentului “Curse of the Zombie Lake” din antologia video “Zombthology”/2008 şi al DTV-ului “Flesh of the Living”/2012) şi cele ale câtorva dintre complicii săi din spaţiul Indie (compozitorul-regizor Victor M.A. Nash sau actorul Jerry E. Long), care au contribuit inclusiv la producţii ulterioare precum “A Zombie Croc: Evil Has Been Summoned”/2015, e clar că avem de-a face cu pasionaţi de acest multivers, şi, deci, nu aveam cum să ne aşteptăm decât la un concoct-omagiu închinat acestei nişe cinematografice (sigur, cu resurse rudimentare şi finanţe puţine, însă care nu anulează pasiunea şi inovativitatea tineretului implicat în realizare). Acţiunea este plasată în primăvara anului 1978 ca semnal explicit pentru un tribut adus Horror-ului anilor ’70 (inclusiv ca filmare, montaj, vestimentaţie, muzică, stereotipuri şi clişee). Câţiva studenţi la biologie atraşi de studiul comportamentului unor specii animale ce vieţuiesc într-un habitat izolat, înarmaţi doar cu nişte... lupe şi bloc-notes-uri, ignoră avertismentul şerifului ca reprezentant a comunităţii locale (inclusiv cel al pilotului-“pirat” chior de un ochi şi cu un cârlig în loc de mâna stângă, după ce a fost atacat de un rechin), şi se deplasează pe o insulă în delta fluvială (nu una în largul mării sau oceanului), care nu este cartografiată din 1938, considerată de localnici - din raţiuni neclare - drept periculoasă, într-o excursie cu caracter de practică ştiinţifică, condusă de un profesor atras de prospeţimea studentelor (pipa lui denotă un simbolism falic evident) şi de mirosul de alcool din butelcuţa de care nu se separă. “Today you are not students, you are explorers!”, declamă el cu emfază, dând tonul dialogurilor puerile... tinerii se separă în tandemuri ca să “exploreze” (să bată câmpii şi codrul), iar profu’ şi studenta ai’ mai apetisantă o iau, evident, pe un drumeag mai comod, care îi duce la descoperirea unei pancarte prăfuite pe care scrie “Quarantine. Do Not Enter. U.S. Army”. Să nu fim ipocriţi, ştim la ce să ne aşteptăm datorită titlului mai mult decât explicit (şi nu, nu este nici inspirat din fapte reale, nici din jocul video “Dead Island” iar Uwe Boll nu s-a implicat în producţie) dar, totuşi, intrarea în scenă, primul contact, ne ia prin suprindere prin inedit: zombie-fetiţe (adulţii apar rapid, în urma lor), după care încep festinurile (bine realizate ca efecte Gore) întrucât ne putem imagina că aceşti morţi-vii erau nehaliţi de ceva vreme în ambientul rareori frecventat de bipezi ‘cărnoşi’ şi, ca atare, nu au preferinţe clare (cum ar fi creierul sau organele interne), ci îngurgitează, cel puţin în prima fază, orice este organic şi proaspăt. Zombie sunt cenuşii, lenţi, par a avea probleme ‘dermatologice’, se ghidează oarecum netradiţional mai mult după văz decât după miros, dar, pe măsură ce acţiunea evoluează (adevărat, extrem de lent în versiunea de 110 minute a filmului), situaţia se nuanţează radical. Începem prin a avea ceva semnale odată cu vederea morţilor-vii infestaţi cu viermi ce sapă morminte mânuind lopata într-o serie de acţiuni concertate care avertizează asupra faptului că cineastul (“Zombie Isle” rămâne singura sa reuşită din această nişă a Horror-ului) îşi propune să nu trateze naraţiunea în sistemul uzual simplist binar (alb sau negru, zero sau unu, bun sau rău), insistând gradual asupra a trei componente fundamentale a reţetei filmelor cu zombie post-2000: a.) cauza – mixul dintre experimentul ştiinţific şi “blood flower” (specie identificată doar în arealul respectiv) şi ale sale calităţi naturale, parţial indescifrabile de către un cercetător închistat în raţionalism; b.) cauzatorul – omul de ştiinţă nazist (“drop ză uepon or ail drop iu”) care iese din clişeul psiho/sociopatului tradiţional, deoarece a fost angajat de guvernul Statelor Unite în 1945 pentru a experimenta în secret în vederea creării unei armate de soldaţi indestructibili, ulterior abandonat de autorităţi împreună cu soţia în zona de carantină de pe insulă; c.) rezultatul – animat în solitudine de obsesia frankensteiniană a revitalizării consoartei (‘studiul întineririi’) prin transferul creierului conservat al acesteia într-un corp cu fond genetic compatibil, Dr. Claude “I Am Definitely Not a Nazi” Von Wolff (interpretat de David S. Witt – “Flesh of the Living”/2012, “Milfs vs. Zombies”/2015, “Night of the Living Dead: Genesis”/2017) ajunge, prin experimentele sale ce au la bază seva florii respective, să îmbunătăţească progresiv calitatea subiecţilor până la a obţine zombie care, conservându-şi fondul primar comportamental (apetit, incapacitate de comunicare, lipsă de mobilitate), manifestă semne de evoluţie până la stadiul de percepţie a mesajelor/comenzilor ce înglobează un substrat emoţional (pe fondul instinctelor reprimate cu ajutorul serului extras din floare) şi raţional (“Bring me your injection”), a reacţiilor fizice coordonate în context social (ex. pregătit şi adus ceaiul pentru oaspeţi de către asistenta-zombie). Somnul raţiunii naşte însă nu doar resuscitaţi obedienţi şi inofensivi, ci şi monştri precum dihania Camp cu trei capete (o hidră-zombie) pe care Robert Elkins o lasă moştenire pentru un eventual sequel. Aş vrea să închei cu o precizare: “Zombie Isle” este departe de a fi un jalon fundamental în cinematografia zombie, conţine un număr foarte mare de imperfecţiuni şi de erori (atât în ceea ce priveşte redactarea scenariului – nu speraţi să obţineţi explicaţii substanţiale - cât şi apropo de punerea în scenă, excesivă ca accentuare a tributului adus Grindhouse-ului), însă trebuie să beneficieze de toleranţa şi aprecierea noastră pentru efortul de a lărgi gama de gri-uri dintr-o paletă cromatică din care, inclusiv în aceşti ultimi ani, se foloseşte mercantil doar albul sau negrul... căci sunt mai uşor de asimilat de către spectatorii zombificaţi deja de consumul excesiv de popcorn. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (atenţie, versiunea uzuală pusă în circulaţie are 80-90’ şi nu 110 precum cea pe care o analizez eu mai sus).

IOAN BIG
25 Februarie 2017


THE LAST KING a.k.a. BIRKEBEINERNE (2016, Norvegia/Danemarca/Suedia/Irlanda/Ungaria, r: Nils Gaup) – Blu-Ray

The Last King.jpgPentru cei care iubesc filmele epice realizate de Sir Ridley Scott şi/sau sunt fani a serialului “Game of Thrones”, “The Last King” reprezintă o bijuterie care trebuie neapărat văzută (şi eventual achiziţionată pentru colecţia personală). Nu este nicio glumă şi nicio exagerare mai ales că, în plus, se bazează pe fapte consumate în realitate. Este vorba de una dintre cele mai interesante perioade din istoria Norvegiei, Războaiele Civile, o serie de conflicte succesive purtate întotdeauna între cele mai puternice două tabere rivale, formate din suporterii regelui legitim şi, respectiv, cei a pretendentului la tron, consumate între 1130 (moartea lui Sigurd I Magnusson alias Sigurd Cruciatul, care a pus capăt Epocii de Aur a Evului Mediu norvegian) şi 1240. De la sfârşitul secolului 12, acestea controlau fiecare o parte din ţară, purtau numele de Birkebeiner şi, respectiv, Bagler, iar conflictele aveau un puternic substrat religios, cea din urmă fiind susţinută de către Papalitate şi de către vecinii danezi (Suedia, la est, se menţinea neutră, avându-şi propriile lupte intestine între regatele nordice, în contextul asalturilor finale ale Creştinismului împotriva culturilor/religiilor păgâne). Filmul are ca punct de plecare următorul fapt confirmat istoric: în anul 1204, Birkebeinerii (porecla s-a născut din zvonul lansat de opoziţia înstărită – aristocraţie, comercianţi - că sunt atât de săraci încât îşi confecţionează skiurile, ‘încălţămintea’ lor de iarnă, din scoarţă de mesteacăn - ’birk’/’birch legs’) şi Regele Håkon Sverresson deţin controlul, având cetatea de scaun la Nidaros. Sunt însă atacaţi şi hărţuiţi în permanenţă de Bagleri, inclusiv din interior, prin intermediul unor trădători ahtiaţi de putere, influenţă şi avere. Nu sună ca în “Game of Thrones” al lui George R.R. Martin? Trebuie luată serios în considerare probabilitatea că acesta s-a inspirat inclusiv din istoria medievală a Scandinaviei şi nu doar din mitologia acesteia. “The Last King” reprezintă transpunerea cinematografică a celui mai popular episod asociat cu acea perioadă, salvarea de către doi Birkebeineri a copilului ilegitim al Regelui, în vârstă de doi ani, Håkon Håkonsson, îngrijit de la naştere de mama sa lipsită de sânge nobil, Inga din Varteig. Aceştia, urmăriţi de trupele de asasini împlătoşaţi conduse de mercenari rămaşi în slujba Bisericii după Cruciade, l-au transportat pe micuţ în timpul unei ierni cumplite, aproape 300 de kilometri, de la Lillehammer la Trondheim. Norvegienii continuă să celebreze şi acum eroismul tandemului Torstein-Skervald prin câteva curse comemorative de ski cross-country (ex. Birkenbeinerrennet) iar turiştii pot admira pictura din 1869 al lui Knud Bergslien (“Skiing Birchlegs Crossing the Mountain with the Royal Child”), expusă la The Ski Museum din Oslo. Dar să revenim la filmul regizat de Nils Gaup (nominalizat în 1988 la Oscar în categoria ‘Cel mai bun film străin’ pentru “Pathfinder” a.k.a. “Ofelaš” şi câştigător al premiului Amanda în ’94 pentru “Hodet over vannet”), avându-i în rolurile principale pe Kristofer Hivju (interpretul lui Tormund Giantsbane din... “Game of Thrones”) şi pe Jakob Oftebro (“Kon-Tiki”, “Tom of Finland”), într-o distribuţie ce include multe alte nume interesante precum Nikolaj Lie Kaas (“Angels & Demons”, “The Whistleblower”), Pål Sverre Hagen (“Ragnarok”, “Kon-Tiki”), Søren Pilmark (nominalizat la Oscar în 2007 pentru scurtmetraj, categoria ‘Live Action’), Thorbjørn Harr (serialul “The Vikings”) sau Jeppe Beck Laursen (“Dead Snow”). Şi acum, motor! La curtea din Nidaros, manipulată de Gisle (numele personajului a fost schimbat pentru a nu amplifica confuzia deoarece, în realitate, îl chema tot... Håkon), frustratul frate al loialului regalist Inge Bårdsson, mama vitregă a regelui, Margrete, îl otrăveşte pe suveran, fascinată de mirajul promisiunii că va ajunge regină atotputernică la întoarcerea din Suedia (alibiul) unde acceptă să călătorească în scop diplomatic pentru a găsi aliaţi împotriva Bisericii şi a danezilor. Realizând că asasinatul este rezultatul unui complot bine plănuit, Inge blochează porţile cetăţii până la descoperirea trădătorilor doar că se dovedeşte a fi, în ciuda valorii de luptător, un tactician credul şi sfârşeşte prin a fi aruncat în temniţă de propriul frate şi de subalternii pe care se baza. Singura piedică în calea instalării lui Gisle pe tron (ca nepot a defunctului rege) o reprezintă micuţul bastard, pe urma căruia sunt trimise câteva duzini de soldaţi transformaţi în vânători de recompense (biserica le promite atât izbăvirea de păcate cât şi belşug pe viaţă dacă aduc plocon capul copilului). De aici încolo naraţiunea se desfăşoară pe două planuri, politica murdară şi jocurile de culise din palat (căsătoria forţată cu fata lui Margrete pentru un plus de legitimitate, asasinarea celor care încep să realizeze consecinţele, declararea prematură a morţii lui Håkon Jr.) şi vânătoarea de oameni într-un peisaj hibernal crâncen, presărat de măceluri (ferma Borg) şi drame familiale (uciderea familiei lui Skervald care nu renunţă la rolul său de protector doar la intervenţia ceva mai vârstnicului şi înţeleptului Torstein: “Te vei răzbuna, e dreptul şi datoria ta, dar asta nu-l ajută acum pe acest băieţel.”, coroborată cu scena emoţionantă din adăpostul îngheţat de pe pajiştea alpină în care cei doi încearcă să îmbuneze bebeluşul înfometat). Finalul aventurii face parte din istorie... deci nu e spoiler: Inge Bårdsson, repus în drepturi, elimină ‘cârtiţele’ din palat şi domneşte până în 1217, când, ajuns la vârsta de 13 ani, Håkon Håkonsson preia tronul şi conduce ţara timp de 46 de ani, iar pacea se instaurează finalmente în Norvegia. Cârcotaşii ar putea să zică: bine, bine, doi bărbaţi pe skiuri ce cară tot filmul un bebeluş în braţe... sună mai degrabă ca o aventură sentimentaloidă. Aceştia, probabil, nici măcar nu au avut răbdarea să ajungă până aici cu lectura textului, so f*** off! “The Last King” este un film istoric de acţiune excepţional de bine realizat, în primul rând datorită lipsei senzaţiei de artificial (nu fiţe, nu CGI, nu desfăşurări epice de forţe, nu pupături inutile prin boscheţi... pe scurt, nu înflorituri cu scop mercantil), atât vizual (este antologică scena urmăririi pe versanţii îngheţaţi, ce concurează serios cu secvenţele hibernale din James Bond... versiunea medievală, ca să nu mai vorbim de metafora cadrului cu aurora boreală), cât şi auditiv, muzica lui Gaute Storaas fiind memorabilă, la nivel de blockbuster hollywoodian (înregistrările s-au făcut cu Bratislava Symphony Orchestra, ansamblu avându-l ca dirijor pe David Hernando Rico, iar vocea Helenei Bøksle este acompaniată de un sextet de muzicieni care performează pe instrumente tradiţionale norvegiene, unele confecţionate inclusiv din... mesteacăn). Am lăsat însă pentru final influenţa incontestabilă deşi neasumată explicit, în acest caz fericită, al lui Ridley Scott asupra lui Gaup, care se regăseşte creativ într-un număr semnificativ de scene (ex. ambuscada din vale plănuită de Birkenbeineri – asaltul barbarilor germani la începutul lui “Gladiator”/modul de cadrare a lui Skervald cand îşi pune în valoare talentele de arcaş – evident, “Robin Hood”/scenele iernatice care subliniază traiul simplu a oamenilor & cele de luptă a cetelor izolate – “Kingdom of Heaven”, prima parte, până la ajungerea în Italia). Gata, mi-am epuizat argumentele. Verdictul final vă aparţine. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

THE SECRET LIFE OF PETS (2016, Japonia/USA, r: Chris Renaud & Yarrow Cheney) – Blu-Ray

The Secret Life of Pets.jpgOricât de insensibil ai fi la desenele animate moderne, când lecturezi pe Imdb comentarii (din categoria celor citate în continuare) din partea americanilor spălaţi pe ceafă (creier nu mai au de mult), nu ai cum să rezişti să nu îl vezi... “It is way to scary for children under 9 and not appropriate for children under 13.” şi “Psychotic evil bunny wants to destroy a human race and ask the main character: How did you kill your human? Did you blender it? Give us details...”. Pe bune? Când Willie the Coyote punea căruţe de dinamită în calea lui Roadrunner în anii ’50 sau Tom îl bumbăcea pe Jerry în ’60, când Fritz the Cat trăgea un haşiş prin ’70 sau, mai recent, “Sausage Party” (“They are eating children! Fucking children!”) s-a dus în extrem în ceea ce priveşte extrasul umorului din grobianism şi vulgaritate, nu se auzea cotcodăcind atât de puternic cârdul de ‘desperate housewives’ că desenele animate sunt incorecte politic şi nepotrivite pentru progeniturile lor, casnice de suburbie obişnuite doar cu tunsul gazonului, adusul ziarului şi cu soap-operas sponsorizate de firme de detergenţi (sau, dacă o făceau, erau repede puse la punct). Păi da, că aşa vom ajunge să interzicem “Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen căci micuţa era o psihopată piromană, să nu mai citim “Harap Alb” că era un zombie (ce naiba, a fost decapitat de Spânu şi apoi lipit la loc de prinţesa cu tendinţe necrofile), cât despre poveştile fratilor Grimm ce să mai zic... mă voi limita la două citate scurte care să ne întoarcă la cretinismul părerilor ce deschid enervant această cronică: “Lupul îi dibăci însă care pe unde se ascunsese şi cum n-avea vreme de pierdut, îi înşfăcă pe rând. Şi aşa se făcu de apucară cu toţii drumul gâtlejului…” (“Lupul şi cei şapte iezi”) & “De supărare şi deznădejde prinţul a sărit din turn. A avut noroc că a rămas în viaţă. Nişte spini, însă, i-au străpuns ochii...”. (“Rapunzel”). Păi, ăsta nu-i Horror pur? Să-l interzicem atunci şi pe terierul Max şi pe pisica rubicondă Chloe şi pe mopsul Mel, toate creaturile simpatice care vor să ne răspundă în “The Secret Life of Pets” la întrebarea: ce fac animalele de companie când stăpânii sunt la serviciu? Şi să-i crucificăm cu ocazia asta pe cei de la Illumination (“Despicable Me”, “Sing”), creatorii genialilor Minioni, pentru faptul că induc ideea, chipurile subversivă (dar irezistibilă ca premisă), că oamenii sunt capabili să îşi bată joc de animalele lor, să le abandoneze când nu mai au nevoie de ele şi că acestea se coalizează într-o organizaţie ‘teroristă’ numită Flushed Pets, localizată în canalizarea Manhattanului şi condusă de iepuraşul dezaxat Snowball (“The revolution has begun! Liberated forever! Domesticated never!”), în cadrul căreia îşi exprimă colectiv defulările că au decăzut la statutul de maidanez/vagabond fără stapân şi, în mod impardonabil (pentru unii spectatori), complotează ‘animalic’ să decimeze specia umană. Max (Louis C.K. – serialul “Louie”) este perfect mulţumit de viata sa mic-burgheză de apartament şi este înconjurat de afecţiune pană când stăpâna sa, iubitoare de animale, adoptă un alt câine, un soi de “BFG”, masivul şi flocosul Duke (Eric Stonestreet – serialul “Modern Family”), un bagabont fără pedigree şi cu un trecut înceţoşat, mai prostuţ de felul său dar nu mai puţin ameninţător (aparent). Aflaţi într-un permanent conflict domestic dar forţaţi să coabiteze inclusiv în exterior, cei doi sunt atacaţi pe o alee lăturalnică a Central Park-ului de o gaşcă de pisici condusă de Ozone (Steve Coogan – “24 Hour Party People”, “Philomena”), micuţul din rasa Sfinx, rozaliul exoftalmic cu urechi clăpăuge şi ciuruite ca şvaiţerul, care le smulge cureluşele cu tag-urile de identificare de la gât şi, în consecinţă, sunt capturaţi şi sechestraţi în dubă de către hingheri. Salvaţi accidental de gaşca de canal condusă de Snowball (Kevin Hart – “Ride Along”, “Get Hard”), pretind conjunctural că sunt şi ei duşmani ai oamenilor dar o dau în bară la ritualul de iniţiere (“You squashed the Sacred Viper!!!”), în timp ce, în paralel, vecinii de bloc se grupează cu mic cu mare (inclusiv un porcuşor de Guineea) la îndemnul Pomeranienei Gidget (Jenny Slate – serialul animat “Bob’s Burgers”), care îl iubeşte în secret pe Max, pentru a-i salva, cu ajutorul neaşteptat al acvilei Tiberius (Albert Brooks – “The Simpsons”... dar şi “Broadcast News” şi “Taxi Driver”). “I’m a selfish predator.”. Nu are sens să vă dezvălui aventurile care urmează spunând altceva decât că au un umor savuros. Animatia este nepretenţioasă (nu are aspiraţii de mesaje existenţialiste profunde), caldă, efervescentă cromatic, şi se încheie cu un happy-end satisfăcător pentru orice copil neîndoctrinat de mă’sa, posesorii de animăluţe (inclusiv de peşti şi broaşte ţestoase) vor savura amuzantele insighturi comportamentale care atestă că realizatorii şi-au făcut cu minuţiozitate documentarea (în calitate de posesor de pisică British Shorthair, eu personal am fost cucerit de filosofia snoabă a lui Chloe: “... dog people do weird, inexplicable things. Like... they get dogs instead of cats.”), fanii autorilor Minionilor se vor delecta cu trimiterile auto-ironice la adresa “Despicable Me” şi “Sing” (“You drive like an animal.”), iar iubitorii de Pop culture vor descoperi nenumărate referinţe strecurate cu discreţie (posterele cu “Birds” al lui Hitchcock şi cu Western-ul “Ringo is Back” din spatele cuştii papagalului Sweetpea, aspectul à la Hannibal Lecter a câinelui Ripper din Flushed Pets prins de hingheri, tabloul din sufragerie gen Andy Warhol având-o ca subiect pe Gidget, coregrafia din fabrica de crenvurşti ce trimite la “Charlie and the Chocolate Factory”, Snowball este şi numele unuia dintre cei doi porci lideri a revoluţiei în “Ferma animalelor” al lui George Orwell, pudelul care ascultă impasibil muzică clasică în prezenţa stăpânului pentru a se dezlănţui pe ritmuri de Heavy Metal după plecarea acestuia... plus favorita mea, “Nobody’s perfect”, replica bătrânului câine Pops către pisica Chloe apropo de “Unora le place jazzul”). Nu mai continui cu argumentele pro. Sigur că poate interveni comparaţia inevitabilă cu “Zootopia” a celor de la Walt Disney, lansată în acelaşi an, şi mult mai băgată în seamă (33 de premii şi peste un miliard de dolari încasări fiindcă evită exact... interacţiunile cu oamenii, posibile generatoare de controverse), dar s-a dovedit că ‘opoziţia’ nu este chiar atât de debilă precum cred şmecherii purtători de cravate de la ‘majoritatea’ Buena Vista/Disney/Pixar (fără vreo intenţie de a minimiza valoarea creativă a produselor lor) şi că publicul care a gustat “The Secret Life...” a fost suficient încât să îi aducă acestuia în cont aproape 900 de milioane. Dacă este să ne raportăm la Pixar, mai degrabă aş compara această animaţie, ca fundament al temei, cu primul “Toy Story” decât cu realizările lor de dată recentă. Şi ca să închid cercul apropo de comentariile citate la început, aş vrea să dau câteva scurte extrase de pe un site, dogomovies.com, asociat cu sloganul “Movie reviews by kids for kids”. Ia să vedem ce zic cei mici în comparaţie cu opiniile mamelor lor (am transcris exact cum au fost postate): “It’s funny how they act like lazy humans.” / “Its sooo good I love when the tattoo pig sooooo funny!!” / “This is cute and funny story! I think it’s adorable because well a dog who has A LOT of friends makes a new friend, not just a friend but a brother, so he has to deal with him him and then there comes an adventure...”. Mă alătur 110% taberei copiilor. Excepţional de entertaining. Extra: Making Of, două documentare şi videoclipul “A Lovely Day”. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

IOAN BIG
18 Februarie 2017


THE FENCER a.k.a. MIEKKALIJA (2015, Finlanda/Estonia/Germania, r: Klaus Härö) – DVD

THE FENCER.jpgKlaus Härö este un răsfăţat al festivalurilor (a câştigat, printre multe altele, prestigiosul premiu Ingmar Bergman/Guldbagge şi un Urs de Cristal la Berlin, iar patru dintre cele cinci lungmetraje realizate de el au fost trimise de ţara sa pe drumul spre Oscar) datorită dramelor sale cu puternic impact emoţional, centrate de obicei pe relaţia copil/tânăr debusolat – adult mentor. Propunerea Finlandei pentru Oscar în 2016, care nu s-a regăsit însă pe short-list-ul final, spre deosebire de Globurile de Aur unde a fost nominalizat, “The Fencer” (câştigător al premiului Jussi pentru cel mai bun film) este inspirat de povestea vieţii scrimeurului estonian Endel Nelis (1925-1993) şi pleacă narativ de la finele WWII când, la comanda lui Stalin, trupele sovietice au ocupat Estonia, iar bărbaţii consideraţi colaboraţionişti nazişti sau cei înrolaţi în armata germană (chiar dacă fuseseră forţaţi) au fost declaraţi duşmani a poporului şi vânaţi cu înverşunare de Poliţia Secretă (MGB, Ministerstvo gosudarstvennoy bezopasnosti SSSR, ce a funcţionat între 1946 şi 1953). Fugind de aceasta cu dorinţa de a se afunda în anonimitate, tânărul “tovarăş” Endel (vinovat că, la 18 ani, fusese luat cu arcanul alături de colegii de clasă să lupte pentru nemţi) părăseşte Leningradul şi ajunge la începutul anilor ’50 în minuscula localitate de pe coasta de vest a Estoniei, Haapsalu (“Veneţia Mării Baltice”, frecventată odinioară şi de Romanovi), unde se angajează ca profesor de sport. Presat de politrucul numit director al şcolii să se achite de obligaţiile suplimentare de serviciu (activităţile educative din timpul liber al copiilor), dar lipsit completamente de resurse (nu are niciun fel de echipament sportiv la dispoziţie), înfiinţează un club de scrimă în care îi antrenează pe aceştia cu ajutorul unor florete improvizate din nuieluşe strânse de pe faleză. Entuziasmul absolut neaşteptat al copiilor îl determină pe stalinistul de conjunctură să încerce interzicerea practicării scrimei sub pretextul că e un sport “feudal”, dar se loveşte de împotrivirea spontană, timidă însă hotărâtă, a masei de părinţi la şedinţa din sala de festivităţi. Este scena pivotală a filmului prin care cineastul îşi defineşte studiul de caz asupra banalităţii răului (concept lansat de Hannah Arendt la începutul anilor ’60), întrucât pedagogul numit politic în fruntea instituţiei nu are o personalitate obsedată de a-i răni inutil pe cei din jur, motivată ideologic/patologic sau de obiectivul parvenitismului social/politic, ci vrea doar, cu orice preţ (oamenii fiind victime colaterale), să îşi conserve liniştea şi statutul individual meschin prin respectarea regulilor impuse de ‘sistem’, fără remuşcări sau probleme de conştiinţă. Fără dureri de cap sau insomnii. Opoziţia comunităţii de a-l înlătura pe agitatorul profesor, generată de bunicul elevului Jaan (Lembit Ulfsak, recompensat cu titlul de “People’s Artist of the Republic” de către Estonia în 1986), cu studii la Leipzig şi reprezentant a vechii orânduiri, cea de dinainte de ‘luminoasa’ dictatură a proletariatului, îl transformă pe bătrânelul inofensiv (ce îi reaminteşte că şi Karl Marx a practicat scrima) într-un lider periculos care trebuie eliminat pentru că îi periclitează siguranţa şi bunăstarea oferită de o slujbă provincială, departe de marile centre de opresiune sovietice, pentru care e suficient să fie obedient şi nu neapărat competent. Arestarea acestuia reprezintă declicul conştientizării de către Endel (interpretat de actorul de televiziune Märt Avandi) a faptului că, involuntar, a ajuns un role-model în lipsa taţilor copiilor, cei mai mulţi arestaţi, morţi sau dispăruţi în timpul războiului, şi îl determină să refuze şansa refugiului la Novosibirsk (livretul său Wehrmacht fusese descoperit într-o arhivă) şi să îşi ducă echipa de discipoli la concursul naţional organizat la Leningrad. Finalul este uşor de bănuit. După moartea lui Stalin în martie 1953, milioane de prizonieri au început să fie eliberaţi în valuri succesive din lagărele de muncă, Endel Nelis s-a întors la elevii lui, clubul de scrimă fondat de el există şi azi iar el a murit la doi ani după destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei Estoniei. “The Fencer” are, până la începerea turneului, un ritm deliberat lent şi elegiac, precum liniştea pe care o caută fugarul în compania copiilor timoraţi de propria istorie, iar cineastul finlandez se concentrează cu subtilitate pe portretul acestuia (ameninţarea este prezentă doar înceţoşat, în planul doi, prin siluetele în uniforme ce apar în cadrele exterioare din orăşel). Ar fi hazardat să mă pronunţ asupra veridicităţii tuturor componentelor sale (ex. afecţiunea pentru învăţătoare, desfăşurarea dramatică a competiţiei) aşa că mă limitez să concluzionez că acest Biopic romanţat reprezintă o poveste spusă cu multă sensibilitate, ce redeschide însă răni vechi estonienilor, care privesc acum din nou temători spre est, date fiind impulsurile expansioniste a Rusiei lui Putin. Extra: zero. Tehnic: excelent.

LO CHIAMAVANO KING a.k.a. HIS NAME WAS KING (1971, Italia, r: Giancarlo Romitelli sub pseudonimul Don Reynolds) – DVD

HIS NAME WAS KING.jpgIn my opinion, it is a death wish for an actor to be in too many B or should I say C movies. Maybe my greatest contribution to cinema was not doing ‘Fistful of Dollars’, and recommending Clint for the part.” este declaraţia de un bun simţ remarcabil din partea lui Richard Harrison, actor care, în ciuda a peste 120 de filme în CV, a rămas conştient că aspectul său fizic agreabil a contat mai mult decât eventualul talent în distribuirea în filme de Exploitation realizate pe bandă rulantă în Italia din genul Peplum/Sword-and-Sandal (“The Invincible Gladiator”, “Giants of Rome”) sau cele de Kung-Fu din Hong Kong (“Ninja Terminator”, “Project Ninja Daredevils”). Cu toate că nici cu rolurile în Western-uri nu stătea rău – o duzină - până la data filmului aici în discuţie, de la “Gunfight at Red Sands” a.k.a. “Duello nel Texas”/1963 şi “Gunfight at High Noon” a.k.a. “El sabor de la venganza”/1964, până la obscurele, dar nu lipsitele de interes “Rojo” a.k.a. “El rojo”/1966 sau “God Was in the West Too, at One Time” a.k.a. “Anche nel west c’era una volta Dio”/1968, Harrison avea să iasă definitiv din lumina reflectoarelor la mijlocul anilor ‘80. Realizat în perioada de declin peninsular a violenţei (în favoarea comicului gen “Trinity”) în această nişă cinematografică, “His Name was King”, care beneficiază de muzica argentinianului Luis Bacalov (citată şi de Quentin Tarantino în “Django Unchained”), autorul clasicelor OST-uri la “Django” al lui Corbucci şi “Quién sabe?” al lui Damiani, reprezintă un produs pasabil al cărui lipsă de calităţi poate fi pusă deopotrivă pe mediocritatea regizorului care şi-a câştigat pâinea zi de zi în general ca asistent de Sword-and-Sandal (mai regizase înainte doar un singur Western, ubliabilul “L’oro dei bravados” a.k.a. “Chapaqua’s Gold”-1970), ce ‘reuşeşte’ să anihileze orice urmă de charismă din eroul mustăcios al lui Harrison transformându-l într-un personaj plat, simplu la minte şi la port, la fel de expresiv ca o piatră funerară (‘non-Spaghetti’), cât şi pe plictiseala evidentă arătată de Klaus Kinski, interpretul aparentului său amic, spilcuitul Şerif Ben Foster, în grija căruia vânătorul de recompense John “King” Marley o lasă pe cumnata sa, devenită văduvă şi violată chiar în noaptea nunţii de către trioul de contrabandişti format din fraţii Benson. Kinski (pe care-l durea pe atunci fix în cot de “onoare şi glorie”, dovada fiind faptul că în 1971 a jucat în nu mai puţin de... 11 filme italiene dintre care 8 Western-uri!), ce nu apare foarte mult în ciuda folosirii cu insistenţă a numelui său în promovare, reprezintă oarecum o prezenţă anacronică pentru un Western frust, care îşi petrece timpul între hârţoagele de la birou (pistolul său e mai degrabă o obligativitate asociată cu slujba decât un instrument util pentru apărarea legii) şi opulenta sa casă, decorată Elisabetan (sort of), în care curăţă cu pendanterie ceasul său muzical. Scenariul lui Renato Savino (“Vengeance” a.k.a. Joko invoca Dio... e muori”/1968, al lui Antonio Margheriti) păcătuieşte printr-un exces de ambiţie în raport cu resursele umane îndoielnice ca motivaţie profesională (cu excepţia lui Bacalov) implicate în punerea sa în scenă prin cele două fire narative care se întretaie adesea confuz: vendetta lui King împotriva Bensonilor (un quest personal animat de dorinţa de răzbunare) şi ancheta privind traficul de arme furate din depozitele U.S. Army (inclusiv mitraliere Gatling) la frontiera controlată de bandele de bandiţi pseudo-revoluţionari mexicani (ceea ce Bert Fridlund, în cartea sa “The Spaghetti Western. A Temathic Analysis”, McFarland & Company, 2006, numea “external second motive”), unite de aura de mister în jurul eminenţei cenuşii responsabile de ambele fărădelegi. Pe scurt, cred că v-aţi prins că eroul îi căsăpeşte succesiv pe cei trei, că rezolvă enigma armelor şi evită masacrarea bravilor soldaţi americani, şi, de asemenea, cine este cu adevărat în spatele acestei maşinaţiuni (care moare, previzibil, în urma duelului faţă-în-faţă de pe uliţa cătunului). Doar un aspect/paranteză de final: filmul, ce conţine o doză impresionantă de violenţă şi cinism, a fost acuzat de misoginism întrucât absolut toate femeile (puţine, de altfel) ce se preumblă prin cadru sfârşesc prin a fi abuzate sexual, indiferent că sunt mexicance sau WASP (White Anglo-Saxon Protestant). Celor care se grăbesc să îl eticheteze astfel le readuc aminte că abia în 1973- '78, deci după 100 de ani de la perioada în care este aproximativ plasată acţiunea peliculei (hărţile din birourile militarilor, deşi diferite, sugerează un Texas cu spaţiul dintre Rio Grande şi San Antonio încă în dispută teritorială), emanciparea femeilor şi recunoaşterea integrală a drepturilor lor a devenit o realitate socială în Statele Unite şi că, în era Vestului Sălbatic pre-1880 (înainte de “the sufragette movement”), reprezentantele sexului slab nu erau tratate idilic ca în “Şapte mirese pentru şapte fraţi” decât, probabil, în mod cu totul accidental (ex. seria “Little House on the Prairie” scrisă de Laura Ingalls Wilder, născută în 1867), ci ca partenere obediente însărcinate cu treburile casei şi cu prăsila. Sau ca animale de ‘călărit’ contra cost sau cu forţa (proprietara de bordel Poker Alice, prostituata prietenă al lui Butch Cassidy - Etta Place, matroana din Criple Creek - Pearl de Veere, ş.a.m.d.)... asta dacă nu aveau puterea să se ‘masculinizeze’ (legendele Annie Oakley, ce a învăţat peste 15,000 de femei să tragă cu arma, Calamity Jane, alcoolica prietenă al lui Wild Bill Hickock, Belle Starr, membră a bandei lui Jesse James etc.). Gata, am închis paranteza. “Lo chiamavano King” nu este până la urmă un film de nevăzut însă, probabil, iţele ar fi fost mai bine descâlcite în versiunea iniţială de 93 de minute, inaccesibilă acum publicului (cea aflată în circulaţie, inclusiv pe YouTube, depăşeşte cu puţin 70’). Extra: zero. Tehnic: bun (ediţia franceză); cea apărută în UK în compilaţia “Dead or Alive Western Collection” (5 filme pe 2 DVD-uri) este execrabilă şi vă sfătuiesc să o evitaţi.

PRETTY DEAD (2013, USA, r: Benjamin Wilkins) - DVD

Pretty Dead.jpgAsociat cu o micro-confesiune în faţa camerei video înainte de sinucidere (“I don’t wanna be a monster.”), intro-ul sugerează că ceea ce vom vedea sunt frânturi din dovezile palpabile rămase (cea mai mare parte a lor au fost distruse sau pierdute) care vor creiona o poveste tragică. Doctoriţa stagiară Regina Stevens a ucis şi canibalizat în 2007 cel puţin patru bărbaţi însă n-a fost niciodată judecată pentru faptele ei. Nu vă temeţi, este o ficţiune şi nu are la bază fapte reale. Sau, poate... nu e chiar aşa? O vedem pe Regina (Carly Oates) cu organismul inflamat şi, aparent, în descompunere, brăzdată de răni ce nu sângerează, insistând într-o încăpere izolată fonic să fie eutanasiată, ca pacientă a unui azil psihiatric, în faţa unui medic care o suspectează de sindromul Cotard (tulburare mentală rară, alimentată de convingerea bolnavului că este mort, nu există, şi-a pierdut sângele sau organele interne sau este în stare de putrefacţie) pe fondul unei schizofrenii ereditare. Până aici pare interesant, doar că, odată cu seria de flashback-uri ce debutează cu celebrarea obţinerii diplomei de medic de către protagonistă şi a reacţiei sale stranii la cocaină (finalizată cu internarea la Urgente), intrăm în zona... low-budget şi a tehnicilor uzuale de mascare a puţinătăţii resurselor (filmări forţate gen docu-verité, replici ‘spontane’ spuse cu ochii în cameră, lungirea inutilă a scenelor... vezi şunca crudă vs. inel logodnă). Ca să dau totuşi creditul meritat regizorului, acesta nu utilizează decât tipul de “found footage” asimilabil (petreceri, vacanţe, momente intime, secvenţe neutre de pe camere de securitate), neapelând la imagini pe care spectatorul le-ar percepe ca neverosimil de filmat în context domestic sau comunitar. Premisa inedită a zombificării patologice (“I was finally eating what was tasting right.”) este susţinută iniţial cu o oarecare lipsă de convingere şi coerenţă de către Regina, mai mult fascinată decât oripilată de ce i se întâmplă, prin testimoniale (apetitul pentru carnea de porc, cea mai apropiată de cea umană, vindecatul incredibil de rapid al ţesuturilor, nedormitul de zece zile fără pierderea energiei, nivelul anormal de scăzut a tensiunii), care atestă în mod oarecum naiv (apropo de revoluţia ce s-ar petrece în medicină prin vindecarea cu repeziciune a bolnavilor) că prezintă semne de masochism într-o formă mutantă deoarece se consideră, cu sprijinul necondiţionat al soţului său iubitor şi înţelegător... propriul său cobai. Situaţia se schimbă însă radical odată cu introducerea în naraţiune a ciupercii parazit de origine necunoscută, vinovată de starea tinerei, convinsă că aceasta i-a afectat ADN-ul dezvoltându-i apetitul pentru carnea de om, care face parte din clasa Cordyceps (ciuperca-vierme, acum promovată intens de către adepţii medicinei naturiste). Sporii generaţi în urma infectării unei singure gazde pot infesta rapid... întreaga colonie, iar numeroasele varietăţi ale ciupercii au, fiecare dintre acestea, capacitatea de a afecta o singură specie pentru echilibrarea biosistemului (aflăm asta dintr-un fals documentar despre furnici, difuzat pe TV). Clivajul între originalitatea abordării (avem de-a face în fond cu o dramă intimistă interesantă în care partenerul de viaţă alege să respecte opţiunile celuilalt, indiferent de gravitatea cauzelor sau anormalitatea circumstanţelor şi face eforturi majore să conserve aparenţa... normalităţii relaţiei) şi modul îndoielnic de punere în scenă (improvizaţie de tip teatru filmat de amatori în care sound-design-ul este inexistent, asezonată cu inserturi ilogice de tipul reacţiei amuzat-tâmpe a lui Ryan când ea îşi face un cocktail de grăsime umană, sustrasă din spital sub eticheta de “Bio-Waste”, pe care îl savurează în cadru familial) creează nu doar confuzie ci, mai grav, frustrări. Mai ales că se construieşte pe o fundaţie absolut greu de digerat: femeia-medic preferă să se auto-filmeze în toaletă behăind ‘clinico-ştiinţific’ despre cum i se agravează starea de sănătate (exfolierea ţesuturilor) iar foamea de carne umană începe să îi posede simţurile, decât, ceva mai logic, să îl asculte pe logodnic care îi sugerează insistent că ar trebui să îşi facă nişte analize la spital şi nu să achiziţioneze o armă cu care să se împuşte ‘în caz de...’. Cu alte cuvinte, în mod inexplicabil, omul instruit timp de ani buni în ale medicinei îmbrăţişează în lupta cu ciuperca care îi afectează creierul o filosofie fatalistă... în numele ştiinţei. Pentru ce? “Just let me die.”. Neconvingător (doar dacă nu privim filmul ca un eseu despre eşecul restaurării matriarhatului ca soluţie socială – femeia care vrea cu tot dinadinsul să aibă controlul, inclusiv prin... dietă). Întrebare interesantă pentru spectator, la final: Regina Stevens a devenit o zombie sau este doar bolnavă psihic? În opinia mea, “Pretty Dead” funcţionează doar ca studiu de caz - relativ inteligent conceput - pentru varietatea din multiversul zombie dar nu are calităţile necesare pentru a-l recomanda obligatoriu spre vizionare, inclusiv din perspectiva tentativei dezamăgitoare de twist din ultima sa parte, legată de reînviere (conexiunea între conceptele ‘zombificare’ şi ‘zombie’) pe un fond inspirat de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”/”Tăcerea mieilor” (mie mi-a adus aminte mai degrabă de “The Fly” al lui David Cronenberg). Efectele Gore sunt cvasi-inexistente în favoarea emoţionalului. Asta nu e neapărat de rău deoarece povestea în sine are o consistenţă ce nu poate fi negată. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
11 Februarie 2017


TRIPLE 9 (2016, USA, r: John Hillcoat) – DVD

Triple 9.jpgThriller de acţiune produs de oscarizatul pentru “Spotlight” Steve Golin, cu o distribuţie multi-rasială impresionantă, selecţionată dintre ‘premianţi’ obişnuiţi a păşi pe mocheta roşie (Chiwetel Ejiofor, nominalizat la Oscar pentru “12 Years a Slave”, Kate Winslet, câştigătoare a premiului pentru “The Reader”, Woody Harrelson, nominalizat de două ori, pentru “The People vs. Larry Flynt” şi “The Messenger”, Casey Affleck, nominalizat pentru “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” şi anul acesta pentru “Manchester by the Sea”), vedete populare de televiziune (Aaron Paul – serialul “Breaking Bad”, Norman Reedus – serialul “The Walking Dead”, Clifton Collins Jr. – serialul “Westworld”) sau pe val datorită resurgenţei super-eroilor Marvel şi DC Comics (Anthony Mackie – “Avengers”/”Captain America”, Gal Gadot – “Wonder Woman”/”Justice League”), cu muzica lui Atticus Ross (Oscar pentru “The Social Network”) care... a adus încasări totale în cinematografele americane de doar 12 milioane de dolari (probabil, nici cât să acopere salariile). Un eşec de boxoffice catastrofal, inexplicabil la prima vedere ţinând cont de calitatea resurselor menţionate mai sus. Dacă însă analizăm plot-ul (scenariul scris de Matt Cook a fost inclus de Franklin Leonard în “Black List”-ul din 2010, deci vă daţi seama cât timp a zăcut în sertar până să intre în pre-producţie) înţelegem mai bine de ce consumatorii ‘stars & stripes’ de popcorn au fost oripilaţi. Păi, după ce ai sărit la jugulara tradiţiilor nelegiuite săteşti din codru cu atacul la Hillbillies contrabandişti din “Lawless” (vezi Video Vault-ul din 23.05.2013) să ai tu, John Hillcoat (autorul excelentului “The Proposition” din 2005 – vezi Video Vault-ul din 26.09.2015), îndrăzneala să vii de la Antipozi, chit că eşti prieten cu Nick Cave, ca să sugerezi că Estul ‘sălbatic’ cucereşte Vestul ‘civilizat’ şi că unul dintre oraşele-simbol ale Statelor Unite (Atlanta, Georgia... “Pe aripile vântului”, Jocurile Olimpice, cartierul general a companiilor Coca-Cola, CNN şi Delta Airlines, etc, etc.) este măcinat de corupţie până în măduva osaturii instituţiilor responsabile de ordinea şi siguranţa contribuabililor americani, indică un grad de cinism şi dispreţ faţă de ‘the greatest nation on earth’ inacceptabil pentru ‘desperate housewives’ şi pentru spălaţii pe creier din suburbii al căror ideal etern este să-şi tundă petecul de iarbă din faţa coşmeliei ipotecate şi să adopte pentru cei de peste gard sau drum o figură de ‘smiley’: “Ce faci, vecine? Eşti bine, nu?”. Mai ales când îmi şi arăţi în mod realist o Americă incorect politică în care se fumează în spaţii închise, se consumă droguri în locuri publice şi se bea (mult) alcool la volan, în care nu există buni şi răi din punct de vedere a rasei sau a apartenenţei la minorităţi (rasiale sau LGBT), în care o enclavă a Mafiei ruse condusă de evrei cu origini slave (“Kosher Mafia”) ce-şi au asigurat sanctuar permanent la Tel Aviv nu au o problemă în a subjuga fără scrupule reprezentanţi a legii (poliţie, FBI, birocraţie administrativă, penitenciare, armată) lipsiţi de orice urmă de morală (sau forţaţi să-şi înăbuşe acest tip de atitudine), cu ajutorul unui instrumentar în care puful bumbacului de pe plantaţii nu se prea regăseşte în cadre idilice în acest film foarte întunecat şi brutal: prostituţie, crimă, şantaj, mită, trafic de informaţii, tortură, răpiri, ş.a.m.d. “There is no limit to what desperate men will do when pushed.”. Pentru a crea o diversiune în tentativa de a fura nişte date dintr-un birou guvernamental la comanda cinicei Irinei Vlaslov (Winslet, uluitoare în rol), cinci inşi de teapa asta (Ejiofor, Paul, Reedus, Mackie şi Collins Jr.) apelează la un scenariu “Triple 9”, cazul unui ofiţer căzut la datorie care implică conform protocolului operaţional în regim de urgenţă toate forţele poliţieneşti disponibile în căutarea făptaşului. Pentru asta au nevoie însă de o victimă pe care să o ucidă fără remuşcări şi îl aleg pe noul partener al lui Mackie (Affleck), tânăr mai puţin experimentat însă cu principii foarte clare legate de conduita profesională... cam prea clare şi neconvenabile pentru gustul corupţilor. Evident, lucrurile nu se întâmplă exact aşa cum aceştia au plănuit fiindcă viaţa are o multitudine de nuanţe de gri şi nu se rezumă strict la alb şi negru. “Out here, there is no good and there is no bad. To survive out here, you’ve got to out monster with monster.” (personajul lui Harrelson). Presupun că nu vă aşteptaţi ca “Triple 9” să aibă şi un happy-end sau că voi da foarte multe detalii despre această densă şi cumplită radiografie a unei Americi erodată din interior de reprezentanţii coruptibili dintr-un sistem menit a asigura confortul şi siguranţa cotidiană a cetăţeanului de rând, sistem pe care acesta îl venerează şi îl respectă, însă vă asigur că avem de-a face cu un film cu totul şi cu totul ieşit din comun pe care ar fi păcat să îl rataţi. “You should be smart enough to know that the monster has gone digital. Be careful what you instagoogletweetface.”. Extra: scene tăiate, trei mini-documentare puţin relevante (“Under the Gun”, “An Authentic World”, “An Unthinkable Plan”). Tehnic: excelent.

THE DUEL (2016, USA, r: Kieran Darcy-Smith) – DVD

Duel.jpgUn al doilea scenariu semnat de Matt Cook în acest an după extrem de incorectul politic “Triple 9” regizat de John Hillcoat, nu mai puţin ‘non-american’ prin perspectiva detaşată, crudă şi anti-clişeistică din care abordează de la Antipozi un gen tradiţional, Western-ul, scenariu pus pe lista neagră a Hollywoodului încă din 2009. După războiul pentru controlul Texasului declanşat între Mexic şi SUA în 1846, la doar câteva săptămâni după ce Congresul îşi dăduse acceptul pentru includerea sa în Uniune, Rio Grande a fost declarat în ’48 frontieră naturală între cele două ţări. Doar că, apoi - realitate istorică incontestabilă - coloniştii albi nu au contenit să pătrundă cu agresivitate pe teritoriile locuite majoritar de mexicani şi de indienii băştinaşi iar hărţuielile punctuale s-au transformat în conflicte sângeroase de guerilla. Dată fiind capacitatea limitată a U.S. Army de a opera cu eficacitate atât de departe în Sud, grija menţinerii echilibrului social fragil şi a minimei protejări a legii şi ordinii rămânea aproape în exclusivitate în cârca Texas Rangers, organizaţie paramilitară fondată în 1823 de Stephen F. Austin, cu o istorie deopotrivă pigmentată de poveşti eroice şi de episoade controversate (hmmm, Chuck Norris încă nu se născuse). Numele şi punctul de plecare a plotului filmului regizat de australianul Kieran Darcy-Smith (câştigător al unui premiu AACTA şi nominalizat la Sundance pentru drama “Wish You Were Here” cu Joel Edgerton şi Teresa Palmer) provine de la “Helena Duel”, modul bărbătesc de a tranşa un conflict în comunitate (Helena, sat texan, devenit ulterior un ghost town în 1894 datorită vendettei Colonelului Butler, se autoproclamase “toughest town on earth”... vezi episodul “The Oldest Law” din 1969, din longevivul serial TV “Death Valley Days”) în care oponenţii erau legaţi unul de altul de mâinile stangi cu fâşii de piele şi primeau pentru a se bate până la moarte câte un cuţit cu o lamă nu mai lungă de trei inch (circa 7-8 centimetri), astfel încât să nu poată ajunge la organele interne şi să ucidă dintr-o singură lovitură. De la intro-ul cu duelul din Helena, Texas, din 1866, acţiunea se duce 22 de ani mai târziu, fiind centrată pe Texas Ranger-ul David Kingston (interpretat destul de anost de fratele lui ‘Thor’, alt australian, Liam Hemsworth – “The Hunger Games”, “Independence Day: Resurgence”), ce se relevă a fi băiatul care a asistat odinioară la moartea (aproape) ritualică a propriului tată. Pericolul unui conflict transfrontalier generat de uciderea sau răpirea unor copii de militari mexicani (inclusiv o nepoată de general), toate consumate în arealul în care este plasată aşezarea ruptă de restul lumii Mount Harmon (cred că numele face trimitere la Mt. Hermon Baptist Church, cult popular şi acum printre texani, dar referirea rămâne ambiguă datorită poziţionării geografice dintre Austin şi Victoria, la mare distanţă de Rio Grande), controlată autocratic de Predicator/The Preacher, Abraham Brant (Woody Harrelson – “Natural Born Killers”, “No Country for Old Men”), devenit o legendă încă din timpul războiului, deopotrivă pentru violenţa extremă (sutele de scalpuri recoltate... fără discriminări rasiale) în calitate de comandant al unei miliţii Confederate şi pentru dedicaţia religioasă împinsă spre fanatism (zvonurile despre veridicitatea prezicerilor sale şi puterea miraculoasă de vindecare). El însuşi se defineşte ca the town’s ethereal counsellor. Pentru a nu pune gaz pe foc fără a avea certitudini, Guvernatorul (William Sadler – “Die Hard 2”, “The Shawshank Redemption”) îl trimite pe Hemsworth să ancheteze undercover, doar că acesta este însurat cu Marisol, o mexicancă cu personalitate puternică (Alice Braga – “Elysium”, “I Am Legend”), care îl convinge să fie lăsată să îl însoţească în quest ce, dincolo de misiunea eminamente profesională, dobândeşte o componentă intimă, legată de nevoia de autodescoperire (şi nu neapărat asociată explicit din start cu dorinţa de răzbunare). Într-o localitate izolată apropiată de frontieră, a cărei prosperitate are cauze necunoscute (ex. imobilele nu au aspect de cătun Western ci de rural-Hillbilly de început de veac 20... apropo, filmările au fost realizate în locaţiile unde s-a produs oscarizatul “The Help”, apoi, cu toate că e la cuca-măcăii, există şi turişti cu un aer exotic, englezi, asiatici, etc.), manipulatorul Mesia local interpretat de Harrelson îi oferă un ‘măr otrăvit’ lui Kingston (propunerea de a fi şerif, job inutil pentru că regulile comunităţii sunt deja bine statuate iar habotnicii membri ai acesteia nu au de gând să le încalce sau... să cârtească la modificarea lor pur subiectivă de către liderul spiritual), în paralel cu atacul persuasiv cu substrat sexual având-o ca ţintă pe Marisol: “Anger is instructive. Gelosy, understandable. Lust, prefectly natural.”. Într-o microsocietate adusă în faza sectară de bigotism colectiv extrem printr-un leadership spiritual ce ascunde primitivismul păgân (şerpii, tatuajele lui Brant, exorcizarea/convertirea) sub o mască creştină (atenţie, referinţele la Sfânta Scriptură nu sunt plantate aleatoriu), ce promovează (placid şi indiferent) inclusiv în sânul familiilor corupţia morală, xenofobia şi violenţa doar pentru a-şi conserva bunăstarea şi liniştea, ca Texas Ranger, Kingston este determinat să îşi continue investigaţia clandestină în ciuda avertismentelor mai inteligibile sau mai discrete primite de la Naomi, persoană tolerată doar pentru că se dovedeşte utilă în postura de prostituată-curva satului (femeile din comunitate afişează un comportament şi un look ascetic ce trimit sarcastic la nu mai puţin subversiva/satirica pictură “American Gothic” al lui Grant Wood, ele fiind mai presus de asumarea unei sarcini atât de pământeşti), sau de bătrâna mexicancă ce se tânguieşte privind apa învolburată: “El rio no habla, solo divide. La luz, l’oscuridad, la vida e la muerte.”... este bine să alegi una dintre tabere sau nu-l vei trece niciodată. Atât de aproape de graniţă, dar unde sunt vecinii şi de ce nu apar? Because, on this side of the river they’re no longer mexicans. (The Preacher). Parcă am mai auzit recent ceva de genul ăsta, chiar de la noul Preşedinte ales al Americii, care l-a ameninţat pe omologul său mexican cu trimiterea armatei U.S. ca să îi ţină pe “bad hombres down there” (Los Angeles Times, 07 februarie 2017). Dacă privim retrospectiv în istoria cinematografiei contemporane, subiectul nu a avut niciodată priză la publicul conservator de peste Ocean, obişnuit să se ducă la film exclusiv ca să se distreze şi nu să fie pus în faţa unor teme disconfortabile asupra căror ar trebui să mediteze, indiferent că ne gândim de la “Borderline”/1980 cu Charles Bronson sau “The Border”/1982 cu Jack Nicholson... şi până la “Machete”/2010 al lui Rodriguez, cu vigilantele Don Johnson şi politicianul Robert De Niro ca vânători de imigranţi... şi cu atât mai puţin când îl combini cu analiza modului subiectiv în care se făcea şi se aplica legea în ‘Wild Wild West’ şi a ipocriziei ‘oilor’ limitate intelectual supuse propagandei religioase. Asta explică faptul că nu aţi avut şi este improbabil să vedeţi vreodată acest film realmente interesant prin abordarea anti-Tarantino - una frustă, seacă şi lipsită de preocupare pentru o cadenţă care să îi ranforseze studiat dramatismul - într-o sală de cinematograf. Dar, întrucât nu am intenţia să apelez la spoilere, let the games begin şi vizionare cu folos! Doar o observaţie personală de final: “The Duel” trebuie perceput şi apreciat în primul rând pentru suma de fragmente ce construiesc holistic puzzle-ul de fundal ce descrie o Americă destul de puţin idilică, iar în al doilea pentru prestaţia hipnotică al lui Woody Harrelson care îl portretizează pe Brant ca o combinaţie dintre pastorul James Warren ‘Jim’ Jones şi Sun Myung Moon. Astfel, frustrările inevitabile legate de întrebările rămase fără răspuns care, de exemplu, fac din Marisol un personaj lipsit realmente de o substanţă solidă (comportamental vorbind) sau de expresivitatea contestabilă a tânărului Hemsworth (consider că prima opţiune pentru rol, Joel Edgerton, ar fi fost mai adecvată) pot fi apreciate ca tolerabile în context. Extra: Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
04 Februarie 2017


THE LAIR OF THE WHITE WORM (1988, UK, r: Ken Russell) – DVD.

THE LAIR OF THE WHITE WORM.jpgÎntr-un deceniu excepţional pentru Horror (“The Shining”, John Carpenter, “Aliens”, adaptările după Stephen King, “A Nightmare on Elm Street”, Sam Raimi, “Hellraiser”, David Cronenberg, Dario Argento & Co., “Razorback”, Joe Dante, ş.a.m.d.) şi după ce îi băgase pe americani în spital în 1980 cu indigestie de cât de mult s-au îndopat cu versiunea sa de hot dog ‘alterat’ (fiind unul dintre inventatorii conceptului de “rubber reality” în acest gen cinematografic cu “Altered States”) de l-au propus şi la Oscar, inovativul brand de fast-food ‘MkRussell’ lansează un nou produs delicios, burgerul cu râme murate în aspic (nu e o glumă căci asta mănâncă pofticios arheologul Flint la petrecerea tradiţională organizată pentru plebe în conacul tânărului Lord D’Ampton). Am început în acest fel deoarece “The Lair of the White Worm” este cu adevărat o savuroasă delicatesă Camp, venită imediat după “Salome’s Last Dance” (film pentru gurmanzi mai rafinaţi dar nu mai puţin ţăcănit), un Horror aşa-zis serios - mai ales că fanii lui Ken Russell nu uitaseră de “Gothic”-ul din 1986 - în fapt, o demonstraţie de pastişare inteligentă a reţetelor americane consumeriste a genului, realizată - în mod remarcabil! - fără vreo urmă detectabilă de ireverenţă căutată expres de britanic faţă de reperele menţionate la începutul acestui text şi orientată exclusiv ca ţintă a ironiei şi sarcasmului spre cinefilii de tip ‘fast-food’ (a se citi tinerii ‘buffalo’ din cireada plătitoare de bilete). Cu extrem de puţine excepţii (ex. “The Hunger” a lui Tony Scott, “The Lost Boys” - Joel Schumacher, “Near Dark” a lui Kathryn Bigelow), deşi foarte prolifică, cinematografia Horror anglo-saxonă din anii ’80 nu a fost atrasă în mod deosebit de... vampiri. Pe atunci, ‘Gremlinii’ se plimbau uzi printre noi, ‘Alienii’ ne ieşeau din burtă dacă îndrăzneam să plecăm în spaţiu, ‘Spiritele’ apăreau din televizor, vecinii erau ‘Psihopaţi’ sau ‘Ucigaşi în serie’, ‘Monştrii’ se iţeau din vise prin uşa de la debara, ‘Clovnii’ ne terorizau la bâlciuri iar ‘Zombie’ la picnicuri şi nouă, spectatorilor, nu ne era clar dacă trebuie să ne antrenăm în mânuirea toporului, a fierăstrăului mecanic sau să îi furăm mitraliera lui Rambo. În acest context, Ken Russell ridică malefic o spranceană, bea tacticos un şpriţ şi compune amuzat o reţetă de McHorror vampiresc atipic (vampirii nu mai sunt urmaşii lui Vlad, însetaţi noaptea de sânge după odihna în coşciug, ci bipezi-reptilieni care lasă două răni punctuale pe beregata victimelor întrucât îi muşcă... şerpeşte, introducându-le otrava în sistemul circulator, fără a avea însă dorinţa sau nevoia de a se hrăni cu fluidul lor vital) în care are grijă să ţină cont de aşteptările publicului optzecist: să fie cu... de toate, un mix care să alunge plictiseala şi să furnizeze purul entertainment. Nu vrem teatru TV, ceva profund care să se consume plictisitor într-o singură locaţie, vrem şi pădure dar şi castele, peşteri şi maşini trendy, soare romanţios şi ceaţă misterioasă. Nu vrem să ne surprinzi foarte tare dar nici să ne adormi, aşa că mişcă ceva cu acţiunea aia, mai bagă un striptease, un efect Gore, o pupătură nevinovată, un mişto (întotdeauna binevenit) la adresa poliţiei, etc. Nu vrem personaje care să ne fie indiferente, vrem să empatizăm, să ne regăsim, măcar parţial, în ele, sau să le preluăm ca modele. Bine, bine, şi-a zis Ken turnându-şi un whisky ca aperitiv. Inspiraţia nr. 1: povestea de origine. Cu siguranţă sătul de mitul lui Dracula (se referise la el, implicit, şi în ‘Gothic” apropo de “Vampyre”-ul doctorului Polidori), Russell se orientează spre o poveste a lui Bram Stoker mai puţin cunoscută, ultimul text a său, care a fost subiect, ca şi în cazul lui D.H. Lawrence, a nenumărate iniţiative de tipărire în versiuni diferite (capitole rescrise, pasaje tăiate, etc.), terminat totuşi în 1911 (Stoker era bolnav de nefrită şi a murit – prezumtiv – de sifilis). Un Adam australian devine moştenitor a unei proprietăţi din Derbyshire doar că, ajuns în Anglia, descoperă niste vecini ciudaţi, un lunatic pasionat de mesmerism (teoria magnetismului animal) ce este proprietar a... Castra Regis (‘Castrul Regal’) implicat într-o relaţie ambiguă (din punct de vedere a obiectivelor) cu o madamă locală ce are prostul obicei să căsăpească fiinţe vii, indiferent că sunt manguste sau vreun servitor african. În puţul din livada femeii îşi duce traiul un Vierme Alb care se hrăneşte cu ce i se aruncă. Dinamita rezolvă în final situaţia datorită inspiraţiei unui personaj ce aminteşte de Van Helsing. OK, merge, dar nu e suficient. Pe bună dreptate, Ken Russell consideră ca Stoker nu a studiat îndeajuns folclorul bogat ce înconjoară râul Wear din Durham şi explorează complementar legenda “The Lambton Worm”, cu un substrat religios mult mai consistent (copilul pescar ce chiuleşte de la biserică duminica şi pescuieşte un viermişor, un soi de trimis a Diavolului pe Pământ, pe care îl aruncă într-un puţ iar acesta creşte şi creşte, datorită hranei primite de la localnici, până ajunge la nişte dimensiuni care îi permit să terorizeze întreaga regiune înainte de a fi ucis de acelaşi (fost) mic pescar, acum veteran întors din Cruciade). Hmmmm, trecem mai departe... Al doilea scotch cu gheaţă, inspiraţia nr. 2: stabilirea distribuţiei pentru o poveste cu viermi gigantici care să îngrozească publicul... poveste încă nedefinită la nivel de detaliu. Deci... Vampa, fără discuţie, cea mai sexy şerpoaică din istoria cinematografiei – Lady Sylvia Marsh (superba Amanda Donohoe, mai târziu înrolată de Ken Russell pe postul profesoarei lesbiene Winifred Inger din “The Rainbow”), personaj ce aminteşte, straniu, de Nyah din “Devil Girl from Mars” a lui David MacDonald, din 1954. Apoi, băieţii (trebuia să existe şi în privinţa lor o minimă varietate): aristocratul James D’Ampton (Hugh Grant, la 28 de ani, ce avusese un singur rol important până la “The Lair...”, cel a lui Clive Durham din “Maurice”-1987, film regizat de James Ivory) şi tocilarul student la arheologie, un hipiot cu spirit practic discutabil (Peter Capaldi, nominalizat în carieră la 12 BAFTA şi câştigător a unui Oscar, cunoscut acum mai degrabă datorită rolurilor din satira “In the Loop” sau din serialul “Doctor Who”). Aaah... era să uit de fete, Mary şi Eve, surorile Trent, a căror părinţi au dispărut misterios şi sunt nevoite să administreze pensiunea moştenită (evident, prenumele fecioarelor, Maria şi Eva, nu sunt alese întâmplător de Russell în contextul religios pe care îl vom diseca spre final): prima e interpretată de Sammi Davis (Ursula Brangwen în “The Rainbow”-1989, aici mai atractivă prin faptul că pare mai puţin... dezosată ca în adaptarea cărţii lui D.H. Lawrence) iar cea de-a doua de către Catherine Oxenberg (fata Prinţesei Elisabeta a Iugoslaviei, meditată în ale actoriei de Richard Burton, şi care, mult mai important!, datorită sex-appeal-ului natural, apăruse deja pe coperţile revistelor glossy “Cosmopolitan” şi “Glamour” precum şi în popularul serial TV “Dynasty”). Următorul pahar, inspiraţia nr. 3: scenariul, nevoit să extragă ce-i mai bun din povestea originală (numele lui Bram Stoker apare pe generic dar legătura cu textul scris de acesta poate fi considerată neglijabilă) şi din actori (deşi tineri, aveau deja o experienţă rezonabilă pe platourile de filmare, mai ales în televiziune), într-un mod în care să fie atractiv pentru publicul larg. Ziua, în curtea pensiunii administrate de orfelinele Trent (Davis & Oxenberg), junele arheolog Angus (Capaldi) sapă în căutarea unui lăcaş de cult roman dar descoperă în schimb un craniu reptilian supradimensionat (“close to a Tyrannosaurus Rex than a worm”), câteva monezi din 286 AD şi un mozaic antic înfăţişând un şarpe alb încolăcit în jurul unui crucifix creştin. Seara, la conacul lui James se ţine cheful anual, cu mult alcool, potol şi dans pe muzică... Folk-Country-Punk (“This year, which is my first as lord of the manor as it were, I’d thought hit the Worm with a little rural Rock”), de celebrare a legendei căsăpirii eroice în vremuri imemoriale a “viermelui” terorist de către unul din strămoşii tânărului moştenitor James (“the famous D’Ampton Worm... our local hero”). Noaptea, în timp ce petrecerea e în toi, la Temple House (inclusiv în acest caz numele nu a fost ales întâmplător), o moşie învecinată, lăsată în paragină în cea mai mare parte a timpului, reapare, subit şi surprinzător pentru localnici (mai ales pentru poliţia informată prompt de către turnătorii locali), proprietăreasa de drept, sexoasa, rafinata şi misterioasa Lady Sylvia Marsh (Donohoe). Doar că Lord James se dovedeşte pe parcurs a fi cavalerul inteligent (are ideea gazării puţului pentru a determina monstrul să iasă la iveală), cu spirit inovativ (instalaţia de amplificare în care se aude muzica turcească a îmblânzitorilor de şerpi îi aparţine) şi combativ (o decupează cu sabia fără ezitare sau remuşcări pe mama Trent, devenită vampiriţă), care se vede nevoit să retrăiască experienţa strămoşilor în conflict cu Lady Marsh, preoteasă seculară a unui cult păgân care venerează un zeu-şarpewith great big teeth and a great big mouth and great big googles eyes”, revenită în împrejurimi datorită descoperirii ceasului tatălui dispărut a surorilor Trent într-o cavernă (locaţie parodiată inspirat de Larry Blamire în al său “The Lost Skeleton of Cadavra” din 2001) şi obsedată de a-şi readuce la viaţă idolul prin sacrificarea unei fecioare, Eva... cine altcineva (cu Adam-ul lui Bram Stoker scos din scenariu)? Ajuns la un păhărel de digestiv, Ken Russell realizează că, până aici, avem de-a face doar cu un ‘burger’ cinematografic obişnuit, nespecific lui şi că nu se poate culca pe-o ureche. Nu e stilul său. Ca atare, începe să brodeze în jurul naraţiunii pe paliere complementare destinate amatorilor de plăceri vinovate. Viermele din titlu nu este un ‘vierme’ ci, aşa cum explică James în film pe înţelesul tuturor, “it’s an adaptation of the Anglo-Saxon wyrm, meaning dragon or snake” (în germană ‘wurm’ şi în vechile dialecte scandinave ‘ormr’), creatură mitologică reptiliană, un soi de şopârlă de mari dimensiuni, ce poate avea sau nu (în funcţie de sursa folclorică) capacitatea de a scoate flăcări pe nări şi aripi, coarne sau alte decoraţiuni exotice pe trup. În acest caz nu avem de-a face cu dragoni ci cu un şarpe, simbol extrem de puternic în spiritualitatea umanităţii care îi permite lui Russell să se joace aici - nesupravegheat de vreun producător/contabil pisălog sau crizat - cu istoria, civilizaţiile şi religiile. Cineastul ne ‘vinde’ un şarpe în loc de vierme, ceea ce nu-i rău (ar fi putut să fie invers), tocmai pentru a planta în mintea spectatorului câteva semne de întrebare asupra evoluţiei teologiei şi diverselor doctrine religioase pe parcursul timpului. O reptilă respectată, considerată de oameni încă dinainte de Hristos (dar şi mult după aceea) un simbol a metempsihozei/reîncarnării (întrucât îşi schimbă anual pielea), a puterii tămăduitoare (proslăvită de Ofiţi) şi a Creatorului Suprem care îşi absoarbe periodic Universul în sine (mâncându-se unul pe altul... ‘Uroboros’, şarpele arcuit care îşi înghite coada exprimând eternitatea şi circuitul cosmic a vieţii) a devenit în contemporaneitate un bad-guy, asociat cu nesupunerea omului faţă de Dumnezeu ca punct zero a dobândirii cunoaşterii de sine (responsabil pentru alegerea între supunere/ignoranţă şi libertate/cunoaştere). Şarpele, un mesager satanist (aşa cum putem deduce din “Apocalipsa” 12:9 şi, respectiv, 20:2, “Şi balaurul cel mare [se poate citi ‘dragonul’ – n.a.], şarpele cel vechi numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume.”), este cel care, ispitind-o, o manipulează pe Eva conducând-o spre moartea ambilor parteneri. Simplismul şi superficialitatea indusă de consumerism îl fac în acest context uitat chiar şi pe Matei (“Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.”) sau pe Moise (Numeri 21:4-9, “Domnul a zis lui Moise: ‘Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine a fost muşcat şi va privi spre el, va trăi.’”; Ioan 3:14, “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.”), ca să nu mai vorbim de semnificaţia caduceului sau de substraturile sale picante (Esculap, omorat de Zeus că a luat şpagă, a fost plasat între constelaţiile Săgetător şi Scorpion ca Ophiuchus Serpentarius... “purtătorul de şerpi”), că ne gândim la babilonieni (Tiamat, “Dragonul Haosului”) şi geto-daci (“şarpele casei”) în istoria lor pre-creştină sau la francmasoni şi filosofia New Age a teosoafei ruse Elena Petrovna Blavatsky (1831-1891) apropo de “The Dragon of Wisdom... the Gnostic’s Serpent with the seven vowels over its head, being the emblem of the seven hierarchies of the Septenary or Planetary Creators.” (mai multe în a sa “The Secret Doctrine"... vă recomand ediţia TarcherPerigee apărută în 2009). Bine, bine, dar aţi putea gândi că ce-am scris până aici s-ar potrivi mai bine profilului ‘lebedei negre’ Kenneth Anger, cineastul american menţionat în primul capitol ca un soi de nemesis intelectual a lui Ken Russell. Corect. Doar că Russell se ‘împrieteneşte’ cu şarpele din perspectiva mult mai nuanţată a celebrului psihiatru Carl Gustav Jung (1875-1961), obsedat de... Salomeea ca şi regizorul britanic, “The daimon of sexuality approaches our soul as a serpent... Why did I behave as if the serpent were my soul? Only, it seems, because my soul was a serpent... Serpents are wise, and I wanted my serpent soul to communicate her wisdom to me.” (“The Red Book”, W.W. Norton & Company, 2009) pe care îl tratează cu detaşare amuzată Camp (regăsim de exemplu acelaşi tip de imagine cu Adam şi Eva ispitiţi de un şarpe ce se relevă a fi... un furtun de aspirator ca în montarea din 1989 a operei “Il mefistofele” a compozitorului Arrigo Bolto, de care am amintit, tot în primul capitol, în contextul trecerii în revistă a antologiei “Aria”). n cazul lui “The Lair of the White Worm”, cum se face diferenţa între Kitsch şi Camp? Prin umor şi sarcasm! Probabil că cele mai relevante argumente pe care le pot aduce eu, ca cinefil, derivă din relaţia dintre Lady Marsh şi cercetaşul autostopist, un adolescent plouat la propriu şi la figurat, pe care vampa îl momeşte spre Temple House. Dau doar două mostre: scena din maşină în care ea, amuzată - “Are you into in any sort of banging?”; Jr./Kevin, inocent şi îngrijorat că va pierde cina de la hostel - “I’m not bad on a mouth organ.”... ea, pofticioasă/vorace - “Don’t worry. You’ll leave me well satisfied.”, urmată de cea în care junele dezgolit este introdus în cada de baie (“Mine, you are a fine growing boy.”) şi devine subiect inert, paralizat fiind în urma muşcăturii ‘viperei feminine’: “You are a vegetable. Of course, metaphorically speaking. But God is not a vegetarian... To die so that god may live is a privilege... whose every death is a rebirth into a god ever mightier... Shit! [la auzul soneriei de la uşă care îi întrerupe discursul ‘pedagogic’ – n.a.]”. Până la urmă, e de înţeles de ce Lady Marsh este o criminală cu sânge rece, căci e o reptilă, nu? Favoritul meu absolut în ceea ce priveşte umorul rămâne însă dialogul purtat prin walkie-talkie de poliţistul bătrâior, ascuns după un copac dintr-un codru sinistru, cu subalternul din sat, pe care nu reuşeşte să îl convingă să i se alăture (acesta nu are maşină de serviciu, tocmai a arestat pentru beţie singurul taximetrist, i se răceşte curcanul deoarece tocmai ia cina într-un pub, pompa de bicicletă îi este defectă, etc.). Nu sunt însă de neglijat nici clin d’oeil-ul către Oscar Wilde prin referirea la piesa acestuia, “The Importance of Being Earnest” sau atacul hipnotic ce aduce mai degrabă a Motanul Dănilă din “Veronica” decât cu o ‘Snakewoman‘ (deghizată în ‘Catwoman’) din pădurea de foioase, şi, cu siguranţă, nici fabuloasa trimitere la “Citizen Kane” a lui Orson Welles (într-o atmosferă asemănătoare unei piese a lui Noel Coward, Sylvia, cu privirea aţintită asupra flăcărilor din şemineul în care tocmai şi-a aruncat jocul favorit, “Snakes & Ladders”, pronunţă eliptic spre stupefacţia lui James cuvântul... “Rosebud”). Ca să poata furniza însă un burger ‘MkRussell’ inimitabil, cineastul apelează la condimentele sale speciale... ‘marcă înregistrată’: dansul lasciv declanşat de muzicuţa lui Kev a dominatoarei (Donohoe) echipată într-o sumară dar luxoasă lenjerie neagră, deflorarea fecioarei atârnate deasupra puţului (un vierme într-o... gaură de vierme, o “wormhole” fără legătură cu spaţio-temporalitatea) de o femeie ce poartă un chilot dotat cu un penis-fetiş... sculptural, scenele gen anii ’50 (polemica pe marginea posibilelor explicaţii ştiinţifice derulată în grotă sau visul lui James în care se vede în uniformă de pilot, imobilizat de centura de siguranţă, într-un avion privat în care stewardesele, surorile Trent, sunt dirijate erotic de şefa Marsh în aşa fel încât i se scoală... markerul... OK, pentru adolescenţii înfierbântaţi, beneficiem şi de un girl-fight). Mai mult decât atât, Ken Russell încearcă să dea mai multă “cărniţă” substratului narativ făcând apel la un personaj real, Marcus Aurelius Carausius, militar roman de origine... belgiană, un pionier a propagandei (nu glumesc!), care s-a autodeclarat Împărat a britonilor şi a galezilor din nord (a fost asasinat după şapte ani de domnie de către unul dintre aghiotanţii săi), rămas în istorie nu doar pentru faptele de arme sau pentru egomanie ci şi pentru dilemele pe care le-a lăsat în urmă, mai ales cele legate de monedele şi medalioanele descoperite de arheologi (aflate acum la British Museum), a căror inscripţionare face trimiteri interpretabile la scrierile poetului latin Virgiliu (Publius Vergilius Maro, mort în anul 19 înainte de Hristos!) iar semnificaţiile rămân încă subiect de controverse. Dacă vi se pare că bat câmpii ca avocat din oficiu a lui Ken Russell, ţin să vă reamintesc doar un singur amănunt: pe monezile turnate la comanda lui Carausius (două dintre ele sunt descoperite şi de Angus Flint în “The Lair of the White Worm”), apar, aproape invariabil, trei litere, “RSR”, care provin din al patrulea poem din seria “Bucolicelor” lui Virgiliu, “Redeunt Saturnia Regna...”. Ei bine, “New order of the ages” a.k.a. “Novus ordo sanctorum”, este o sintagmă recunoscută oficial ca fiind inspirată din două versuri din acest poem, ce includ ‘RSR’-ul (în engleză, “The great order of the ages is born afresh. And now justice returns, honored rules return [sau “return of Saturn’s reign”, traducerea alternativă – n.a.], tipărită sub masonicul Ochi Atotvăzător (Ochiul Providenţei) pe bancnota de un dolar american începând cu 1935! ‘Noua ordine mondială americană’ inspirată de spiritualitatea pre-creştină... In your face, Hollywood! De aici, Ken Russell aplică tactica ‘cui pe cui se scoate’ şi îl vâră în ecuaţie pe Dionin/Dionan (numele este evident inspirat de Dionis, zeul din mitologia greacă “care s-a născut de două ori”), fictivul zeul-şarpe păgân care l-a condus pe Carausius în tentativa de a conduce Britania spre o “Epocă de Aur”, stăpân absolut în continuare a amantei nemuritoare a acestuia, Lady Marsh, căreia, într-un mod absolut savuros, îi conferă comportamentul reptilian, de la coşul de nuiele oriental, care înlocuieşte sicriul vampiresc, în care sforăie tanti şi din care e scoasă precum o cobră de muzica hipnotizatoare (Harry Pitch-muzicuţă, Ian Fleming-cimpoi) până la sugestii mai subtile legate de comportament precum cea derivată din remarca ei casual adresată lui James că ‘hibernează’ aproape întreaga iarnă... realitatea fiind aceea că şerpii hibernează în timpul frigului pentru ca nivelul hormonilor din corpul lor să atingă nivelul maxim, optim, pentru... reproducere. Aveam totuşi o temă de susţinut, astfel încât trec la lucruri serioase... “a conflict between Christianity and some early pagan cult.” (asta e... dacă fetele Trent au fost botezate ca Eva şi Maria, destinul lor e previzibil într-o oarecare măsură, cu James D’Ampton preluând tradiţia lui Marduk, Baal şi a Sfântului Gheorghe de ucigaş de balauri). Plină de imagini arhetipale, halucinaţia Evei după atingerea crucifixului întinat de veninul Sylviei (Hristos, răstignit pe o cruce în jurul căreia stă încolăcit un vierme/şarpe alb de dimensiuni monstruoase, ce asistă neputincios spre satisfacţia preotesei-vampir la violul şi masacrul în masă a călugăriţelor înveşmântate în alb de către soldaţii romani ce aminteşte de “The Devils”) îşi găseşte continuarea în şedinţa de hipnoză (Lady Marsh: “Fancy praying to a god who was nailed on a wooden cross, who locked up his brides in a convent... poor little virgins masturbating in the dark. Captive virgins, hmm? In the hands of an impotent god...”) şi, totodată, încheierea, prin viziunea avută la vederea inelului cu Hristos din argint, plasat pe o cruce rubinie, care o scoate din transă (călugăriţele trase în ţeapă filmate ca într-un videoclip MTV). Personal, unde plasez acest film a lui Ken Russell? Între Benny Hill şi Werner Herzog. Privind retrospectiv, aş fi preferat totuşi ca Russell să se inspire pentru această plăcere vinovată - pe care o recomand spre vizionare fără nici o urmă de ezitare - mai mult din H.P. Lovecraft decât din Bram Stoker şi să nu abuzeze chiar atât de mult de asocierea simbolică între şarpe şi falus (exces acceptabil exclusiv din perspectiva conceptului de “rubber reality”). Dar, cum ne spun şi fraţii Warner pe finalul fiecărui desen animat “Looney Tunes”... That’s all Folks!. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (ediţia americană). [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016]

IOAN BIG
28 Ianuarie 2017


THE RUNAWAYS (2010, USA, r: Floria Sigismondi) – Blu-Ray

The Runaways.jpgCu: Dakota Fanning (Cherie Currie), Kristen Stewart (Joan Jett), Stella Maeve (Sandy West), Scout Taylor-Compton (Lita Ford), Alia Shawkat (Robin), Michael Shannon (Kim Fowley). Regizat de o artistă polivalentă de origine italiană (sculptoriţă, pictoriţă, fotografă şi cineastă), filmul este un Biopic a formaţiei de Rock eminamente feminină a anilor '70 The Runaways, bazat pe cartea "Neon Angel: A Memoir of a Runaway" scrisă de către solista vocală originală a grupului, Cherie Currie. Filmul descrie înfiinţarea formaţiei în 1975 de către Joan Jett (chitară ritmică) şi Sandy West (baterie). Ajutate de producătorul interesat de Glam-Rock (David Bowie, Gary Glitter) Kim Fowley să găsească noi membri, li se adaugă Micki Steele (chitară bas, voce), devenind un power trio şi, la scurt timp, Lita Ford (chitară). Steele a fost concediată (ulterior ajungând la The Bangles). Grupul a cooptat-o pe Cherie Currie ca lead singer şi apoi pe Jackie Fox (în film cu numele de Robin, un personaj fictiv, pentru că Jackie a refuzat să i se folosească numele). Filmul se concentrează asupra relaţiei dintre Currie şi Jett, până în momentul în care Currie a părăsit formația, în 1977. După succesul primului lor album, formaţia pleacă în Japonia unde are un succes fulminant datorită hit-urilor "Cherry Bomb" şi a cover-ului după Velvet Underground, “Rock & Roll”, dar problemele lui Cherie cu drogurile se înrăutăţesc și cu ocazia înregistrării celui de al doilea album al formaţiei suferă o cădere nervoasă, refuză să mai cânte şi părăseşte grupul. Se naşte "Joan Jett & The Blackhearts". După ani, Cherie, care lucra într-o brutărie, este cuprinsă de nostalgie auzind la radio melodia interpretată de Joan, “I Love Rock'n'Roll” (un cover Arrows) şi apoi “Crimson and Clover”. Actorii care pot fi ascultaţi - printre interpretările originale (inclusiv Iggy Pop, Peggy Lee şi Don McLean) - pe excelentul OST sunt cele trei stele strălucitoare (fără exagerare) ale filmului: Kristen Stewart (franciza pentru adolescenţi “Twilight”, dar şi “Clouds of Sils Maria” al lui Olivier Assayas pentru care a primit César-ul în 2015), Dakota Fanning (“I Am Sam”, “War of the Worlds”) şi în continuare subevaluatul Michael Shannon, în pofida celor două nominalizări la Oscar (pentru “Revolutionary Road”-2008 şi “Nocturnal Animals”-2016). Asta... pe scurt (textul destinat celor care trebuie să decidă rapid dacă, prin natura subiectului, sunt sau nu interesaţi de a-l viziona). Pentru audiofili (dar nu exclusiv) mai rămân câteva aspecte suplimentare de punctat pentru a reaminti importanţa uriaşă a lui The Runaways ca grup feminin dărâmător de prejudecăţi în istoria Rock-ului, un gen muzical asociat cu misoginismul (“This is not about women’s lib[eration – n.r.], it is about women’s libido.” le motivează Fowley pe fete, iar proful de chitară îi spune descurajator lui Joan “Girls don’t play electric guitar.”). Suntem transportaţi în timp la Los Angeles, Hollywood, pe Sunset Strip (celebrul ‘Rainbow Bar and Grill’) unde Kim Fowley (care lucrase deja cu Gene Vincent, Alice Cooper, Kiss, Warren Zevon, Kris Kristofferson, etc.) sesizează potenţialul provocator oferit de o trupă de adolescente (toate erau născute în ’58-‘59) în contextul în care consumatorii de muzică de peste Ocean se aflau sub dominaţie britanică (tot ce venea din UK era cool, avangardist şi revoluţionar) iar America burgheză (Cetatea Viselor în mod special) era satisită de Vietnam şi de Watergate dar cu stomacul plin, ca efect a ‘Green Revolution’, şi cu viscerele agitate de Revoluţia Sexuală. Look-ul de scenă a fetelor rebele era inspirat de idolii fiecăreia: Cherie – David Bowie (“Aladdin Sane”), Joan – Suzi Quatro (relocată în Anglia din 1971), Lita – Ritchie Blackmore (cu ceva Jeff Beck, apropo de coafură), Sandy – Roger Taylor şi Jackie – Gene Simmons... iar apariţia lor se suprapune peste anii de apogeu a luptei pro-feministe (ONU a declarat 1975 “International Women’s Year”) ce a condus la spargerea ‘cupolei de sticla’, “the glass ceiling”, bariera invizibilă formată din acumularea de prejudecăţi care le interzicea femeilor să aspire la poziţii sau la o recunoaştere mai înaltă. Ceea ce face extraordinar de inspirat cineasta din Canada (nu trebuie omis că a regizat videoclipuri a unor artişti precum Bowie, Marilyn Manson, The Cure, Christina Aguilera, The White Stripes, etc.) este să abordeze estetic povestea în cheia “back to the future”: practic, avem un film despre anii ’70 tratat în mod Punk pentru a ranforsa, inclusiv vizual, componentele de nuanţă ce creionează în profunzime portretele protagonistelor. Regăsim fără îndoială, în fiecare cadru, spiritul “Cherry Bomb”: “Can’t stay at home, can’t stay at school/Old folks say ‘You poor little fool’/Down the streets I’m the girl next door/I’m the fox you’ve been waiting for.”. Era anul în care, peste Ocean abia lua fiinţă grupul... Sex Pistols. “The Runaways” este un must-see pentru consumatorii de Pop culture. Pentru orice eventualitate, mai adaug ceva... anecdotică: a.) în rolul mamei lui Cherie o veţi reîntâlni pe fosta nevastă a tenismenului John McEnroe, fata lui Ryan ‘Love Story’ O’Neal, Tatum O’Neal, actriţă câştigătoare a unui premiu Oscar în 1974 pentru “Paper Moon” al lui Peter Bogdanovich; b.) producătorul John Linson, mare pasionat de muzică şi de Pop culture (a lucrat cu Guns N’Roses, Nirvana şi a produs serialul cu bikeri “Sons of Anarchy”), ce a vânat cu determinare timp de patru ani drepturile de ecranizare a cărţii lui Cherie, este fiul uneia dintre legendele hollywoodiene, Art Linson (producătorul lui “The Untouchables”, “Fight Club”, “Heat”... printre multe altele); c.) cele cinci actriţe au avut o lună de studio la dispoziţie să repete şi să înregistreze piesele din repertoriul The Runaways; d.) în comentariul audio de pe disc, Jett mărturiseşte că cei din trupa canadiană Rush au fost ‘masculii feroce’ care le-au întrerupt cu nesimţire probele de sunet înaintea unuia dintre concertele de club (veţi regăsi scena în film); e.) cu toate că a declinat invitaţia de a se implica în pregătirea producţiei cinematografice alături de Joan Jett (mai mult, a refuzat să cedeze drepturile de ecranizare a detaliilor vieţii sale private), Lita Ford a acceptat întâlnirea cu actriţa ce urma să o interpreteze (Scout Taylor-Compton), căreia a sfârşit prin a-i da binecuvântarea. Şi apropo de Lita Ford, nu rataţi concertul ei de pe 14 martie 2017 de la Sala Palatului. Femeia asta chiar are ce să ne spună şi ce să ne cânte! Extra: comentariu audio cu Joan Jett (co-producător) plus Kristen Stewart şi Dakota Fanning, Making Of, mini-documentar (istoria trupei), interviu cu Floria Sigismondi, videoclip “Cherry Bomb” (ediţia franceză). Tehnic: impecabil.

NORTHERN LIMIT LINE a.k.a. YEONPYEONG HAEJEON (2015, Coreea de Sud, r: Hak-sun Kim) – Blu-Ray

Limit Line.jpgDe mult prea multe ori stăm în confortul locuinţelor noastre şi tratăm cu detaşare şi insensibilitate dramele şi tragediile care se consumă violent, inclusiv în secolul XXI, pe această planetă. Până la 9/11 am trecut cu impasibilitate suverană peste ştirile aproape de neverosimilitate care veneau din Orient. Experienţele cutremurătoare a ultimilor ani (Madrid, Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Nisa... nu are sens să continui) ne-au relevat însă că bârlogul călduţ pe care şi l-a construit fiecare european burghez cu aspiraţii pur domestice (de americani nici măcar nu catadicsesc să scriu vreun cuvânt) are o fragilitate ce aminteşte de... “Povestea celor trei purceluşi” şi de zbenguiala estivală inconştientă (în cazul nostru, a se citi consumerismul anilor ’80-’90) al lui Nif-Nif şi Nuf-Nuf. Serios vorbind, trăim într-o epocă ce se îndepărtează de inocenţa basmului original şi seamănă cu satira crâncenă - animată de genialul Tex Avery - “Blitz Wolf” (1942), în care, în ciuda pactului de neagresiune semnat de purcei cu lupul... Adolf Wolf invadează Pigmania. Vă veţi întreba care a fost rostul acestei introduceri iar răspunsul este simplu: nu ne mai putem permite în noul mileniu, în calitate de bipezi ‘superiori’, cu o oarecare doză de minte între urechi şi urme de materie cerebrală fixată pe coloană, să continuăm a adopta tactica struţului şi a ne preface că tot restul lumii, mai ales elementele disconfortabile asociate cu aceasta, nu există. Ajungem la subiectul acestui film bazat pe fapte reale, consumate nu cu zeci de ani în urmă ci... în timpul vieţii noastre de zi cu zi (dar pe alte meridiane). Cu toate că, încă din anii ’90, seria de conflicte navale dintre Nord şi Sud de pe Northern Limit Line (frontieră maritimă nici acum recunoscută oficial de către Coreea de Nord) are o istorie bogată dar mai puţin importantă pentru occidentali (expansiunea economică centrată pe portul Haeju, ezitările ONU în a gestiona cu fermitate criza, tentativa de împingere spre sud a liniei sub noul nume de “West Sea Military Demarcation Line” din ’99), cea de-a doua confruntare din preajma insulei Yeonpyeong (2002) din Marea Galbenă (precedenta se înregistrase în 1999), este prima care a creat victime în rândul militarilor sud-coreeni... exact în timpul Campionatului Mondial de Fotbal când Coreea de Sud (ţară-gazdă, împreună cu Japonia) a reuşit în mod surprinzător să se califice în semifinale, unde a fost oprită de golul germanului Michael Ballack. Pe 29 iunie 2002, într-o atmosferă care friza isteria de masă generată de entuziasmul naţional şi de speranţele într-un succes sportiv neverosimil, Naţionala lor juca totuşi la Daegu pentru locul trei cu Turcia, însă, în aer, elicopterele transportau soldaţi grav răniţi la Spitalul Militar. Spoilerele nu îşi găsesc rostul în cronica acestei pelicule, bazată pe fapte adevărate, construită nu nepărat pe suspans ci pe ineditul unui episod consumat realmente. Plasat în cadrul genericului, intro-ul avertizează spectatorul neiniţiat, în mod eficace şi fără broderii artistice inutile, de istoria Liniei Nordice de Demarcaţie, începând cu armistiţiul din 1953, conducându-l succint spre timpul în care s-au desfăşurat propriuzis faptele. Naraţiunea este structurată în două acte clare. Primul: “Band of Brothers”... Asian style. Nava de patrulare PKM 357 “Chamsuri”, condusă de un nou comandant, adept rezervat a politicii non-conflictuale impuse de la centru, ajunge într-una din misiunile de rutină pe Linia de Demarcaţie să se ciocnească cu totul accidental cu o ambarcaţiune militară aparţinând inamicului. Nu avem de-a face cu nişte eroi prefabricaţi ci cu un echipaj de doar 22 de marinari militari, constituit din oameni simpli, cu bucurii şi probleme la fel de simple, disciplinaţi şi dedicaţi treburilor pe care şi le-au asumat, recunoscători colegilor pentru încrederea în competenţa sau devotamentul lor şi obedienţi la auzul ordinelor ‘armate’. Cu toate că este descriptivă şi, pentru gustul meu, cam lungă, această primă parte construieşte cu destulă noimă premiza tragediei, combinând umorul (sora geamănă, omul-antenă, dansul suporterilor din cantina fregatei), drama (înecatul, resuscitarea, alcoolicul) şi melodrama (petrecerea copilului, flashback-ul tată-fiu, camaraderia/vizita la mama mută). Schimbarea de tonalitate se produce odată cu interceptarea mesajului ce dezvăluie intenţiile ostile ale nord-coreenilor bazate pe un plan gândit în detaliu cu destul timp înainte (bărcile de pescari, culegerea de informaţii, testarea capacităţii de reacţie a oponentului). Pentru al doilea act, un episod de război naval (caftul bubuitor între vasele celor două ‘jumătăţi’ coreene), într-un mod în care (sigur, păstrând proporţiile) ne trimite la realismul vizual brutal şi ultraviolent al lui Steven Spielberg din viziunea sa asupra debarcării din Normandia, parte a intro-ului lui “Saving Private Ryan”/1998 (aproximativ, deoarece aici avem de-a face inclusiv cu rachete balistice), cineastul coreean adoptă inspirat, cu efecte viscerale asupra spectatorului, perspectiva... unui copil inocent şi plin de candoare. Şocul transmis provine exact din conştientizarea, alături de cei 22 de marinari de pe navă, calaţi psihic în mod uzual - oarecum mecanic - pe bifarea sarcinilor ce ţin de rutina profesională, pe gestiunea problemelor casnice şi pe urmărirea planurilor de viaţă individuale, că, scufundaţi în moliciunea saltelei democraţiei, devenim incapabili să reacţionăm eficient în situaţii de criză acută. Plus de semnalat: colectivul/comunitatea este plasată înaintea individualităţilor. Sigur că este mai greu de îngurgitat partea de final ce emană eroismul cu iz de propagandă şi de naţionalism (ex. misiunea – cârmaciul muribund – ‘eu duc nava în siguranţă şi tu salvezi oamenii’), alimentat de ultimile 15-20 minute de imagini de arhivă combinate cu incursiunea subacvatică de găsire a corpului lui Han, însă trebuie să admitem că faptele s-au consumat în realitate iar concluzia nu este edulcorată: nu există vreun happy-end. În opinia mea, “Northern Limit Line” este un film foarte bine făcut şi eficace pus în scenă dar destinat cinefililor pasionaţi de Asia şi de evenimentele care se consumă departe de noi. Şi apropo, în caz că aţi uitat, în finala mică a Campionatului Mondial, Turcia a învins Coreea de Sud cu 3-2. Foarte interesant ca anecdotică rămane faptul că realizarea acestui film ar merita în sine o dramatizare cinematografică sau măcar un documentar care să relateze istoria de şapte ani a producţiei sale. Cineastul Kim, pe val după premiile obtinute cu debutul său (melodrama “Man Watching Video” din 2003), a intrat în posesia drepturilor cărţii lui Choi Soon Cho în 2006 dar familiile militarilor căzuţi la datorie în incidentul de pe Linia de Demarcaţie s-au opus ecranizării acesteia până în 2010 când, în urma scufundării corvetei “Cheonan”, soldată cu 46 de morţi, au revenit asupra deciziei. Finanţatorii pe care se conta la început s-au retras iar bugetul filmului (nu foarte mic, de şase milioane de dolari, mai ales că a fost turnat în 3D) a fost acoperit de Korean Film Council şi de o campanie de crowdfunding la care au participat, printre cei peste 7,000 de contributori, inclusiv 23 de membri a Naţionalei de fotbal a Coreei de Sud din 2002, plus patronul concernului Hyundai, la acea vreme Preşedinte a Asociaţiei Sud-Coreene de Fotbal. Deşi avea premiera programată în primăvara lui 2014, aceasta avea să fie amânată cu un an datorită tragediei scufundării feribotului “Sewol” pe 16 aprilie, cel mai mare dezastru de acest gen (294 de morţi dintre cele 476 de persoane aflate la bord) din istoria naţiunii de la scufundarea “Namyoung” din decembrie 1970. În concluzie, îl putem acuza pe cineast de orice altceva dar nu de lipsă de perseverenţă. Răsplata patriotardă i-a fost oferită prin numărul record de spectatori: este cel mai vizionat film coreean în 2015 (peste şase milioane de bilete vândute, aproape 40 de milioane de dolari încasări). Extra: zero (ediţia americană). Tehnic: impecabil (mai ales sunetul în DTS... dar nu conţine versiunea 3D).

IOAN BIG
21 Ianuarie 2017


EVERLY (2014, USA, r: Joe Lynch) – DVD

Everly.jpgAm ajuns la ediţia Video Vault cu numărul 200! Un soi de ‘majorat. Aşa că... să ne dăm în stambă: Boobs-Boobs, Bang-Bang! Cu talentul confirmat de primirea Oscarului în 2002 pentru “Frida”, cu frumuseţea apreciată global datorită pictorialelor pentru Chopard, Avon şi Campari (fotograf a fost Mario Testino!) şi cu viitorul financiar asigurat, atât prin forţe proprii (telenovelele plus 70 de roluri în filme) dar şi prin mariajul cu miliardarul francez François-Henri Pinault, Salma Hayek Jiménez de Pinault (diagnosticată încă din adolescenţă cu dislexie şi tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie), îşi permite în aceşti ani, pe bună dreptate, să se concentreze pe campaniile umanitare sau pro-feminste şi să se joace relaxat cu Hollywood-ul, evitând surse de stres inutile. Şi, în consecinţă, fără pretenţii de mare artă cinematografică, ne oferă nurii săi în acest micro-produs (bugetul a fost limitat, ţinând cont că întreaga acţiune se desfăşoară în acelaşi spaţiu) din categoria ‘plăcerilor vinovate’, aparţinând purului entertainment adult, pe care, mărturisesc lipsit de jenă, l-am savurat cu plăcere mai ales că este unul de o calitate peste media nişei ‘B’ din punct de vedere stilistic (responsabilii principali - regizorul şi textierul - nu au relevanţă ca CV în contextul acesta... cu toate că scenariul a fost inclus în 2010 în celebrul top a ‘Listei Negre’ hollywoodiene a poveştilor netranspuse până atunci pe peliculă), evitând să alunece în direcţia vulgarităţii unui Sexploitation ordinar, însă cu valorificarea fără scrupule a tacticilor de exacerbare a violenţei grafice din spaţiul Grindhouse aduse în mainstream de Rodriguez şi Tarantino (şi, în acest caz, mă refer la primul “Sin City” şi la “Kill Bill”). Diferenţa ce ridică filmul deasupra ‘plutonului’ DTV consumerist (boxofficemojo.com nu oferă vreun indiciu că s-ar fi lansat în cinematografe, iar informaţiile adiacente vorbesc doar despre o prezenţă pe iTunes), mai puţin vizibilă pentru consumatorii de home-cinema ocazionali, este făcută de sumă de profesionişti experimentaţi implicaţi în producţie (majoritatea filmărilor s-au realizat în Serbia): compozitorul Bear McCreary (serialele “The Walking Dead”, “Battlestar Galactica” şi “Da Vinci’s Demons”), directorul de imagine Steve Gainer (“Punisher: War Zone”, “Movie 43”), responsabila de casting Elaine Grainger (“Mortdecai”, “Jack Ryan: Shadow Recruit”), şi, nu în ultimul rând, monteurul Evan Schiff, ce a crescut cu Guillermo del Toro (“Pan’s Labyrinth”, “Hellboy 2”) şi a ajuns să fie cooptat în franciza “Star Trek” şi desemnat apoi şef de echipă la “John Wick 2” (2017). Sumarizând, avem de-a face cu o echipă de ‘hiper-profi’, angrenată într-un proiect judecat din start ca o “mână moartă”. Rezultatul este (adult) savuros pentru amatorii de violenţă extremă (atenţie, nu mă refer, totuşi, la cinefilii cu ‘doctorat’ în domeniu). Everly/Hayek (prima opţiune pentru rol a fost Kate Hudson... consider că e mai bine că nu s-a materializat), prostituată sechestrată de ani buni într-un regim de lux semi-sclavagist gestionat de organizaţia mafiotului de sorginte asiatică Taiko (Hiroyuki Watanabe), devine ţinta ucigaşilor acesteia aparţinând unuia dintre clanurile Yakuza ce operează în SUA (şi nu numai, din momentul în care se pune o recompensă pe capul ei iar inclusiv colegele de breaslă cu ‘birourile’ în apartamentele învecinate îi devin duşmance... de moarte), care de care mai originali în tehnicile de luat viaţa (The Sadist – Togo Igawa din “Johnny English Reborn”, The Dead Man – Akie Kotabe din “The November Man”, The Masochist – Masahi Fujimoto din “47 Ronin”... ajungem astfel, fără să vrem, cu gandul la Takashi Miike), după ce ni se relevă că a acceptat să devină turnătoare pentru poliţie cu speranţa că se va putea reîntoarce la fiica ei, Maisey - acum ajunsă aproape de adolescenţă - şi la o viaţă normală de familie. Te sinucizi sau lupţi. Alternativa din urmă este, evident, cea atractivă pentru spectatori. Asediată şi atacată în varii forme în locuinţa sa opulentă (de la săbii de samurai sau câinele numit... Bonzai, la grenade şi lansatoare de rachete), suicidala Everly se transformă comportamental într-un animal tatuat (adevărat, super-sexy) ce luptă cu toate armele posibile, din bucătărie şi până sub duş, pentru supravieţuire. Replica lui Hayek defineşte simplu şi clar esenţa filmului: “If I die, it’ll be like waking up. But if I don’t... it’ll be your nightmare, motherfucker!”. După cum se scrie inspirat în cronica de pe aintitcool.com... “The easy one-liner for this is ‘Die Hard’ in an apartment.”, deoarece, realmente, personajul lui Everly este construit ca o oglindă feminină al lui John McClane iar naraţiunea se bazează pe o fundaţie creată în jurul conceptului de familie în disoluţie (nemaivorbind de faptul că acţiunea se petrece de... Crăciun). Derapajele lui Joe Lynch, generate probabil de experienţa sa în nişa Horror (“Wrong Turn 2: Dead End” sau segmentul “Zom-B-Movie” din antologia “Chillerama”), aduc incontestabil un plus de exotism (ex. scena cu trimitere la Kabuki în care The Sadist apare flancat de patru aghiotanţi cu unghiile aurite, îmbrăcaţi precum spiritele/fantomele din mitologia japoneză), dar acestea pot fi contrabalansate polemic tocmai prin reproşul legat de excesul de violenţă care umbreşte mesajul ‘feminin eroic’ pe care filmul încearcă să îl transmită implicit apropo de un personaj (femeia-victimă) care se vrea rupt din realitatea crudă contemporană şi nu din jocurile video populare precum super-eroinele Lara Croft/Angelina Jolie sau Alice/Milla Jovovich (“Resident Evil”), care diluează substratul emoţional. Salvarea vine însă de la non-happy-end (un fel de-a zice, veţi vedea voi... deoarece natura concluziei vă aparţine). Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: excelent.

ZOMBIE WOMEN OF SATAN (2009, UK, r: Steve O’Brien & Warren Speed) – DVD & ZOMBIE WOMEN OF SATAN 2 a.k.a. FEMALE ZOMBIE RIOT (2016, UK, r: Warren Speed, Chris Greenwood) - DVD

Zombie Woman of Satan.jpgContinuăm cu... Boobs-Boobs, Bang-Bang! Nu vă lăsaţi 100% amăgiţi de nume: Satana nu este prezent în niciunul dintre cele două filme, referirea fiind aceea la răul visceral care zace ‘înmormântat’ în fiecare dintre oameni. Burlesque macabru este termenul care defineşte mai bine decât ‘Teatru de revistă’ sau ‘Variéte’ această extravaganţă surprinzător de Camp-Arty pe a cărui titlu nu ai da doi bani dar care te plimbă, nu întotdeauna inspirat, de la “Freaks” a lui Tod Browning (1932), prin spectacolele de pe Broadway şi din Soho transpuse pe peliculă (“The Rocky Horror Picture Show” sau “Wicked” ar fi două exemple), la filmele lui Rob Zombie, cele... fără zombie (care îl au ca protagonist pe Captain Spaulding/Sid Haig, “The House of 1000 Corpses” şi “The Devil’s Rejects”) într-o asamblare... excesiv de adultă. Să ne înţelegem, filmul nu este o transpunere a unui spectacol ci utilizează tacticile cabaretului adult (spectacol de varietăţi dus pe un palier inaccesibil minorilor) pentru a susţine un scenariu ce ne poartă alternativ în faţa şi în spatele scenei... repet încă o dată, nu întotdeauna cu succes (căci, în multe cazuri, rămâne în faza de simplă aspiraţie), şi, regretabil, cu mult prea puţin umor faţă de aşteptările create. Primul cadru: “The House of the Golden Lotus”, o locantă micuţă în care decorul este reprezentat de roll-up-uri ieftine iar accesoriile artiştilor de obiecte cumpărate de la magazinul destinat petrecerilor pentru copii, este gazda spectacolului din genul ‘Burlesque’ susţinut de trupa Flesharama, ce conţine toate elementele genului (atât în public, pe scenă sau în spatele acesteia, dincolo de măşti sau aparenţe fizice şi de machiajul excentric-şocant): nuditate, trans-sexualitate, spectaculozitate consumeristă, artă Camp, droguri, echipa de performeri cărora a le ataşa eticheta de ‘ciudaţi’ înseamnă un real compliment (clovnul obsedat sexual Pervo, piticul Zeus, uriaşul mut Damage the Strongman, fanata majoretă Harmony, plus MC-ul machiat ca o zebră şi care poartă noaptea mănuşi împreună cu pijamaua, ce are numele de scenă... Johnny Dee Helllfire, ca să nu amintesc de curvele despuiate cu măşti de gaze pe chipuri). Destul de derutant legat şi integrat în poveste (după primele secunde ai crede că totul se desfăşoară în culisele cabaretului) ne este prezentat şi spaţiul în care un doctor dus cu pluta, Henry Englebert Zander III (Bill Fellows – “Once Upon a Time in Dublin”, “Lady Macbeth”), experimentează morbid pe femei recrutate dintre tinerele nefericite (din varii motive personale) adunate într-un soi de sectă (pseudo-cultul ‘Z’), iar rebuturile din rândul ‘cobailor’ cu ţâţe (apatice din cauza sedativelor şi abuzurilor sexuale, cu frizuri à-la-Mireille Mathieu, ce joacă pe consolă în sufrageria fermei...”Zombie Riders”) le oferă ca hrană soţiei sale zombificate (dar care continuă să îl porcăiască din lanţuri ca la uşa cortului când nu îi asigură carne proaspătă). Liantul între cele două lumi este Tycho Zander, fiul omului de ştiinţă, aburiciul de femei (“We are the imagination of ourselves”), care, fără legătură cu activitatea lui tac-su, convinge ‘artiştii’ de la oraş să participe ca invitaţi în emisiunea sa de pe Internet transmisă în direct din şura din spatele căsoiului izolat în mijlocul pădurii, în care corpul principal e destinat prin confort şi opulenţă a lua ochii şi minţile tinerelor credule, iar dependinţele, bine mascate pe teritoriul proprietăţii, experienţelor sângeroase. Doar că, din lipsa de inspiraţie a doctorului care, prin substanţa experimentală injectată în castronul de punch din sufragerie, le transformă prematur pe “subiecte” în zombiliţe canibale (singura trăsătură fizică distinctivă: le sângerează abundent ochii), ciudaţii din showbizul urban pătrund în cercul/circul său intim şi, inevitabil, alimentează haosul (chiar dacă familia Zander – tentativă îndoielnică de modernizare a Addams-ilor - are grijă să închidă porţile vastei proprietăţi şi dă drumul la curent electric în garduri). Niciun intrus nu are voie să scape cu viaţă iar posesoarele de sâni generoşi au ca misiune (involuntar asumată) ca acest lucru să se întâmple... iar din burlesque-ul incitant de start filmul involuează, neaşteptat de lipsit de creativitate, spre un Sexploitation ordinar, cu acute tuşe de vulgaritate inutilă. Regretabil în ceea ce priveşte aportul unuia dintre performerii realmente apreciaţi pentru originalitate de pe scena cabaretului britanic, faimos pentru modul în care îl interpretează pe Charlie Chaplin, Warren Speed (interpretul lui Pervo the Clown), în calitate de scenarist, co-regizor şi protagonist dar, una peste alta, pentru fanii genului... nu lipsit completamente de interes. Aşa cum spuneam însă, din păcate, farmecul şi originalitatea premizei de plecare se diluează semnificativ prin strămutarea în cadrul rural, iar umorul, acţiunea sau Gore-ul, deşi prezente, nu au consistenţa necesară pentru a compensa această pierdere. În plus, frustrarea majoră vine la final, odată cu realizarea faptului că totul este absolut gratuit şi că cineaştii nu au luat în calcul nici măcar o clipă faptul că ar trebui să ofere spectatorului vreo explicaţie sau justificare referitor la ceea ce s-a întâmplat în poveste (de ce, cum, pentru ce). Nimic. Nada. Nothing... totul servit doar ca entertainment destinat exclusiv consumului de moment. De remarcat totuşi muzica excelentă a cvasinecunoscutului Dan Bewick (atât compoziţiile originale precum “Rock Me (Like A Zombie)” cât şi interpretările după Johann Sebastian Bach, mai ales “Fantezia” acestuia pentru clavecin). Inspirat, Warren Speed revine în 2016 cu o continuare la fel de adultă însă pigmentată cu accente de auto-ironie şi satiră mai pregnante, The Nose.jpg“Zombie Women of Satan 2” (“the sequel no one asked for” – Horrortalk.com), regizat în colaborare cu debutantul în lungmetraj Chris Greenwood, ce indică un nivel de maturizare artistică semnificativ din partea acestui artist neconvenţional şi polivalent. Plot: falit, cu o carieră în declin şi statutul de persoană publică erodat datorită drogurilor, alcoolului şi frecventelor ciocniri cu poliţia, dar în continuare la fel de iresponsabil în ceea ce priveşte respectarea convenţiilor sociale, Pervo the Clown (Speed) reintră în scenă într-o nouă tentativă de a se menţine în lumina reflectoarelor şi în atenţia publicului. În timpul unui turneu de promovare a noului său film (în fapt “ZWOS1”) se lasă ademenit într-un club de noapte pentru o întâlnire propusă de un milionar misterios care i-ar putea schimba destinul. Numai că... noi, spectatorii, aflăm în paralel că familia Zander (mama, fata - “Titty Longstocking” - şi unchiul), decimată în cea mai mare parte în “ZWOS1” din 2009, vrea răzbunare prin intermediul virusului din punch iar reîntoarcerea surorilor Brannigan - Syke, Zara şi Rachel (interpretate de Victoria Hopkins, Dani Thompson şi Victoria Broom, care, constat cu neplăcere apropo de talentul lor, au început să se simtă mult prea confortabil în spaţiul Horror gen “Forest of the Damned 2”, “Rock Band Vs Vampires” sau “Stalled”) în scenariul construit în jurul lui Pervo primeşte un plus de anvergură (“bigger, better, boobier.”) datorită obiectivului ambiţios al inamicului: “We’re gonna turn the entire country’s population into brain-dead zombies by infecting the national water supply with Dad’s virus.”. Mai mult, Bertie (ce reprezintă o combinaţie dintre Rick Moranis în “Ghostbusters” ca sclav al lui Sigourney Weaver şi fizicul lui Peter MacNicol din serialul “Ally McBeal”), prietenul Gay şi sado-masochist a familiei Zander, a creat un deodorant care îi împiedică pe morţii-vii să îi atace şi, ca atare, se vor putea muta în siguranţă în confortabilul... Palat Buckingham, unde să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca Regină (Mamă) şi cârdul aferent de... Prinţese (format din tot restul apropiaţilor, indiferent de sex). Doar că, pentru asta, trebuie să îl rezolve/aneantizeze mai întâi pe clovn, ademenindu-l cu trupa de gagici poreclită “The Pervettes” (în fapt, un autocar plin de false groupies cu nuri irezistibili pentru Pervo... asta aşa, doar ca introducere în atmosferă, întrucât ele sunt primele transformate de băutură în zombie). Boobs in the air în urmăriri gen Slapstick prin peisaje campestre, muzicieni zombificaţi şi dominatoare-majorete cu gânduri malefice, duc însumat, la aproximativ jumătatea filmului, la un nou carnagiu a cărui finalitate este aceea că se înmulţesc zombiliţele despuiate. Din ce în ce mai multe Zombie Babes! Prima victimă de sex masculin este rockerul Dikki Lixx... trimitere evidentă la Nikki Sixx, afemeiatul basist a trupei Mötley Crüe. Intră în scenă neîndurătorul cvartet multinaţional de prostituate de lux (Anglia, Franţa, Rusia), înarmat până în dinţi, căruia Pervo datorează mult ‘caşcaval’ (fo’ 40,000 de lire), ce contribuie din plin la dinamizarea... acţiunii, alimentată inclusiv cu ceva efecte Soft-Gore, despre care nu vreau să dau detalii în continuare (“So, we’re in a movie now?”... genială replica Pandorei). Pervo, The Zombie King? Svetlana vs. Boris? Fierăstraie electrice? Va trebui să aflaţi pe cont propriu. Ca şi concluzie subiectivă? Scena mea favorită este cea cu familia Zander în săliţa de fitness agitându-se haotic dar vesel pe refrenul Disco repetat obsedant... “Stick your butt in the air!”. Până la final, acest sequel se dovedeşte a fi mai mult mult decât un Sexploitation de duzină sau decât vreun Spoof gen “Meet the Spartans” sau “Disaster Movie”, deoarece, dincolo de supradimensionatele perechi de ţâţe omniprezente (... cu justificarea oferită psihanalitic la adresa personajului principal pe parcursul acţiunii), sarcasmul şi umorul reuşesc să ajungă la spectator prin varietatea unghiurilor de atac asupra societăţii consumeriste, cu un grad variabil de calitate şi relevanţă, într-o construcţie narativă de o consistenţă a cărei maturitate o depăşeşte în mod evident pe cea a predecesorului. Mai mult, închide în mare parte cercul... oferind explicaţii şi argumentaţii ceva mai coerente (comportamentul şi stilul de viaţă al lui Pervo, originea infecţiei, motivaţiile personajelor). Ambele rămân însă filme de vizionat OK destinate cinefililor amatori de acest tip de combinaţii de producţii de nişă şi de... plăceri vinovate. Extra: comentariu audio şi interviu cu Warren Speed (primul), comentariu audio al cineastului, scene tăiate şi alternative, Making Of cu Ash Robertson, interpretul lui Dikki Lixx (cel de-al doilea). Tehnic: excelent (ambele).

IOAN BIG
14 Ianuarie 2017


GET MEAN a.k.a. BEAT A DEAD HORSE (1975, Italia/USA, r: Ferdinando Baldi) – “2-Disc Limited Edition”/Blu-Ray & DVD

Get Mean.jpgInclusiv prin intermediul Pop culture, fie că vorbim de ficţiune literară (ex. Dan ‘The Da Vinci Code’ Brown) sau cinematografică (Woody Allen, fratii Coen), americanii descoperă Europa şi, eventual, o şi civilizează (a se citi... o supun ‘corectitudinii lor politice’). Aceasta este componenta subversivă din ultimul dintre cele patru Westernuri Spaghetti avându-l ca erou pe The Stranger, realizat însă după şapte ani de la trilogia regizată de Luigi Vanzi (“A Stranger in Town” a.k.a. “Un dollaro tra i denti”-1967, “The Stranger Returns” a.k.a. “Un uomo, un cavallo, una pistola”-1967, “The Silent Stranger” a.k.a. “Lo straniero di silenzio”-1968). Deja cel din urmă transmisese un semnal de neconvenţionalism (pistolarul însărcinat să ducă un manuscris valoros în Japonia ce se trezeşte implicat în conflictul dintre două clanuri rivale de samurai) însă efortul de resuscitare a potenţialei francize de către Tony Anthony, interpretul său şi, în cazul lui “Get Mean”, autor al poveştii şi producător, iese semnificativ din spaţiul reţetelor macaronare de Exploitation. Haoleu frumoşii mei, să vă dau câteva indicii pe care nu le-am ghicit în bobi sau în zaţul de cafea precum Mama Omida, ci au ieşit repede la iveală din globul de cristal a baborniţei dintr-o familie de ţigani adăpostite într-un cătun părăsit din Vestul Salbatic ce-l momeşte pe pistolarul rupt în cur cu 50,000 de dolari ca să escorteze o prinţesă aparţinând minorităţii... până în Spania... ca să preia conducerea armatei şi să înfrângă ‘barbarii’. Ziceţi şi voi dulcişorilor, nu e un punct de plecare atractiv şi profund în acelaşi timp? Mânca-v-aş... gata, mă opresc aici şi redevin (relativ) sobru. Mai ales că foarte vagile trimiteri la războaiele de Independenţă Americano-Spaniole din prima parte a secolului 19 sunt un pretext debil, iar succesul de a-i portretiza pe francezii invadatori a Spaniei în epoca napoleoniană ca războinici încornoraţi ce au un look de... tătari, conduşi de lideri cu tendinţe homosexuale, aparţine, la nivel de fineţea detaliului sau a aluziei, aproape exclusiv de capacitatea de receptare şi deschiderea mentală a cinefililor cu un oarecare antrenament. Trecem la sarcasmul anti-american care face deliciul filmului: Ea, de sânge albastru – “Is that the respect you’re showing to Royalty?”. El, american pur-sânge – “Business is business. I happen to be a businessman.”. De aici, pentru moment, alunecăm în registrul Slapstick datorită trupei de... vikingi care asediază coşmelia în căutarea gagicii (fără succes, căci eroul nostru, îmbrăcat parcă de Juan Miró într-o vestă cu modele abstracte, le bagă ţepe fierbinti în coapse şi le dă cu tigăile în cap), după care traversăm (în mod grafic) Atlanticul. Protagoniştii, The Stranger (nu traduc pentru a nu se confunda cu “Străinul” lui Titus Popovici), un soi de oglindă neşlefuită a lui Cristofor Columb, tălâmbul care descoperă Lumea ‘Veche’ pe repede-napoi, un continent se pare încremenit în proiect dar a cărui populaţie pare să înţeleagă perfect engleza sa de baltă şi să calculeze în natură echivalentul primei în dolari (2,000 de cai!), şi fiţoasa Prinţesă Elizabeth Maria de Burgos (Diana Lorys din “Uccidi Django... uccidi per primo!!!” a.k.a. “Kill Django... Kill First” al lui Sergio Garrone şi “El hombre de Rio Malo” a.k.a. “Bad Man’s River” al lui Eugenio Martin, ambele din ’71), ce încearcă să îşi vrăjească partenerul la vederea primelor ruine medievale că acolo este îngropată comoara lui Rodrigo (pentru neiniţiaţi, Rodrigo Diaz de Viar, supranumit... “El Cid”, ultimul rege vizigot), îşi încep periplul european (parte dintre locaţii şi decorurile din Almeria fuseseră prospectate/moştenite de la John Guillermin şi al său “El Condor” din 1970, Buddy-Movie-ul Western cu Lee Van Cleef şi Jim Brown) cu asistarea la o bătălie pueril-haioasă dintre barbarii cotropitori (de care acu’ ne prindem vagamente că sunt de natură saxonă) şi mauri (gagica susţine că aceştia sunt ăia... bunii), unii cu topoare, alţii cu iatagane, unii cu tunuri, alţii cu puşti. ‘Barbarii de tirani’, conduşi de Diego (Raf Baldassarre – “The Great Silence” a.k.a. “Il grande silenzio” şi “The Mercenary” a.k.a. “Il mercenario”, ambele semnate de Sergio Corbucci în 1968), ce au tunurile, câştigă lupta care i-ar crea o criză de nervi răposatului Sergiu Nicolaescu şi iau în custodie femeia, lăsându-l spanzurat de picioare pe papagalul de The Stranger ce, până la acel moment, nu făcuse decât să dea din clanţă. Un loser. Elizabeth este dusă în cetate iar mixul simbolistic trece în spaţiul absurdului istoric ilar (idolul cetăţii, îmbrăcat în solzi de aur, este armăsarul Cidului, eroul legendar care i-a alungat pe mauri din Spania avand credinta că “with the truth that word no faith shall keep” [nu este o replică din film ci un citat din traducerea lui Rose şi Bacon al poemului “Cantar del mio Cid”]... OK, dar ştim că Inchiziţia şi fundamentalismul Catolic au speculat terenul fertil în acelaşi spaţiu geografic) iar The Stranger e salvat de “gypsies”/mauri, dus într-un adăpost clandestin dar confortabil, unde îi ia pe aceştia la întrebări apropo de bani (în fond, şi-a făcut treaba, a adus Prinţesa în Spania). ‘Tăiţei’ zero (doar escortata are indicii ce conduc spre comoară) aşa că, sub asediu, în sfârşit, ‘Westicul’ se decide să scoată pistolul şi să împuşte din goana calului câţiva vikingi caricaturali purtători de carabine împrumutate de la Ecaterina Teodoroiu, după care să îi spânzure de zidurile fortificaţiilor. Haoleu că iar m-apucă, nu rataţi, fir’ar ciocu’ vostru, scena în care barbarul germanic, ce ar fi trebuit să fie francez dar are mustaţa unui nepot de-a lui Genghis Khan, aruncă furios suliţa în crucea templieră, iar ‘hamericanul’ echipat cu un poncho mexican i-o rupe competent în zbor cu un glonte, concluzionand sec: “Nobody’s getting nervous because I come in peace.”... Alloooo, trebuie să admiteţi că nici într-un conflict gen Marvel cu Thor versus Loki nu vedeţi aşa ceva. Mai ales că The Stranger, “descoperitorul” Europei venit din America, încearcă apoi să momească “indigenii” spanioli cu... mărgele, pălarii cu pene şi oglinjoare, nu de alta, dar ca să îşi mai recupereze din pagubă, pentru a sfârşi vrăjit de predicile consilierului cocoşat al lui Diego, Sombra (Lloyd Battista – serialul “Bonanza”, “Chisum”), fan al lui... William Shakespeare (ca atare, referinţele la “Richard al III-lea” nu sunt deloc întâmplătoare). Pactul se face iar filmul se transformă într-un treasure hunt aventuros care îl conduce pe The Stranger (ce începe să semene cu Ash/Bruce Campbell din “Army of Darkness” al lui Sam Raimi) prin capele bântuite de spirite-vârcolaci, în poienişuri cu tauri înfierbântaţi, prin peşteri pline de fumigene care îl înegresc sau în pieţe în care ajunge să fie pus la proţap (ultimile două experienţe i se întâmplă la propriu), într-o direcţie în care, în mod aiuritor (deşi oarecum anunţată prin detaliile de inceput), ajung să fie aruncate în mix inclusiv diverse simboluri religioase şi oculte. Pentru a nu afecta savurarea acestui divertisment cinematografic atipic şi, în esenţă, extrem de amuzant pentru afficionados, nu intru în amănunte apropo de etapa ‘Rambo’, cea în care The Stranger... “gets mean”. “What a crazy country. The women are men and the men are women!”. Foarte Camp! Comparabil (aproape) doar cu stranietatea indusă de “iMátalo!”/1970 al lui Cesare Canevari (cineast rezervat, dificil de analizat sau de descifrat, ce debutase în 1964 cu “Per un dollaro a Tucson si muore”), “Get Mean” poate fi perceput deopotrivă ca o contribuţie la epitaful adresat Epocii de Aur a Westernurilor Spaghetti, dar şi ca un bizar demers inovativ în spaţiul Exploitation de reinventare a unui gen din perspectiva evoluţiei simbolisticii Pop culture şi a comportamentului consumatorilor de filme de nişă. La data în care am scris acest text, filmul era disponibil spre vizionare gratuită pe YouTube însă într-o copie proastă (inclusiv în ceea ce priveşte OST-ul rezonabil ca şi combinaţie de genuri semnat de trioul Frizzi-Bixio-Tempera, autor şi al coloanei sonore pentru “I quattro dell’apocalisse”/1975 al lui Lucio Fulci). Ca atare, vă recomand totuşi să căutaţi ediţia scoasă de Blue Underground pe care o menţionez aici. Extra: comentariu audio cu actorul Tony Anthony, Lloyd Battista (co-scenarist şi actor) şi producătorul executiv Ronald J. Schneider, interviuri separate cu fiecare dintre cei trei (“The Story of The Stranger”, “Looking For Richard” şi “Beating A Dead Horse”) şi unul cu regizorul (“Tony & I”), scene tăiate, booklet conţinând un text scris de expertul în Westernuri Spaghetti Howard Hughes. Tehnic: surprinzător de bun.

QUELLA SPORCA SACCA NERA a.k.a. THE DIRTY BLACK BAG (2015, Italia, r: Mauro Aragoni) – YouTube

Quella Sporca.jpgWestern Spaghetti adult (datorită componentelor Splatter/Slasher importate din spaţiul Horror... gândiţi-vă la “Bone Tomahawk” al lui S. Craig Zahler, lansat în acelaşi an, întrucât The Killer, personajul lui Aragoni, este la rândul său dotat cu o asemenea ustensilă letală), filmat în Ogliastra, Sardinia (cu ceva cadre adăugate ulterior din deşertul Mojave şi Nevada), având durata de o oră şi accesibil într-o versiune impecabilă pe YouTube, multipremiat de către internauţi la festivalurile L.A. Web Fest, Miami Web Fest şi Roma Web Fest, pilot pentru un serial gândit a fi difuzat exclusiv pe Internet (în final, filmul propriuzis a fost segmentat în patru părţi destinate vizionării gratuite pe web... fiecare dintre acestea debutând cu o moarte spectaculoasă). Excepţional ca exerciţiu estetic al unor simpli cinefili, raportat la un buget declarat de doar 2,000 de euro (sound design impresionant, montaj eficace tip Grindhouse, OST-ul lui Antonio Manca – clin d’oeil la marele Morricone, imaginea care, cel puţin la început, trimite la apetenţele cromatice şi estetica lui Jean-Pierre Jeunet, referirile exclusive la cele două brand-uri tradiţionale de arme de foc, Colt şi Winchester, care au definit genul nu doar în cinematografie ci şi în comics-uri precum seria “Tex” creată de Gian Luigi Bonelli în.... 1948, etc, etc.), deoarece, dincolo de tributul adus iluştrilor predecesori (cu Sergio Leone şi Clint Eastwood în frunte... dar fără a omite influenţe mai subtile precum “Dead Man” al lui Jim Jarmusch sau “Sukiyaki Western Django” al lui Takashi Miike), aşa cum bine sublinia Giulia Cherchi în cronica sa din “Il Giornale” (septembrie 2015)... “there is also room for originality, especially in the violence of the scenes where the Splatter film blends with Tarantino’s Pulp.”. Telegrafic, câteva indicii legate de plot-ul acestei poveşti sângeroase structurate în două acte (are şi un “Intermission” explicit). Undeva pe frontiera între Mexic şi Statele Unite, la finele secolului 19, în căutarea neostoită de pradă proaspătă, vânătorul de recompense solitar duce cu el un sac negru conţinând capete umane în descompunere pentru a-şi revendica bănuţii datoraţi de către autorităţi pentru uciderea nelegiuiţilor din categoria portretizaţilor pe afişele cu “Wanted!”. Cap. 1: “The Dark Side of the Wild West”. 1895, Mexic. Shoot-out-ul brutal care introduce personajul (The Killer) în schemă. Eviscerarea amărâtului pierdut în pustietate de către ţărănoiul înfometat. Misiunea ‘în afara jurisdicţiei’ primită de bandit de la şerif (fost coleg de gaşcă, acum dat pe brazdă). “It’s not only people who change, but the whole world... In this world, appearance is everything.”. Vânătorul de recompense este capturat de canibal ca sursă de proteine (cu tot cu cal). Flashback-ul mai greu descifrabil ca semnificaţie a lăsării în viaţă a copilului în faţa părinţilor împuşcaţi cu sânge rece. Lucrurile se leagă uşor-uşor: banditul ucide hillbilly-ul consumator de măruntaie şi steak-uri de om şi ia în custodie prizonierul ce, în urma interogatoriului (apropo de recompensa pentru cele trei capete din sac), se dovedeşte a fi... Red Bill. Un alt flashback (scena din saloon) ne arată cât de cinic şi de necruţător poate fi acest vânător de recompense. Cap. 2: “Il Bosco”. Gunslinger-ul acceptă (pare-se) înţelegerea financiară oferită de ‘ţinta’ umană devenită conjunctural paznic al său, cel din urmă continuând să fie intrigat de obsesia pentru sacul negru (“These heads stinks.”). Fără a intra în alte amănunte, firul narativ (ilustrat vizual, repet, şocant de bine) ce conţine în temelia sa aproape toate ‘cărămizile’ genului (inclusiv răzbunarea şi duelul unu-la-unu), ne poartă cu gândul, dincolo de referinţele evidente apropo de Leone, de la Westernul lui Sergio Sollima din ‘66, “La resa dei conti” (cu Lee Van Cleef/Corbett care îl hăituieşte pe Tomas Milian/Cuchillo) până la ceva mai obscurul “Da uomo a umo” a.k.a. “Death Rides a Horse”-1967 (Van Cleef, din nou), semnat de Giulio Petroni. Personal, am fost impresionat de limpezimea modului în care raţionează tânărul Mauro Aragoni ce îi declara în februarie 2016 lui Luigi Pintor pentru al său “Il manifesto Sardo”: “Internet helps a lot, but above all you have is to gain experience in the field and you have to have an enormous overview, never giving up the face of difficulties. We must always accept and distinguish exploiting fair criticism in order to grow, staying on the ground, but at the same time dreaming.”. Super... jos pălăria!

IOAN BIG
07 Ianuarie 2017


Arhiva Video Vault 2016

Arhiva Video Vault 2015

Arhiva Video Vault 2014

Arhiva Video Vault 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tabara Folk Calafat 2017.jpg

Afis_Poarta Sarutului 2017.jpg

Afis_dichis n blues 2017.jpg

Afis_Brasov Jazz and Blues Festival 2018.jpg

Afis_Servus Transilvania 3 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg