Arta Sunetelor

 

VIDEO VAULT:

Rubrică dedicată filmelor pe care nu (mai) putem sau nu vrem să le vedem la cinematograf… din varii motive. Sunt prea vechi sau prea obscure, sunt extrem de nişate ca public-ţintă sau de ne-comerciale, sunt versiuni diferite faţă de cele proiectate în cinema sau remake-uri pentru care nu mai merită să dăm bani pe bilet sau, pur şi simplu, sunt filme de nevizionat în ambianţa crănţănitului de popcorn, a luminii telefoanelor mobile şi a comentariilor ‘live’ făcute de moroni. Ca atare, selecţia titlurilor este una extrem de eterogenă şi de... personală.

IOAN BIG


[•REC] (2007, Spania, r: Jaume Balagueró & Paco Plaza) & [•REC] 2 (2009, Spania, r: Jaume Balagueró & Paco Plaza) & [•REC] 3: GÉNESIS (2012, Spania, r: Paco Plaza) & [•REC] 4: APOCALYPSE (2014, Spania, r: Jaume Balagueró) – DVD

rec 1.jpgAbordarea din perspectiva found footage/faux-docu handheld style nu este nouă în Horror (“Cannibal Holocaust” al lui Ruggero Deodato din 1980 reprezintă un reper relevant, chiar dincolo de notorietatea lui “The Blair Witch Project”-1999), însă a fost dusă în derizoriu, prin tentativele amatoriceşti de mascare a lipsei de resurse, de către autorii de proiecte DIY din noul mileniu. Nu este, din fericire, cazul lui “[•REC]” (câştigător a numeroase premii, inclusiv la Fantasporto şi Sitges), produs cinematografic care, realmente, dă frisoane exact prin filmarea cronologică cap-coadă, fără excese de mişcări obositoare pentru spectatori a obiectivului, din perspectivă POV (‘point of view’/‘first-person shot’). Într-un interviu promo dat în primăvara lui 2008 la Glasgow Film Festival, Balagueró spunea: “What we wanted was to build a classic horror story, but, ahh, telling it in the way of a TV show.”. Urmărită continuu de către cameramanul Pablo, juna reporteriţă Ángela Vidal (Manuela Velasco, premiul Goya pentru rol la categoria “Best New Actress”) îşi face datoria de jurnalist pentru seria de documentare TV numită “În timp ce dormeai” încercând să prezinte obiectiv viaţa profesională a unui colectiv de pompieri din Barcelona, implicaţi în mod curent în rezolvarea unor incidente minore (salvarea de animale de companie, deblocări de uşi, etc.) şi mai rar expuşi realmente rezolvării de crize de o magnitudine semnificativă. Apelul nocturn ce are ca subiect reclamaţia despre o femeie în vârstă încuiată în apartament care ţipă fără încetare pare a face parte din cazurile obişnuite, astfel încât nu sunt trimişi decât doi oameni din echipă, Álex şi Manu, pentru a lămuri situaţia, fiind aşteptaţi la faţa locului de o patrulă de poliţie. Tandemul reporter-operator primeşte permisiunea să îi însoţească în misiunea considerată banală. Pe ideea “Trebuie să filmăm totul!” se bazează întreaga construcţie narativă şi vizuală. Din momentul intrării în imobil, realitatea se modifică radical pentru aceşti oameni, care nu încearcă altceva decât să îşi facă meseria... ei sunt la slujbă. Poliţistul este muşcat de bătrâna zombificată îmbrăcată doar într-un furou însângerat, clădirea este sigilată integral pe exterior cu material plastic în baza unui misterios protocol BNC (‘ameninţări Biologice-Nucleare-Chimice’), reacţie pe care o vom reîntâlni mai târziu, de exemplu, în filmul danez “Sorgenfri”/”What We Become”-2015, locatarii (asistentul medical care este şi administratorul blocului, cuplul de pensionari aproape senili, familia de asiatici cu tatăl imobilizat în pat, mama isterică având fetiţa bolnavă de amigdalită, bărbatul fanat extrem de pedant) intră în panică, mai ales după ce unul dintre pompieri cade (sau este aruncat) de pe casa scărilor şi suferă răni grave, iar singura persoană care intră în clădire este un aşa-zis inspector sanitar îmbrăcat în costum de protecţie biochimică, cu mască pe faţă. Oficialităţile care i-au sechestrat nu oferă absolut nicio explicaţie, limitându-se la asigurări generice că nu există motive de îngrijorare. Pus la zid, intrusul trimis de autorităţi mărturiseşte că e vorba de un virus asemănător turbării ce se răspândeşte prin salivă, al cărui viteză de atac depinde de grupa sanguină a potenţialului infectat. Totul începe, uşor-uşor, să se lege retrospectiv, din testimoniale: Max, câinele fetiţei Jennifer, dus la veterinar (boală necunoscută), intrat în comă şi revenit inexplicabil la viaţă, atacă restul animalelor şi este eutanasiat... dar animalul determină ulterior transformarea inclusiv a fetei, ce ajunge să îşi muşte mama. Panica supravieţuitorilor, care simt că sunt abandonaţi, devine din ce în ce mai de rec 2.jpgînţeles (“There’s something more to this place. Our cells don’t work. Neither does the TV or radio. We’re isolated.”). Balagueró & Plaza nu se mulţumesc însă doar cu atât şi introduc aspectul religios: originea o reprezintă o enzimă creată de un agent al Vaticanului despre care acesta crede că e cauza biologică a posesiei demonice, ce a suferit pe parcursul analizelor din laboratorul încropit în propria locuintă o mutaţie şi a devenit contagioasă. Dau legătura mai departe... “We have to tape everything, Pablo. For fuck’s sake.”. Sequel-ul “[•REC] 2” se consumă imediat după evenimentele din precedentul şi are ca centru de interes ‘Pacientul Zero’, prima persoană utilizată drept cobai de către clericul-cercetător, al cărui experimente s-au desfăşurat la ultimul etaj a imobilului în care s-a declanşat criza. O echipă GEO (Grupo Especial de Operaciones), înarmată până-n dinţi şi înzestrată cu camere video (amintesc involuntar de soldaţii din “Aliens”-ul lui James Cameron), care livrează imagini inclusiv spectatorilor, îl escortează pe Dr. Owen, oficial din Ministerul Sănătăţii, în interior, în tentativa de a preleva o probă de sânge de la infectată pentru a crea un antidot. Se dovedeşte că medicul este şi preot, experimentat în ritualuri mai puţin cunoscute enoriaşilor (ex. încarcerarea unui zombie prin folosirea rozariului şi a unei incantaţii, aprinderea sângelui la rostirea succesiunii de cuvinte cu caracter religios), iar situaţia se complică şi mai mult prin pătrunderea clandestină în clădire al tatălui lui Jennifer (fetiţa din filmul original) ajutat de un pompier, şi de un trio de adolescenţi rebeli care se infiltrează prin instalaţia de canalizare. “Refusing to leave until the proper blood is retrieved, Dr. Owen leads the group into hell, facing a community of the possessed who would like nothing more than to feast upon the living.” (Brian Orndorf, dvdtalk.com, 12 iulie 2011). Gata, nu mai zic altceva. Mai departe... Lansat simultan cu banda desenată care aduce multe lămuriri suplimentare, “[•REC] historias inéditas” (Hernán Migoya a adaptat cinci poveşti din universul schiţat de filme: “Encerrados”, “Tristana”, “Zoombii” – segment foarte interesant care arată un zombie ce infectează animalele rec 3.jpgdintr-o grădină zoologică, “El experimento” – povestea preotului Albelda care a experimentat pe fată, plus actul final care explică ce s-a întâmplat cu câinele), “[•REC] 3: Génesis”, în care Jaume Balagueró nu s-a mai implicat deoarece îşi finaliza la acea vreme Horror-Thriller-ul său “Mientras duermes”/2011, renunţă după scurt timp la tehnica found footage (operatorul de la nuntă, plus telefoanele mobile şi camerele personale ale invitaţilor, ceva imagini de pe camerele de securitate) în favoarea filmărilor tradiţionale, se consumă în mare parte la lumina zilei, şi are o naraţiune plasată temporal în paralel cu primele două filme (ex. în camera de control, pe un monitor secundar poate fi văzută o ştire TV ce anunţă introducerea în carantină a unei clădiri de apartamente din centrul Barcelonei), dar fără o legătură directă cu acestea: în timpul petrecerii organizate într-o vilă somptuoasă din afara oraşului, o rudă a mirelui (muşcată de... un câine) generează infecţia/epidemia zombie (deja putem vorbim de un film ‘Z’ în sensul mainstream), unul după altul nuntaşii începând să se transforme (vomitând sange sau atacând pe cei din jur). Mireasa Clara, împreună cu domnişoara şi cavalerul de onoare, încearcă să scape cu ajutorul preotului care le vorbeşte despre natura demonilor citând din Epistola lui Iuda (şi reuşeşte ulterior să întârzie asaltul infectaţilor prin rugăciuni şi apă sfinţită... în oglindă putem vedea reflecţii a tinerei portugheze Tristana Medeiros care a fost ‘Pacientul Zero’, ajunsă posedată de Diavol după ce a fost violată - pentru asta, vezi referirea de mai sus la comics-ul “Tristana”). Mirele Koldo li se alătură eroic (nu e o glumă, junele apare în armură!) într-o poveste de iubire care se sfârşeşte tragic, în ciuda faptului că prelatul mai face un efort de a stopa zombies recitand din Biblie la sistemul de amplificare instalat în locaţie. În cazul acestui film, Horror-ul pierde în mod previzibil teren în detrimentul acţiunii pigmentate cu accente de umor negru şi melodramă. Colin D. Miller (movieramblings.com, 15 septembrie, 2012): “Unlike the original films, there is a lot of humour in REC 3: Genesis. Some of it works, some of it doesn’t... it’s another strange decision by the filmakers. It’s almost like learning George A. Romero decided to follow up Day of the Dead with something like Shaun of the Dead... The romance feels slightly out of place here too. While watching Clara and Koldo profess their undying love for one another I couldn’t help feeling that the once promising horror series I loved had been reduced to a silly soap opera.”. Şi acum rec 4.jpgvine surpriza, “[•REC] 4: Apocalipsis”, sequel la “[•REC] 2”, realizat fără Paco Plaza (exmatriculat din franciză), semnat de Jaume Balagueró şi de Manu Díez (scenaristul numărului doi din serie), cu reporteriţa Ángela Vidal (Manuela Velasco) din cel dintai (care este evacuată din imobil cu ajutorul echipei de intervenţii speciale militare dirijate de doctorul Guzmán), în rolul principal. Amănunt esenţial (în sens pozitiv): dacă urmăriţi 1+2+4 sărind peste generice, veţi beneficia de o istorisire fluentă, respectând cronologia evenimentelor! Mai ales că cineaştii au inspiraţia (dincolo de cea... a renunţa complet la filmările ‘din mană’), de a schimba un spaţiu claustrofob cu altul: din blocul micuţ de apartamente se trece pe un tanc petrolier ce navighează solitar în largul mării, foarte departe de continent, special amenajat pentru carantină şi securizat de soldaţi. Virusul demonic al carui purtător, se pare, a devenit Ángela, se apucă să zburde în mod ucigaş pe navă (pe care se află sechestrată pentru teste şi una dintre invitatele de la nunta din precedentul “Genesis”, o bătrânică ce nu apucase să ajungă la chef deoarece adormise în camera de hotel), prin intermediul unei maimuţe infectate scăpate din laborator (primat-bucătar-mancare...). Problema? Dincolo de continuitatea de apreciat, filmul nu are o conexiune de profunzime cu celelalte întrucat abandonează ambiguitatea generată de implicarea religioasă, înlocuind-o cu una mai degrabă SF (virusul-vierme organic) care generează doar o elementară luptă pentru supravieţuire (Gore din belşug). Mai concret, cu toate că ar trebui să închidă franciza, “Apocalipsis” te lasă frustrat, cu foarte multe întrebări fără răspunsuri la care cinefilul ar avea un drept legitim. Buuun...  dacă tot am trecut în revistă cele patru producţii spaniole, să amintim şi de ‘paraziţii’ americani, “QUARANTINE” (2008, USA, r: John Erick Dowdle) şi “QUARANTINE 2: TERMINAL” (2011, USA, r: John G. Pogue). “Quarantine” este un copy-paste ordinar imposibil de recomandat, din aproape toate punctele de vedere (singura diferenţă majoră fiind schimbarea sursei infecţiei... virusul sustras dintr-un laborator de către un fanatic sectant), al celui dintai “[•REC]”, care beneficiază însă de o distribuţie cu nume ceva mai sonore, importate în mare parte din televiziune: Jennifer Carpenter (serialul “Dexter”), Steve Harris (serialul “The Practice”), Jay Hernandez (Diablo în “Suicide Squad”), Columbus Short (“Stomp the Yard”, “The Losers”), Rade Serbedzija (“Eyes Wide Shut”, “Taken 2”), Greg Germann (serialul “Ally McBeal”), Bernard White (serialul “Silicon Valley”). Cel de-al doilea, DTV-ul “Terminal”, nu mai are vreo legătură cu nimic altceva (se face doar o referire anemică la clădirea de apartamente din L.A. aflată în carantină), conservând doar embrionul conceptului (infecţia în spaţiu închis): un pasager grăsuliu, muşcat de hamsterul virusat, declanşează nebunia sângeroasă într-un avion care trebuie să aterizeze de urgenţă în Las Vegas pentru a fi băgat în... carantină. Actori de liga a doua în roluri neinteresante, Mercedes Mason (Ofelia Salazar în serialul “Fear the Walking Dead”), Mattie Liptak (“Maggie”), Ignacio Serricchio (serialul “General Hospital”), plus o pisică infectată, într-o producţie al cărei scenariu este plin de clişee şi de platitudini (“It’s just not my day to fly.” sau “Stop the plane. Let me off!”), risipind în vânt un buget de aproape patru milioane de dolari! Iar aşteptările legate de tensiune şi suspans ale spectatorului rămân tot... în aer. “The film takes a chance in dispensing with the camera POV. The problem is nothing was added to fill the void.” (bloodygoodhorror.com, cronica contributorului Andy, 01 august 2011). Anecdotică de final: a.) Doi ilustratori reputaţi, implicaţi în realizarea comics-urilor “The Walking Dead” şi “Fear the Walking Dead” create de Robert Kirkman, au legătură cu franciza “[•REC]”, mai exact Tony Moore (grafica pentru afişul lui “Genesis”) şi Charlie Adlard (autorul posterului american a lansării “Apocalypse”); b.) În 2013 pentru Windows şi, un an mai târziu, pentru PlayStation, a fost lansat jocul video creat de canadienii de la Red Barrels, “Outlast”, un first-person survival horror game, inspirat de speculaţiile religie-ştiinţă ce definesc franciza “[•REC]”. Extra: Making Of, scene tăiate (No.1); scene tăiate şi extinse, “Behind the Scenes”, extras din conferinţa de presă de la Sitges (cineaştii au fost recompensaţi cu Ben & Jerry’s Award la ediţia din 2009), documentar prezentat de scenografa Gemma Fauria (“A Walkthrough of the Set”) şi un soi de jurnal de călătorie, “On Tour”, legat de participările la festivaluri (No.2); ceva duble şi multe scene tăiate... neinteresante, întrucât majoritatea sunt cadre excluse din secvenţa care precede genericul de început (No. 3); Making Of de 28’ (No.4). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
08 Aprilie 2017


THE GIRL WITH ALL THE GIFTS (2016, UK/USA, r: Colm McCarthy) – Blu-Ray

THE GIRL WITH ALL THE GIFTS.jpgLa începutul lui 2014, apărea cartea cu acest titlu (bazată pe povestioara premiată cu un Edgar Award, “Iphigenia In Aulis”), semnată de către britanicul Mike Carey. Numele său nu spune mare lucru la prima vedere însă ţin să readuc în atenţie faptul că e un veteran a industriei comicsurilor din liga superioară (“Hellblazer”, “Batman”, “The Fantastic Four”), iar dacă vreţi să săpaţi mai adânc pentru a vă face o idee clară apropo de bogăţia imaginaţiei scriitorului, vă recomand “Divina Comedie” (2003), “Neil Gaiman’s Neverwhere”, ambele publicate de DC Comics, în 2003 şi, respectiv, în 2005/6, plus “Voodoo Child” (serie creată de actorul Nicolas Cage, apărută la Virgin Comics), precum şi crossover-ul Marvel din 2007, “X-Men: Messiah Complex”. Trecem la film prin intermediul a câtorva informaţii ce mi se par esenţiale pentru atenţia ce trebuie să îi fie, pe merit, acordată: 1.) În 2017, Carey a fost nominalizat la BAFTA pentru ‘Outstanding Debut by a British Writer, Director or Producer’; 2.) Pe generic întâlnim nume “din afara ariei de acoperire” a acestei zone cinematografice înguste - asociată uzual cu interesele mercantile - precum Glenn Close (nominalizată în carieră la nu mai puţin de şase Oscaruri!), Gemma Arterton (James Bond’s “Quantum of Solace”, “Tamara Drewe”) sau Paddy Considine (două premii BAFTA pe şemineu pentru “Dog Altogether” şi “Tyrannosaur”); 3.) Nu poate fi ratată prezenţa actriţei românce Anamaria Marinca care, dincolo de circuitele festivaliere, demonstrează că a fost adoptată ca valoare a Pop culture-ului actual (“Europa Report”, “Fury”, “Ghost in the Shell”). De ce am simţit nevoia acestui intro pentru o producţie catalogabilă superficial mai degrabă ca simplă distopie aparţinând unui spaţiu cinematografic SF dar care se plasează prin complexitate dincolo de nişa ‘Z’, în pofida unui plot redactat de către însuşi Carey într-o formulă inteligibilă pentru a fi transpusă pe ecran de un scoţian, veteran în lucrul în studiourile de televiziune? În primul rând, datorită clarităţii definirii premisei (fictive): cu două decenii în urmă, omenirea a fost infectată cu... o ciupercă (mutaţie a Ophyocordyceps unilateralis, entomopatogen descoperit de naturalistul A.R. Wallace în 1859 în ecosisteme tropicale, pe care biologul David Hughes, referindu-se la ‘furnicile-zombie’ parazitate, l-a caracterizat prin următoarele vorbe: “While the manipulated individual may look like an ant, it represents a fungal genome expressing fungal behavior through the body of an ant.”). Efectele, aici speculative? Cei afectaţi, prin intermediul salivei şi a sângelui (plus sporii diseminaţi în atmosferă), se transformă în... Hungries, oameni care îşi pierd rapid capacitatea de a raţiona în favoarea apetitului pentru carne proaspătă de semeni. Rămăşiţele societăţii se divizează între cei protejaţi de forţele de ordine în locaţii securizate şi Junkers (bandele de ‘bagabonţi’). Act 1. Micuţa Melanie (Sennia Nanua, câştigătoare la Sitges în 2016 a premiului pentru cea mai bună actriţă), ‘hibrid’ aparţinând celei de-a doua generaţii de infectaţi, în vârstă de doar zece ani, dar cu un nivel de inteligenţă evident mult peste medie, a ajuns într-o secţie de educare şi re-umanizare a juniorilor înfometaţi (Hotel Echo), controlată de militari, infestată cu ciuperca şi subiect principal de test pentru Dr. Caldwell (Close), decisă să disece copilul cu scrupulozitate ştiinţifică în speranţa de a găsi o soluţie pentru eradicarea bolii. Act 2. În urma atacurilor asupra bazei, fetiţa, imună parţial dar în care s-a trezit instinctiv ‘foamea’ generată de parazit, sub oblăduirea tinerei învăţătoare (Arterton) şi a unui grup de soldaţi conduşi de Sergentul Parks (Considine) ce insistă însă să o încătuşeze şi să îi pună o mască-botniţă (gen Hannibal Lecter dar transparentă), pleacă la drum spre un alt centru, considerat sigur, aflat la vreo 100 de kilometri distanţă. Act 3. Caldwell, bolnavă de septicemie, dar obsedată de posibilitatea găsirii unui antidot, îşi mută experimentele pe laboratorul mobil numit “Rosalind Franklin” (omagiu deferent adus chimistei din Notting Hill al cărei contribuţie la studiul structurii ADN-ului a fost recunoscută abia după moartea sa). Se poate bănui că lucrurile nu stau chiar atât de simplu, mai ales din perspectiva... diferitelor generaţii de Hungries şi a evoluţiei acestora. Sau, după cum se exprima doamna Torie Bosch, critic literar, pe slate.com, în vara lui 2014, “... it is a terrifying zombie novel, but not in the expected way. The real enemy here isn’t the walking dead or even the crafty parasite that rules them. It’s evolution... [it – n.a.] turns eating brains from the usual empty-calorie snack into a full, complex, palate-challenging meal.”. Dat fiind faptul că scenariul şi cartea propriuzisă au fost scrise în tandem, diferenţele, deşi semnificative (Junkers nu mai apar, ponderea acordată portretizării protagoniştilor se modifică, inversarea dintre modul în care arată fizic Melanie şi Helen Justineau), nu impietează asupra fondului narativ care se brodează pe evoluţia pre-adolescentei în contextul schimbat brusc şi radical în care, în ciuda impulsurilor canibale din ce în ce mai accentuate, fata se constituie într-o interfaţă experienţială între trei comunităţi emergente, izvorâte din umanitatea ‘tradiţională’: supravieţuitorii care îşi conservă integritatea fizică şi raţiunea, parazitaţii pe modelul natural al furnicilor-tâmplar (Camponotus) şi hibrizii meniţi a continua dispersia sporilor, mult mai empatici, inteligenţi, senzitivi şi adaptabili. Dincolo de comparaţia inevitabilă cu “28 Days Later” (ex. Londra pustie şi invadată de vegetaţie), este foarte interesant că “The Girl with All the Gifts” prezintă numeroase similitudini cu jocul video conceput pentru PlayStation “The Last of Us” (versiunea pentru PS3 a fost lansată în 2013, fiind comparată de Colin Moriarty pe ign.com cu bestseller-ul post-apocaliptic al lui Cormac McCarthy, “The Road”): ciuperca (cauză a pandemiei, mod de răspândire), copiliţa – posibilă soluţie de lecuire, acuitatea zombie limitată la un singur simţ (miros şi, respectiv, auz), capacitatea de adaptare a acestora (devoratul animalelor), ş.a.m.d. Vă asigur însă că, în ceea ce o priveşte pe Melanie (remarcabile scenele de redescoperire a urmelor de impulsuri şi trăiri copilăreşti în contact cu mediul domestic, fie acesta chiar şi unul abandonat-lipsit de suflet) şi grupul de Ferals (child hungries din ‘a doua generaţie’), revelaţiile care se acumulează pe parcurs sunt mult mai numeroase. Un film mult mai educativ decât ar putea pare printr-o sumară trecere în revistă. Şi apropo, muzica chilianului stabilit la Montreal, mă refer aici la Cristobal Tapia de Veer, este memorabilă! Extra: Making Of (circa 20 de minute), mini-interviuri cu fiecare dintre cei cinci protagonişti, plus un mix ce adună opiniile altor membri a echipei de producţie, scene tăiate şi alternative. Tehnic: impecabil.

THE VIOLENT FOUR a.k.a. BANDITI A MILANO (1968, Italia, r: Carlo Lizzani) – DVD

THE VIOLENT FOUR.jpgDocu-dramă excepţională (atenţie, nu e încadrabilă stilistic ca Poliziottescho) despre escaladarea violenţei în Milano din perspectiva unui poliţist care abia şi-a terminat ucenicia (şi s-a schimbat apoi odată cu mediul social urban) şi a unui jefuitor de bănci din vechea gardă, încă adept al ideii de ‘spirit de gentleman’ moştenit de la gangsterii seniori (“Today they’ve matured too young, reading those comics.”). Personajele? Comisarul Basevi (Tomas Milian – interpretul artistului Rafael în “Agonie şi extaz”/1965, memorabil ca Giuseppe în controversatul “La luna”/1978 al lui Bernardo Bertolucci) şi mafiotul Pietro ‘Piero’ Cavallero (legendarul Gian Maria Volontè – premii de interpretare la Cannes pentru “La classe operaia va in paradiso”/1971 şi “La mort de Mario Ricci”/1983). Contextul? Schimbarea brutală a jocurilor de putere din economia subterană a metropolei italiene. Codul de onoare a Mafiei conservatoare îşi pierde din semnificaţie, cu excepţia singurei reguli ce leagă paraziţii de organismele de pe urma cărora prosperă (cluburi, cazinouri, bordeluri... se ajunge la o cifră de afaceri de 1000 de miliarde de lire colectate ‘la negru’ anual): omertà (în ambele tabere, întrucât nici lipsa de reacţie/indiferenţa carabinierilor nu poate fi etichetată altfel). Legea se afundă într-o falie din ce în ce mai adâncă între cea publică, neputincioasă datorită limitărilor generate de rigiditatea funcţionării sistemului, şi cea underground, reglată prin compromisuri brutale şi aranjamente temporare necontrolabile de către stat. Veteranul cineast Carlo Lizzani (nominalizat la Oscar pentru scenariu în ’51 pentru “Riso amaro”/1949 şi câştigător la Cannes cu “Cronache di poveri amanti”/1954) este formidabil prin modul clinic în care recreează această realitate, chiar dacă acum, din perspectiva tratării realist-documentare neobişnuit de fruste, pare datată (sau poate nu... dacă ne gândim că marile averi în România s-au acumulat în democraţia post-1989 în baza modelelor de business speculativ?), prin juxtapunerea pe o muzică casual-Pop (jos pălăria pentru Riz Ortolani – “Mondo Cane”, ce reuşeşte încă o dată să demonstreze capacitatea compozitorilor italieni de a crea pentru film şi nu pentru propriul ego) care îi dă o notă terifiantă. Acest tip de lucruri s-au întâmplat, se întâmplă şi, probabil se vor mai întâmpla, nu doar în Italia, în ciuda oricăror tentative de civilizare. De când există furtul? De secole întregi, omul fură. A fost furtul vreodată eradicat pe parcursul a mii de ani, în ciuda tuturor tentativelor şi măsurilor punitive drastice? Nu... atunci, poate este un rău social necesar. Inspirându-se din fapte reale extrase din biografia Banda Cavallero (numele membrilor sunt păstrate în scenariu) al căror lider era obsedat de justiţie socială, fan al lui Lenin şi al anarhiştilor Gaetano Bresci şi Ravachol (François Koenigstein), ce a trecut progresiv de la acţiuni idealist-revoluţionare la acte de violenţă gratuită, Lizzani extrage şi transmite spectatorului, repet, în mod clinic, absurdul generat de... firesc, arătându-ne Milano ce devine noul Chicago după boom-ul economic, scenă nu numai a rivalităţilor sângeroase dintre diversele facţiuni mafiote dar şi a lipsei de competenţă profesională din partea autorităţilor (birocraţie, delaţiune, alarme interpretate eronat, ‘militarizarea’ poliţiei ca dotare şi mod de acţiune, manipularea via mass-media, tolerarea traficului de arme) care nu fac decât să crească gradul de neîncredere a populaţiei în acestea şi să amplifice dorinţa incontrolabilă şi anarhică de a reacţiona gregar pe modelul grupurilor de vigilante (‘Noi Ne Facem Legea!’). Nu trebuie multe cuvinte pentru a defini esenţa naraţiunii: patru bandiţi aciuaţi în Torino (trei versaţi – vezi cazul şoferului aflat la al 17-lea jaf - plus un discipol în materie de fărădelegi luat de la minifotbal şi dus la lecţii de tir) dau o spargere la o bancă (sucursala Banca di Napoli din Milano) în data de 25 septembrie 1967 (caz absolut real!), finalizată cu o urmărire disperată pe străzile metropolei. Literalmente, este o baie de sânge cu multiple victime inocente printre civilii aflaţi, în acel moment, cu totul întâmplător, pe parcursul autoturismului Fiat 1100 vânat de poliţie. Nu are sens să adaug mai multe detalii. De încheiere... Gian Maria Volontè este senzaţional în rol, amintindu-mi prin modul de portretizare al lui Piero, de Alex din “Portocala mecanică”/1971 al lui Kubrick. Sigur că cel din urmă este o parabolă distopică ce nu poate fi folosită ca termen de comparaţie conceptuală, stilistică sau estetică cu “Banditi a Milano” şi sunt conştient că Alex utilizează violenţa drept o pură tehnică socială ‘ludică’, faţă de Piero care o consideră, impasibil şi nonşalant, ca un instrument cu scop practic, deci există diferenţe semnificative, însă ambii (vă sugerez, de exemplu, să fiţi extrem de atenţi la cuvintele degajatului Volontè confruntat cu publicul spre finalul peliculei, dar, mai ales, la limbajul său corporal... îndeosebi la mimica facială) definesc comportamental două din personajele iconice de sociopaţi amorali din cinematografia europeană. Cutremurător în cazul lui Piero este faptul că Lizzani reaminteşte cu o dureroasă (pentru spectator) acuitate că societatea contemporană (una în care trăim zi de zi şi nu una fictivă) poate fi privită de către unii oameni ca un templu a violenţei, în ciuda limitărilor, restricţiilor sau reacţiilor comunitare. Sau, mai trist, că o persoană sau alta dobândeşte această credinţă fiind convins că reprezintă semnul normalităţii/normalizării sociale. Ca ultim argument pentru a vedea acest film... dincolo de selectarea neconcretizată la Cannes (festivalul s-a anulat în acel an datorită masivelor proteste sociale împotriva administraţiei De Gaulle din luna mai) şi de nominalizarea pentru Ursul de Aur la Berlin, filmul lui Lizzani a fost recompensat cu toate premiile posibile a industriei cinematografice italiene (David di Donatello, Globul de Aur, Pocalul de Aur, ‘Silver Ribbon’ - distincţie decernată de Sindicatul naţional al jurnaliştilor de film italieni). Extra: zero. Tehnic: bun.

ZOMBIE HONEYMOON (2004, USA, r: David Gebroe) - DVD

ZOMBIE HONEYMOON.jpgAparent o poveste de dragoste din categoria consumeristă ‘Zombeo and Juliet’, “Zombie Honeymoon” reprezintă o producţie Indie care nu are cum să genereze indiferenţă (oferă metaforic spectatorilor adulţi mult food for thought), în care cuvântul-cheie este profundul ‘ataşament’ afectiv dintr-un parteneriat casnic proaspăt constituit. Pe ritmuri Psychobilly-Rock’n’Roll (remarcabil de reuşită combinaţia între muzica lui Michael Tremante, ce-şi făcuse până la acea dată ucenicia în echipele de la “The Cell”, “The Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring” şi “Panic Room”, şi sound-design-ul lui Abigail Savage, acum faimoasă pentru rolul ciudăţelei Gina Murphy din serialul “Orange is the New Black”), doi tineri şturlubatici, frumoşi şi plini de viaţă (cuplul este adorabil, ea îl ţine în braţe la intrarea în vilă, el are placa de surf pe maşină, se leagănă ambii entuziasmaţi în scrâncioburi şi agresează butoanele consolei de jocuri video), graficiana Denise şi vegetarianul Danny Zanders, ajung în luna de miere în casa de vacanţă de pe malul oceanului, în New Jersey, pusă la dispoziţie de o rudă binevoitoare. Toată acţiunea se consumă într-un singur weekend. Atmosfera idilică de pe plaja împărţită doar cu pescăruşii este ruinată de un bărbat ce apare neaşteptat din valuri, care vomită peste faţa lui Danny un lichid vâscos de culoare aproape neagră, după care se prăbuşeşte inconştient. Dus la spital, junele intră în moarte clinică timp de zece minute apoi îşi revine brusc (este deci... un mort-viu), aparent fără sechele, fiind preocupat de pupături tandre, sex drăgăstos, cine romantice la lumina candelelor şi vise de independenţă rebelă (exaltaţi, cei doi îşi dau telefonic demisia de la slujbe şi renunţă la apartamentul conjugal cu intenţia de a se muta definitiv, aproape imediat, în... Portugalia). Semnele de exfoliere a pielii sau impulsurile agresive necontrolate sunt ignorate până în momentul în care fata îşi găseşte consortul ciopârţind un jogger supraponderal în cada din baia casei de vacanţă (foamea este una pur animalică, neavând ca şi consecinţă transformarea vânatului uman). Cu ochii în lacrimi, însângeratul Danny o imploră: “Please don’t hate me... I’m not a bad person, I’m not.”, încercând să îi explice că este prada unor porniri generate de infecţia cauzată de contactul cu omul de pe plajă (ce s-a întâmplat cu acesta, nu ştim... deoarece arbitrarul reprezintă o componentă voluntar asumată). De aici, drama capătă accente de comedie Noir (cineastul dovedeşte că are simţul umorului prin ciondăneala din magazinul de închirieri de casete VHS dintre slujbaşul echipat într-un tricou cu zombie al lui Lucio Fulci şi corporatistul inept care returnează un film prost, “The Homeboy”... debutul lui David Gebroe), odată cu frenezia cuplului de a şterge rapid urmele măcelului întrucât aşteaptă nişte prieteni în vizită (“So, Denise, now that he is one of the living dead... you gonna make this into a comic book?”) şi cu accentuarea apetitului pentru carne a ‘bolnavului’, în conjuncţie cu pierderile regresive de memorie emoţională. Horror-ul real (inclusiv pigmentat de Gore) îşi face simţită prezenţa la jumătatea filmului, de unde se definesc mai exact parametrii temporali: perechea urmează să se îmbarce în avionul spre Europa în 24 de ore dar starea fizică şi psihică a bărbatului se degradează cu mare viteză (incursiunile canibale nocturne pe plajă, atacul din agenţia de turism sau cea asupra funcţionarului aflat în autovehicul), dar acest Horror se combină cu drama romantică stranie sintetizată de însuşi zombificatul (“Look, all I am trying to do is kill as few people as possible before we got on the plane tomorrow, okay?... Face it, I’m better off dead, it’s true.”) ca bază iluzorie de ranforsare a credinţei ei că pentru orice boală există şi un leac ce poate să o vindece. De ce nu este totuşi dus la spital iar soluţia este căutată în interpretarea unei ghicitoare în palmă? O întrebare iritantă la care spectatorul nu primeşte vreun răspuns acceptabil. Ritualul pregătirii cinei de final (rochia de mireasă, lumânările, vinul roşu) sugerează clar asumarea conştientă de către îndrăgostita Denise a sacrificiului suprem (“Stand by your man,/And show the world that you love him/Keep giving all the love you can...” – Tammy Wynette; pe OST piesa este interpretată de Inara George). Twist-ul este interesant, mai ales prin realizarea faptului că involuţia lui Danny a fost gândită ca succesiune a celor şapte etape de acceptare a morţii. În pofida aspectelor discutabile (de exemplu, calitatea dialogurilor), “Zombie Honeymoon”, câştigător al Chainsaw Award la Fangoria în 2006 la categoria... “Best is Less”, este un film de văzut, inclusiv de către cinefilii care nu sunt fani a filmelor cu zombie. Extra: Behind the Scenes (interesantă mărturisirea cineastului legată de moartea soţului surorii sale într-un accident de surfing ca sursă principală de inspiraţie pentru film). Tehnic: bun.

IOAN BIG
01 Aprilie 2017




ARIA (1987, UK, Robert Altman, Jean-Luc Godard, Nicolas Roeg, Julien Temple, aso.) – “Special Edition”/DVD

Aria.jpgZece scurtmetraje, fiecare inspirat de o arie clasică, semnate de realizatori diferiţi. Tipic pentru orice omnibus, impresia generală este de eterogenitate, iar valoarea şi durata segmentelor care o compun inegală. Începem cu Ken Russell care, pentru a ilustra “Nessun dorma” (interpret: tenorul suedez Jussi Björling) din “Turandot” a lui Giacomo Puccini în mai puţin de zece minute, s-a inspirat dintr-o experienţă personală nefericită (moartea într-un accident rutier a unei bune prietene şi colaboratoare a sa la “Madama Butterfly”): cu multiple răni grave dobândite în urma răsturnării cu maşina, o tânără (Linzi Drew, actriţa Porno ce avea să fie distribuită de britanic şi în ulterioarele sale “Salome’s Last Dance” şi “The Lair of the White Worm”, ambele din 1988) devine “suspendată” între două lumi, realitatea tragică în care medicii încearcă să îi salveze viaţa (dominat vizual de un alb rece şi crud, profund disconfortabil) şi un univers oniric de un alb lăptos, luminos, aproape paradisiac, populat de practicanţi de ritualuri străvechi, în care corpul său devine obiect de cult şi de artă, pictat şi decorat cu bijuterii (rubinele ataşate pe piele în modele complicate apar în fantasme ca... ‘oglinzi’ ale picăturilor de sânge coagulate în realitatea palpabilă). Filmul lui Russell a împărţit analiştii în tabere radical opuse, cea care consideră că este... cel mai reuşit din întreaga antologie şi cea dezamăgită de faptul că, vizual, acesta rămâne unul pur optzecist, acum plin de praf. Personal, aparţin celei de-a doua, deoarece, în ciuda colaborării cu Terry O’Neill, unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi britanici ancoraţi în Pop culture, autor al unor imagini antologice cu Elton John, Sean Connery, Frank Sinatra sau Faye Dunaway, cineastul are, atât în concepţie cât şi în execuţie, cel puţin trei elemente dificil de consumat cu entuziasm (imaginile din tranziţia dintre lumi ce trimit instinctiv la “Xanadu”, flopul Disco din 1980 al Oliviei Newton-John, resuscitarea neconvingătoare pe “Vincero...” şi prezenţa lui Făt-Frumos, un asistent medical, ce vrea să îi redea viaţa cu un... sărut). Deşi este cu siguranţă cel mai violent segment din antologie, pentru un cineast convins că ‘somnul raţiunii naşte monştri’, exerciţiul vizual realizat pe “Nessun dorma” are pe alocuri un aer de artificialitate desuetă care trimite mesajele eventuale în purul neant. Prea mult Kitsch pentru a putea fi considerat Camp. Dacă tot am amintit de O’Neill, mai trebuie subliniat că printre ‘lebedele’ din “Aria” se numără (e drept, îşi fac simţită prezenţa într-o măsură ceva mai discretă şi fără emfază) şi zece dintre cei mai importanţi fotografi contemporani, fiecare asociat unui cineast, precum David Bailey (The Rolling Stones în perioada cu Brian Jones, evenimentul “Live Aid” de pe Wembley, fotoreportajele de modă pentru “Vogue”), John Swannell (fotograf al Familiei Regale Britanice, dar şi autor al unor portrete memorabile cu Bryan Ferry, Tony Blair, Michael Caine şi Glenda Jackson), Annie Leibovitz (John Lennon, calendarul Pirelli, revista “Rolling Stone”, Disneyland), irlandezul Bob Carlos Clarke (considerat “Britain’s answer to Helmut Newton”, autor al unei serii dedicată erotismului începută în 1980 cu “The Illustrated Delta of Venus” care avea însă să atingă vârful prin “Shooting Sex: The Definitive Guide to Undressing Beautiful Strangers”-2002) sau Greg Gorman (unul dintre cei mai căutaţi imortalizatori de vedete de la Hollywood, dar şi co-autor al albumului “Adonis: Masterpieces of Erotic Male Photography”-1999). Mă opresc aici cu exemplificările pentru a reveni la conţinutul “Ariei”... Cu toate că lucrase mai mult în televiziune, până la acest proiect, Franc Roddam dobândise o notorietate semnificativă în mediul cultural Pop datorită reinterpretării Operei Rock a lui The Who “Quadrophenia” (1979), despre care trebuie să ne amintim că nu este un Musical (iar membrii trupei nu joacă vreun rol), ci o radiografie a mediului urban de la mijlocul anilor ’60 din perspectiva tinerilor debusolaţi pentru care sexul, drogurile şi violenţa reprezintă reacţii viscerale anti-sistem, dar, mai ales, datorită Horror-ului “The Bride” din 1985, în care Frankenstein (muzicianul Sting, ce apăruse şi în “Quadrophenia”) creează femeia perfectă, pe Eva (Jennifer Beals din “Flash Dance”), pe muzica lui Maurice Jarre, care include şi câteva bucăţi de ‘clasică’ precum “Eine Kleine Nachtmusik” a lui Mozart... iar segmentul său din “Aria” conservă tuşele brutale şi întunecate a celor două. “Liebestod” (din “Tristan und Isolde” a lui Richard Wagner, deşi cântată formidabil de soprana de culoare Leontyne Price, este despuiată de caracterul său eteric şi aproape mistic şi transpusă într-o tragedie contemporană cu accente melodramatice, în care doi tineri (ea... Bridget Fonda la debut), după traversarea deşertului cu maşina (posibil indiciu al unei pustietăţi emoţionale), fac sex într-o cameră de hotel din Las Vegas (simbol multicolor al vânzării de iluzii dar şi a exacerbării plăcerilor carnale) şi sfârşesc prin a se sinucide. Nicolas Roeg ironizează într-un mod extrem de fin cenzura regală ce a impus, aproape de mijlocul secolului 19 (dacă îmi amintesc corect), relocarea în Statele Unite a acţiunii din “Balul mascat” (“Un ballo in maschera”), opera lui Giuseppe Verdi bazată pe asasinarea Regelui Gustav III al Suediei (pe care cinicul britanic îl înlocuieşte aici cu Regele... Zog al Albaniei, interpretat în travesti de... soţia sa, actriţa Theresa Russell, ce, în pofida numelui, nu are nicio altă legătură cu Ken decât că a jucat rolul principal în al său “Whore” din 1991, în virtutea prieteniei de familie de atâţia ani). Viena, iarna lui 1931, prezentată nu numai contextual sau simbolistic (plecăm din Maria-Theresien-Platz şi ajungem la Operă unde se joacă... “Paiaţele” lui Leoncavallo!) ci şi social sub formă de “Împărat şi proletar” metaforic (tradiţie imperială/modernitate democratică), inclusiv prin diferenţierile vizuale dintre cadre savant concepute şi obţinute prin filtrarea luminii, şi utilizată drept fundal al unei ‘lecturi pe dos’ a tentativei de asasinat pregătite de către ‘patrioţii’ proletari expaţi împotriva ‘militaristului’ cu sânge albastru, ajuns acolo doar din pură dragoste pentru o aristocrată ingenuă (dar mamă de copil... a lui sau nu?, rămanem cu enigma). Cu “Abaris ou les Boréades” (constând în alăturarea a trei pasaje, “Suite des vents”, “Nuit redoutable!... Lieu désolé” şi “Jouissons, jouissons!”, din tragedia lui Jean-Philippe Rameau), Robert Altman ne mută la Paris, la Teatrul Le Ranelagh în 1734, în care întoarce spatele scenei şi transformă spectatorii în protagonişti. În loje, clasa conducătoare, artistocraţia decadentă şi îmbuibată, cu un comportament orgiastic, iar jos populaţia de rând zombificată, care te face să te întrebi “Cine sunt nebunii?”, atâta vreme cât textul intro este provocator: “In the 18th Century, it was considered chic for the rich to invite inmates of local insane asylums into their theatres for a pleasant afternoon of opera.”. Prezentarea Bruges-ului ca un oraş mort... aceasta e provocarea pe care şi-o asumă Bruce Beresford cu “Glück, das mir verblieb” din “Die tote Stadt”, opera în trei acte a compozitorului vienez Erich Korngold, bazată pe nuvela lui Georges Rodenbach, “Bruges-la-Morte”, publicată în 1892. Deşi s-a bucurat de o mare popularitate în anii ’20, datorită interzicerii sale de către naziştii ce n-au trecut cu vederea originea evreiască a lui Korngold a fost aproape uitată, iar readucerea din obscuritate în conştiinţa publică s-a consumat abia în anii ’70. Este povestea simplă a unui tânăr care nu poate depăşi depresia generată de moartea soţiei şi a cărui imaginaţie se hrăneşte din amintiri sau... închipuiri. Întâlnirea cu o frumoasă dansatoare (Elizabeth Hurley, la debut) pe străzile oraşului belgian (care încearcă să îl farmece cântandu-i “Glück, das mir verblieb” a.k.a. “The Lute Song”) pare să îl scoată din lumea viziunilor în care nevasta sa încă trăieşte, dar speranţa rămâne una efemeră iar el... în “Turnul Amintirilor”. Ca să o poată transforma într-o experienţă estetică rafinată, australianul a înţeles că are nevoie de ‘liga grea’, astfel încât fotograful Bob Carlos Clarke l-a sprijinit în construcţia scenelor de interior (cuplul nud care interpretează în duet tema) iar Dante Spinotti (directorul de imagine favorit al lui Michael Mann) a fost responsabil de creionarea unei aşezări tradiţionale fermecătoare, simultan plină de viaţă (vegetală şi animală) dar fantomatică prin dezumanizare şi deprimantă odată trecută prin filtrele perceptive ale văduvului (cadrele hibernale de final cu statuile îngerilor sunt memorabile). Religia este punctul de plecare evident al lui Charles Sturridge (câştigător în carieră a cinci premii BAFTA TV), dată fiind opţiunea pentru “La vergine degli angeli” din “La forza del destino” a lui Verdi, însă, în ceea ce mă priveşte, legătura naraţiunii cu muzica mi s-a părut aproape imposibil de descifrat dincolo de nivelul superficial (chiar beneficiind de motto-ul ajutător de început: “May the blessed Mary of Angels wrap you in her cloak of peace.”). Concret, e vorba de trei delincvenţi juvenili, care fură într-un cartier mărginaş al Londrei din zilele noastre (blocuri, ziduri cu graffiti, dezordine şi mizerie) un Mercedes, iar aventura lor se termină cu un accident, în urma căruia limuzina cuprinsă de flăcări e părăsită. Într-adevăr, filmul (alb/negru) conţine semne că ar fi putut induce spectatorului sentimentul unei anume coerenţe sau profunzimi studiate având lumina drept ghid esenţial (cea a lumânărilor din biserică din care se trece în ‘luminile oraşului’, fluxul aparent vivant al becurilor electrice din mişcarea autoturismului, pentru a eşua în cadrul fix cu acesta cuprins de vâlvătai), însă dacă intenţia cineastului a fost să sugereze că mass-media poate denatura conceptul de ‘credinţă’ pură şi inocentă sau că contactul cu “GODporaţia” poate produce efecte opuse celor sperate în ceea ce priveşte tinerii, rezultatul nu este foarte convingător şi dă impresia că a fost... expediat. Trecem la mult mai straniul “Armide” pus în scenă de Jean-Luc Godard, ce conţine, ca şi în cazul lui Altman, nu o arie ci trei, extrase (dirijor – flamandul Philippe Herreweghe; interpretă – soprana franceză Rachel Yakar) din opera cu acelaşi nume din 1686 a lui Jean-Baptiste Lully, a cărui libret se bazează pe poemul lui Torquato Tasso “Le Gerusalemme liberata” (“Ierusalimul eliberat”). Faptul că Godard, un spirit revoluţionar de multe ori plasat mult înaintea timpului său prin abordarea lipsită de prejudecăţi a unor teme clasice considerate tabuuri de către purişti, alege să se folosească de angst-ul lui Armide pentru a nuanţa ispita feminină (la propriu), creând personajelor feminine (două la număr, femei de serviciu într-o sală de forţă, tinere şi atractive carnal) dileme în care raţionalul, emoţionalul şi visceralitatea se luptă... fără cuvinte (doar prin imagine sau muzică) a rămas neînţeles, fiind practic desfiinţat în mod imbecil mai ales de către criticii de film americani, cărora mă simt dator să le readuc în atenţie cuvintele lui Susan Sontag (cetăţeancă ‘stars and stripes’ ca şi ei dar, se pare, mult mai destupată la minte) din scrierea sa “Notes on ‘Camp’” (apropo, disponibilă la liber pentru lectură pe site-ul Universităţii Georgetown), care îşi regăseşte semnificaţia în filmul francezului: “What is most beautiful in virile men is something feminine; what is most beautiful in feminine women is something masculine...”. Androginismul, fetişismul şi narcisismul masculin sunt teme curente în Camp, iar cineastul foloseşte aici... culturiştii pentru a justifica complexa propoziţie (prin cumulul de semnificaţii) a uneia dintre protagoniste: J’aimerai le détester. Exteriorizarea frustrării celor două tinere (ca şi Armide, aproape de momentul în care crima i se pare acceptabilă - “I yeld to this victor, by pity I’m won... My greatest wish was that thou might lie dead.”) în faţa misoginismului asociat cu superioritatea dată de pura forţă fizică, care exclude inclusiv primirea de avansuri de natură sexuală, şi care le plasează în categoria ‘obiectelor’ în conflict cu îndoielile personale asociate cu speranţa încă existentă în iubire, sentimente şi recunoaştere, este surprinzător de original concepută. Chapeau! Trecem la ceva mai vesel, căci Julien Temple, mai ludic şi mai interesat de entertainment decât de eseistică (ca atare, introduce şi dialoguri), a fabricat un potpuriu din “Rigoletto” al lui Verdi, şi-a însuşit premisa de start a Operei (apetenţa Ducelui pentru a face sex cu cât mai multe femei... “Questo o quella”) şi, având ca fundal muzica înregistrată cu RCA Italiana Opera Orchestra sub bagheta lui Georg Solti, livrează cel mai Pop(ular) film dintre toate, o farsă erotică ce se consumă la Madonna Inn din San Luis Obispo (celebrul motel cu 110 camere decorate tematic diferit), în care satirizează fanteziile masculilor (ce se comportă infantil indiferent că sunt sau nu sub influenţa drogurilor... scena cu “Banana?” din “Neanderthal Room” e delicioasă). Credeţi-mă, merită să-l vedeţi/ascultaţi pe Elvis cântând “La donna è mobile”! Pe scurt: sub pretextul unei prospecţii, producătorul de film interpretat de Buck Henry îşi permite o escapadă amoroasă cu aspiranta la cariera de actriţă Beverly D’Angelo, lăsându-şi acasă soţia bolnavă (Anita Morris, distribuită de Julien Temple şi în al său Musical “Absolute Beginners” din 1986, ce îi are în rolurile principale pe David Bowie, James Fox şi Patsy Kensit)... doar că aceasta n-are gripă ci chef de sânge tânăr (un gigolo optzecist cu umeri falşi şi colanţi lucioşi care pare rudă cu David Hasselhoff, dar... e posesor de mustaţă). Primind camere învecinate, amatorii de aventuri sexuale extraconjugale ajung să constate că intimitatea le este ruinată de apetenţa comună pentru... voyeurism. Ideea că implicarea în “Aria” nu a fost rodul unui accident ‘politic incorect’ pentru Russell & Co. va fi confirmată de faptul că aproape toti cineaştii aveau să continue ulterior să atace subiecte cu conotaţii religioase (Beresford în “Black Robe”-1991 apropo de creştinizarea indienilor Agonquin în Quebec), sociale (Godard cu “Allemagne 90 neuf zéro”-1991, abordarea sa filosofică din perspectiva deconstructivismului asupra istoriei berlinezilor) sau culturale (“A Prairie Home Companion” al lui Altman din 2006, legat tot de Country). Nu întâmplător am optat să îl plasez la final pe iconoclastul şi controversatul cineast Gay Derek Jarman (autorul lui "Jubilee" din 1978, unul dintre primele filme Punk, ultracriticul la adresa regimului Thatcher "The Last of England" din 1988... ca să nu mai vorbesc de videoclipul piesei “The Queen Is Dead” din 1986 al rockerilor de la The Smiths sau de cel a lui “It’s a Sin”, un imn al culturii Gay lansat de tandemul Pet Shop Boys un an mai târziu), care şi-a început cariera cinematografică în anii ’70 ca production designer pentru "The Devils" şi "Savage Messiah" ale nu foarte "ortodoxului" Ken Russell. Jarman, în “Aria”, utilizează “Depuis le jour” din opera “Louise” a lui Gustave Charpentier (doar muzica, fără vreo legătură cu libretul inspirat de scrierile poetului simbolist Saint-Pol-Roux), pentru a schiţa în câteva minute o poveste care transpiră rafinament şi clasă (aici, doar un exemplu... scena, identificabilă aproximativ la minutul 80 al antologiei, cea a îndrăgostiţilor în faţa mării, ce aminteşte involuntar de acum mult mai celebrul ‘balet’ Di Caprio-Winslet de pe prova “Titanic”-ului lui James Cameron), cântecul de lebădă al unei dive bătrâne de Operă care, în ultimul său spectacol, are flashback-uri (filmate pe 8 mm) legate de o poveste de iubire din tinereţe (rolul ei ca jună este interpretat de Tilda Swinton, etichetată la acea vreme ca o rebelă după ce părăsise Royal Shakespeare Company în favoarea unor producţii independente, în care şi-a asumat pe parcursul timpului partituri androgine/transgender, ca Mozart în “Mozart şi Salieri” al lui Alexandr Puşkin sau ca întrupare a soţului său decedat în “Man to Man: Another Night of Rubbish on the Telly” din 1992, al lui John Maybury). Swinton, acum o vedetă mondială datorită Oscarului pentru “Michael Clayton” şi a prezenţei în blockbustere hollywoodiene gen “Narnia”, a colaborat cu Jarman la nu mai puţin de cinci pelicule (exceptând “Aria”). Aşa cum spuneam la început, această antologie, prin eterogenitate, are suişuri şi coborâşuri, dar interpretarea acestora depinde exclusiv de apetiturile culturale şi estetice individuale. Sub nicio formă însă nu poate ignorată de un cinefil care se respectă. Extra: comentariu audio al lui Don Boyd, documentar (“Composing Aria”) ce conţine scurte interviuri cu Ken Russell, Nicolas Roeg, Don Boyd, Franc Roddam, Julien Temple şi Charles Sturridge. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
25 Martie 2017


NIGHT OF THE LIVING DEAD: REANIMATED (2009, USA, r: Mike Schneider) – DVD

Night of the Living Dead reanimated.jpgZombie-Art! Reamintesc faptul că una dintre cele mai mari gafe de business din istoria cinematografiei (omisiunea distribuitorului filmului original în cinematografe în 1968 de a scrie pe generic copyright-ul şi beneficiarul acestuia) a dus la intrarea clasicului lui George A. Romero, “Night of the Living Dead” în patrimoniul public american şi, drept urmare, fiecare a avut libertatea nu doar să se bucure de el (până la începutul anului 2017, fusese downloadat de aproape trei milioane de ori doar de pe Internet Archive), ci şi să se joace cu acesta în voie. Cazul lui “Reanimated” este unul fericit într-o maree de mediocritate mercantilă însă informaţia este importantă pentru a înţelege de ce această versiune beneficiază de coloana sonoră completă, originală, a filmului lui Romero. Avem de-a face cu un efort managerial monumental al unui artist polivalent (Mike Schneider - sculptor, web designer, grafician, ilustrator digital) care a reuşit, datorită unui concept ultra-interesant, să adune aproape 500(!) de persoane creative de pe întreg mapamondul, dintre care doar vreo 125 şi-au văzut contribuţia integrată în rezultatul final (printre care se numără şi un român, Nicolae Colcer), pentru a recrea caleidoscopic, prin intermediul diverselor tehnici de animaţie, “Night of the Living Dead” (dar “... can be appreciated independent of ‘NOTLD’ as a film about the reading and interpretation of art.” – Chay Close, snackedup.com, ianuarie 2014). Ca atare, avertismentul este, cred eu, clar: nu vă aşteptaţi la un remake ordinar, fie acesta şi într-o formă animată, a filmului lui Romero, ci trebuie să priviţi ansamblul de exerciţii estetice în stil “Pictures at an Exhibition”, o expoziţie tematică cu un flux coerent, o operă de artă colectivă în care diverşi creatori ilustrează frânturi din poveste utilizând propriul limbaj artistic. Printre aceştia se regăsesc tânăra texană April Guadiana (cea mai relevantă contribuţie a sa, dintre cele şapte, o constituie insertul “Cemetery Zombie”), ilustratorul Jorell Rivera, vechi acolit al lui Schneider (au conceput în tandem pentru Revenant Magazine seria de comics-uri “The Retired”, plus “And We’re Still Alive”), creatoarea de păpuşi inspirate de Tim Burton şi Guillermo del Toro, Kathleen Iwasyszyn (thepoisonedapple.net), scoţianul Calum MacAskill (animator, păpuşar şi scenograf... cel responsabil în “Reanimated” de geometrizarea minimalistă a morţilor-vii), artistul suprarealist care pictează doar pe catifea şi semnează sub pseudonimul Voodoo Velvet, portugheza Carla ‘Cool Slayer’ Rodrigues (benzile desenate “Night of the Living Podcasts Vs. Zombies” şi “A garagem de Kubrick”), autorul webcomic-ului “Chopping Block” şi al volumului “Always Remember to Bring the Scythe”, Lee Adam Herold, sau Françoise Duvivier, ilustratoare de cărţi (“Experience Blockhaus”, “L’anatomie du non-être”). Mixul de tehnici în alb/negru este uluitor de complex şi aproape... cacofonic raportat la firul narativ relativ liniar: sketch-uri grafice, imagini digitale de joc video nerenderizat complet/machinima, strip-uri/slide-uri/sample-uri de pagini de comics, marionete, pictură în ulei, figurine de plastilină sau din papier mâché, rotoscopie, extrase numerotate din storyboard-uri fictive, desene animate în stil Retro, fotografii, denaturarea artistică a unor cadre din filmul propriuzis, marionete, animaţie bazată pe efectul “Ken Burns”, păpuşi Barbie... ba chiar şi LEGO-Art (vinovată pentru acest ultim experiment este Zina Nicole Lahr, inventatoare-sculptoriţă-filosoafă-artistă). Nu îmi propun să trec în revistă formidabila diversitate a viziunilor şi abordărilor artistice (dincolo de tehnicile şi instrumentele de ilustrare utilizate) pentru că, realmente, asta ar necesita o analiză de câteva zeci de pagini. Mă voi limita însă la o concluzie simplă: acest film nu se adresează decât exclusiv consumatorilor de Pop Art care cunosc pe de rost “NOTLD” al lui Romero (condiţie esenţială pentru a evita senzaţia de dezorientare indusă de lipsa de fluiditate, întrucât spectatorul trebuie să îşi folosească imaginaţia pentru a retrăi în mod relativ cursiv arhicunoscuta poveste... spusă acum complet altfel). Şi nu sunt foarte mulţi. Sau, după cum bine sublinia David Cornelius pe popcornworld.wordpress.com în iunie 2011: “It’s not a remake, nor does it intend to replace the original. Indeed, the film bills itself as a ‘response’ to the classic... There’s so much jumping around from style to style, artist to artist, with some contributions lasting no more than a second, that it’s impossible to follow ‘Reanimated’ as a workable story – so much so, in fact, that the best animations are the ones that are the most abstract.”. Eu nu l-aş numi ‘răspuns’ ci... ‘testament’ al influenţei lui George A. Romero. “Faceless though they may be, zombies are fundamentally human, and it’s this aspect that leaves zombie films ripe for social commentary – doubtly so in the case of ‘Night’, which – as noted – straddled the line between cultural transgression and personal expression. Like a Rorschach test, it responds to every viewer differently, something which is repeatedly proven throughout Reanimated.” (Chay Close, 2014). Paranteză de final: în 2015, după mai bine de cinci ani de zbateri, Simon West (cunoscut ca regizor de filme de acţiune precum “Con Air” sau “The Expendables 2”), a produs cu un buget ce a depăşit suma de trei milioane de dolari(!) un lungmetraj de animaţie realizat aproape integral pe computer, “NIGHT OF THE LIVING DEAD: DARKEST DAWN” a.k.a. “NIGHT OF THE LIVING DEAD: ORIGINS” (USA, r: Zebediah de Soto, Krisztian Majdik), ce utilizează, printre altele, vocile veteranilor Bill Moseley (“NOTLD”/1990, “Army of Darkness” al lui Raimi şi mai recentul serial “86 Zombies”/2018) şi Tony Todd (“NOTLD”/1990, “Shadow: Dead Riot”/2006, “Zombies”/2017), şi relochează povestea din Pennsylvannia rurală în New York-ul zilelor noastre (şase supravieţuitori sunt asediaţi într-un bloc de apartamente abandonat). Nu insist mai mult asupra acestui film animat întrucât analistul Aaron Michael Esmonde, dincolo de a recunoaşte în mod onest valoarea distribuţiei (selectarea vocilor), a ţinut totuşi să pună punctul pe ‘I’: “The visual graphic aesthetics aren’t too hot, quite frankly a little disappointing.”. Cu alte cuvinte, o poziţionare la ani-lumină de “NOTLD: Reanimated”. Extra (senzaţionale, peste două ore de materiale bonus!): comentariu audio (curatorul Mike Schneider, autorul de bestseller-uri Jonathan Mayberry, artistul şi fotograful Peter Gutierrez, analistul şi producătorul Rob Hauschild), Making Of (comentat audio de Schneider, Keith Crocker şi Corpse S. Chris de la Horror Host Graveyard), scene extinse, filmarea unui panel din New Jersey (octombrie 2009) cu participarea lui Mayberry, Dr. Kim Paffenroth, David Barr Kinley şi John Joseph Adams, având ca temă legătura dintre comics-uri şi film ca vector de impunere a zombie în Pop culture, scurte comentarii ale unora dintre artişti. Tehnic: foarte bun.

NIGHT OF THE LIVING DEAD (1990, USA, r: Tom Savini) – DVD

NIGHT OF THE LIVING DEAD.jpgDupă mai bine de două decenii, întrerupte de un râs lugubru, s-au făcut auzite în sălile de cinema aceste replici, devenite, între timp, clasice: “They’re coming to get you, Barbara!... They don’t like being awaken this way!”. Neavând sens să intru în detalii legate de naraţiunea propriuzisă (familia Cooper se adăposteşte tot în pivniţa fermei, explozia rezervei de benzină face victimele necesare, iar Ben devine zombie), binecunoscută fanilor, voi încerca să analizez scurtissim această revizuire inovativă în spirit ludic destinată generaţiilor MTV, realizată cu binecuvântarea lui Romero, făcând abstracţie de originalul alb/negru din 1968, intrat dintr-o eroare încă din acel an în domeniul public şi expus de atunci parazitării artistice, remake ce îşi propune să fie o clară declaraţie concepută în numele celui care a instalat definitiv “The Living Dead” în panoplia personajelor care au subţiat no man’s land-ul dintre cea de-a şaptea artă şi cinematografia de larg consum: “Whatever I lost, I lost a long time ago and I do not plan on losing anything else.”. Pentru a explica încrederea pe care autorul a investit-o într-o echipă inedită (îl trec aici la socoteală inclusiv pe Menahem Golan, producătorul aflat într-un acut declin de notorietate după ce, în anii ’80, făcuse bani buni cu Actionerele cu Chuck Norris, Stallone sau Van Damme), consider că este necesar să îl prezint pe scurt pe legendarul Tom ‘The Godfather of Gore’ Savini (n: 3.11.1946... creativitatea sa este indisolubil legată de titluri precum “Friday the 13th”, “Midnight”, “Maniac”, “From Dusk Till Dawn”, “Killing Zoe” sau “Planet Terror”), al cărui nume va reveni cu regularitate în conţinutul textelor mele legate de filmele cu zombie. Fotograf pe scenele de război din Vietnam, Savini a dobândit ulterior, pe parcursul a câtorva decenii, statutul de artist-cult polivalent, deopotrivă rutinat în conceperea cadrelor de acţiune, cascador (Romero’s “Monkey Shines”/1988, ”Children of the Living Dead”/2001), operator (jocul video “Friday the 13th”/2017), actor (“Zombiegeddon”/2003, “Dawn of the Dead”/2004), regizor (serialul “Tales from the Darkside”/’84-’88, omnibusul “The Theatre Bizarre”/2011), autor de carte (vă recomand “Grande Illusions”, editura Imagine, 1983) şi, mai ales, pe măsura trecerii timpului, expert şi autoritate incontestabilă în Make-Up şi F/X, format la şcoala lui Dick Smith. Cu toate că începuse deja să atragă atenţia cu disconfortabilele şi incorecte ‘politic’ “Deranged: Confessions of a Necrophile” şi “Dead of Night”, ambele filme născute din mintea lui Alan Ormsby în 1974, Tom Savini şi-a găsit drumul ascendent alături de George A. Romero, odată cu “Martin” (efecte speciale, machiaj, cascade, actor... îl interpretează pe Arthur, concubinul enervant al verişoarei Christine), mai ales prin asocierea cu ‘seria Living Dead’ (de la “Dawn of the Dead”/1978 şi până la “Diary of the Dead”/2007)... căruia, în mod evident, îi datorează şi acum enorm. Astfel se naşte acest prim remake color la “Night of the Living Dead” (încercând să respecte cu deferenţă cât mai mult din condiţiile realizării originalului: locaţie, utilizare figuranţi voluntari din vecinătate, dar şi să îşi omagieze predecesorul prin referinţe diverse: numeroasele citate, scena cu mistria/mamă-fiică, Russell Streiner din Johnny acum Şeriful McClelland, ş.a.m.d.), tot astfel avem şansa de a vedea o Barbara ce evoluează dintr-o femeie speriată şi fragilă într-o super-eroină de acţiune cu banduliera pe umăr ce supravieţuieşte într-o lume misogină şi, tot astfel, după cum scria Caryn James în The New York Times, “... this one knows to bring tired zombies back to life.”. Căci... în ceea ce priveşte zombie, jos pălăria! Pentru a încerca să modernizeze viziunea lui Romero din perspectiva expertizei profesionale a lui Tom Savini, John Vulich şi Everett Burrell şi-au dedicat câteva luni pentru studii a patologiei în medicina legală şi analizei filmărilor de arhivă realizate în... lagărele de concentrare naziste. De altfel, Burrell avea să mărturisească într-unul din interviurile de promovare a filmului: “We learned that the dead turn a sort of yellow, not grey, as usually portrayed in the movies... we learned that a dying person’s face begins to shrink in and the skull begins to show through, which makes the jaw protrude. By trying different approaches, we learned out the face to get the look we wanted.”. Povestea... şi ce aduce ea inedit, dincolo de respectarea reţetei clasice: pentru a valorifica paleta cromatică, prin ambalarea miezului întunecat între cele două felii de ‘chiflă’ ambientală diurnă, Savini nuanţează inspirat coşmarul entertaining tributar optzecismului (ex. mâna secţionată ce alunecă de la balcon, crucea cu flori înfiptă în umărul bătrânului zombie), amintindu-ne de abordări precum “The Hand”/1981 (r: Oliver Stone) sau “ROTLD”/1985 (debutul francizei create de John A. Russo), cu ajutorul băieţoasei Patricia Tallman (Sam Raimi’s “Army of Darkness” dar... dublură-cascadoare pentru Laura Dern în “Jurassic Park” şi pentru Geena Davis în “The Long Kiss Goodnight”)/Barbara, Tony Todd (“Shadow: Dead Riot” dar şi “Candyman” sau “The Rock”), convingător în rolul lui Ben când înfige ranga în creştetul moşului dezarticulat de pe gazon şi urlă disperat privind spre cer “God damn you!”, precum şi a interpretului mortului-viu din cimitir, Greg Funk, nominalizat în 2011 la... premiul Oscar pentru Make-Up (“The Way Back”) şi multiplu câştigător de premii Emmy, în aceeaşi categorie, pentru serialele “Dosarele X” şi “Babylon 5”. În plus, premisa se construieşte treptat, fără tuşe grosiere, de la confuzia generală asupra cauzelor şi modului recomandat de reacţie al cetăţenilor transmise prin intermediul media (“they have lost the ability to communicate and reason”) la starea firească şi credibilă de surprindere a celor din urmă, odată expuşi conjuncturii de o acută anormalitate. Oamenii simpli nu ştiu la ce să se aştepte şi cum să supravieţuiască, şi este revigorant să (re)vezi în ultimii ani un film de ‘groază’ în care protagonistul nu zice, din prima, atotştiutor, ‘Aaah e un zombie, trebuie să îl împuşcăm în cap!’, şi acţionează derutat, neavând nici cea mai vagă idee despre ce i se întâmplă. Dar nu are sens să continui disecţia. Concluzia? “The dead are reactivated by forces unknown.”... “They’re us. We’re them and they’re us.”. Nu sunt de acord cu opinia lui Roger Ebert (“The remake is so close to the original that there is no reason to see both.”) şi consider că, din perspectiva diferenţelor de context în care au fost realizate (’68 şi, respectiv, ‘90), chiar merită să fie alăturate ca studiu de caz (estetica vizuală şi sonoră, interpretare feminism, comentariu social, etc.) şi, ca atare, în niciun caz efortul lui Savini, chiar dacă a fost concretizat creativ doar parţial (cineastul susţine că nu mai mult de 40% din ideile sale se regăsesc în montajul final), nu merită a fi ignorat doar de dragul osanalelor aduse în mod snob originalului lui Romero. Extra: comentariu audio (Savini), Making Of. Tehnic: bun.

NIGHT OF THE LIVING DEAD 3D (2006, USA, r: Jeff Broadstreet) – DVD & NIGHT OF THE LIVING DEAD 3D: RE-ANIMATION (2012, USA, r: Jeff Broadstreet) – Blu-Ray

Night of the Living Dead 3 d.jpgCronologic vorbind, este al doilea remake (după cel al lui Tom Savini din 1990) dar, de această dată, fără nicio implicare oficială al lui Romero. De nevoie, trebuie să reamintesc eroarea debilă a distribuitorului filmului original în cinematografe în 1968 de a scrie pe generic copyright-ul şi beneficiarul acestuia, ce a dus la intrarea clasicului lui George A. Romero, “Night of the Living Dead” în patrimoniul public, pentru a sublinia, încă o dată, care este explicaţia invaziei de hiene din Pop culture (film, televiziune & internet, jocuri video şi muzică) care, de aproape jumătate de secol, continuă să se hrănească datorită influenţei şi impactului acestuia la public. Mă voi limita doar la câteva exemplificări din cinematografie: “NOTLD: RESSURECTION”/2012 (britanicul James Plumb mută povestea în Ţara Galilor şi căutarea explicaţiilor în polemica dintre oamenii de ştiinţă şi teologii care se agaţă de Armaghedon, aşa cum este menţionat în “Apocalipsa lui Ioan”), “NOTLD”/2014 (Indie cu buget minuscul, scris şi regizat de Chad Zuver, aparent interesant prin multitudinea de twisturi şi reinterpretări, care însă pot fi considerate, în egală măsură... insulte la adresa originalului), “NOTLD: REBIRTH”/2017 (alt DIY, semnat de Roger Conners, un tânăr din Ohio, ce îşi propune să accentueze problemele societăţii moderne, precum habotnicia, homofobia şi... influenţa negativă a social media). Aş mai adăuga aici promiţătorul “NOTLD: GENESIS”/2017 al cineastului Matt Cloude, aflat în post-producţie, al cărui teaser de promovare arată realmente incitant, atât ca indicii apropo de plot (sugerând un semi-prequel) cât şi ca punere în scenă. Depăşind acest intro cam lung, revenim la hienele noastre şi la un tandem de filme care se constituie deopotrivă într-o bătaie de joc la adresa filmului lui Romero (pe care îl despoaie de absolut orice sugestie de comentariu social ba, mai mult, tranformă involuntar Horror-ul pur într-o pseudo-comedie cu adevărat jalnică) şi la cea a inteligenţei spectatorului (fie acesta şi doar un simplu mâncător de nachos în multiplexul de suburbie), considerat probabil de către autor un... zombificat contemporan din moment ce încearcă să îi vândă şmechereşte, printre excesiv de multe ‘bla-bla-bla’-uri patetice (ex. “When the dead walk, you gotta call the cops.”), sub scuza modernizării, următoarele inserturi grefate forţat pe naraţiunea lui Romero (scene din filmul original apar des pe orice ecran de televizor inclus de scenograf în cadru, începând cu Zenith-ul prezent în generic): evadări & abandon fratern cinic (pentru că “... the mourners are ‘dying’ to ‘meat’ them.” - Trevor La Pay, chud.com, 2007) în Mini-Cooperul trendy + mesaje ameninţătoare pe telefonul mobil (“We’re coming for U Barb”) şi replici cretine (“Maybe we’ve been PUNK’D!”, cu trimitere la reality-show-ul creat pentru MTV de către Ashton Kutcher în 2003) + motociclist sexy (dar macho) în combinezon din latex care, cu totul aleatoriu, umblă noaptea de nebun pe o potecă părăsită pentru a salva o ‘damzelă... in distress’ + ferma populată de familişti cultivatori de marijuana şi de drogaţi pasionaţi (ca să nu spun obsedaţi) de sex + ţâţe mari ‘blonde’ care se transferă inept din hambar în SUV. Fanilor lui Romero le recomand un exerciţiu de imaginaţie trist: suprapuneţi ‘plusurile’ scrise de mine mai sus peste simplitatea eficace şi lipsa de apetit pentru compromis a filmului din ’68. Rezultatul se arată a fi aproape insuportabil! Asta nu înseamnă că producţia din 2006 este completamente nevizionabilă pentru neofiţi, în pofida efectelor vizuale debile (promovatul ‘3D’ din titlu se dovedeşte inutil... e vorba de ochelarii cu lentile de plastic de culori diferite): punerea în scenă şi asamblarea naraţiunii - în ciuda deficienţelor de fond ale acesteia – denotă profesionalism, iar groparul Sid ‘Zombex’ Haig şi lopata sa (plus maică-sa... dar mai bine evit spoilerele) animă lucrurile şi aduce ceva divertisment în ecuaţie (din nefericire, abia în ultima parte, şi, oricum, rămâne singurul care manifestă un oarecare talent actoricesc). Exclus aproape total din spaţiul Horror, “NOTLD 3D” nu reuşeşte să fie nici Camp dintr-un motiv esenţial: estetica şi divertismentul Camp îşi bazează succesul tocmai pe lipsa intenţiei, ori aici apar drept foarte vizibile eforturile autorilor de a smulge cu orice preţ zâmbete sau grimase Night of the Living Dead 3 d re animation.jpgprin Kitsch. Nu merge, este un rip-off ieftin şi nu un omagiu adus înaintaşilor. Fără a mai avea vreo legătură cu filmul din ’68 (cu excepţia a două replici care menţionează “Romero zombies” şi că “Pittsburgh is the zombie capital.”) şi nici cu “Re-Animator”-ul lui Stuart Gordon (cum ar putea sugera titlul), după ceva ani, în 2012, Jeff Broadstreet revine cu un soi de prequel menit să explice retrospectiv cauza resuscitării morţilor (‘surpriză, surpriză’!... deşeuri biochimice toxice provenite dintr-un laborator militar, “ROTLD” dixit!) din perspectiva antreprenorului de pompe funebre Gerald Tovar Jr. (tatăl defunct Sid Haig este înlocuit aici de băiat – interpretat de actorul de mâna a doua Andrew Divoff – care îşi închipuie că e mai cu moţ decât răposatul părinte şi, pirofobic fiind, în loc să incinereze cadavrele, le depozitează sub cheie... la rece). Din nou suntem nevoiţi să ascultăm dialoguri lungite inutil (de această dată între cei doi fraţi care se ciondănesc pe moştenire) până să ajungem la un ultim sfert de oră ceva mai animat de acţiune... deşi zombie se mişcă atât de lent pe culoarele morgii încât îţi poţi lua tacticos încă o bere din frigider până ca aceştia să se apropie periculos de pradă). Există aici câteva semne de trimiteri ironice la contextul politic (Sister Sara reprezintă o portretizare caricaturală a lui Sarah Palin, mai ales că lucrează pentru ‘Fixed News’, aluzie evidentă la Fox News, apoi portretul lui Lenin din birou şi referirile la The Drudge/Grudge Report sau la fostul Vicepreşedinte Dick Cheney ca... zombie) dar acestea se diluează în ‘gulaşul’ dezastruos la gust în care cineastul aruncă la întâmplare, cu pumnul, diverse condimente (ex. o gagică Goth aparent necrofilă, personajul Nu-Metal interpretat de Adam Chambers, etc.). Inclusiv în acest al doilea caz, versiunea 3D reprezintă o pierdere de timp. Extra: comentariu audio (Broadstreet, Haig şi scenaristul Robert Valding), Making Of, sesiune de Q&A la New Beverly Cinema, bâlbe, minidocumentare despre filmarea în 3D (“NOTLD3D”); Making Of, comentariu audio (Broadstreet), bâlbe şi scene tăiate, documentar despre efectele CG în 3D (“Re-Animation”). Tehnic: excelent (“NOTLD3D”); impecabil (“Re-Animation”).

IOAN BIG
18 Martie 2017


KEN RUSSELL AT THE BBC (1959-1967, UK, r: Ken Russell) – DVD Box-Set

KEN RUSSELL AT THE BBC.jpgTrei DVD-uri ce conţin “Elgar” (1962), “Always on Sunday” (1965) şi “The Debussy Film” (1965), din seria “Monitor”, “Isadora: The Biggest Dancer in the World” (1966) – documentar de sine stătător, şi “Dante’s Inferno” (1967) şi “Song of Summer” (1968) din seria “Omnibus”. Dintre acestea, în mod aleatoriu, mă voi referi doar la trei titluri. “Elgar: Portrait of a Composer” (inclus de British Film Institute în topul ‘100 Greatest Television Programmes’) îl are drept co-scenarist şi narator pe Huw Wheldon, creatorul seriei “Monitor” (despre care Ken Russell afirma că a fost... “The British film school”), iar vorbele - extrem de inspirat - nu sunt multe pentru a nu acţiona în defavoarea muzicii. Documentarul (alb/negru) începe cu tânărul Elgar călărind un ponei pe Malvern Hills cu panoramă spre valea Severn din Worcestershire (travelingul care urmăreşte galopul pe culme scoate din start filmul, în sens pozitiv, din spaţiul ordinar al unei simple creaţii comandate de o televiziune). În mod evident, căci o face mai bine Russell, nu are sens să repovestesc biografia lui Sir Edward Elgar (1857-1934), compozitor britanic subevaluat de către contemporanii săi datorită faptului că: a.) Rădăcinile sale muzicale se trăgeau mai degrabă din Europa continentală, b.) Era un romano-catolic într-o mare de protestanţi (ascultaţi “The Dream of Gerontius” din 1900 şi veţi înţelege), şi c.) Pentru că făcea parte dintre outsideri, neavând studii de specialitate sau origine ‘sănătoasă’, dar care a fost, din fericire, redescoperit în anii ’60 fiind primul creator de muzică clasică ce a înţeles rolul... gramofonului (şi, implicit, al microfonului), deci unul din primii care au realizat că tehnologia poate face arta serioasă accesibilă maselor largi! Pop culture! Mă voi limita la câteva semne prevestitoare pentru viitoarele pasiuni şi obsesii creative ale lui Ken Russell care, deja, încep să se manifeste. Născut într-o regiune bogată a Angliei, viitorul baronet Elgar provenea dintr-o familie cu venituri sub-medii cu cinci copii (tatăl său avea un magazin de instrumente muzicale şi completa bugetul casnic acordând piane) iar, în esenţă, calitatea educaţiei sale a fost generată de spiritul de autodidact (inspirată opţiunea lui Russell de a-l arăta pe copil în contre-jour interpretând Haydn la trompetă), dublat de talentul său natural de o polivalenţă remarcabilă. Primul cântec l-a compus la 15 ani (“The Language of Flowers”) pentru sora sa, vârstă la care, nepunându-se problema (din punct de vedere financiar) de a fi trimis să studieze la vreo Universitate, ajunge vânzător în magazinul părintelui său şi, în timpul liber, compune muzică pentru biserica Romano-Catolică din localitate (unde performa şi ca organist), în parte inspirat de Sfântul Toma de Aquino şi a sa interpretare a lui “Corpus Domini” (“Bella premunt hostilia/Da robur, fer auxilium...”). Încă de aici, Ken Russell arată că se află într-un context care îl atrage, întrucât este fericit să opună imaginile din templul creştin celor din Powick Lunatic Asylum, celebrul ospiciu deschis în 1852, ce avea o mică orchestră disciplinată şi a cărui dirijor devenise Edward. Mai puţin cunoscut e faptul că în momentul în care Elgar a decis ca, timp de şapte ani, să meargă pe jos câte 5-6 kilometri, de două ori pe săptămână, până la spitalul de nebuni, acesta avea mai mult de 500 de pacienţi asupra cărora se desfăşurau cercetări psihiatrice şi erau expuşi unor tratamente experimentale intensive legate de schizofrenie şi de depresiile cronice. Mai mult, fiind la o vârstă în care hormonii îşi cer dreptul, Elgar înfiinţează în paralel şi un cvintet “serenadist” destinat a atrage în jurul său demoazelele (cadrul meu favorit îl reprezintă cel ‘păşunist’ alcătuit din trei cercuri concentrice: jobenele pe masa rotundă, cei cinci suflători care îşi asamblează menuetul şi domnişoarele care îi privesc admirativ/bârfitor/aspiraţional de pe ‘centură’... mai ales că se conjugă aproape imediat cu cele patru mâini pe clapele pianului care sugerează schimbarea radicală a unui mod de viaţă şi de gândire... cherchez la femme). Documentarul este splendid de la cap la coadă, mai ales prin combinaţia dintre metaforele vizuale şi scurtele (foarte scurtele şi foarte rarele) inserturi cu imagini de arhivă (cazul focului din pădure asociat ulterior cu poteca îngustă jalonată de plopi sugerând singurătatea, legat de moartea soţiei sale, Alice) şi, în ceea ce mă priveşte, se constituie într-un omagiu excepţional adus muzicii creatorului britanic. Şi vă asigur că Russell are grijă ca, în final, să închidă vizual ‘cercul magic’. După mulţi ani, în 2002, Melvyn Bragg (autorul scenariului la Opera Rock “Jesus Christ Superstar” în adaptarea pentru cinema a lui Norman Jewison), prieten al cineastului încă de la BBC, l-a convins pe Ken Russell să facă un remake în cadrul seriei de filme destinate lumii artelor, “The South Bank Show”. Rezultatul, ce poate fi vizionat şi pe YouTube, se numeşte “Elgar: Fantasy of a Composer on a Bicycle”, este bazat pe compoziţia în două părţi a lui Elgar “The Wand of Youth: Music to a Child’s Play” (în principal tema “Fairies and Giants”) şi reprezintă literalmente o fantezie pseudo-biografică ‘biciclistică’ (în care se regăsesc elemente din estetica cineastului, inclusiv din “The Boyfriend” din 1971 - vezi coregrafia zânuţelor din luminiş, lipsită însă de accentele adulte – dar care, însumate, cu tot respectul pentru calitatea vizualurilor, reprezintă doar o încropeală siropoasă pigmentată cu ceva tuşe care amintesc de Terry Gilliam, un exemplu fiind cel a fanfarei defilând în orăşelul piticilor, a cărei singură scuză poate fi intenţia de auto-parodiere). Remarcabilă rămâne în această a doua versiune varietatea temelor şi interpretărilor utilizate ca fond pentru ilustrarea muzicală, de la “In Haven” (dirijor: Sir John Barbirolli) sau “Jaegar” din “Cockaigne Ouverture” (dirijor: Daniel Barenboim) la “Dorabella” (dirijor: Sir Adrian Boult) şi “Prophesy” din “Simfonia Nr. 2 (Rondo)” (dirijor: Jeffrey Tate). Un al doilea documentar artistic, “Always on Sunday” a.k.a. “Henri Rousseau: Sunday Painter” (co-scenarist este Melvyn Bragg) are ca subiect un alt outsider care, prin talentul nativ, a ajuns o celebritate în mediul artistic: Henri ‘Le Douanier’ Rousseau (1844-1910), pictorul Post-Impresionist batjocorit de public pentru abordarea sa primitivă dar ulterior aclamat datorită sprijinului unor personalităţi precum Pablo Picasso şi Georges Braque, poeţii Guillaume Apollinaire şi André Breton sau Gertrude Stein, pentru contribuţia esenţială în modernizarea Artei Naive născute din penelul lui Edward Hicks şi Joshua Johnson, cu o influenţă majoră asupra mai multor generaţii de avangardişti, fie ei Fovişti, Suprarealişti sau (chiar) Cubişti (aripa “orfică” mai ales, cea a lui Robert Delaunay). Fascinaţia lui Ken Russell (pe care o vom reîntâlni în “Savage Messiah” din 1972, filmul dedicat sculptorului Primitivist Henri Gaudier-Brzeska) pentru viaţa fragmentată de crezul artistic şi de tragedia personală (moartea soţiei şi a şapte dintre copii de tuberculoză... aici, numărul lor diferă în funcţie de sursa bibliografică) a “Vameşului” Rousseau, care s-a pensionat la numai 49 de ani din slujba sigură de funcţionar la Oficiul Vamal pentru a se dedica în întregime picturii (nu i-a reuşit până la “Tigre dans une têmpete tropicale (Surpris!)” din 1891, fiind nevoit să schiţeze între timp coperţi de reviste precum “Le petit journal”, să dea lecţii de pictură pe ceramică sau să cânte la vioară pe străzi pentru a-şi asigura traiul cotidian), este evidentă întrucât pleacă exact din momentul rupturii radicale din existenţa sa, cu legătura între trecut şi viitor făcută prin intermediul celebrului său “Autoportret” din 1890 (acum în patrimoniul Galeriei Naţionale din Praga) şi oglinda (obiect recurent în întreaga filmografie a lui Ken Russell) în care artistul se contemplă meditativ. Russell pune accent pe forţa formidabilă pe care ţi-o dă idealismul (credinţa aproape mistică a lui Rousseau că poate picta ceva care să placă celor din jur, că poate fi un “civil servant of painting”) într-un context duşmănos, fie acesta al plebei sau al academicienilor parizieni, în care, între ridicolul ignorantului şi respingerea aşa-zisului atotştiutor, nu este o distanţă foarte mare (dacă este să fiu cinic, nici acum Iudaismul nu s-a împăcat pe deplin cu Sfântul Ştefan după lapidare)... “Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri?” (“Faptele Apostolilor” VII, 51-53). Practic, Ken Russell îl foloseşte pe Rousseau ca vehicul pentru un eseu al supravieţuirii într-o societate bigotă (în acest caz, din punct de vedere artistic) în care salvarea a venit de la minţile deschise... fără Salon des Indépendants şi a perseverenţei sale obstinate în a expune acolo timp de ani buni, pensionarul anticipat ar fi dispărut în neant. Mai ales că povestea nu e lipsită de suspans. La 64 de ani, bonomul şi naivul Rousseau a fost arestat pe nedrept pentru înşelăciune (ne vom aminti de pledoaria apărării când vom vorbi de “The Devils”, capodopera lui Russell din 1971), încarcerat timp de trei săptămâni, apoi descoperit de Picasso şi devenit rapid celebru în boema pariziană, după care avea să moară în 1910 în urma cangrenei survenite după infectarea unei răni la picior. Dintre cele şapte persoane prezente la înmormântare, Constantin Brâncuşi a fost cel care i-a scrijelit pe lespede epitaful scris de Apollinaire. Ken Russell nu duce povestea până în acest punct ci se concentrează spre final pe trecerea dintre orgiasticul “Banquet Rousseau” dat în onoarea pictorului de către Pablo Picasso la care au participat, printre alţii, Leo şi Gertrude Stein, André Derain, Max Jacob, Juan Gris şi André Salmon, şi obsesia sexuală pe care ‘Vameşul’ o dobândise pentru o vânzătoare pe nume Leonie, muza ce avea să îi inspire testamentul său artistic “Le Songe”/”The Dream” (MoMA, New York) într-o relaţie ce aminteşte în mod straniu de tandemul Mildred-Philip din cartea lui W. Somerset Maugham, “Of Human Bondage” (”Robie”), publicată în 1915. Ajungem la al treilea exemplu. Cu toate că este născut din acelaşi pântece (biografia lui Sewell Stokes, “Isadora Duncan: An Intimate Portrait”), “Isadora: The Biggest Dancer in the World” (1966) a lui Ken Russell a fost destinat a rămâne etern în umbra fratelui său vitreg “Isadora” (1968) ce are drept părinte o altă ‘răţuşcă’ în căutarea adevăratei sale familii în anii ’60, Karel Reisz (“The French Lieutenant’s Woman”, “Sweet Dreams”), o adaptare semnată de Melvyn Bragg pentru care Vanessa Redgrave a primit premiul de interpretare la Cannes şi a fost nominalizată la Oscar şi la Globul de Aur. Nu că Russell s-a fi orientat prost întrucât distribuirea în rolul principal a lui Vivian Pickles se arată a fi şi acum, la o revizitare a Biopicului celebrei şi controversatei dansatoare americane (1877-1927), o alegere inspirată (confirmată de numeroasele premii, inclusiv la Festivalul Internaţional de la Monte Carlo). Ca şi Ken Russell, la rândul ei, Pickles avea să descopere la începutul anilor ’70 că locul ei nu este printre orătăniile din curtea fermei şi să îşi ia zborul majestuos prin roluri memorabile în filmele lui Lindsay Anderson, Hal Ashby şi John Schlesinger. Să revenim la subiectul filmului. Isadora Duncan, o bisexuală a cărei morală era antagonică celei care definea moravurile începutului de veac 20 (de la relaţia ei sexuală bănuită cu celebra actriţă Eleonora Duse la cea confirmată cu scriitoarea lesbiană Mercedes de Acosta), o yankee născută pe Coasta de Vest care a îmbrăţişat convingerile comuniste (după Revoluţia din 1917 şi scurtul mariaj cu poetul Serghei Esenin, în urma căruia a devenit cetăţeancă a Uniunii Sovietice), o atee alcoolică şi extravagantă care, în spatele scenei, a avut un destin tragic, de la sărăcia în care a crescut la absurdul morţii cauzate de fetişul său pentru lungile eşarfe de mătase (având ca fir lugubru în fundal eşecul de a... da viaţă: primii săi doi copii s-au înecat în Sena în urma unui accident auto în 1913 iar al treilea a murit la scurt timp după naştere, un an mai târziu), dar, în primul rând, unul dintre cele mai puternice icon-uri cu notorietate de masă pe care le-a dat cultura în prima parte a secolului trecut... într-un an în care apăruse “Sgt. Pepper’s...” al Beatles-ilor iar Elvis o lua de nevastă pe Priscilla, un an în care toate marile puteri se întreceau în experimente nucleare sau spaţiale în timp ce, la New York, Martin Luther King Jr. milita împotriva războiului din Vietnam, în anul în care radiourile independente din UK au fost interzise prin “Marine Broadcasting Offences Act” iar Che Guevara a fost executat, ce ar fi putut să îl incite mai mult pe Ken Russell decât un personaj ieşit completamente din normele sociale întărite cu o tencuială grosieră decât Isadora Duncan, creatoarea dansului modern, o artistă “păgână” fidelă până în panzele albe mişcării naturale şi nu tehnicilor rigide ale baletului aşa cum se predau în şcolile tradiţionale, preoteasă a sacralităţii artei şi a necesităţii absolute de nelimitare a libertăţii de expresie în mişcarea coregrafică? Să îţi începi ‘documentarul’ făcut în anii ’60 (post-McCarthyism, după criza rachetelor din Cuba şi în plin Război Rece) cu Duncan dansând goală puşcă în faţa publicului purist din Boston (oraş-fanion pentru civilizarea ‘albă’ a Americii, de un conservatorism notoriu) pentru ca, apoi, să arăţi cheful-monstru în urma căruia Isadora, beată turtă, împreună cu Esenin, aruncă de la etajul 14 pe geam un pian imens... în 1922(!), în timpul turneului lor occidental, poate fi interpretat ca o declaraţie de război cultural la adresa Statelor Unite! Ironia sorţii face ca trei dintre interpreţii fanfarei de pe capota maşinii din debutul anarhic al filmului (ce nu respectă, la fel ca şi textul acestei cărţi, vreo cronologie) să fie membri ai viitorului grup Monty Python (Michael Palin, Eric Idle şi Terry Jones... staţi liniştiţi, apar doar în câteva fotograme) şi că tactica de dinamizare a introducerii brutale a opoziţiei dintre ‘celebritate’ şi ‘vulg’ (ce aminteşte fulgurant de Mack Sennett) avea să fie folosită (sigur, cu instrumente de o anvergură mult mai mare) de australianul Baz Luhrmann în “Moulin Rouge”-2001 (1899, Paris, boema) şi “The Great Gatsby”-2013 (1922, Long Island, protipendada redefinită din perspectiva “visului american”). Pentru a re-echilibra ritmul unui film cu început extrem de alert, Ken Russell îl introduce în cadru ca personaj real (în premieră în ceea ce îl priveşte deoarece a evitat întotdeauna ‘realismul’ documentar) pe însuşi Stokes, biograful şi confidentul Isadorei în ultimul an de viaţă al acesteia, pentru a segmenta povestea care începe să se desfăşoare retrospectiv, de la înmormântarea unei cetăţence sovietice sub steag american în cimitirul francez Père Lachaise... la ascensiunea şi gloria planetară a unei femei cu totul ieşită din comun. “She was lovable. She was exasperating.”. Pentru a nu ruina o eventuală vizionare prin spoilere inutile, vă recomand doar să acordaţi niţel mai multă atenţie episoadelor ‘Lohengrin’, porecla dată de către Isadora beizadelei moştenitoare a imperiului maşinilor de cusut Singer (reţinem de aici scena memorabilă cu cele şase harfe dusă subtil de Russell până în punctul în care îi defineşte obsesia pentru dans), cel al transformării lui Duncan după începerea războiului - pierderea şcolii de dans devenită spital, a propriilor copii şi a dezastruosului ei turneu sudamerican - într-o epavă umană (“She now danced in a small-time brothel where they didn’t give a damn... She was just another drunken American showing off.”) ce caricaturizează puritatea spiritului antic grec pe care l-a utilizat întotdeauna ca port-drapel estetic, plus scenele din apropierea finalului şi modul în care protagonista îşi redefineşte ‘public’ filosofia artistică (“I am an expressionist... of beauty”... “If you put your hand on your heart and listen to your soul, you’ll be able to dance as well as I do.”). Culmea este că marea enigmă a acestui ‘documentar’ apare pe genericul de final unde, responsabilă pentru scena de coregrafie a dansului antic, este trecută... Leni Reifenstahl. Ştiu că e puţin probabil ca celebra fotografă şi cineastă adorată de Hitler, Leni Riefenstahl, să fi fost implicată în producţie dar... dacă, totuşi? Extra box-set: documentar despre modul de lucru al cineastului plus un interviu, nu foarte relevant, cu acesta. Tehnic: foarte bun, dacă treceţi peste problemele inerente de transcodare a NTSC-ului. [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016].

IOAN BIG
11 Martie 2017


FRUITS OF PASSION (1981, Japonia/Franţa, r: Shûji Terayama) - DVD

Fruits of Passion.jpgHibrid straniu pentru ‘ciocnirea culturilor’... sau, mai exact, a viziunilor şi percepţiilor asupra erotismului (East meets West), narat din off de către Georges Wilson (actor longeviv, nominalizat în 1963 la BAFTA, la categoria ‘cel mai bun actor străin’, pentru rolul din “Une aussi longue absence” al lui Henri Colpi, şi la César în... 2006 pentru drama “Je ne suis pas là pour être aimé”), “Fruits of Passion” reprezintă actualmente un produs cinematografic dificil de asimilat şi de înţeles de către occidentali deoarece se relevă ca o speculaţie psihanalitică lentă şi descriptivă pe fondul esteticii şi cutumelor extrem-orientale bazate pe exacerbarea dihotomiei dragoste-sex (în fapt, filmul conţine suficiente scene explicite care îl pot încadra în nişa semi-Porno/Softcore). “... Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci...” (Charles Baudelaire, extras din “Recueillement”) este motto-ul de uvertură, nu întâmplător ales, ca citat trunchiat din “Florile răului” a poetului francez. Filmul îşi propune să completeze mesajul păşind pe calea deschisă de Nagisa Ôshima şi tandemul acestuia (“In the Realm of the Senses”/1976 şi “Empire of Passion”/1978), cu deosebirea majoră că Terayama îşi asumă riscul enorm (inclusiv ca şi co-producător) să atace unul dintre jaloanele fundamentale a literaturii contemporane vest-europene, “Histoire d’O” (1954) a lui Pauline Réage, printr-o adaptare ce poate fi considerată simultan o reinterpretare şi un sequel influenţat de “Retour à Roissy”/1969, atâta vreme cât, în textul original, O, tânără lipsită de inhibiţii sexuale şi devotată amantului său René, acceptă de bună voie să devină sclavă în lupanarul din castelul din Roissy, supunându-se ritualurilor de biciuire, înfierare şi piercing-ului în zona pubiană, în numele dragostei pe care o poartă bărbatului (intră apoi în scenă Sir Stephen). Cineastul transferă studiul introspectiv consumat pe ritualismul şi fetişismul practicilor sexuale în mediul său cultural (Asia), mai exact în China începutului anilor ‘20 (naşterea, pe fondul mişcărilor sociale interne care au marcat declinul regalităţii şi schimbări majore în guvernarea Republicii Chineze, a Kuomintang-ului revoluţionarului Sun Yat-sen, intrat ulterior sub aripa protectoare a Uniunii Sovietice)... o lume în care tradiţiile, deopotrivă cele locale şi cele de import, îşi pierd relevanţa şi sofisticarea în faţa primitivismului masei de oameni muncitori, ‘săraci dar cinstiţi’ (în ciuda faptului că, dincolo de idealuri, Sun şi-a finanţat revoluţia cu bani provenind din jocuri de noroc şi vânzarea de opiu), revoltaţi împotriva îmbuibaţilor (mai ales străinii afacerişti din Imperiul Britanic) cu portofelele pline care se delectau cu serviciile oferite de curtezanele din “casele cu flori/perle”. Poate dau impresia că bat câmpii însă vreau să subliniez, pentru cei care nu au citit cartea sau nu au văzut adaptarea “Histoire d’O” semnată de către scriitorul Sébastien Japrisot (autorul “Doamnei din maşină”, apărută la noi în colecţia “Enigma” în 1987) din 1975, regizată de Just ‘Emmanuelle’ Jaeckin (cu Udo Kier, Corinne Cléry şi Anthony Steel), că, fără acest tip de detalii, “Fruits of Passion” pare un film erotic gratuit, lungit artificial. Nu este cazul... asta dacă aveţi suficientă răbdare. Mai ales că resursele creative implicate nu sunt deloc de ignorat şi mă voi mărgini la doar câteva repere... cosmopolite: a.) legendarul exponent al contra-culturii nipone, poetul şi cineastul Shûji Terayama a fost nominalizat de două ori la Palme d’Or la Cannes, pentru pelicule cu tentă Adult-Fantasy, dramaticul “Pastoral Hide and Seek”/1974 şi “Farewell to the Ark”/1984, eseul antropologic inspirat vagamente de “Un veac de singurătate”, cartea lui Gabriel Garcia Márquez, autor pentru care japonezul dezvoltase un cult personal atâta vreme cât, în acelaşi an cu “Fructele pasiunii”, a realizat “100 Years of Solitude”; b.) actorii Klaus Kinski, germanul pe care Werner Herzog l-a scos din promiscuitatea Exploitation-urilor macaronare în care se complăcea în anii ’70 şi l-a transformat într-un monument al celei de-a şaptea arte (“Aguirre, der Zorn Gottes”/1972, “Nosferatu: Phantom der Nacht” şi “Woyzeck”, ambele din ’79, ca să nu mai vorbim de ulterioarele “Fitzcarraldo”/1982 sau “Cobra Verde”/1987), apoi franţuzoaica Isabelle Illiers (prezenţă-meteor în cinematografie dar care a lăsat urme pe retina cinefililor în filme ce denotă opţiuni iconoclaste precum “Miranda”/1985, comedia erotică al lui Tinto Brass, “Mes nuits sont plus belles que vous jours”/1989 al lui Andrzej Żuławski sau “Sabato, domenica e lunedi”/1990 al Linei Wertmüller) şi Arielle Dombasle, născută în Connecticut, crescută în Mexic şi devenită peste Ocean vedetă a cinematografiei din Hexagon (“Pauline à la plage”/1983, “Miroslava”/1993, “L’ennui”/1998, “Astérix & Obélix contre César”/1999). Plot-ul poate fi rezumat într-o frază: O (Illiers), tânără europeană îndrăgostită de exoticul Sir Stephen (Kinski), bogătaş ce îşi trage avuţia şi viciile din Extremul Orient, acceptă în mod voluntar să îi fie testată afecţiunea într-un mod extrem: devine ch’u-chi în Hong Kong (“prostitute in training”, proces care, într-un bordel asiatic, poate dura şi 12-14 ani, care se desfăşoară în baza unui cod de reguli strict, specific fiecărei locante... în acest caz, de exemplu, 100 de bice pentru refuzul preluării unui client şi 101 de zile fără mâncare pentru refuzul îndeplinirii oricărei solicitări, indiferent de natura acesteia, din partea unui client). “Nu eşti decât o jucărie. Dacă îndrăzneşti să te rogi lui Dumnezeu sau să săvârşeşti vreun fapt cu caracter religios vei face sex cu cei ‘de neatins’, precum dependenţii de droguri.” îi spune Madame, matroana interpretată de travestitul actor Pîtâ (cunoscut din “Ran” al lui Akira Kurosawa sau din filmele controversatului Kon Ichikawa), proaspetei recrute. “Fruits of Passion”, dincolo de a oferi spectatorului frustrat în viaţa cotidiană posibilitatea de a împărtăşi voyeuristic scene erotice împreună cu virilul Stephen, ‘temnicerul’ pervers ce se complace în triunghiul amoros care o include şi pe mult mai pragmatica Nathalie (Dombasle), se aşează fără ostentaţie pe o temelie alcătuită din două straturi (diferenţiate prin filtrele de culoare utilizate de cineast), ambele având ca obiect(iv) regăsirea de sine: disecţia unei societăţi în schimbare, în căutarea identităţii şi a unor noi instrumente pentru a evolua (văzută din perspectiva bordelului ca instituţie tradiţională, tratată, dacă este să apelez la o analogie, pe modelul “Zbor deasupra unui cuib de cuci”... să nu uităm că parte din colegii lui McMurphy sunt rezidenţi benevoli a ospiciului) şi auto-încătuşarea individuală generatoare de solitudine profundă şi epuizare sufletească graduală (de la dreptunghiul recluziv trasat cu creta pe asfalt în copilărie de tatăl lui O sau camera-carceră, la lanţurile care o leagă de oglindă manevrate de adoratul său, toate metaforele vizuale sunt menite, în mod aproape paradoxal, nu să umple ci să golească emoţional personajul... “Le plaisir se partage, le douleur c’est seulement entre Stephen et moi.”). Memoriile unor gheişe văzute cu ochii lui Freud şi Jung. Contractul aproape faustian cu moartea? Hmmm... Iar acum, cu ajutorul pieselor de puzzle puse pe masă de Terayama şi a propriei imaginaţii, putem completa citatul din Baudelaire din intro-ul filmului: “Pendant que des mortels la multitude vile,/ Sous le fouet du Plaisir ce bourreau sans merci,/Va cueillir des remords dans la fête servile,/Ma Douleur, donne-moi la main; viens par ici,/Loin d’eux...”. Extra: zero. Tehnic: bun.

REAL ZOMBI REVOLVER (2005, Spania, r: Adrián Cardona) – DVD

Real Revolver.jpgRegizat de coautorul scurtmetrajelor hiper-Gore “Brutal Relax” şi “Fist Of Jesus”, acest Western Low-Budget obscur (absent inclusiv de pe Imdb) dar trăsnit şi ambiţios, îşi consumă povestea (aparent) clasică de răzbunare, la 300 de ani după ce un domnitor scandinav, practicant fervent al magiei negre, a descoperit cu gaşca sa de vikingi... Lumea Nouă. Bântuit încă de coşmaruri, fostul fermier Jack (Cardona însuşi) din Vestul Săbatic decide să plece, însoţit de un vânător de recompense şi de un aliat conjunctural (aflat în urmărirea unui presupus transport de aur prin munţi), în căutarea brutalului criminal Fox (suntem avertizaţi încă de la început asupra comportamentului său, când îi smulge mandibula, la propriu, unui amărât în etate), cel responsabil de uciderea soţiei, tentativa de schilodire a sa şi de incendierea puţinelor agoniseli. De aici, registrul se schimbă neaşteptat, muzica foarte incitantă (se ridică mult peste nivelul vizual al filmului propriuzis, prin combinaţia între sonorităţile tipice Spaghetti-Western-urilor şi influenţele elegiace Jazzy create de instrumentele de suflat şi, mai târziu, de percuţie) făcând loc zgomotelor fruste de Slapstick-Comedy odată cu caftul aiuritor din Saloon-ul sătesc, amintind de epoca “Trinity” din anii ’70, în care sunt implicaţi de la preot sau barman până la şeriful Buffalo, copii şi ‘baroni locali’. Ce păţeşte cel vinovat de declanşarea conflictului? Cu asistenţă religioasă şi în numele regulilor comunităţii, este spânzurat de... boaşe. Cu toţii, urmăriţi şi vânători, inclusiv nişte văcari ce au nevoie de banii de recompensă să îşi repare rancho-urile, ajung în munţi (dar pe căi separate), pe teritoriul indian, unde Jack se intersectează (în prima fază, doar în vis) cu Grand Jefe Nube Blanca, şaman ce are capacitatea să aducă morţii la viaţă şi care îi bolboroseşte autoritar dar neconvingător un embrion de speech existenţialist (despre destin, suflet, întrupare, etc.). Doar că aurul din căruţă nu e aur ci doar nişte bolovani, ţăranii viteji se lasă împuşcaţi cu nonşalanţă iar supravieţuitorii se urmăresc prin codrul în care... utilizarea şişului primitiv ne aduce ceva efecte Gore, deoarece, în rest, protecţia îndoielnică oferită de câţiva mărăcini şi salturile acrobatice ale protagoniştilor ne scutesc o bucată de vreme de victime. Când ne apropiem de punctul de a fi plictisiţi (cam pe la jumătatea filmului), Fox şi acolitul său, măscăriciul psihopat purtător de sombrero Dog Rabioso, se refugiază într-o peşteră utilizată ca spaţiu ritualic pentru celebrarea morţii de către indieni. Intermezzo absolut cretin şi neîngurgitabil: de cinci ani îl urmăreşti - ca să îl ucizi - pe asasinul nevestei tale iubite şi, în confruntarea directă, tu îi ceri să se întoarcă cu faţa şi să îţi predea arma? Apoi, nici nu îţi trece prin cap să îl legi după ce, totuşi, îl capturezi? Pe bune? În fine, acesta e pretextul pentru incidentul ‘sanguin’ care duce la resuscitarea defuncţilor putrezi (interesant, prin re-coagulare organică). O întreagă ‘sectă’ de zombie echipaţi în pânză de sac, având un look de inspiraţie clar europeană (undeva între Lucio Fulci şi Amando de Ossorio), dar cu un comportament modern (mobilitate şi agresivitate apropiată de a primatelor) însoţit de manifestări interpretabile ca trimiteri la franciza “ROTLD” (secreţiile verzi din lichidul care îi animă), ies la suprafaţă pe fondul incantaţiilor lui Nube Blanca. Bipezii, buni sau răi, au nevoie de sprijin să stârpească fiinţele diavoleşti care ameninţă aşezarea şi, ca atare, alături de consăteni, intră în scenă doi bravi pistoleros imberbi... Triple J şi Katana Joe (cel care, uluitor, chiar are o sabie niponă). Cowboys vs. Zombies. Let’s Rock şi Slapstick... din nou. Deci, până la urmă, “Real Zombi Revolver” se vrea totuşi un Zom-Com (cu iz, adevărat, amatoricesc), salvat însă (oarecum) în patrimoniul Horror de apariţia la sfârşit al unui inamic surprinzător şi, în cel Western, de modul inedit de tratament a duelului de final. Extra: Making Of. Tehnic: foarte bun.

THE CAVE OF THE YELLOW DOG a.k.a. DIE HÖHLE DES GELBEN HUNDES (2005, Mongolia/Germania, r: Byambasuren Davaa) – DVD

THE CAVE OF THE YELLOW DOG.jpgSingurul motiv pentru care am achiziţionat acest film obscur, scotocind cu ceva vreme în urmă prin containerele cu DVD-uri la preţ redus dintr-un supermarket, a fost că mi-am amintit că regizoarea născută în Ulan Bator şi relocată profesional în Europa, la München, fusese nominalizată la Oscar în 2005 la categoria “Film documentar” pentru “The Story of the Weeping Camel” şi că obsesia ei pentru cutumele şi tradiţiile nomazilor mongoli îi plasează produsele artistice pe frontiera dintre ficţiune şi documentar. Asta m-a făcut curios. Abia mai târziu am aflat că “The Cave of the Yellow Dog” a reprezentat propunerea Mongoliei pentru Premiile Academiei (“Cel mai bun film străin”) însă nu a intrat pe short-list, dar a primit numeroase alte distincţii la festivaluri, inclusiv Palm Dog la Cannes (premiul pentru... “Cea mai bună interpretare canină”, acordat de Federaţia Internaţională a Criticilor de Film). Povestea este simplă, spusă voluntar cu lentoare întrucât e interpretată de actori amatori: la scurt timp după întoarcerea de la internatul şcolar, Nansal, o fetiţă aparţinând unei familii de ciobani nomazi (cinci suflete) care îşi asigură existenţa din creşterea animalelor (capre, oi, vite), trăind într-o iurtă izolată în stepa mongolă, descoperă într-o grotă un căţelandru pe care îl adoptă sub numele Zochor în ciuda opoziţiei părinţilor, îngrijoraţi că mirosul acestuia ar putea atrage lupii, adăpostiţi la rândul lor în peşteri, spre animalele pe care le păstoresc. Mai ales că se pregătesc de transhumanţă. Calitatea şi, totodată, defectul acestei docudrame etnografice despre familie (depinde de perspectiva abordării de către privitor) este naturaleţea şi armonia, lipsa de orice artificiu dramatic care să erodeze senzaţia de realism. Protagoniştii transmit emoţie nu datorită cadrului narativ schematic şi soporific (fabula cu reîncarnarea câinelui ca om al cărui păr este prins în coadă nu are o mare relevanţă şi nici măcar patrupedul în sine, indiferent cât de simpatic ne-ar fi) ci pentru că... sunt ei înşişi, trăindu-şi propria viaţă de familie aproape exact ca în realitate. Pe de altă parte, ca orice fel de mâncare consumat ‘natur’, nu ai cum să nu simţi lipsa condimentelor şi parcimonia pe care autoarea a adoptat-o în adăugarea sării (piperul aproape nici nu există). În opinia mea, “The Cave of the Yellow Dog” este interesant exclusiv dacă îl priveşti ca pe un eseu cinematografic antropologic (“Everyone dies, but no one is ever truly dead.”) ce surprinde în detaliu componente din rutinele şi ritualurile cotidiene cu caracter arhaic ale păstorilor mongoli (altarul religios, tăiatul brânzei, superstiţiile şi legendele, confecţionarea vestimentaţiei tradiţionale, teama de urbanizare ş.a.m.d.). Extra: zero. Tehnic: rezonabil (ediţia românească).

IOAN BIG
04 Martie 2017


GULDKYSTEN  a.k.a. GOLD COAST (2015, Danemarca/Suedia/Ghana, r: Daniel Dencik) – DVD

GULDKYSTEN.jpgUnul dintre puţinele filme post-2000 pe care îl recomand în primul rând pentru a fi... ascultat. Muzica rezultată din creativitatea straniului tandem Angelo Badalamenti (“Twin Peaks”, “Un long dimanche de fiançailles”) - Mads Heldtberg (“You’re Next”/2011 al lui Adam Wingard şi “Excision”/2012 cu AnnaLynne McCord – vezi Video Vault-urile din 15.02.2014 şi, respectiv, 16.08.2013) este de o atemporalitate uluitoare: combinaţia de sonorităţi nu este ancorată în contemporan (ca eventual sprijin suspect de a face povestea inteligibilă), inclusiv prin includerea compoziţiilor lui Schubert (“Ave Maria”) şi Mozart (“Concertul pentru vioară nr.4”), şi, în plus, în cele mai multe cazuri, poate fi percepută ca acut antagonică cu contextul şi perioada în care se desfăşoară această dramă istorică, altfel nu foarte uşor de îngurgitat, în pofida multiplelor sale calităţi estetice. Scandinavii au dovedit în nenumărate rânduri că îşi asumă propria istorie, ba, mai mult, că sunt preocupaţi să o ţină vie în conştiinţa publică, indiferent de cât de întunecate sau de controversate rămân unul sau altul dintre episoadele acesteia. Ficţiunea reprezintă doar un pretext pentru documentaristul Daniel Dencik (“The Expedition to the End of the World”-2013), întrucât “Gold Coast” se relevă a fi o disecţie realizată din perspectivă existenţialistă (uşor pretenţioasă şi forţată pe alocuri din punct de vedere al exacerbării moralităţii dar... minunat filmată) a apusului colonialismului danez în Africa la început de secol 19. Pentru a facilita niţel descifrarea filmului, mă consider obligat să inventariez câteva realităţi consemnate istoric. ‘Coasta de Aur’ africană colonizată de flota norvegiano-daneză, situată teritorial în (acum) sud-estul Ghanei, datorită resurselor naturale bogate (în special petrolul şi gazele naturale din Golful Guineei), a fost administrată de Danish West India Company până la upgradarea statutului său la cel de “colonie regală” în 1750. Până la cedarea completă, la exact 100 de ani mai târziu (vânzarea propriuzisă, la preţul total de 10,000 de lire sterline... valoarea de atunci!) către Marea Britanie (interesată să îşi menţină influenţa în zonă în detrimentul Franţei şi Belgiei), administraţia “Gold Coast”-ul danez şi, implicit, populaţia băştinaşă, a fost implicată într-o serie continuă de scandaluri, controverse şi conflicte având ca detonator raţiuni extrem de diverse (interzicerea comerţului cu sclavi, luptele între negrii ‘danezi’ şi negrii ‘suedezi’, pierderea monopolului corporatist odată cu rezoluţia “Det Guineiske kompagny” din 1765, cafturile etnice dintre minorităţile Akwamu, Akwapim, Krobo, Anlo Ewe şi Ada, ocuparea temporară de către portughezi, rămânerea în paragină sau abandonarea completă datorită incompetenţei şi delăsării politrucilor trimişi de la Copenhaga a principalelor forturi din reţeaua protectoare - Christianborg, Fredensborg, Kongensten, Prinsensten şi Augustaborg, ş.a.m.d.). Unde ne plasează filmul în această istorie? Guineea Daneză. 1836. La câţiva ani după abolirea sclaviei (Danemarca a fost prima ţară europeană care, în 1792, a legiferat acest lucru prin Rezoluţia Schimmelmann ce a intrat în vigoare începând cu 1803!), tânărul şi extrem de naivul cartezian (la bază botanist, dar care se dovedeşte a fi de o polivalenţă aproape enervantă prin cunoştinţele sale de inginerie, agronomie, muzică, astronomie, militărie, etc.) Joseph Wulff (jucat de Jakob Oftebro, interpretul lui Skjerval din “Birkenbeinerne” – vezi Video Vault-ul din 18.02.2017), proaspăt logodit, ajunge în Africa având misie de la Rege ca într-un an să transforme locul ‘dintr-un cimitir într-o grădină’ (plantaţie de cafea). Aparent, este primit cu braţele deschise (la propriu) atât de către negrii ‘danezi’ (aflaţi în plin proces de creştinare dat fiind faptul că sunt proprietate a Danemarcei, în opoziţie cu trendul de păgânizare/indigenizare a expaţilor colonialişti), ce pun obedient osul la munca câmpului, cât şi de administraţia de la Christiansborg, relicvă a unei istorii întunecate, peste a cărui ziduri nici trecerea timpului nu îi poate menţine relevanţa. Intenţiile de iluminare, fie aceasta spirituală (credincioasa şi devotata Caroline) sau de împărtăşire a cunoaşterii (Wulff), se lovesc depotrivă de opoziţia mai mult sau mai putin făţişă/ipocrită/diplomatică a propriilor concetăţeni, interesaţi de a-şi conserva confortul, hedonismul şi promiscuitatea existenţei plătite de la centru (cu excesele aferente nedeclarate), şi de partea indigenilor de culoare ce realizează, cu bune şi rele, beneficiile coabitării temporare (ex. baronii locali... albul Dall din Christiansborg care celebrează ziua naţională a Danemarcei cântând imnul în timp ce violează orgiastic femei de culoare, şi negrul Richter din Prinsensten – comerţul bănos cu ulei de palmier care îl mascheaza pe cel cu sclavi). Porţi mirosul Danemarcei, parfumul inocenţei. În curând va dispărea. Bine ai venit în cimitirul ambiţiilor., este mesajul pe care Wulff nu îl va înţelege până la sfârşit. Concluzia? “Un cimitir în care lipsesc mormintele. Am lăsat Coasta de Aur să moară.”. “Gold Coast” nu se pretează, atât ca şi fond (combinaţia de metafore care jonglează în jurul diverselor dihotomii), cât şi ca estetică, la o vizionare expediată... filmul necesită, inclusiv după terminarea genericului de final, un răgaz personal de reflecţie din partea spectatorului. Fiindcă... fiecare va trebui să hotărască dacă pierderea voluntară de către Dencik a firului logic şi disiparea într-o multitudine de mesaje de anvergură aparent mai mică, dar centrate toate în jurul raporturilor de putere (religioasă, economică, politică) este... în regulă sau nu. Nu voi intra în detalii apropo de modul în care evoluează naraţiunea (vă asigur, totuşi, că nu este una 100% previzibilă), astfel încât trec, în mod brutal, la vestea nasoală de final (puteţi verifica voi înşivă, informaţiile sunt publice, inclusiv scrisorile protagonistului, publicate în 1917, în cartea “When Guinea was Danish”). Deşi nu suntem atenţionaţi, Wulff Joseph Wulff (1809-1842) a existat cu adevărat... doar că era evreu (danez) şi nu vreun viking blond cu ochi albaştri, un cetăţean scandinav înfometat, şi, drept urmare, în căutare de o slujbă bine plătită (a obţinut-o la Christiansborg/Osu Castle – epicentru ilicit de comerţ cu sclavi spre plantaţiile de trestie de zahăr din Caraibe), funcţionar ce a avut-o drept concubină în Africa pe mulatra Sara Malm din tribul Ga, care i-a făcut trei copii, şi, cel mai important... a fost proprietar/comersant de sclavi, invocând faptul că este obligat de cutumele africane să moştenească şi să păstorească sclavi. Nu mai am alte comentarii. Extra: zero. Tehnic: excelent.

BEYOND THE MASK (2015, USA, r: Chad Burns) – DVD

BEYOND THE MASK.jpgFilm de aventuri istoric fără mari pretenţii (nu vă gândiţi la blockbustere gen “National Treasure” cu Nicolas Cage), destinat întregii familii, al cărui acţiune se petrece în cea mai mare parte a sa în 1776, în Philadelphia. Presupun că nu trebuie să insist extrem de mult pe faptul că în acel an, pe 4 iulie, adunarea alcătuită din reprezentanţii celor 13 colonii din America (Second Continental Congress), aflate în război cu Marea Britanie (Continental Army lupta deja, de câteva luni bune, sub comanda Generalului George Washington, împotriva tiraniei celor loiali Regelui George III), au ratificat Declaraţia de Independenţă redactată de Thomas Jefferson cu sprijinul lui Benjamin Franklin şi John Adams. Premisa pare serioasă atâta vreme cât East India Company (mai sus, în textul despre “Guldkysten”, referirile erau la Danish West India Company), recunoscută de Regina Elizabeta I încă din 1600 ca esenţială în menţinerea dominaţiei engleze prin intermediul comerţului cu India, China şi, apoi, mai recent descoperitele teritorii americane, ne este prezentată ca simbol al unui “empire of destruction”, ce utilizează mercenari lipsiţi de scrupule pentru a ucide, falsifica sau fura în interes corporatist. Doar că intră în scenă (fictivul) William Reynolds, un specimen din această categorie, şnapan-asasin dur şi inovativ în metodele sale de a-şi atinge scopurile veroase (în primele minute), care însă, din păcate... se dovedeşte rapid a fi doar un aluat bun de frământat în mâinile delicate ale unei blondine peizane, virtuoasă şi plină de prinţipuri, pentru a cărei dragoste este dispus să se transforme peste Atlantic într-un Zorro lipsit completamente de charismă (gândiţi-vă la Noah Wyle în franciza debilă de televiziune “The Librarian”) pentru a-i recâştiga inima şi gratitudinea (nu vă imaginaţi mai mult, deoarece e vorba de ispăşirea păcatelor, mântuire, de aluzii siropoase la datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu, de cum să ne salvăm sufletul... de-astea). Mediocru jucat şi realizat (în mare parte de către membrii familiei Burns), “Beyond the Mask” îşi pierde din farmec, în ciuda unui plot siropos-infantil agreabil, datorită omniprezentelor accente de propagandă Creştină (“... God, in His mercy, He has done the work I could never do. He’s redeemed my name and given me His.”). Asta nu îl face însă de nevizionat. Rămâne un efort lăudabil, de patru milioane de dolari(!), din partea unui... doctor în inginerie mecanică (deoarece aceasta e cu adevărat profesia regizorului). Aaaah, era să uit, trebuie totuşi să spun câteva cuvinte despre ce se întâmplă în film. Pseudo-eroul nostru, care se blegeşte după primul sfert de oră când se transformă de nevoie în vicar, are o istorie întunecată ca om de încredere a maleficului Charles Kemp de la... companie (interpretat de John Rhys-Davies, Sallah din “Indiana Jones” şi Gimli din “Lord of the Rings”, aici într-unul dintre cele opt roluri din filme care i-au îngrăşat conturile în 2015) şi, renegat de acesta, se dă la fund pretinzând că e om al bisericii, iar comunitatea rurală pare să îl accepte, în ciuda anti-talentului său de predicator. Doar că juninca de care aminteam mai sus, devenită subiect de adoraţie pentru cel decis să rămână pentru totdeauna “civil”, este nepoata de la ţară al lui... Kemp. Confruntarea între masculi e inevitabilă, ca şi conflictul ce se mută în America, unde suntem transportaţi conspiraţionist pe modelul ‘Guy Fawkes’ (restauraţionistul Catolic ce a iniţiat Complotul Prafului de Puşcă în 1605 prin care voia să arunce în aer Parlamentul şi întreaga nobilime Protestantă, în frunte cu Regele James I... chiar dacă nu sunteţi pasionaţi de istorie, vedeţi măcar “V for Vendetta” din 2005 al lui James McTeigue), într-un context în care tentativa dejucată de a-l asasina pe Washington la Mayoral Ball din New York are drept urmare planul de a distruge Philadelphia (şi a împiedica votarea Declaraţiei de Independenţă) printr-o serie de explozii declanşate, ironic, de descoperirea şi invenţiile Founding Father-ului Benjamin Franklin, devenit protector al proscrisului: principiul conservării descărcărilor electrice, plus tuburile de stocare a energiei şi roata electrică. Mascatul ‘Journeyman’ Reynolds, ce nu se remarcă printr-o inteligenţă deosebită (ex. în loc să taie pur şi simplu cablurile de detonare a bombelor, le urmăreşte traseul până la sursă), trebuie să vegheze asupra destinului Statelor Unite dar nu că ar fi interesat în mod special de viitorul noii naţiuni ci de intimitatea visată pe termen lung cu galeşa blondă, al cărei prenume este Charlotte (vi-l amintiţi probabil ca nume de vas, cel a cărui epavă o descoperă Nic Cage în gheţurile arctice şi pe care o aruncă în aer Sean Bean în “National Treasure”/2004, r: Jon Turtletaub). Nu îmi rămâne altceva de zis decât că mă declar de acord cu vorbele lui C.S. Lewis despre ale sale “Poveşti din Narnia”: “If people get the faith aspect, that’s great. And if they don’t, at least hopefully they’ve heard a good story.”. Din aceasta perspectivă, rezultatul în cazul lui “Beyond the Mask” mi se pare rezonabil pentru elevii din şcoala primară. Extra: zero. Tehnic: excelent.

ZOMBIE ISLE (2014, USA, r: Robert Elkins) – DVD

ZOMBIE ISLE.jpgDate fiind antecedentele cineastului (Elkins este autorul segmentului “Curse of the Zombie Lake” din antologia video “Zombthology”/2008 şi al DTV-ului “Flesh of the Living”/2012) şi cele ale câtorva dintre complicii săi din spaţiul Indie (compozitorul-regizor Victor M.A. Nash sau actorul Jerry E. Long), care au contribuit inclusiv la producţii ulterioare precum “A Zombie Croc: Evil Has Been Summoned”/2015, e clar că avem de-a face cu pasionaţi de acest multivers, şi, deci, nu aveam cum să ne aşteptăm decât la un concoct-omagiu închinat acestei nişe cinematografice (sigur, cu resurse rudimentare şi finanţe puţine, însă care nu anulează pasiunea şi inovativitatea tineretului implicat în realizare). Acţiunea este plasată în primăvara anului 1978 ca semnal explicit pentru un tribut adus Horror-ului anilor ’70 (inclusiv ca filmare, montaj, vestimentaţie, muzică, stereotipuri şi clişee). Câţiva studenţi la biologie atraşi de studiul comportamentului unor specii animale ce vieţuiesc într-un habitat izolat, înarmaţi doar cu nişte... lupe şi bloc-notes-uri, ignoră avertismentul şerifului ca reprezentant a comunităţii locale (inclusiv cel al pilotului-“pirat” chior de un ochi şi cu un cârlig în loc de mâna stângă, după ce a fost atacat de un rechin), şi se deplasează pe o insulă în delta fluvială (nu una în largul mării sau oceanului), care nu este cartografiată din 1938, considerată de localnici - din raţiuni neclare - drept periculoasă, într-o excursie cu caracter de practică ştiinţifică, condusă de un profesor atras de prospeţimea studentelor (pipa lui denotă un simbolism falic evident) şi de mirosul de alcool din butelcuţa de care nu se separă. “Today you are not students, you are explorers!”, declamă el cu emfază, dând tonul dialogurilor puerile... tinerii se separă în tandemuri ca să “exploreze” (să bată câmpii şi codrul), iar profu’ şi studenta ai’ mai apetisantă o iau, evident, pe un drumeag mai comod, care îi duce la descoperirea unei pancarte prăfuite pe care scrie “Quarantine. Do Not Enter. U.S. Army”. Să nu fim ipocriţi, ştim la ce să ne aşteptăm datorită titlului mai mult decât explicit (şi nu, nu este nici inspirat din fapte reale, nici din jocul video “Dead Island” iar Uwe Boll nu s-a implicat în producţie) dar, totuşi, intrarea în scenă, primul contact, ne ia prin suprindere prin inedit: zombie-fetiţe (adulţii apar rapid, în urma lor), după care încep festinurile (bine realizate ca efecte Gore) întrucât ne putem imagina că aceşti morţi-vii erau nehaliţi de ceva vreme în ambientul rareori frecventat de bipezi ‘cărnoşi’ şi, ca atare, nu au preferinţe clare (cum ar fi creierul sau organele interne), ci îngurgitează, cel puţin în prima fază, orice este organic şi proaspăt. Zombie sunt cenuşii, lenţi, par a avea probleme ‘dermatologice’, se ghidează oarecum netradiţional mai mult după văz decât după miros, dar, pe măsură ce acţiunea evoluează (adevărat, extrem de lent în versiunea de 110 minute a filmului), situaţia se nuanţează radical. Începem prin a avea ceva semnale odată cu vederea morţilor-vii infestaţi cu viermi ce sapă morminte mânuind lopata într-o serie de acţiuni concertate care avertizează asupra faptului că cineastul (“Zombie Isle” rămâne singura sa reuşită din această nişă a Horror-ului) îşi propune să nu trateze naraţiunea în sistemul uzual simplist binar (alb sau negru, zero sau unu, bun sau rău), insistând gradual asupra a trei componente fundamentale a reţetei filmelor cu zombie post-2000: a.) cauza – mixul dintre experimentul ştiinţific şi “blood flower” (specie identificată doar în arealul respectiv) şi ale sale calităţi naturale, parţial indescifrabile de către un cercetător închistat în raţionalism; b.) cauzatorul – omul de ştiinţă nazist (“drop ză uepon or ail drop iu”) care iese din clişeul psiho/sociopatului tradiţional, deoarece a fost angajat de guvernul Statelor Unite în 1945 pentru a experimenta în secret în vederea creării unei armate de soldaţi indestructibili, ulterior abandonat de autorităţi împreună cu soţia în zona de carantină de pe insulă; c.) rezultatul – animat în solitudine de obsesia frankensteiniană a revitalizării consoartei (‘studiul întineririi’) prin transferul creierului conservat al acesteia într-un corp cu fond genetic compatibil, Dr. Claude “I Am Definitely Not a Nazi” Von Wolff (interpretat de David S. Witt – “Flesh of the Living”/2012, “Milfs vs. Zombies”/2015, “Night of the Living Dead: Genesis”/2017) ajunge, prin experimentele sale ce au la bază seva florii respective, să îmbunătăţească progresiv calitatea subiecţilor până la a obţine zombie care, conservându-şi fondul primar comportamental (apetit, incapacitate de comunicare, lipsă de mobilitate), manifestă semne de evoluţie până la stadiul de percepţie a mesajelor/comenzilor ce înglobează un substrat emoţional (pe fondul instinctelor reprimate cu ajutorul serului extras din floare) şi raţional (“Bring me your injection”), a reacţiilor fizice coordonate în context social (ex. pregătit şi adus ceaiul pentru oaspeţi de către asistenta-zombie). Somnul raţiunii naşte însă nu doar resuscitaţi obedienţi şi inofensivi, ci şi monştri precum dihania Camp cu trei capete (o hidră-zombie) pe care Robert Elkins o lasă moştenire pentru un eventual sequel. Aş vrea să închei cu o precizare: “Zombie Isle” este departe de a fi un jalon fundamental în cinematografia zombie, conţine un număr foarte mare de imperfecţiuni şi de erori (atât în ceea ce priveşte redactarea scenariului – nu speraţi să obţineţi explicaţii substanţiale - cât şi apropo de punerea în scenă, excesivă ca accentuare a tributului adus Grindhouse-ului), însă trebuie să beneficieze de toleranţa şi aprecierea noastră pentru efortul de a lărgi gama de gri-uri dintr-o paletă cromatică din care, inclusiv în aceşti ultimi ani, se foloseşte mercantil doar albul sau negrul... căci sunt mai uşor de asimilat de către spectatorii zombificaţi deja de consumul excesiv de popcorn. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (atenţie, versiunea uzuală pusă în circulaţie are 80-90’ şi nu 110 precum cea pe care o analizez eu mai sus).

IOAN BIG
25 Februarie 2017


THE LAST KING a.k.a. BIRKEBEINERNE (2016, Norvegia/Danemarca/Suedia/Irlanda/Ungaria, r: Nils Gaup) – Blu-Ray

The Last King.jpgPentru cei care iubesc filmele epice realizate de Sir Ridley Scott şi/sau sunt fani a serialului “Game of Thrones”, “The Last King” reprezintă o bijuterie care trebuie neapărat văzută (şi eventual achiziţionată pentru colecţia personală). Nu este nicio glumă şi nicio exagerare mai ales că, în plus, se bazează pe fapte consumate în realitate. Este vorba de una dintre cele mai interesante perioade din istoria Norvegiei, Războaiele Civile, o serie de conflicte succesive purtate întotdeauna între cele mai puternice două tabere rivale, formate din suporterii regelui legitim şi, respectiv, cei a pretendentului la tron, consumate între 1130 (moartea lui Sigurd I Magnusson alias Sigurd Cruciatul, care a pus capăt Epocii de Aur a Evului Mediu norvegian) şi 1240. De la sfârşitul secolului 12, acestea controlau fiecare o parte din ţară, purtau numele de Birkebeiner şi, respectiv, Bagler, iar conflictele aveau un puternic substrat religios, cea din urmă fiind susţinută de către Papalitate şi de către vecinii danezi (Suedia, la est, se menţinea neutră, avându-şi propriile lupte intestine între regatele nordice, în contextul asalturilor finale ale Creştinismului împotriva culturilor/religiilor păgâne). Filmul are ca punct de plecare următorul fapt confirmat istoric: în anul 1204, Birkebeinerii (porecla s-a născut din zvonul lansat de opoziţia înstărită – aristocraţie, comercianţi - că sunt atât de săraci încât îşi confecţionează skiurile, ‘încălţămintea’ lor de iarnă, din scoarţă de mesteacăn - ’birk’/’birch legs’) şi Regele Håkon Sverresson deţin controlul, având cetatea de scaun la Nidaros. Sunt însă atacaţi şi hărţuiţi în permanenţă de Bagleri, inclusiv din interior, prin intermediul unor trădători ahtiaţi de putere, influenţă şi avere. Nu sună ca în “Game of Thrones” al lui George R.R. Martin? Trebuie luată serios în considerare probabilitatea că acesta s-a inspirat inclusiv din istoria medievală a Scandinaviei şi nu doar din mitologia acesteia. “The Last King” reprezintă transpunerea cinematografică a celui mai popular episod asociat cu acea perioadă, salvarea de către doi Birkebeineri a copilului ilegitim al Regelui, în vârstă de doi ani, Håkon Håkonsson, îngrijit de la naştere de mama sa lipsită de sânge nobil, Inga din Varteig. Aceştia, urmăriţi de trupele de asasini împlătoşaţi conduse de mercenari rămaşi în slujba Bisericii după Cruciade, l-au transportat pe micuţ în timpul unei ierni cumplite, aproape 300 de kilometri, de la Lillehammer la Trondheim. Norvegienii continuă să celebreze şi acum eroismul tandemului Torstein-Skervald prin câteva curse comemorative de ski cross-country (ex. Birkenbeinerrennet) iar turiştii pot admira pictura din 1869 al lui Knud Bergslien (“Skiing Birchlegs Crossing the Mountain with the Royal Child”), expusă la The Ski Museum din Oslo. Dar să revenim la filmul regizat de Nils Gaup (nominalizat în 1988 la Oscar în categoria ‘Cel mai bun film străin’ pentru “Pathfinder” a.k.a. “Ofelaš” şi câştigător al premiului Amanda în ’94 pentru “Hodet over vannet”), avându-i în rolurile principale pe Kristofer Hivju (interpretul lui Tormund Giantsbane din... “Game of Thrones”) şi pe Jakob Oftebro (“Kon-Tiki”, “Tom of Finland”), într-o distribuţie ce include multe alte nume interesante precum Nikolaj Lie Kaas (“Angels & Demons”, “The Whistleblower”), Pål Sverre Hagen (“Ragnarok”, “Kon-Tiki”), Søren Pilmark (nominalizat la Oscar în 2007 pentru scurtmetraj, categoria ‘Live Action’), Thorbjørn Harr (serialul “The Vikings”) sau Jeppe Beck Laursen (“Dead Snow”). Şi acum, motor! La curtea din Nidaros, manipulată de Gisle (numele personajului a fost schimbat pentru a nu amplifica confuzia deoarece, în realitate, îl chema tot... Håkon), frustratul frate al loialului regalist Inge Bårdsson, mama vitregă a regelui, Margrete, îl otrăveşte pe suveran, fascinată de mirajul promisiunii că va ajunge regină atotputernică la întoarcerea din Suedia (alibiul) unde acceptă să călătorească în scop diplomatic pentru a găsi aliaţi împotriva Bisericii şi a danezilor. Realizând că asasinatul este rezultatul unui complot bine plănuit, Inge blochează porţile cetăţii până la descoperirea trădătorilor doar că se dovedeşte a fi, în ciuda valorii de luptător, un tactician credul şi sfârşeşte prin a fi aruncat în temniţă de propriul frate şi de subalternii pe care se baza. Singura piedică în calea instalării lui Gisle pe tron (ca nepot a defunctului rege) o reprezintă micuţul bastard, pe urma căruia sunt trimise câteva duzini de soldaţi transformaţi în vânători de recompense (biserica le promite atât izbăvirea de păcate cât şi belşug pe viaţă dacă aduc plocon capul copilului). De aici încolo naraţiunea se desfăşoară pe două planuri, politica murdară şi jocurile de culise din palat (căsătoria forţată cu fata lui Margrete pentru un plus de legitimitate, asasinarea celor care încep să realizeze consecinţele, declararea prematură a morţii lui Håkon Jr.) şi vânătoarea de oameni într-un peisaj hibernal crâncen, presărat de măceluri (ferma Borg) şi drame familiale (uciderea familiei lui Skervald care nu renunţă la rolul său de protector doar la intervenţia ceva mai vârstnicului şi înţeleptului Torstein: “Te vei răzbuna, e dreptul şi datoria ta, dar asta nu-l ajută acum pe acest băieţel.”, coroborată cu scena emoţionantă din adăpostul îngheţat de pe pajiştea alpină în care cei doi încearcă să îmbuneze bebeluşul înfometat). Finalul aventurii face parte din istorie... deci nu e spoiler: Inge Bårdsson, repus în drepturi, elimină ‘cârtiţele’ din palat şi domneşte până în 1217, când, ajuns la vârsta de 13 ani, Håkon Håkonsson preia tronul şi conduce ţara timp de 46 de ani, iar pacea se instaurează finalmente în Norvegia. Cârcotaşii ar putea să zică: bine, bine, doi bărbaţi pe skiuri ce cară tot filmul un bebeluş în braţe... sună mai degrabă ca o aventură sentimentaloidă. Aceştia, probabil, nici măcar nu au avut răbdarea să ajungă până aici cu lectura textului, so f*** off! “The Last King” este un film istoric de acţiune excepţional de bine realizat, în primul rând datorită lipsei senzaţiei de artificial (nu fiţe, nu CGI, nu desfăşurări epice de forţe, nu pupături inutile prin boscheţi... pe scurt, nu înflorituri cu scop mercantil), atât vizual (este antologică scena urmăririi pe versanţii îngheţaţi, ce concurează serios cu secvenţele hibernale din James Bond... versiunea medievală, ca să nu mai vorbim de metafora cadrului cu aurora boreală), cât şi auditiv, muzica lui Gaute Storaas fiind memorabilă, la nivel de blockbuster hollywoodian (înregistrările s-au făcut cu Bratislava Symphony Orchestra, ansamblu avându-l ca dirijor pe David Hernando Rico, iar vocea Helenei Bøksle este acompaniată de un sextet de muzicieni care performează pe instrumente tradiţionale norvegiene, unele confecţionate inclusiv din... mesteacăn). Am lăsat însă pentru final influenţa incontestabilă deşi neasumată explicit, în acest caz fericită, al lui Ridley Scott asupra lui Gaup, care se regăseşte creativ într-un număr semnificativ de scene (ex. ambuscada din vale plănuită de Birkenbeineri – asaltul barbarilor germani la începutul lui “Gladiator”/modul de cadrare a lui Skervald cand îşi pune în valoare talentele de arcaş – evident, “Robin Hood”/scenele iernatice care subliniază traiul simplu a oamenilor & cele de luptă a cetelor izolate – “Kingdom of Heaven”, prima parte, până la ajungerea în Italia). Gata, mi-am epuizat argumentele. Verdictul final vă aparţine. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

THE SECRET LIFE OF PETS (2016, Japonia/USA, r: Chris Renaud & Yarrow Cheney) – Blu-Ray

The Secret Life of Pets.jpgOricât de insensibil ai fi la desenele animate moderne, când lecturezi pe Imdb comentarii (din categoria celor citate în continuare) din partea americanilor spălaţi pe ceafă (creier nu mai au de mult), nu ai cum să rezişti să nu îl vezi... “It is way to scary for children under 9 and not appropriate for children under 13.” şi “Psychotic evil bunny wants to destroy a human race and ask the main character: How did you kill your human? Did you blender it? Give us details...”. Pe bune? Când Willie the Coyote punea căruţe de dinamită în calea lui Roadrunner în anii ’50 sau Tom îl bumbăcea pe Jerry în ’60, când Fritz the Cat trăgea un haşiş prin ’70 sau, mai recent, “Sausage Party” (“They are eating children! Fucking children!”) s-a dus în extrem în ceea ce priveşte extrasul umorului din grobianism şi vulgaritate, nu se auzea cotcodăcind atât de puternic cârdul de ‘desperate housewives’ că desenele animate sunt incorecte politic şi nepotrivite pentru progeniturile lor, casnice de suburbie obişnuite doar cu tunsul gazonului, adusul ziarului şi cu soap-operas sponsorizate de firme de detergenţi (sau, dacă o făceau, erau repede puse la punct). Păi da, că aşa vom ajunge să interzicem “Fetiţa cu chibrituri” a lui Andersen căci micuţa era o psihopată piromană, să nu mai citim “Harap Alb” că era un zombie (ce naiba, a fost decapitat de Spânu şi apoi lipit la loc de prinţesa cu tendinţe necrofile), cât despre poveştile fratilor Grimm ce să mai zic... mă voi limita la două citate scurte care să ne întoarcă la cretinismul părerilor ce deschid enervant această cronică: “Lupul îi dibăci însă care pe unde se ascunsese şi cum n-avea vreme de pierdut, îi înşfăcă pe rând. Şi aşa se făcu de apucară cu toţii drumul gâtlejului…” (“Lupul şi cei şapte iezi”) & “De supărare şi deznădejde prinţul a sărit din turn. A avut noroc că a rămas în viaţă. Nişte spini, însă, i-au străpuns ochii...”. (“Rapunzel”). Păi, ăsta nu-i Horror pur? Să-l interzicem atunci şi pe terierul Max şi pe pisica rubicondă Chloe şi pe mopsul Mel, toate creaturile simpatice care vor să ne răspundă în “The Secret Life of Pets” la întrebarea: ce fac animalele de companie când stăpânii sunt la serviciu? Şi să-i crucificăm cu ocazia asta pe cei de la Illumination (“Despicable Me”, “Sing”), creatorii genialilor Minioni, pentru faptul că induc ideea, chipurile subversivă (dar irezistibilă ca premisă), că oamenii sunt capabili să îşi bată joc de animalele lor, să le abandoneze când nu mai au nevoie de ele şi că acestea se coalizează într-o organizaţie ‘teroristă’ numită Flushed Pets, localizată în canalizarea Manhattanului şi condusă de iepuraşul dezaxat Snowball (“The revolution has begun! Liberated forever! Domesticated never!”), în cadrul căreia îşi exprimă colectiv defulările că au decăzut la statutul de maidanez/vagabond fără stapân şi, în mod impardonabil (pentru unii spectatori), complotează ‘animalic’ să decimeze specia umană. Max (Louis C.K. – serialul “Louie”) este perfect mulţumit de viata sa mic-burgheză de apartament şi este înconjurat de afecţiune pană când stăpâna sa, iubitoare de animale, adoptă un alt câine, un soi de “BFG”, masivul şi flocosul Duke (Eric Stonestreet – serialul “Modern Family”), un bagabont fără pedigree şi cu un trecut înceţoşat, mai prostuţ de felul său dar nu mai puţin ameninţător (aparent). Aflaţi într-un permanent conflict domestic dar forţaţi să coabiteze inclusiv în exterior, cei doi sunt atacaţi pe o alee lăturalnică a Central Park-ului de o gaşcă de pisici condusă de Ozone (Steve Coogan – “24 Hour Party People”, “Philomena”), micuţul din rasa Sfinx, rozaliul exoftalmic cu urechi clăpăuge şi ciuruite ca şvaiţerul, care le smulge cureluşele cu tag-urile de identificare de la gât şi, în consecinţă, sunt capturaţi şi sechestraţi în dubă de către hingheri. Salvaţi accidental de gaşca de canal condusă de Snowball (Kevin Hart – “Ride Along”, “Get Hard”), pretind conjunctural că sunt şi ei duşmani ai oamenilor dar o dau în bară la ritualul de iniţiere (“You squashed the Sacred Viper!!!”), în timp ce, în paralel, vecinii de bloc se grupează cu mic cu mare (inclusiv un porcuşor de Guineea) la îndemnul Pomeranienei Gidget (Jenny Slate – serialul animat “Bob’s Burgers”), care îl iubeşte în secret pe Max, pentru a-i salva, cu ajutorul neaşteptat al acvilei Tiberius (Albert Brooks – “The Simpsons”... dar şi “Broadcast News” şi “Taxi Driver”). “I’m a selfish predator.”. Nu are sens să vă dezvălui aventurile care urmează spunând altceva decât că au un umor savuros. Animatia este nepretenţioasă (nu are aspiraţii de mesaje existenţialiste profunde), caldă, efervescentă cromatic, şi se încheie cu un happy-end satisfăcător pentru orice copil neîndoctrinat de mă’sa, posesorii de animăluţe (inclusiv de peşti şi broaşte ţestoase) vor savura amuzantele insighturi comportamentale care atestă că realizatorii şi-au făcut cu minuţiozitate documentarea (în calitate de posesor de pisică British Shorthair, eu personal am fost cucerit de filosofia snoabă a lui Chloe: “... dog people do weird, inexplicable things. Like... they get dogs instead of cats.”), fanii autorilor Minionilor se vor delecta cu trimiterile auto-ironice la adresa “Despicable Me” şi “Sing” (“You drive like an animal.”), iar iubitorii de Pop culture vor descoperi nenumărate referinţe strecurate cu discreţie (posterele cu “Birds” al lui Hitchcock şi cu Western-ul “Ringo is Back” din spatele cuştii papagalului Sweetpea, aspectul à la Hannibal Lecter a câinelui Ripper din Flushed Pets prins de hingheri, tabloul din sufragerie gen Andy Warhol având-o ca subiect pe Gidget, coregrafia din fabrica de crenvurşti ce trimite la “Charlie and the Chocolate Factory”, Snowball este şi numele unuia dintre cei doi porci lideri a revoluţiei în “Ferma animalelor” al lui George Orwell, pudelul care ascultă impasibil muzică clasică în prezenţa stăpânului pentru a se dezlănţui pe ritmuri de Heavy Metal după plecarea acestuia... plus favorita mea, “Nobody’s perfect”, replica bătrânului câine Pops către pisica Chloe apropo de “Unora le place jazzul”). Nu mai continui cu argumentele pro. Sigur că poate interveni comparaţia inevitabilă cu “Zootopia” a celor de la Walt Disney, lansată în acelaşi an, şi mult mai băgată în seamă (33 de premii şi peste un miliard de dolari încasări fiindcă evită exact... interacţiunile cu oamenii, posibile generatoare de controverse), dar s-a dovedit că ‘opoziţia’ nu este chiar atât de debilă precum cred şmecherii purtători de cravate de la ‘majoritatea’ Buena Vista/Disney/Pixar (fără vreo intenţie de a minimiza valoarea creativă a produselor lor) şi că publicul care a gustat “The Secret Life...” a fost suficient încât să îi aducă acestuia în cont aproape 900 de milioane. Dacă este să ne raportăm la Pixar, mai degrabă aş compara această animaţie, ca fundament al temei, cu primul “Toy Story” decât cu realizările lor de dată recentă. Şi ca să închid cercul apropo de comentariile citate la început, aş vrea să dau câteva scurte extrase de pe un site, dogomovies.com, asociat cu sloganul “Movie reviews by kids for kids”. Ia să vedem ce zic cei mici în comparaţie cu opiniile mamelor lor (am transcris exact cum au fost postate): “It’s funny how they act like lazy humans.” / “Its sooo good I love when the tattoo pig sooooo funny!!” / “This is cute and funny story! I think it’s adorable because well a dog who has A LOT of friends makes a new friend, not just a friend but a brother, so he has to deal with him him and then there comes an adventure...”. Mă alătur 110% taberei copiilor. Excepţional de entertaining. Extra: Making Of, două documentare şi videoclipul “A Lovely Day”. Tehnic: impecabil (conţine şi versiunea 3D).

IOAN BIG
18 Februarie 2017


THE FENCER a.k.a. MIEKKALIJA (2015, Finlanda/Estonia/Germania, r: Klaus Härö) – DVD

THE FENCER.jpgKlaus Härö este un răsfăţat al festivalurilor (a câştigat, printre multe altele, prestigiosul premiu Ingmar Bergman/Guldbagge şi un Urs de Cristal la Berlin, iar patru dintre cele cinci lungmetraje realizate de el au fost trimise de ţara sa pe drumul spre Oscar) datorită dramelor sale cu puternic impact emoţional, centrate de obicei pe relaţia copil/tânăr debusolat – adult mentor. Propunerea Finlandei pentru Oscar în 2016, care nu s-a regăsit însă pe short-list-ul final, spre deosebire de Globurile de Aur unde a fost nominalizat, “The Fencer” (câştigător al premiului Jussi pentru cel mai bun film) este inspirat de povestea vieţii scrimeurului estonian Endel Nelis (1925-1993) şi pleacă narativ de la finele WWII când, la comanda lui Stalin, trupele sovietice au ocupat Estonia, iar bărbaţii consideraţi colaboraţionişti nazişti sau cei înrolaţi în armata germană (chiar dacă fuseseră forţaţi) au fost declaraţi duşmani a poporului şi vânaţi cu înverşunare de Poliţia Secretă (MGB, Ministerstvo gosudarstvennoy bezopasnosti SSSR, ce a funcţionat între 1946 şi 1953). Fugind de aceasta cu dorinţa de a se afunda în anonimitate, tânărul “tovarăş” Endel (vinovat că, la 18 ani, fusese luat cu arcanul alături de colegii de clasă să lupte pentru nemţi) părăseşte Leningradul şi ajunge la începutul anilor ’50 în minuscula localitate de pe coasta de vest a Estoniei, Haapsalu (“Veneţia Mării Baltice”, frecventată odinioară şi de Romanovi), unde se angajează ca profesor de sport. Presat de politrucul numit director al şcolii să se achite de obligaţiile suplimentare de serviciu (activităţile educative din timpul liber al copiilor), dar lipsit completamente de resurse (nu are niciun fel de echipament sportiv la dispoziţie), înfiinţează un club de scrimă în care îi antrenează pe aceştia cu ajutorul unor florete improvizate din nuieluşe strânse de pe faleză. Entuziasmul absolut neaşteptat al copiilor îl determină pe stalinistul de conjunctură să încerce interzicerea practicării scrimei sub pretextul că e un sport “feudal”, dar se loveşte de împotrivirea spontană, timidă însă hotărâtă, a masei de părinţi la şedinţa din sala de festivităţi. Este scena pivotală a filmului prin care cineastul îşi defineşte studiul de caz asupra banalităţii răului (concept lansat de Hannah Arendt la începutul anilor ’60), întrucât pedagogul numit politic în fruntea instituţiei nu are o personalitate obsedată de a-i răni inutil pe cei din jur, motivată ideologic/patologic sau de obiectivul parvenitismului social/politic, ci vrea doar, cu orice preţ (oamenii fiind victime colaterale), să îşi conserve liniştea şi statutul individual meschin prin respectarea regulilor impuse de ‘sistem’, fără remuşcări sau probleme de conştiinţă. Fără dureri de cap sau insomnii. Opoziţia comunităţii de a-l înlătura pe agitatorul profesor, generată de bunicul elevului Jaan (Lembit Ulfsak, recompensat cu titlul de “People’s Artist of the Republic” de către Estonia în 1986), cu studii la Leipzig şi reprezentant a vechii orânduiri, cea de dinainte de ‘luminoasa’ dictatură a proletariatului, îl transformă pe bătrânelul inofensiv (ce îi reaminteşte că şi Karl Marx a practicat scrima) într-un lider periculos care trebuie eliminat pentru că îi periclitează siguranţa şi bunăstarea oferită de o slujbă provincială, departe de marile centre de opresiune sovietice, pentru care e suficient să fie obedient şi nu neapărat competent. Arestarea acestuia reprezintă declicul conştientizării de către Endel (interpretat de actorul de televiziune Märt Avandi) a faptului că, involuntar, a ajuns un role-model în lipsa taţilor copiilor, cei mai mulţi arestaţi, morţi sau dispăruţi în timpul războiului, şi îl determină să refuze şansa refugiului la Novosibirsk (livretul său Wehrmacht fusese descoperit într-o arhivă) şi să îşi ducă echipa de discipoli la concursul naţional organizat la Leningrad. Finalul este uşor de bănuit. După moartea lui Stalin în martie 1953, milioane de prizonieri au început să fie eliberaţi în valuri succesive din lagărele de muncă, Endel Nelis s-a întors la elevii lui, clubul de scrimă fondat de el există şi azi iar el a murit la doi ani după destrămarea Uniunii Sovietice şi proclamarea independenţei Estoniei. “The Fencer” are, până la începerea turneului, un ritm deliberat lent şi elegiac, precum liniştea pe care o caută fugarul în compania copiilor timoraţi de propria istorie, iar cineastul finlandez se concentrează cu subtilitate pe portretul acestuia (ameninţarea este prezentă doar înceţoşat, în planul doi, prin siluetele în uniforme ce apar în cadrele exterioare din orăşel). Ar fi hazardat să mă pronunţ asupra veridicităţii tuturor componentelor sale (ex. afecţiunea pentru învăţătoare, desfăşurarea dramatică a competiţiei) aşa că mă limitez să concluzionez că acest Biopic romanţat reprezintă o poveste spusă cu multă sensibilitate, ce redeschide însă răni vechi estonienilor, care privesc acum din nou temători spre est, date fiind impulsurile expansioniste a Rusiei lui Putin. Extra: zero. Tehnic: excelent.

LO CHIAMAVANO KING a.k.a. HIS NAME WAS KING (1971, Italia, r: Giancarlo Romitelli sub pseudonimul Don Reynolds) – DVD

HIS NAME WAS KING.jpgIn my opinion, it is a death wish for an actor to be in too many B or should I say C movies. Maybe my greatest contribution to cinema was not doing ‘Fistful of Dollars’, and recommending Clint for the part.” este declaraţia de un bun simţ remarcabil din partea lui Richard Harrison, actor care, în ciuda a peste 120 de filme în CV, a rămas conştient că aspectul său fizic agreabil a contat mai mult decât eventualul talent în distribuirea în filme de Exploitation realizate pe bandă rulantă în Italia din genul Peplum/Sword-and-Sandal (“The Invincible Gladiator”, “Giants of Rome”) sau cele de Kung-Fu din Hong Kong (“Ninja Terminator”, “Project Ninja Daredevils”). Cu toate că nici cu rolurile în Western-uri nu stătea rău – o duzină - până la data filmului aici în discuţie, de la “Gunfight at Red Sands” a.k.a. “Duello nel Texas”/1963 şi “Gunfight at High Noon” a.k.a. “El sabor de la venganza”/1964, până la obscurele, dar nu lipsitele de interes “Rojo” a.k.a. “El rojo”/1966 sau “God Was in the West Too, at One Time” a.k.a. “Anche nel west c’era una volta Dio”/1968, Harrison avea să iasă definitiv din lumina reflectoarelor la mijlocul anilor ‘80. Realizat în perioada de declin peninsular a violenţei (în favoarea comicului gen “Trinity”) în această nişă cinematografică, “His Name was King”, care beneficiază de muzica argentinianului Luis Bacalov (citată şi de Quentin Tarantino în “Django Unchained”), autorul clasicelor OST-uri la “Django” al lui Corbucci şi “Quién sabe?” al lui Damiani, reprezintă un produs pasabil al cărui lipsă de calităţi poate fi pusă deopotrivă pe mediocritatea regizorului care şi-a câştigat pâinea zi de zi în general ca asistent de Sword-and-Sandal (mai regizase înainte doar un singur Western, ubliabilul “L’oro dei bravados” a.k.a. “Chapaqua’s Gold”-1970), ce ‘reuşeşte’ să anihileze orice urmă de charismă din eroul mustăcios al lui Harrison transformându-l într-un personaj plat, simplu la minte şi la port, la fel de expresiv ca o piatră funerară (‘non-Spaghetti’), cât şi pe plictiseala evidentă arătată de Klaus Kinski, interpretul aparentului său amic, spilcuitul Şerif Ben Foster, în grija căruia vânătorul de recompense John “King” Marley o lasă pe cumnata sa, devenită văduvă şi violată chiar în noaptea nunţii de către trioul de contrabandişti format din fraţii Benson. Kinski (pe care-l durea pe atunci fix în cot de “onoare şi glorie”, dovada fiind faptul că în 1971 a jucat în nu mai puţin de... 11 filme italiene dintre care 8 Western-uri!), ce nu apare foarte mult în ciuda folosirii cu insistenţă a numelui său în promovare, reprezintă oarecum o prezenţă anacronică pentru un Western frust, care îşi petrece timpul între hârţoagele de la birou (pistolul său e mai degrabă o obligativitate asociată cu slujba decât un instrument util pentru apărarea legii) şi opulenta sa casă, decorată Elisabetan (sort of), în care curăţă cu pendanterie ceasul său muzical. Scenariul lui Renato Savino (“Vengeance” a.k.a. Joko invoca Dio... e muori”/1968, al lui Antonio Margheriti) păcătuieşte printr-un exces de ambiţie în raport cu resursele umane îndoielnice ca motivaţie profesională (cu excepţia lui Bacalov) implicate în punerea sa în scenă prin cele două fire narative care se întretaie adesea confuz: vendetta lui King împotriva Bensonilor (un quest personal animat de dorinţa de răzbunare) şi ancheta privind traficul de arme furate din depozitele U.S. Army (inclusiv mitraliere Gatling) la frontiera controlată de bandele de bandiţi pseudo-revoluţionari mexicani (ceea ce Bert Fridlund, în cartea sa “The Spaghetti Western. A Temathic Analysis”, McFarland & Company, 2006, numea “external second motive”), unite de aura de mister în jurul eminenţei cenuşii responsabile de ambele fărădelegi. Pe scurt, cred că v-aţi prins că eroul îi căsăpeşte succesiv pe cei trei, că rezolvă enigma armelor şi evită masacrarea bravilor soldaţi americani, şi, de asemenea, cine este cu adevărat în spatele acestei maşinaţiuni (care moare, previzibil, în urma duelului faţă-în-faţă de pe uliţa cătunului). Doar un aspect/paranteză de final: filmul, ce conţine o doză impresionantă de violenţă şi cinism, a fost acuzat de misoginism întrucât absolut toate femeile (puţine, de altfel) ce se preumblă prin cadru sfârşesc prin a fi abuzate sexual, indiferent că sunt mexicance sau WASP (White Anglo-Saxon Protestant). Celor care se grăbesc să îl eticheteze astfel le readuc aminte că abia în 1973- '78, deci după 100 de ani de la perioada în care este aproximativ plasată acţiunea peliculei (hărţile din birourile militarilor, deşi diferite, sugerează un Texas cu spaţiul dintre Rio Grande şi San Antonio încă în dispută teritorială), emanciparea femeilor şi recunoaşterea integrală a drepturilor lor a devenit o realitate socială în Statele Unite şi că, în era Vestului Sălbatic pre-1880 (înainte de “the sufragette movement”), reprezentantele sexului slab nu erau tratate idilic ca în “Şapte mirese pentru şapte fraţi” decât, probabil, în mod cu totul accidental (ex. seria “Little House on the Prairie” scrisă de Laura Ingalls Wilder, născută în 1867), ci ca partenere obediente însărcinate cu treburile casei şi cu prăsila. Sau ca animale de ‘călărit’ contra cost sau cu forţa (proprietara de bordel Poker Alice, prostituata prietenă al lui Butch Cassidy - Etta Place, matroana din Criple Creek - Pearl de Veere, ş.a.m.d.)... asta dacă nu aveau puterea să se ‘masculinizeze’ (legendele Annie Oakley, ce a învăţat peste 15,000 de femei să tragă cu arma, Calamity Jane, alcoolica prietenă al lui Wild Bill Hickock, Belle Starr, membră a bandei lui Jesse James etc.). Gata, am închis paranteza. “Lo chiamavano King” nu este până la urmă un film de nevăzut însă, probabil, iţele ar fi fost mai bine descâlcite în versiunea iniţială de 93 de minute, inaccesibilă acum publicului (cea aflată în circulaţie, inclusiv pe YouTube, depăşeşte cu puţin 70’). Extra: zero. Tehnic: bun (ediţia franceză); cea apărută în UK în compilaţia “Dead or Alive Western Collection” (5 filme pe 2 DVD-uri) este execrabilă şi vă sfătuiesc să o evitaţi.

PRETTY DEAD (2013, USA, r: Benjamin Wilkins) - DVD

Pretty Dead.jpgAsociat cu o micro-confesiune în faţa camerei video înainte de sinucidere (“I don’t wanna be a monster.”), intro-ul sugerează că ceea ce vom vedea sunt frânturi din dovezile palpabile rămase (cea mai mare parte a lor au fost distruse sau pierdute) care vor creiona o poveste tragică. Doctoriţa stagiară Regina Stevens a ucis şi canibalizat în 2007 cel puţin patru bărbaţi însă n-a fost niciodată judecată pentru faptele ei. Nu vă temeţi, este o ficţiune şi nu are la bază fapte reale. Sau, poate... nu e chiar aşa? O vedem pe Regina (Carly Oates) cu organismul inflamat şi, aparent, în descompunere, brăzdată de răni ce nu sângerează, insistând într-o încăpere izolată fonic să fie eutanasiată, ca pacientă a unui azil psihiatric, în faţa unui medic care o suspectează de sindromul Cotard (tulburare mentală rară, alimentată de convingerea bolnavului că este mort, nu există, şi-a pierdut sângele sau organele interne sau este în stare de putrefacţie) pe fondul unei schizofrenii ereditare. Până aici pare interesant, doar că, odată cu seria de flashback-uri ce debutează cu celebrarea obţinerii diplomei de medic de către protagonistă şi a reacţiei sale stranii la cocaină (finalizată cu internarea la Urgente), intrăm în zona... low-budget şi a tehnicilor uzuale de mascare a puţinătăţii resurselor (filmări forţate gen docu-verité, replici ‘spontane’ spuse cu ochii în cameră, lungirea inutilă a scenelor... vezi şunca crudă vs. inel logodnă). Ca să dau totuşi creditul meritat regizorului, acesta nu utilizează decât tipul de “found footage” asimilabil (petreceri, vacanţe, momente intime, secvenţe neutre de pe camere de securitate), neapelând la imagini pe care spectatorul le-ar percepe ca neverosimil de filmat în context domestic sau comunitar. Premisa inedită a zombificării patologice (“I was finally eating what was tasting right.”) este susţinută iniţial cu o oarecare lipsă de convingere şi coerenţă de către Regina, mai mult fascinată decât oripilată de ce i se întâmplă, prin testimoniale (apetitul pentru carnea de porc, cea mai apropiată de cea umană, vindecatul incredibil de rapid al ţesuturilor, nedormitul de zece zile fără pierderea energiei, nivelul anormal de scăzut a tensiunii), care atestă în mod oarecum naiv (apropo de revoluţia ce s-ar petrece în medicină prin vindecarea cu repeziciune a bolnavilor) că prezintă semne de masochism într-o formă mutantă deoarece se consideră, cu sprijinul necondiţionat al soţului său iubitor şi înţelegător... propriul său cobai. Situaţia se schimbă însă radical odată cu introducerea în naraţiune a ciupercii parazit de origine necunoscută, vinovată de starea tinerei, convinsă că aceasta i-a afectat ADN-ul dezvoltându-i apetitul pentru carnea de om, care face parte din clasa Cordyceps (ciuperca-vierme, acum promovată intens de către adepţii medicinei naturiste). Sporii generaţi în urma infectării unei singure gazde pot infesta rapid... întreaga colonie, iar numeroasele varietăţi ale ciupercii au, fiecare dintre acestea, capacitatea de a afecta o singură specie pentru echilibrarea biosistemului (aflăm asta dintr-un fals documentar despre furnici, difuzat pe TV). Clivajul între originalitatea abordării (avem de-a face în fond cu o dramă intimistă interesantă în care partenerul de viaţă alege să respecte opţiunile celuilalt, indiferent de gravitatea cauzelor sau anormalitatea circumstanţelor şi face eforturi majore să conserve aparenţa... normalităţii relaţiei) şi modul îndoielnic de punere în scenă (improvizaţie de tip teatru filmat de amatori în care sound-design-ul este inexistent, asezonată cu inserturi ilogice de tipul reacţiei amuzat-tâmpe a lui Ryan când ea îşi face un cocktail de grăsime umană, sustrasă din spital sub eticheta de “Bio-Waste”, pe care îl savurează în cadru familial) creează nu doar confuzie ci, mai grav, frustrări. Mai ales că se construieşte pe o fundaţie absolut greu de digerat: femeia-medic preferă să se auto-filmeze în toaletă behăind ‘clinico-ştiinţific’ despre cum i se agravează starea de sănătate (exfolierea ţesuturilor) iar foamea de carne umană începe să îi posede simţurile, decât, ceva mai logic, să îl asculte pe logodnic care îi sugerează insistent că ar trebui să îşi facă nişte analize la spital şi nu să achiziţioneze o armă cu care să se împuşte ‘în caz de...’. Cu alte cuvinte, în mod inexplicabil, omul instruit timp de ani buni în ale medicinei îmbrăţişează în lupta cu ciuperca care îi afectează creierul o filosofie fatalistă... în numele ştiinţei. Pentru ce? “Just let me die.”. Neconvingător (doar dacă nu privim filmul ca un eseu despre eşecul restaurării matriarhatului ca soluţie socială – femeia care vrea cu tot dinadinsul să aibă controlul, inclusiv prin... dietă). Întrebare interesantă pentru spectator, la final: Regina Stevens a devenit o zombie sau este doar bolnavă psihic? În opinia mea, “Pretty Dead” funcţionează doar ca studiu de caz - relativ inteligent conceput - pentru varietatea din multiversul zombie dar nu are calităţile necesare pentru a-l recomanda obligatoriu spre vizionare, inclusiv din perspectiva tentativei dezamăgitoare de twist din ultima sa parte, legată de reînviere (conexiunea între conceptele ‘zombificare’ şi ‘zombie’) pe un fond inspirat de “Zbor deasupra unui cuib de cuci”/”Tăcerea mieilor” (mie mi-a adus aminte mai degrabă de “The Fly” al lui David Cronenberg). Efectele Gore sunt cvasi-inexistente în favoarea emoţionalului. Asta nu e neapărat de rău deoarece povestea în sine are o consistenţă ce nu poate fi negată. Extra: zero. Tehnic: excelent.

IOAN BIG
11 Februarie 2017


TRIPLE 9 (2016, USA, r: John Hillcoat) – DVD

Triple 9.jpgThriller de acţiune produs de oscarizatul pentru “Spotlight” Steve Golin, cu o distribuţie multi-rasială impresionantă, selecţionată dintre ‘premianţi’ obişnuiţi a păşi pe mocheta roşie (Chiwetel Ejiofor, nominalizat la Oscar pentru “12 Years a Slave”, Kate Winslet, câştigătoare a premiului pentru “The Reader”, Woody Harrelson, nominalizat de două ori, pentru “The People vs. Larry Flynt” şi “The Messenger”, Casey Affleck, nominalizat pentru “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” şi anul acesta pentru “Manchester by the Sea”), vedete populare de televiziune (Aaron Paul – serialul “Breaking Bad”, Norman Reedus – serialul “The Walking Dead”, Clifton Collins Jr. – serialul “Westworld”) sau pe val datorită resurgenţei super-eroilor Marvel şi DC Comics (Anthony Mackie – “Avengers”/”Captain America”, Gal Gadot – “Wonder Woman”/”Justice League”), cu muzica lui Atticus Ross (Oscar pentru “The Social Network”) care... a adus încasări totale în cinematografele americane de doar 12 milioane de dolari (probabil, nici cât să acopere salariile). Un eşec de boxoffice catastrofal, inexplicabil la prima vedere ţinând cont de calitatea resurselor menţionate mai sus. Dacă însă analizăm plot-ul (scenariul scris de Matt Cook a fost inclus de Franklin Leonard în “Black List”-ul din 2010, deci vă daţi seama cât timp a zăcut în sertar până să intre în pre-producţie) înţelegem mai bine de ce consumatorii ‘stars & stripes’ de popcorn au fost oripilaţi. Păi, după ce ai sărit la jugulara tradiţiilor nelegiuite săteşti din codru cu atacul la Hillbillies contrabandişti din “Lawless” (vezi Video Vault-ul din 23.05.2013) să ai tu, John Hillcoat (autorul excelentului “The Proposition” din 2005 – vezi Video Vault-ul din 26.09.2015), îndrăzneala să vii de la Antipozi, chit că eşti prieten cu Nick Cave, ca să sugerezi că Estul ‘sălbatic’ cucereşte Vestul ‘civilizat’ şi că unul dintre oraşele-simbol ale Statelor Unite (Atlanta, Georgia... “Pe aripile vântului”, Jocurile Olimpice, cartierul general a companiilor Coca-Cola, CNN şi Delta Airlines, etc, etc.) este măcinat de corupţie până în măduva osaturii instituţiilor responsabile de ordinea şi siguranţa contribuabililor americani, indică un grad de cinism şi dispreţ faţă de ‘the greatest nation on earth’ inacceptabil pentru ‘desperate housewives’ şi pentru spălaţii pe creier din suburbii al căror ideal etern este să-şi tundă petecul de iarbă din faţa coşmeliei ipotecate şi să adopte pentru cei de peste gard sau drum o figură de ‘smiley’: “Ce faci, vecine? Eşti bine, nu?”. Mai ales când îmi şi arăţi în mod realist o Americă incorect politică în care se fumează în spaţii închise, se consumă droguri în locuri publice şi se bea (mult) alcool la volan, în care nu există buni şi răi din punct de vedere a rasei sau a apartenenţei la minorităţi (rasiale sau LGBT), în care o enclavă a Mafiei ruse condusă de evrei cu origini slave (“Kosher Mafia”) ce-şi au asigurat sanctuar permanent la Tel Aviv nu au o problemă în a subjuga fără scrupule reprezentanţi a legii (poliţie, FBI, birocraţie administrativă, penitenciare, armată) lipsiţi de orice urmă de morală (sau forţaţi să-şi înăbuşe acest tip de atitudine), cu ajutorul unui instrumentar în care puful bumbacului de pe plantaţii nu se prea regăseşte în cadre idilice în acest film foarte întunecat şi brutal: prostituţie, crimă, şantaj, mită, trafic de informaţii, tortură, răpiri, ş.a.m.d. “There is no limit to what desperate men will do when pushed.”. Pentru a crea o diversiune în tentativa de a fura nişte date dintr-un birou guvernamental la comanda cinicei Irinei Vlaslov (Winslet, uluitoare în rol), cinci inşi de teapa asta (Ejiofor, Paul, Reedus, Mackie şi Collins Jr.) apelează la un scenariu “Triple 9”, cazul unui ofiţer căzut la datorie care implică conform protocolului operaţional în regim de urgenţă toate forţele poliţieneşti disponibile în căutarea făptaşului. Pentru asta au nevoie însă de o victimă pe care să o ucidă fără remuşcări şi îl aleg pe noul partener al lui Mackie (Affleck), tânăr mai puţin experimentat însă cu principii foarte clare legate de conduita profesională... cam prea clare şi neconvenabile pentru gustul corupţilor. Evident, lucrurile nu se întâmplă exact aşa cum aceştia au plănuit fiindcă viaţa are o multitudine de nuanţe de gri şi nu se rezumă strict la alb şi negru. “Out here, there is no good and there is no bad. To survive out here, you’ve got to out monster with monster.” (personajul lui Harrelson). Presupun că nu vă aşteptaţi ca “Triple 9” să aibă şi un happy-end sau că voi da foarte multe detalii despre această densă şi cumplită radiografie a unei Americi erodată din interior de reprezentanţii coruptibili dintr-un sistem menit a asigura confortul şi siguranţa cotidiană a cetăţeanului de rând, sistem pe care acesta îl venerează şi îl respectă, însă vă asigur că avem de-a face cu un film cu totul şi cu totul ieşit din comun pe care ar fi păcat să îl rataţi. “You should be smart enough to know that the monster has gone digital. Be careful what you instagoogletweetface.”. Extra: scene tăiate, trei mini-documentare puţin relevante (“Under the Gun”, “An Authentic World”, “An Unthinkable Plan”). Tehnic: excelent.

THE DUEL (2016, USA, r: Kieran Darcy-Smith) – DVD

Duel.jpgUn al doilea scenariu semnat de Matt Cook în acest an după extrem de incorectul politic “Triple 9” regizat de John Hillcoat, nu mai puţin ‘non-american’ prin perspectiva detaşată, crudă şi anti-clişeistică din care abordează de la Antipozi un gen tradiţional, Western-ul, scenariu pus pe lista neagră a Hollywoodului încă din 2009. După războiul pentru controlul Texasului declanşat între Mexic şi SUA în 1846, la doar câteva săptămâni după ce Congresul îşi dăduse acceptul pentru includerea sa în Uniune, Rio Grande a fost declarat în ’48 frontieră naturală între cele două ţări. Doar că, apoi - realitate istorică incontestabilă - coloniştii albi nu au contenit să pătrundă cu agresivitate pe teritoriile locuite majoritar de mexicani şi de indienii băştinaşi iar hărţuielile punctuale s-au transformat în conflicte sângeroase de guerilla. Dată fiind capacitatea limitată a U.S. Army de a opera cu eficacitate atât de departe în Sud, grija menţinerii echilibrului social fragil şi a minimei protejări a legii şi ordinii rămânea aproape în exclusivitate în cârca Texas Rangers, organizaţie paramilitară fondată în 1823 de Stephen F. Austin, cu o istorie deopotrivă pigmentată de poveşti eroice şi de episoade controversate (hmmm, Chuck Norris încă nu se născuse). Numele şi punctul de plecare a plotului filmului regizat de australianul Kieran Darcy-Smith (câştigător al unui premiu AACTA şi nominalizat la Sundance pentru drama “Wish You Were Here” cu Joel Edgerton şi Teresa Palmer) provine de la “Helena Duel”, modul bărbătesc de a tranşa un conflict în comunitate (Helena, sat texan, devenit ulterior un ghost town în 1894 datorită vendettei Colonelului Butler, se autoproclamase “toughest town on earth”... vezi episodul “The Oldest Law” din 1969, din longevivul serial TV “Death Valley Days”) în care oponenţii erau legaţi unul de altul de mâinile stangi cu fâşii de piele şi primeau pentru a se bate până la moarte câte un cuţit cu o lamă nu mai lungă de trei inch (circa 7-8 centimetri), astfel încât să nu poată ajunge la organele interne şi să ucidă dintr-o singură lovitură. De la intro-ul cu duelul din Helena, Texas, din 1866, acţiunea se duce 22 de ani mai târziu, fiind centrată pe Texas Ranger-ul David Kingston (interpretat destul de anost de fratele lui ‘Thor’, alt australian, Liam Hemsworth – “The Hunger Games”, “Independence Day: Resurgence”), ce se relevă a fi băiatul care a asistat odinioară la moartea (aproape) ritualică a propriului tată. Pericolul unui conflict transfrontalier generat de uciderea sau răpirea unor copii de militari mexicani (inclusiv o nepoată de general), toate consumate în arealul în care este plasată aşezarea ruptă de restul lumii Mount Harmon (cred că numele face trimitere la Mt. Hermon Baptist Church, cult popular şi acum printre texani, dar referirea rămâne ambiguă datorită poziţionării geografice dintre Austin şi Victoria, la mare distanţă de Rio Grande), controlată autocratic de Predicator/The Preacher, Abraham Brant (Woody Harrelson – “Natural Born Killers”, “No Country for Old Men”), devenit o legendă încă din timpul războiului, deopotrivă pentru violenţa extremă (sutele de scalpuri recoltate... fără discriminări rasiale) în calitate de comandant al unei miliţii Confederate şi pentru dedicaţia religioasă împinsă spre fanatism (zvonurile despre veridicitatea prezicerilor sale şi puterea miraculoasă de vindecare). El însuşi se defineşte ca the town’s ethereal counsellor. Pentru a nu pune gaz pe foc fără a avea certitudini, Guvernatorul (William Sadler – “Die Hard 2”, “The Shawshank Redemption”) îl trimite pe Hemsworth să ancheteze undercover, doar că acesta este însurat cu Marisol, o mexicancă cu personalitate puternică (Alice Braga – “Elysium”, “I Am Legend”), care îl convinge să fie lăsată să îl însoţească în quest ce, dincolo de misiunea eminamente profesională, dobândeşte o componentă intimă, legată de nevoia de autodescoperire (şi nu neapărat asociată explicit din start cu dorinţa de răzbunare). Într-o localitate izolată apropiată de frontieră, a cărei prosperitate are cauze necunoscute (ex. imobilele nu au aspect de cătun Western ci de rural-Hillbilly de început de veac 20... apropo, filmările au fost realizate în locaţiile unde s-a produs oscarizatul “The Help”, apoi, cu toate că e la cuca-măcăii, există şi turişti cu un aer exotic, englezi, asiatici, etc.), manipulatorul Mesia local interpretat de Harrelson îi oferă un ‘măr otrăvit’ lui Kingston (propunerea de a fi şerif, job inutil pentru că regulile comunităţii sunt deja bine statuate iar habotnicii membri ai acesteia nu au de gând să le încalce sau... să cârtească la modificarea lor pur subiectivă de către liderul spiritual), în paralel cu atacul persuasiv cu substrat sexual având-o ca ţintă pe Marisol: “Anger is instructive. Gelosy, understandable. Lust, prefectly natural.”. Într-o microsocietate adusă în faza sectară de bigotism colectiv extrem printr-un leadership spiritual ce ascunde primitivismul păgân (şerpii, tatuajele lui Brant, exorcizarea/convertirea) sub o mască creştină (atenţie, referinţele la Sfânta Scriptură nu sunt plantate aleatoriu), ce promovează (placid şi indiferent) inclusiv în sânul familiilor corupţia morală, xenofobia şi violenţa doar pentru a-şi conserva bunăstarea şi liniştea, ca Texas Ranger, Kingston este determinat să îşi continue investigaţia clandestină în ciuda avertismentelor mai inteligibile sau mai discrete primite de la Naomi, persoană tolerată doar pentru că se dovedeşte utilă în postura de prostituată-curva satului (femeile din comunitate afişează un comportament şi un look ascetic ce trimit sarcastic la nu mai puţin subversiva/satirica pictură “American Gothic” al lui Grant Wood, ele fiind mai presus de asumarea unei sarcini atât de pământeşti), sau de bătrâna mexicancă ce se tânguieşte privind apa învolburată: “El rio no habla, solo divide. La luz, l’oscuridad, la vida e la muerte.”... este bine să alegi una dintre tabere sau nu-l vei trece niciodată. Atât de aproape de graniţă, dar unde sunt vecinii şi de ce nu apar? Because, on this side of the river they’re no longer mexicans. (The Preacher). Parcă am mai auzit recent ceva de genul ăsta, chiar de la noul Preşedinte ales al Americii, care l-a ameninţat pe omologul său mexican cu trimiterea armatei U.S. ca să îi ţină pe “bad hombres down there” (Los Angeles Times, 07 februarie 2017). Dacă privim retrospectiv în istoria cinematografiei contemporane, subiectul nu a avut niciodată priză la publicul conservator de peste Ocean, obişnuit să se ducă la film exclusiv ca să se distreze şi nu să fie pus în faţa unor teme disconfortabile asupra căror ar trebui să mediteze, indiferent că ne gândim de la “Borderline”/1980 cu Charles Bronson sau “The Border”/1982 cu Jack Nicholson... şi până la “Machete”/2010 al lui Rodriguez, cu vigilantele Don Johnson şi politicianul Robert De Niro ca vânători de imigranţi... şi cu atât mai puţin când îl combini cu analiza modului subiectiv în care se făcea şi se aplica legea în ‘Wild Wild West’ şi a ipocriziei ‘oilor’ limitate intelectual supuse propagandei religioase. Asta explică faptul că nu aţi avut şi este improbabil să vedeţi vreodată acest film realmente interesant prin abordarea anti-Tarantino - una frustă, seacă şi lipsită de preocupare pentru o cadenţă care să îi ranforseze studiat dramatismul - într-o sală de cinematograf. Dar, întrucât nu am intenţia să apelez la spoilere, let the games begin şi vizionare cu folos! Doar o observaţie personală de final: “The Duel” trebuie perceput şi apreciat în primul rând pentru suma de fragmente ce construiesc holistic puzzle-ul de fundal ce descrie o Americă destul de puţin idilică, iar în al doilea pentru prestaţia hipnotică al lui Woody Harrelson care îl portretizează pe Brant ca o combinaţie dintre pastorul James Warren ‘Jim’ Jones şi Sun Myung Moon. Astfel, frustrările inevitabile legate de întrebările rămase fără răspuns care, de exemplu, fac din Marisol un personaj lipsit realmente de o substanţă solidă (comportamental vorbind) sau de expresivitatea contestabilă a tânărului Hemsworth (consider că prima opţiune pentru rol, Joel Edgerton, ar fi fost mai adecvată) pot fi apreciate ca tolerabile în context. Extra: Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
04 Februarie 2017


THE LAIR OF THE WHITE WORM (1988, UK, r: Ken Russell) – DVD.

THE LAIR OF THE WHITE WORM.jpgÎntr-un deceniu excepţional pentru Horror (“The Shining”, John Carpenter, “Aliens”, adaptările după Stephen King, “A Nightmare on Elm Street”, Sam Raimi, “Hellraiser”, David Cronenberg, Dario Argento & Co., “Razorback”, Joe Dante, ş.a.m.d.) şi după ce îi băgase pe americani în spital în 1980 cu indigestie de cât de mult s-au îndopat cu versiunea sa de hot dog ‘alterat’ (fiind unul dintre inventatorii conceptului de “rubber reality” în acest gen cinematografic cu “Altered States”) de l-au propus şi la Oscar, inovativul brand de fast-food ‘MkRussell’ lansează un nou produs delicios, burgerul cu râme murate în aspic (nu e o glumă căci asta mănâncă pofticios arheologul Flint la petrecerea tradiţională organizată pentru plebe în conacul tânărului Lord D’Ampton). Am început în acest fel deoarece “The Lair of the White Worm” este cu adevărat o savuroasă delicatesă Camp, venită imediat după “Salome’s Last Dance” (film pentru gurmanzi mai rafinaţi dar nu mai puţin ţăcănit), un Horror aşa-zis serios - mai ales că fanii lui Ken Russell nu uitaseră de “Gothic”-ul din 1986 - în fapt, o demonstraţie de pastişare inteligentă a reţetelor americane consumeriste a genului, realizată - în mod remarcabil! - fără vreo urmă detectabilă de ireverenţă căutată expres de britanic faţă de reperele menţionate la începutul acestui text şi orientată exclusiv ca ţintă a ironiei şi sarcasmului spre cinefilii de tip ‘fast-food’ (a se citi tinerii ‘buffalo’ din cireada plătitoare de bilete). Cu extrem de puţine excepţii (ex. “The Hunger” a lui Tony Scott, “The Lost Boys” - Joel Schumacher, “Near Dark” a lui Kathryn Bigelow), deşi foarte prolifică, cinematografia Horror anglo-saxonă din anii ’80 nu a fost atrasă în mod deosebit de... vampiri. Pe atunci, ‘Gremlinii’ se plimbau uzi printre noi, ‘Alienii’ ne ieşeau din burtă dacă îndrăzneam să plecăm în spaţiu, ‘Spiritele’ apăreau din televizor, vecinii erau ‘Psihopaţi’ sau ‘Ucigaşi în serie’, ‘Monştrii’ se iţeau din vise prin uşa de la debara, ‘Clovnii’ ne terorizau la bâlciuri iar ‘Zombie’ la picnicuri şi nouă, spectatorilor, nu ne era clar dacă trebuie să ne antrenăm în mânuirea toporului, a fierăstrăului mecanic sau să îi furăm mitraliera lui Rambo. În acest context, Ken Russell ridică malefic o spranceană, bea tacticos un şpriţ şi compune amuzat o reţetă de McHorror vampiresc atipic (vampirii nu mai sunt urmaşii lui Vlad, însetaţi noaptea de sânge după odihna în coşciug, ci bipezi-reptilieni care lasă două răni punctuale pe beregata victimelor întrucât îi muşcă... şerpeşte, introducându-le otrava în sistemul circulator, fără a avea însă dorinţa sau nevoia de a se hrăni cu fluidul lor vital) în care are grijă să ţină cont de aşteptările publicului optzecist: să fie cu... de toate, un mix care să alunge plictiseala şi să furnizeze purul entertainment. Nu vrem teatru TV, ceva profund care să se consume plictisitor într-o singură locaţie, vrem şi pădure dar şi castele, peşteri şi maşini trendy, soare romanţios şi ceaţă misterioasă. Nu vrem să ne surprinzi foarte tare dar nici să ne adormi, aşa că mişcă ceva cu acţiunea aia, mai bagă un striptease, un efect Gore, o pupătură nevinovată, un mişto (întotdeauna binevenit) la adresa poliţiei, etc. Nu vrem personaje care să ne fie indiferente, vrem să empatizăm, să ne regăsim, măcar parţial, în ele, sau să le preluăm ca modele. Bine, bine, şi-a zis Ken turnându-şi un whisky ca aperitiv. Inspiraţia nr. 1: povestea de origine. Cu siguranţă sătul de mitul lui Dracula (se referise la el, implicit, şi în ‘Gothic” apropo de “Vampyre”-ul doctorului Polidori), Russell se orientează spre o poveste a lui Bram Stoker mai puţin cunoscută, ultimul text a său, care a fost subiect, ca şi în cazul lui D.H. Lawrence, a nenumărate iniţiative de tipărire în versiuni diferite (capitole rescrise, pasaje tăiate, etc.), terminat totuşi în 1911 (Stoker era bolnav de nefrită şi a murit – prezumtiv – de sifilis). Un Adam australian devine moştenitor a unei proprietăţi din Derbyshire doar că, ajuns în Anglia, descoperă niste vecini ciudaţi, un lunatic pasionat de mesmerism (teoria magnetismului animal) ce este proprietar a... Castra Regis (‘Castrul Regal’) implicat într-o relaţie ambiguă (din punct de vedere a obiectivelor) cu o madamă locală ce are prostul obicei să căsăpească fiinţe vii, indiferent că sunt manguste sau vreun servitor african. În puţul din livada femeii îşi duce traiul un Vierme Alb care se hrăneşte cu ce i se aruncă. Dinamita rezolvă în final situaţia datorită inspiraţiei unui personaj ce aminteşte de Van Helsing. OK, merge, dar nu e suficient. Pe bună dreptate, Ken Russell consideră ca Stoker nu a studiat îndeajuns folclorul bogat ce înconjoară râul Wear din Durham şi explorează complementar legenda “The Lambton Worm”, cu un substrat religios mult mai consistent (copilul pescar ce chiuleşte de la biserică duminica şi pescuieşte un viermişor, un soi de trimis a Diavolului pe Pământ, pe care îl aruncă într-un puţ iar acesta creşte şi creşte, datorită hranei primite de la localnici, până ajunge la nişte dimensiuni care îi permit să terorizeze întreaga regiune înainte de a fi ucis de acelaşi (fost) mic pescar, acum veteran întors din Cruciade). Hmmmm, trecem mai departe... Al doilea scotch cu gheaţă, inspiraţia nr. 2: stabilirea distribuţiei pentru o poveste cu viermi gigantici care să îngrozească publicul... poveste încă nedefinită la nivel de detaliu. Deci... Vampa, fără discuţie, cea mai sexy şerpoaică din istoria cinematografiei – Lady Sylvia Marsh (superba Amanda Donohoe, mai târziu înrolată de Ken Russell pe postul profesoarei lesbiene Winifred Inger din “The Rainbow”), personaj ce aminteşte, straniu, de Nyah din “Devil Girl from Mars” a lui David MacDonald, din 1954. Apoi, băieţii (trebuia să existe şi în privinţa lor o minimă varietate): aristocratul James D’Ampton (Hugh Grant, la 28 de ani, ce avusese un singur rol important până la “The Lair...”, cel a lui Clive Durham din “Maurice”-1987, film regizat de James Ivory) şi tocilarul student la arheologie, un hipiot cu spirit practic discutabil (Peter Capaldi, nominalizat în carieră la 12 BAFTA şi câştigător a unui Oscar, cunoscut acum mai degrabă datorită rolurilor din satira “In the Loop” sau din serialul “Doctor Who”). Aaah... era să uit de fete, Mary şi Eve, surorile Trent, a căror părinţi au dispărut misterios şi sunt nevoite să administreze pensiunea moştenită (evident, prenumele fecioarelor, Maria şi Eva, nu sunt alese întâmplător de Russell în contextul religios pe care îl vom diseca spre final): prima e interpretată de Sammi Davis (Ursula Brangwen în “The Rainbow”-1989, aici mai atractivă prin faptul că pare mai puţin... dezosată ca în adaptarea cărţii lui D.H. Lawrence) iar cea de-a doua de către Catherine Oxenberg (fata Prinţesei Elisabeta a Iugoslaviei, meditată în ale actoriei de Richard Burton, şi care, mult mai important!, datorită sex-appeal-ului natural, apăruse deja pe coperţile revistelor glossy “Cosmopolitan” şi “Glamour” precum şi în popularul serial TV “Dynasty”). Următorul pahar, inspiraţia nr. 3: scenariul, nevoit să extragă ce-i mai bun din povestea originală (numele lui Bram Stoker apare pe generic dar legătura cu textul scris de acesta poate fi considerată neglijabilă) şi din actori (deşi tineri, aveau deja o experienţă rezonabilă pe platourile de filmare, mai ales în televiziune), într-un mod în care să fie atractiv pentru publicul larg. Ziua, în curtea pensiunii administrate de orfelinele Trent (Davis & Oxenberg), junele arheolog Angus (Capaldi) sapă în căutarea unui lăcaş de cult roman dar descoperă în schimb un craniu reptilian supradimensionat (“close to a Tyrannosaurus Rex than a worm”), câteva monezi din 286 AD şi un mozaic antic înfăţişând un şarpe alb încolăcit în jurul unui crucifix creştin. Seara, la conacul lui James se ţine cheful anual, cu mult alcool, potol şi dans pe muzică... Folk-Country-Punk (“This year, which is my first as lord of the manor as it were, I’d thought hit the Worm with a little rural Rock”), de celebrare a legendei căsăpirii eroice în vremuri imemoriale a “viermelui” terorist de către unul din strămoşii tânărului moştenitor James (“the famous D’Ampton Worm... our local hero”). Noaptea, în timp ce petrecerea e în toi, la Temple House (inclusiv în acest caz numele nu a fost ales întâmplător), o moşie învecinată, lăsată în paragină în cea mai mare parte a timpului, reapare, subit şi surprinzător pentru localnici (mai ales pentru poliţia informată prompt de către turnătorii locali), proprietăreasa de drept, sexoasa, rafinata şi misterioasa Lady Sylvia Marsh (Donohoe). Doar că Lord James se dovedeşte pe parcurs a fi cavalerul inteligent (are ideea gazării puţului pentru a determina monstrul să iasă la iveală), cu spirit inovativ (instalaţia de amplificare în care se aude muzica turcească a îmblânzitorilor de şerpi îi aparţine) şi combativ (o decupează cu sabia fără ezitare sau remuşcări pe mama Trent, devenită vampiriţă), care se vede nevoit să retrăiască experienţa strămoşilor în conflict cu Lady Marsh, preoteasă seculară a unui cult păgân care venerează un zeu-şarpewith great big teeth and a great big mouth and great big googles eyes”, revenită în împrejurimi datorită descoperirii ceasului tatălui dispărut a surorilor Trent într-o cavernă (locaţie parodiată inspirat de Larry Blamire în al său “The Lost Skeleton of Cadavra” din 2001) şi obsedată de a-şi readuce la viaţă idolul prin sacrificarea unei fecioare, Eva... cine altcineva (cu Adam-ul lui Bram Stoker scos din scenariu)? Ajuns la un păhărel de digestiv, Ken Russell realizează că, până aici, avem de-a face doar cu un ‘burger’ cinematografic obişnuit, nespecific lui şi că nu se poate culca pe-o ureche. Nu e stilul său. Ca atare, începe să brodeze în jurul naraţiunii pe paliere complementare destinate amatorilor de plăceri vinovate. Viermele din titlu nu este un ‘vierme’ ci, aşa cum explică James în film pe înţelesul tuturor, “it’s an adaptation of the Anglo-Saxon wyrm, meaning dragon or snake” (în germană ‘wurm’ şi în vechile dialecte scandinave ‘ormr’), creatură mitologică reptiliană, un soi de şopârlă de mari dimensiuni, ce poate avea sau nu (în funcţie de sursa folclorică) capacitatea de a scoate flăcări pe nări şi aripi, coarne sau alte decoraţiuni exotice pe trup. În acest caz nu avem de-a face cu dragoni ci cu un şarpe, simbol extrem de puternic în spiritualitatea umanităţii care îi permite lui Russell să se joace aici - nesupravegheat de vreun producător/contabil pisălog sau crizat - cu istoria, civilizaţiile şi religiile. Cineastul ne ‘vinde’ un şarpe în loc de vierme, ceea ce nu-i rău (ar fi putut să fie invers), tocmai pentru a planta în mintea spectatorului câteva semne de întrebare asupra evoluţiei teologiei şi diverselor doctrine religioase pe parcursul timpului. O reptilă respectată, considerată de oameni încă dinainte de Hristos (dar şi mult după aceea) un simbol a metempsihozei/reîncarnării (întrucât îşi schimbă anual pielea), a puterii tămăduitoare (proslăvită de Ofiţi) şi a Creatorului Suprem care îşi absoarbe periodic Universul în sine (mâncându-se unul pe altul... ‘Uroboros’, şarpele arcuit care îşi înghite coada exprimând eternitatea şi circuitul cosmic a vieţii) a devenit în contemporaneitate un bad-guy, asociat cu nesupunerea omului faţă de Dumnezeu ca punct zero a dobândirii cunoaşterii de sine (responsabil pentru alegerea între supunere/ignoranţă şi libertate/cunoaştere). Şarpele, un mesager satanist (aşa cum putem deduce din “Apocalipsa” 12:9 şi, respectiv, 20:2, “Şi balaurul cel mare [se poate citi ‘dragonul’ – n.a.], şarpele cel vechi numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume.”), este cel care, ispitind-o, o manipulează pe Eva conducând-o spre moartea ambilor parteneri. Simplismul şi superficialitatea indusă de consumerism îl fac în acest context uitat chiar şi pe Matei (“Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.”) sau pe Moise (Numeri 21:4-9, “Domnul a zis lui Moise: ‘Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine a fost muşcat şi va privi spre el, va trăi.’”; Ioan 3:14, “Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.”), ca să nu mai vorbim de semnificaţia caduceului sau de substraturile sale picante (Esculap, omorat de Zeus că a luat şpagă, a fost plasat între constelaţiile Săgetător şi Scorpion ca Ophiuchus Serpentarius... “purtătorul de şerpi”), că ne gândim la babilonieni (Tiamat, “Dragonul Haosului”) şi geto-daci (“şarpele casei”) în istoria lor pre-creştină sau la francmasoni şi filosofia New Age a teosoafei ruse Elena Petrovna Blavatsky (1831-1891) apropo de “The Dragon of Wisdom... the Gnostic’s Serpent with the seven vowels over its head, being the emblem of the seven hierarchies of the Septenary or Planetary Creators.” (mai multe în a sa “The Secret Doctrine"... vă recomand ediţia TarcherPerigee apărută în 2009). Bine, bine, dar aţi putea gândi că ce-am scris până aici s-ar potrivi mai bine profilului ‘lebedei negre’ Kenneth Anger, cineastul american menţionat în primul capitol ca un soi de nemesis intelectual a lui Ken Russell. Corect. Doar că Russell se ‘împrieteneşte’ cu şarpele din perspectiva mult mai nuanţată a celebrului psihiatru Carl Gustav Jung (1875-1961), obsedat de... Salomeea ca şi regizorul britanic, “The daimon of sexuality approaches our soul as a serpent... Why did I behave as if the serpent were my soul? Only, it seems, because my soul was a serpent... Serpents are wise, and I wanted my serpent soul to communicate her wisdom to me.” (“The Red Book”, W.W. Norton & Company, 2009) pe care îl tratează cu detaşare amuzată Camp (regăsim de exemplu acelaşi tip de imagine cu Adam şi Eva ispitiţi de un şarpe ce se relevă a fi... un furtun de aspirator ca în montarea din 1989 a operei “Il mefistofele” a compozitorului Arrigo Bolto, de care am amintit, tot în primul capitol, în contextul trecerii în revistă a antologiei “Aria”). n cazul lui “The Lair of the White Worm”, cum se face diferenţa între Kitsch şi Camp? Prin umor şi sarcasm! Probabil că cele mai relevante argumente pe care le pot aduce eu, ca cinefil, derivă din relaţia dintre Lady Marsh şi cercetaşul autostopist, un adolescent plouat la propriu şi la figurat, pe care vampa îl momeşte spre Temple House. Dau doar două mostre: scena din maşină în care ea, amuzată - “Are you into in any sort of banging?”; Jr./Kevin, inocent şi îngrijorat că va pierde cina de la hostel - “I’m not bad on a mouth organ.”... ea, pofticioasă/vorace - “Don’t worry. You’ll leave me well satisfied.”, urmată de cea în care junele dezgolit este introdus în cada de baie (“Mine, you are a fine growing boy.”) şi devine subiect inert, paralizat fiind în urma muşcăturii ‘viperei feminine’: “You are a vegetable. Of course, metaphorically speaking. But God is not a vegetarian... To die so that god may live is a privilege... whose every death is a rebirth into a god ever mightier... Shit! [la auzul soneriei de la uşă care îi întrerupe discursul ‘pedagogic’ – n.a.]”. Până la urmă, e de înţeles de ce Lady Marsh este o criminală cu sânge rece, căci e o reptilă, nu? Favoritul meu absolut în ceea ce priveşte umorul rămâne însă dialogul purtat prin walkie-talkie de poliţistul bătrâior, ascuns după un copac dintr-un codru sinistru, cu subalternul din sat, pe care nu reuşeşte să îl convingă să i se alăture (acesta nu are maşină de serviciu, tocmai a arestat pentru beţie singurul taximetrist, i se răceşte curcanul deoarece tocmai ia cina într-un pub, pompa de bicicletă îi este defectă, etc.). Nu sunt însă de neglijat nici clin d’oeil-ul către Oscar Wilde prin referirea la piesa acestuia, “The Importance of Being Earnest” sau atacul hipnotic ce aduce mai degrabă a Motanul Dănilă din “Veronica” decât cu o ‘Snakewoman‘ (deghizată în ‘Catwoman’) din pădurea de foioase, şi, cu siguranţă, nici fabuloasa trimitere la “Citizen Kane” a lui Orson Welles (într-o atmosferă asemănătoare unei piese a lui Noel Coward, Sylvia, cu privirea aţintită asupra flăcărilor din şemineul în care tocmai şi-a aruncat jocul favorit, “Snakes & Ladders”, pronunţă eliptic spre stupefacţia lui James cuvântul... “Rosebud”). Ca să poata furniza însă un burger ‘MkRussell’ inimitabil, cineastul apelează la condimentele sale speciale... ‘marcă înregistrată’: dansul lasciv declanşat de muzicuţa lui Kev a dominatoarei (Donohoe) echipată într-o sumară dar luxoasă lenjerie neagră, deflorarea fecioarei atârnate deasupra puţului (un vierme într-o... gaură de vierme, o “wormhole” fără legătură cu spaţio-temporalitatea) de o femeie ce poartă un chilot dotat cu un penis-fetiş... sculptural, scenele gen anii ’50 (polemica pe marginea posibilelor explicaţii ştiinţifice derulată în grotă sau visul lui James în care se vede în uniformă de pilot, imobilizat de centura de siguranţă, într-un avion privat în care stewardesele, surorile Trent, sunt dirijate erotic de şefa Marsh în aşa fel încât i se scoală... markerul... OK, pentru adolescenţii înfierbântaţi, beneficiem şi de un girl-fight). Mai mult decât atât, Ken Russell încearcă să dea mai multă “cărniţă” substratului narativ făcând apel la un personaj real, Marcus Aurelius Carausius, militar roman de origine... belgiană, un pionier a propagandei (nu glumesc!), care s-a autodeclarat Împărat a britonilor şi a galezilor din nord (a fost asasinat după şapte ani de domnie de către unul dintre aghiotanţii săi), rămas în istorie nu doar pentru faptele de arme sau pentru egomanie ci şi pentru dilemele pe care le-a lăsat în urmă, mai ales cele legate de monedele şi medalioanele descoperite de arheologi (aflate acum la British Museum), a căror inscripţionare face trimiteri interpretabile la scrierile poetului latin Virgiliu (Publius Vergilius Maro, mort în anul 19 înainte de Hristos!) iar semnificaţiile rămân încă subiect de controverse. Dacă vi se pare că bat câmpii ca avocat din oficiu a lui Ken Russell, ţin să vă reamintesc doar un singur amănunt: pe monezile turnate la comanda lui Carausius (două dintre ele sunt descoperite şi de Angus Flint în “The Lair of the White Worm”), apar, aproape invariabil, trei litere, “RSR”, care provin din al patrulea poem din seria “Bucolicelor” lui Virgiliu, “Redeunt Saturnia Regna...”. Ei bine, “New order of the ages” a.k.a. “Novus ordo sanctorum”, este o sintagmă recunoscută oficial ca fiind inspirată din două versuri din acest poem, ce includ ‘RSR’-ul (în engleză, “The great order of the ages is born afresh. And now justice returns, honored rules return [sau “return of Saturn’s reign”, traducerea alternativă – n.a.], tipărită sub masonicul Ochi Atotvăzător (Ochiul Providenţei) pe bancnota de un dolar american începând cu 1935! ‘Noua ordine mondială americană’ inspirată de spiritualitatea pre-creştină... In your face, Hollywood! De aici, Ken Russell aplică tactica ‘cui pe cui se scoate’ şi îl vâră în ecuaţie pe Dionin/Dionan (numele este evident inspirat de Dionis, zeul din mitologia greacă “care s-a născut de două ori”), fictivul zeul-şarpe păgân care l-a condus pe Carausius în tentativa de a conduce Britania spre o “Epocă de Aur”, stăpân absolut în continuare a amantei nemuritoare a acestuia, Lady Marsh, căreia, într-un mod absolut savuros, îi conferă comportamentul reptilian, de la coşul de nuiele oriental, care înlocuieşte sicriul vampiresc, în care sforăie tanti şi din care e scoasă precum o cobră de muzica hipnotizatoare (Harry Pitch-muzicuţă, Ian Fleming-cimpoi) până la sugestii mai subtile legate de comportament precum cea derivată din remarca ei casual adresată lui James că ‘hibernează’ aproape întreaga iarnă... realitatea fiind aceea că şerpii hibernează în timpul frigului pentru ca nivelul hormonilor din corpul lor să atingă nivelul maxim, optim, pentru... reproducere. Aveam totuşi o temă de susţinut, astfel încât trec la lucruri serioase... “a conflict between Christianity and some early pagan cult.” (asta e... dacă fetele Trent au fost botezate ca Eva şi Maria, destinul lor e previzibil într-o oarecare măsură, cu James D’Ampton preluând tradiţia lui Marduk, Baal şi a Sfântului Gheorghe de ucigaş de balauri). Plină de imagini arhetipale, halucinaţia Evei după atingerea crucifixului întinat de veninul Sylviei (Hristos, răstignit pe o cruce în jurul căreia stă încolăcit un vierme/şarpe alb de dimensiuni monstruoase, ce asistă neputincios spre satisfacţia preotesei-vampir la violul şi masacrul în masă a călugăriţelor înveşmântate în alb de către soldaţii romani ce aminteşte de “The Devils”) îşi găseşte continuarea în şedinţa de hipnoză (Lady Marsh: “Fancy praying to a god who was nailed on a wooden cross, who locked up his brides in a convent... poor little virgins masturbating in the dark. Captive virgins, hmm? In the hands of an impotent god...”) şi, totodată, încheierea, prin viziunea avută la vederea inelului cu Hristos din argint, plasat pe o cruce rubinie, care o scoate din transă (călugăriţele trase în ţeapă filmate ca într-un videoclip MTV). Personal, unde plasez acest film a lui Ken Russell? Între Benny Hill şi Werner Herzog. Privind retrospectiv, aş fi preferat totuşi ca Russell să se inspire pentru această plăcere vinovată - pe care o recomand spre vizionare fără nici o urmă de ezitare - mai mult din H.P. Lovecraft decât din Bram Stoker şi să nu abuzeze chiar atât de mult de asocierea simbolică între şarpe şi falus (exces acceptabil exclusiv din perspectiva conceptului de “rubber reality”). Dar, cum ne spun şi fraţii Warner pe finalul fiecărui desen animat “Looney Tunes”... That’s all Folks!. Extra: zero. Tehnic: foarte bun (ediţia americană). [Text extras din cartea “Sexul... crucea lui Ken Russell”, autor: Ioan Big, editura: Din condei, 2016]

IOAN BIG
28 Ianuarie 2017


THE RUNAWAYS (2010, USA, r: Floria Sigismondi) – Blu-Ray

The Runaways.jpgCu: Dakota Fanning (Cherie Currie), Kristen Stewart (Joan Jett), Stella Maeve (Sandy West), Scout Taylor-Compton (Lita Ford), Alia Shawkat (Robin), Michael Shannon (Kim Fowley). Regizat de o artistă polivalentă de origine italiană (sculptoriţă, pictoriţă, fotografă şi cineastă), filmul este un Biopic a formaţiei de Rock eminamente feminină a anilor '70 The Runaways, bazat pe cartea "Neon Angel: A Memoir of a Runaway" scrisă de către solista vocală originală a grupului, Cherie Currie. Filmul descrie înfiinţarea formaţiei în 1975 de către Joan Jett (chitară ritmică) şi Sandy West (baterie). Ajutate de producătorul interesat de Glam-Rock (David Bowie, Gary Glitter) Kim Fowley să găsească noi membri, li se adaugă Micki Steele (chitară bas, voce), devenind un power trio şi, la scurt timp, Lita Ford (chitară). Steele a fost concediată (ulterior ajungând la The Bangles). Grupul a cooptat-o pe Cherie Currie ca lead singer şi apoi pe Jackie Fox (în film cu numele de Robin, un personaj fictiv, pentru că Jackie a refuzat să i se folosească numele). Filmul se concentrează asupra relaţiei dintre Currie şi Jett, până în momentul în care Currie a părăsit formația, în 1977. După succesul primului lor album, formaţia pleacă în Japonia unde are un succes fulminant datorită hit-urilor "Cherry Bomb" şi a cover-ului după Velvet Underground, “Rock & Roll”, dar problemele lui Cherie cu drogurile se înrăutăţesc și cu ocazia înregistrării celui de al doilea album al formaţiei suferă o cădere nervoasă, refuză să mai cânte şi părăseşte grupul. Se naşte "Joan Jett & The Blackhearts". După ani, Cherie, care lucra într-o brutărie, este cuprinsă de nostalgie auzind la radio melodia interpretată de Joan, “I Love Rock'n'Roll” (un cover Arrows) şi apoi “Crimson and Clover”. Actorii care pot fi ascultaţi - printre interpretările originale (inclusiv Iggy Pop, Peggy Lee şi Don McLean) - pe excelentul OST sunt cele trei stele strălucitoare (fără exagerare) ale filmului: Kristen Stewart (franciza pentru adolescenţi “Twilight”, dar şi “Clouds of Sils Maria” al lui Olivier Assayas pentru care a primit César-ul în 2015), Dakota Fanning (“I Am Sam”, “War of the Worlds”) şi în continuare subevaluatul Michael Shannon, în pofida celor două nominalizări la Oscar (pentru “Revolutionary Road”-2008 şi “Nocturnal Animals”-2016). Asta... pe scurt (textul destinat celor care trebuie să decidă rapid dacă, prin natura subiectului, sunt sau nu interesaţi de a-l viziona). Pentru audiofili (dar nu exclusiv) mai rămân câteva aspecte suplimentare de punctat pentru a reaminti importanţa uriaşă a lui The Runaways ca grup feminin dărâmător de prejudecăţi în istoria Rock-ului, un gen muzical asociat cu misoginismul (“This is not about women’s lib[eration – n.r.], it is about women’s libido.” le motivează Fowley pe fete, iar proful de chitară îi spune descurajator lui Joan “Girls don’t play electric guitar.”). Suntem transportaţi în timp la Los Angeles, Hollywood, pe Sunset Strip (celebrul ‘Rainbow Bar and Grill’) unde Kim Fowley (care lucrase deja cu Gene Vincent, Alice Cooper, Kiss, Warren Zevon, Kris Kristofferson, etc.) sesizează potenţialul provocator oferit de o trupă de adolescente (toate erau născute în ’58-‘59) în contextul în care consumatorii de muzică de peste Ocean se aflau sub dominaţie britanică (tot ce venea din UK era cool, avangardist şi revoluţionar) iar America burgheză (Cetatea Viselor în mod special) era satisită de Vietnam şi de Watergate dar cu stomacul plin, ca efect a ‘Green Revolution’, şi cu viscerele agitate de Revoluţia Sexuală. Look-ul de scenă a fetelor rebele era inspirat de idolii fiecăreia: Cherie – David Bowie (“Aladdin Sane”), Joan – Suzi Quatro (relocată în Anglia din 1971), Lita – Ritchie Blackmore (cu ceva Jeff Beck, apropo de coafură), Sandy – Roger Taylor şi Jackie – Gene Simmons... iar apariţia lor se suprapune peste anii de apogeu a luptei pro-feministe (ONU a declarat 1975 “International Women’s Year”) ce a condus la spargerea ‘cupolei de sticla’, “the glass ceiling”, bariera invizibilă formată din acumularea de prejudecăţi care le interzicea femeilor să aspire la poziţii sau la o recunoaştere mai înaltă. Ceea ce face extraordinar de inspirat cineasta din Canada (nu trebuie omis că a regizat videoclipuri a unor artişti precum Bowie, Marilyn Manson, The Cure, Christina Aguilera, The White Stripes, etc.) este să abordeze estetic povestea în cheia “back to the future”: practic, avem un film despre anii ’70 tratat în mod Punk pentru a ranforsa, inclusiv vizual, componentele de nuanţă ce creionează în profunzime portretele protagonistelor. Regăsim fără îndoială, în fiecare cadru, spiritul “Cherry Bomb”: “Can’t stay at home, can’t stay at school/Old folks say ‘You poor little fool’/Down the streets I’m the girl next door/I’m the fox you’ve been waiting for.”. Era anul în care, peste Ocean abia lua fiinţă grupul... Sex Pistols. “The Runaways” este un must-see pentru consumatorii de Pop culture. Pentru orice eventualitate, mai adaug ceva... anecdotică: a.) în rolul mamei lui Cherie o veţi reîntâlni pe fosta nevastă a tenismenului John McEnroe, fata lui Ryan ‘Love Story’ O’Neal, Tatum O’Neal, actriţă câştigătoare a unui premiu Oscar în 1974 pentru “Paper Moon” al lui Peter Bogdanovich; b.) producătorul John Linson, mare pasionat de muzică şi de Pop culture (a lucrat cu Guns N’Roses, Nirvana şi a produs serialul cu bikeri “Sons of Anarchy”), ce a vânat cu determinare timp de patru ani drepturile de ecranizare a cărţii lui Cherie, este fiul uneia dintre legendele hollywoodiene, Art Linson (producătorul lui “The Untouchables”, “Fight Club”, “Heat”... printre multe altele); c.) cele cinci actriţe au avut o lună de studio la dispoziţie să repete şi să înregistreze piesele din repertoriul The Runaways; d.) în comentariul audio de pe disc, Jett mărturiseşte că cei din trupa canadiană Rush au fost ‘masculii feroce’ care le-au întrerupt cu nesimţire probele de sunet înaintea unuia dintre concertele de club (veţi regăsi scena în film); e.) cu toate că a declinat invitaţia de a se implica în pregătirea producţiei cinematografice alături de Joan Jett (mai mult, a refuzat să cedeze drepturile de ecranizare a detaliilor vieţii sale private), Lita Ford a acceptat întâlnirea cu actriţa ce urma să o interpreteze (Scout Taylor-Compton), căreia a sfârşit prin a-i da binecuvântarea. Şi apropo de Lita Ford, nu rataţi concertul ei de pe 14 martie 2017 de la Sala Palatului. Femeia asta chiar are ce să ne spună şi ce să ne cânte! Extra: comentariu audio cu Joan Jett (co-producător) plus Kristen Stewart şi Dakota Fanning, Making Of, mini-documentar (istoria trupei), interviu cu Floria Sigismondi, videoclip “Cherry Bomb” (ediţia franceză). Tehnic: impecabil.

NORTHERN LIMIT LINE a.k.a. YEONPYEONG HAEJEON (2015, Coreea de Sud, r: Hak-sun Kim) – Blu-Ray

Limit Line.jpgDe mult prea multe ori stăm în confortul locuinţelor noastre şi tratăm cu detaşare şi insensibilitate dramele şi tragediile care se consumă violent, inclusiv în secolul XXI, pe această planetă. Până la 9/11 am trecut cu impasibilitate suverană peste ştirile aproape de neverosimilitate care veneau din Orient. Experienţele cutremurătoare a ultimilor ani (Madrid, Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Nisa... nu are sens să continui) ne-au relevat însă că bârlogul călduţ pe care şi l-a construit fiecare european burghez cu aspiraţii pur domestice (de americani nici măcar nu catadicsesc să scriu vreun cuvânt) are o fragilitate ce aminteşte de... “Povestea celor trei purceluşi” şi de zbenguiala estivală inconştientă (în cazul nostru, a se citi consumerismul anilor ’80-’90) al lui Nif-Nif şi Nuf-Nuf. Serios vorbind, trăim într-o epocă ce se îndepărtează de inocenţa basmului original şi seamănă cu satira crâncenă - animată de genialul Tex Avery - “Blitz Wolf” (1942), în care, în ciuda pactului de neagresiune semnat de purcei cu lupul... Adolf Wolf invadează Pigmania. Vă veţi întreba care a fost rostul acestei introduceri iar răspunsul este simplu: nu ne mai putem permite în noul mileniu, în calitate de bipezi ‘superiori’, cu o oarecare doză de minte între urechi şi urme de materie cerebrală fixată pe coloană, să continuăm a adopta tactica struţului şi a ne preface că tot restul lumii, mai ales elementele disconfortabile asociate cu aceasta, nu există. Ajungem la subiectul acestui film bazat pe fapte reale, consumate nu cu zeci de ani în urmă ci... în timpul vieţii noastre de zi cu zi (dar pe alte meridiane). Cu toate că, încă din anii ’90, seria de conflicte navale dintre Nord şi Sud de pe Northern Limit Line (frontieră maritimă nici acum recunoscută oficial de către Coreea de Nord) are o istorie bogată dar mai puţin importantă pentru occidentali (expansiunea economică centrată pe portul Haeju, ezitările ONU în a gestiona cu fermitate criza, tentativa de împingere spre sud a liniei sub noul nume de “West Sea Military Demarcation Line” din ’99), cea de-a doua confruntare din preajma insulei Yeonpyeong (2002) din Marea Galbenă (precedenta se înregistrase în 1999), este prima care a creat victime în rândul militarilor sud-coreeni... exact în timpul Campionatului Mondial de Fotbal când Coreea de Sud (ţară-gazdă, împreună cu Japonia) a reuşit în mod surprinzător să se califice în semifinale, unde a fost oprită de golul germanului Michael Ballack. Pe 29 iunie 2002, într-o atmosferă care friza isteria de masă generată de entuziasmul naţional şi de speranţele într-un succes sportiv neverosimil, Naţionala lor juca totuşi la Daegu pentru locul trei cu Turcia, însă, în aer, elicopterele transportau soldaţi grav răniţi la Spitalul Militar. Spoilerele nu îşi găsesc rostul în cronica acestei pelicule, bazată pe fapte adevărate, construită nu nepărat pe suspans ci pe ineditul unui episod consumat realmente. Plasat în cadrul genericului, intro-ul avertizează spectatorul neiniţiat, în mod eficace şi fără broderii artistice inutile, de istoria Liniei Nordice de Demarcaţie, începând cu armistiţiul din 1953, conducându-l succint spre timpul în care s-au desfăşurat propriuzis faptele. Naraţiunea este structurată în două acte clare. Primul: “Band of Brothers”... Asian style. Nava de patrulare PKM 357 “Chamsuri”, condusă de un nou comandant, adept rezervat a politicii non-conflictuale impuse de la centru, ajunge într-una din misiunile de rutină pe Linia de Demarcaţie să se ciocnească cu totul accidental cu o ambarcaţiune militară aparţinând inamicului. Nu avem de-a face cu nişte eroi prefabricaţi ci cu un echipaj de doar 22 de marinari militari, constituit din oameni simpli, cu bucurii şi probleme la fel de simple, disciplinaţi şi dedicaţi treburilor pe care şi le-au asumat, recunoscători colegilor pentru încrederea în competenţa sau devotamentul lor şi obedienţi la auzul ordinelor ‘armate’. Cu toate că este descriptivă şi, pentru gustul meu, cam lungă, această primă parte construieşte cu destulă noimă premiza tragediei, combinând umorul (sora geamănă, omul-antenă, dansul suporterilor din cantina fregatei), drama (înecatul, resuscitarea, alcoolicul) şi melodrama (petrecerea copilului, flashback-ul tată-fiu, camaraderia/vizita la mama mută). Schimbarea de tonalitate se produce odată cu interceptarea mesajului ce dezvăluie intenţiile ostile ale nord-coreenilor bazate pe un plan gândit în detaliu cu destul timp înainte (bărcile de pescari, culegerea de informaţii, testarea capacităţii de reacţie a oponentului). Pentru al doilea act, un episod de război naval (caftul bubuitor între vasele celor două ‘jumătăţi’ coreene), într-un mod în care (sigur, păstrând proporţiile) ne trimite la realismul vizual brutal şi ultraviolent al lui Steven Spielberg din viziunea sa asupra debarcării din Normandia, parte a intro-ului lui “Saving Private Ryan”/1998 (aproximativ, deoarece aici avem de-a face inclusiv cu rachete balistice), cineastul coreean adoptă inspirat, cu efecte viscerale asupra spectatorului, perspectiva... unui copil inocent şi plin de candoare. Şocul transmis provine exact din conştientizarea, alături de cei 22 de marinari de pe navă, calaţi psihic în mod uzual - oarecum mecanic - pe bifarea sarcinilor ce ţin de rutina profesională, pe gestiunea problemelor casnice şi pe urmărirea planurilor de viaţă individuale, că, scufundaţi în moliciunea saltelei democraţiei, devenim incapabili să reacţionăm eficient în situaţii de criză acută. Plus de semnalat: colectivul/comunitatea este plasată înaintea individualităţilor. Sigur că este mai greu de îngurgitat partea de final ce emană eroismul cu iz de propagandă şi de naţionalism (ex. misiunea – cârmaciul muribund – ‘eu duc nava în siguranţă şi tu salvezi oamenii’), alimentat de ultimile 15-20 minute de imagini de arhivă combinate cu incursiunea subacvatică de găsire a corpului lui Han, însă trebuie să admitem că faptele s-au consumat în realitate iar concluzia nu este edulcorată: nu există vreun happy-end. În opinia mea, “Northern Limit Line” este un film foarte bine făcut şi eficace pus în scenă dar destinat cinefililor pasionaţi de Asia şi de evenimentele care se consumă departe de noi. Şi apropo, în caz că aţi uitat, în finala mică a Campionatului Mondial, Turcia a învins Coreea de Sud cu 3-2. Foarte interesant ca anecdotică rămane faptul că realizarea acestui film ar merita în sine o dramatizare cinematografică sau măcar un documentar care să relateze istoria de şapte ani a producţiei sale. Cineastul Kim, pe val după premiile obtinute cu debutul său (melodrama “Man Watching Video” din 2003), a intrat în posesia drepturilor cărţii lui Choi Soon Cho în 2006 dar familiile militarilor căzuţi la datorie în incidentul de pe Linia de Demarcaţie s-au opus ecranizării acesteia până în 2010 când, în urma scufundării corvetei “Cheonan”, soldată cu 46 de morţi, au revenit asupra deciziei. Finanţatorii pe care se conta la început s-au retras iar bugetul filmului (nu foarte mic, de şase milioane de dolari, mai ales că a fost turnat în 3D) a fost acoperit de Korean Film Council şi de o campanie de crowdfunding la care au participat, printre cei peste 7,000 de contributori, inclusiv 23 de membri a Naţionalei de fotbal a Coreei de Sud din 2002, plus patronul concernului Hyundai, la acea vreme Preşedinte a Asociaţiei Sud-Coreene de Fotbal. Deşi avea premiera programată în primăvara lui 2014, aceasta avea să fie amânată cu un an datorită tragediei scufundării feribotului “Sewol” pe 16 aprilie, cel mai mare dezastru de acest gen (294 de morţi dintre cele 476 de persoane aflate la bord) din istoria naţiunii de la scufundarea “Namyoung” din decembrie 1970. În concluzie, îl putem acuza pe cineast de orice altceva dar nu de lipsă de perseverenţă. Răsplata patriotardă i-a fost oferită prin numărul record de spectatori: este cel mai vizionat film coreean în 2015 (peste şase milioane de bilete vândute, aproape 40 de milioane de dolari încasări). Extra: zero (ediţia americană). Tehnic: impecabil (mai ales sunetul în DTS... dar nu conţine versiunea 3D).

IOAN BIG
21 Ianuarie 2017


EVERLY (2014, USA, r: Joe Lynch) – DVD

Everly.jpgAm ajuns la ediţia Video Vault cu numărul 200! Un soi de ‘majorat. Aşa că... să ne dăm în stambă: Boobs-Boobs, Bang-Bang! Cu talentul confirmat de primirea Oscarului în 2002 pentru “Frida”, cu frumuseţea apreciată global datorită pictorialelor pentru Chopard, Avon şi Campari (fotograf a fost Mario Testino!) şi cu viitorul financiar asigurat, atât prin forţe proprii (telenovelele plus 70 de roluri în filme) dar şi prin mariajul cu miliardarul francez François-Henri Pinault, Salma Hayek Jiménez de Pinault (diagnosticată încă din adolescenţă cu dislexie şi tulburare hiperkinetică cu deficit de atenţie), îşi permite în aceşti ani, pe bună dreptate, să se concentreze pe campaniile umanitare sau pro-feminste şi să se joace relaxat cu Hollywood-ul, evitând surse de stres inutile. Şi, în consecinţă, fără pretenţii de mare artă cinematografică, ne oferă nurii săi în acest micro-produs (bugetul a fost limitat, ţinând cont că întreaga acţiune se desfăşoară în acelaşi spaţiu) din categoria ‘plăcerilor vinovate’, aparţinând purului entertainment adult, pe care, mărturisesc lipsit de jenă, l-am savurat cu plăcere mai ales că este unul de o calitate peste media nişei ‘B’ din punct de vedere stilistic (responsabilii principali - regizorul şi textierul - nu au relevanţă ca CV în contextul acesta... cu toate că scenariul a fost inclus în 2010 în celebrul top a ‘Listei Negre’ hollywoodiene a poveştilor netranspuse până atunci pe peliculă), evitând să alunece în direcţia vulgarităţii unui Sexploitation ordinar, însă cu valorificarea fără scrupule a tacticilor de exacerbare a violenţei grafice din spaţiul Grindhouse aduse în mainstream de Rodriguez şi Tarantino (şi, în acest caz, mă refer la primul “Sin City” şi la “Kill Bill”). Diferenţa ce ridică filmul deasupra ‘plutonului’ DTV consumerist (boxofficemojo.com nu oferă vreun indiciu că s-ar fi lansat în cinematografe, iar informaţiile adiacente vorbesc doar despre o prezenţă pe iTunes), mai puţin vizibilă pentru consumatorii de home-cinema ocazionali, este făcută de sumă de profesionişti experimentaţi implicaţi în producţie (majoritatea filmărilor s-au realizat în Serbia): compozitorul Bear McCreary (serialele “The Walking Dead”, “Battlestar Galactica” şi “Da Vinci’s Demons”), directorul de imagine Steve Gainer (“Punisher: War Zone”, “Movie 43”), responsabila de casting Elaine Grainger (“Mortdecai”, “Jack Ryan: Shadow Recruit”), şi, nu în ultimul rând, monteurul Evan Schiff, ce a crescut cu Guillermo del Toro (“Pan’s Labyrinth”, “Hellboy 2”) şi a ajuns să fie cooptat în franciza “Star Trek” şi desemnat apoi şef de echipă la “John Wick 2” (2017). Sumarizând, avem de-a face cu o echipă de ‘hiper-profi’, angrenată într-un proiect judecat din start ca o “mână moartă”. Rezultatul este (adult) savuros pentru amatorii de violenţă extremă (atenţie, nu mă refer, totuşi, la cinefilii cu ‘doctorat’ în domeniu). Everly/Hayek (prima opţiune pentru rol a fost Kate Hudson... consider că e mai bine că nu s-a materializat), prostituată sechestrată de ani buni într-un regim de lux semi-sclavagist gestionat de organizaţia mafiotului de sorginte asiatică Taiko (Hiroyuki Watanabe), devine ţinta ucigaşilor acesteia aparţinând unuia dintre clanurile Yakuza ce operează în SUA (şi nu numai, din momentul în care se pune o recompensă pe capul ei iar inclusiv colegele de breaslă cu ‘birourile’ în apartamentele învecinate îi devin duşmance... de moarte), care de care mai originali în tehnicile de luat viaţa (The Sadist – Togo Igawa din “Johnny English Reborn”, The Dead Man – Akie Kotabe din “The November Man”, The Masochist – Masahi Fujimoto din “47 Ronin”... ajungem astfel, fără să vrem, cu gandul la Takashi Miike), după ce ni se relevă că a acceptat să devină turnătoare pentru poliţie cu speranţa că se va putea reîntoarce la fiica ei, Maisey - acum ajunsă aproape de adolescenţă - şi la o viaţă normală de familie. Te sinucizi sau lupţi. Alternativa din urmă este, evident, cea atractivă pentru spectatori. Asediată şi atacată în varii forme în locuinţa sa opulentă (de la săbii de samurai sau câinele numit... Bonzai, la grenade şi lansatoare de rachete), suicidala Everly se transformă comportamental într-un animal tatuat (adevărat, super-sexy) ce luptă cu toate armele posibile, din bucătărie şi până sub duş, pentru supravieţuire. Replica lui Hayek defineşte simplu şi clar esenţa filmului: “If I die, it’ll be like waking up. But if I don’t... it’ll be your nightmare, motherfucker!”. După cum se scrie inspirat în cronica de pe aintitcool.com... “The easy one-liner for this is ‘Die Hard’ in an apartment.”, deoarece, realmente, personajul lui Everly este construit ca o oglindă feminină al lui John McClane iar naraţiunea se bazează pe o fundaţie creată în jurul conceptului de familie în disoluţie (nemaivorbind de faptul că acţiunea se petrece de... Crăciun). Derapajele lui Joe Lynch, generate probabil de experienţa sa în nişa Horror (“Wrong Turn 2: Dead End” sau segmentul “Zom-B-Movie” din antologia “Chillerama”), aduc incontestabil un plus de exotism (ex. scena cu trimitere la Kabuki în care The Sadist apare flancat de patru aghiotanţi cu unghiile aurite, îmbrăcaţi precum spiritele/fantomele din mitologia japoneză), dar acestea pot fi contrabalansate polemic tocmai prin reproşul legat de excesul de violenţă care umbreşte mesajul ‘feminin eroic’ pe care filmul încearcă să îl transmită implicit apropo de un personaj (femeia-victimă) care se vrea rupt din realitatea crudă contemporană şi nu din jocurile video populare precum super-eroinele Lara Croft/Angelina Jolie sau Alice/Milla Jovovich (“Resident Evil”), care diluează substratul emoţional. Salvarea vine însă de la non-happy-end (un fel de-a zice, veţi vedea voi... deoarece natura concluziei vă aparţine). Extra: zero (ediţia românească). Tehnic: excelent.

ZOMBIE WOMEN OF SATAN (2009, UK, r: Steve O’Brien & Warren Speed) – DVD & ZOMBIE WOMEN OF SATAN 2 a.k.a. FEMALE ZOMBIE RIOT (2016, UK, r: Warren Speed, Chris Greenwood) - DVD

Zombie Woman of Satan.jpgContinuăm cu... Boobs-Boobs, Bang-Bang! Nu vă lăsaţi 100% amăgiţi de nume: Satana nu este prezent în niciunul dintre cele două filme, referirea fiind aceea la răul visceral care zace ‘înmormântat’ în fiecare dintre oameni. Burlesque macabru este termenul care defineşte mai bine decât ‘Teatru de revistă’ sau ‘Variéte’ această extravaganţă surprinzător de Camp-Arty pe a cărui titlu nu ai da doi bani dar care te plimbă, nu întotdeauna inspirat, de la “Freaks” a lui Tod Browning (1932), prin spectacolele de pe Broadway şi din Soho transpuse pe peliculă (“The Rocky Horror Picture Show” sau “Wicked” ar fi două exemple), la filmele lui Rob Zombie, cele... fără zombie (care îl au ca protagonist pe Captain Spaulding/Sid Haig, “The House of 1000 Corpses” şi “The Devil’s Rejects”) într-o asamblare... excesiv de adultă. Să ne înţelegem, filmul nu este o transpunere a unui spectacol ci utilizează tacticile cabaretului adult (spectacol de varietăţi dus pe un palier inaccesibil minorilor) pentru a susţine un scenariu ce ne poartă alternativ în faţa şi în spatele scenei... repet încă o dată, nu întotdeauna cu succes (căci, în multe cazuri, rămâne în faza de simplă aspiraţie), şi, regretabil, cu mult prea puţin umor faţă de aşteptările create. Primul cadru: “The House of the Golden Lotus”, o locantă micuţă în care decorul este reprezentat de roll-up-uri ieftine iar accesoriile artiştilor de obiecte cumpărate de la magazinul destinat petrecerilor pentru copii, este gazda spectacolului din genul ‘Burlesque’ susţinut de trupa Flesharama, ce conţine toate elementele genului (atât în public, pe scenă sau în spatele acesteia, dincolo de măşti sau aparenţe fizice şi de machiajul excentric-şocant): nuditate, trans-sexualitate, spectaculozitate consumeristă, artă Camp, droguri, echipa de performeri cărora a le ataşa eticheta de ‘ciudaţi’ înseamnă un real compliment (clovnul obsedat sexual Pervo, piticul Zeus, uriaşul mut Damage the Strongman, fanata majoretă Harmony, plus MC-ul machiat ca o zebră şi care poartă noaptea mănuşi împreună cu pijamaua, ce are numele de scenă... Johnny Dee Helllfire, ca să nu amintesc de curvele despuiate cu măşti de gaze pe chipuri). Destul de derutant legat şi integrat în poveste (după primele secunde ai crede că totul se desfăşoară în culisele cabaretului) ne este prezentat şi spaţiul în care un doctor dus cu pluta, Henry Englebert Zander III (Bill Fellows – “Once Upon a Time in Dublin”, “Lady Macbeth”), experimentează morbid pe femei recrutate dintre tinerele nefericite (din varii motive personale) adunate într-un soi de sectă (pseudo-cultul ‘Z’), iar rebuturile din rândul ‘cobailor’ cu ţâţe (apatice din cauza sedativelor şi abuzurilor sexuale, cu frizuri à-la-Mireille Mathieu, ce joacă pe consolă în sufrageria fermei...”Zombie Riders”) le oferă ca hrană soţiei sale zombificate (dar care continuă să îl porcăiască din lanţuri ca la uşa cortului când nu îi asigură carne proaspătă). Liantul între cele două lumi este Tycho Zander, fiul omului de ştiinţă, aburiciul de femei (“We are the imagination of ourselves”), care, fără legătură cu activitatea lui tac-su, convinge ‘artiştii’ de la oraş să participe ca invitaţi în emisiunea sa de pe Internet transmisă în direct din şura din spatele căsoiului izolat în mijlocul pădurii, în care corpul principal e destinat prin confort şi opulenţă a lua ochii şi minţile tinerelor credule, iar dependinţele, bine mascate pe teritoriul proprietăţii, experienţelor sângeroase. Doar că, din lipsa de inspiraţie a doctorului care, prin substanţa experimentală injectată în castronul de punch din sufragerie, le transformă prematur pe “subiecte” în zombiliţe canibale (singura trăsătură fizică distinctivă: le sângerează abundent ochii), ciudaţii din showbizul urban pătrund în cercul/circul său intim şi, inevitabil, alimentează haosul (chiar dacă familia Zander – tentativă îndoielnică de modernizare a Addams-ilor - are grijă să închidă porţile vastei proprietăţi şi dă drumul la curent electric în garduri). Niciun intrus nu are voie să scape cu viaţă iar posesoarele de sâni generoşi au ca misiune (involuntar asumată) ca acest lucru să se întâmple... iar din burlesque-ul incitant de start filmul involuează, neaşteptat de lipsit de creativitate, spre un Sexploitation ordinar, cu acute tuşe de vulgaritate inutilă. Regretabil în ceea ce priveşte aportul unuia dintre performerii realmente apreciaţi pentru originalitate de pe scena cabaretului britanic, faimos pentru modul în care îl interpretează pe Charlie Chaplin, Warren Speed (interpretul lui Pervo the Clown), în calitate de scenarist, co-regizor şi protagonist dar, una peste alta, pentru fanii genului... nu lipsit completamente de interes. Aşa cum spuneam însă, din păcate, farmecul şi originalitatea premizei de plecare se diluează semnificativ prin strămutarea în cadrul rural, iar umorul, acţiunea sau Gore-ul, deşi prezente, nu au consistenţa necesară pentru a compensa această pierdere. În plus, frustrarea majoră vine la final, odată cu realizarea faptului că totul este absolut gratuit şi că cineaştii nu au luat în calcul nici măcar o clipă faptul că ar trebui să ofere spectatorului vreo explicaţie sau justificare referitor la ceea ce s-a întâmplat în poveste (de ce, cum, pentru ce). Nimic. Nada. Nothing... totul servit doar ca entertainment destinat exclusiv consumului de moment. De remarcat totuşi muzica excelentă a cvasinecunoscutului Dan Bewick (atât compoziţiile originale precum “Rock Me (Like A Zombie)” cât şi interpretările după Johann Sebastian Bach, mai ales “Fantezia” acestuia pentru clavecin). Inspirat, Warren Speed revine în 2016 cu o continuare la fel de adultă însă pigmentată cu accente de auto-ironie şi satiră mai pregnante, The Nose.jpg“Zombie Women of Satan 2” (“the sequel no one asked for” – Horrortalk.com), regizat în colaborare cu debutantul în lungmetraj Chris Greenwood, ce indică un nivel de maturizare artistică semnificativ din partea acestui artist neconvenţional şi polivalent. Plot: falit, cu o carieră în declin şi statutul de persoană publică erodat datorită drogurilor, alcoolului şi frecventelor ciocniri cu poliţia, dar în continuare la fel de iresponsabil în ceea ce priveşte respectarea convenţiilor sociale, Pervo the Clown (Speed) reintră în scenă într-o nouă tentativă de a se menţine în lumina reflectoarelor şi în atenţia publicului. În timpul unui turneu de promovare a noului său film (în fapt “ZWOS1”) se lasă ademenit într-un club de noapte pentru o întâlnire propusă de un milionar misterios care i-ar putea schimba destinul. Numai că... noi, spectatorii, aflăm în paralel că familia Zander (mama, fata - “Titty Longstocking” - şi unchiul), decimată în cea mai mare parte în “ZWOS1” din 2009, vrea răzbunare prin intermediul virusului din punch iar reîntoarcerea surorilor Brannigan - Syke, Zara şi Rachel (interpretate de Victoria Hopkins, Dani Thompson şi Victoria Broom, care, constat cu neplăcere apropo de talentul lor, au început să se simtă mult prea confortabil în spaţiul Horror gen “Forest of the Damned 2”, “Rock Band Vs Vampires” sau “Stalled”) în scenariul construit în jurul lui Pervo primeşte un plus de anvergură (“bigger, better, boobier.”) datorită obiectivului ambiţios al inamicului: “We’re gonna turn the entire country’s population into brain-dead zombies by infecting the national water supply with Dad’s virus.”. Mai mult, Bertie (ce reprezintă o combinaţie dintre Rick Moranis în “Ghostbusters” ca sclav al lui Sigourney Weaver şi fizicul lui Peter MacNicol din serialul “Ally McBeal”), prietenul Gay şi sado-masochist a familiei Zander, a creat un deodorant care îi împiedică pe morţii-vii să îi atace şi, ca atare, se vor putea muta în siguranţă în confortabilul... Palat Buckingham, unde să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca Regină (Mamă) şi cârdul aferent de... Prinţese (format din tot restul apropiaţilor, indiferent de sex). Doar că, pentru asta, trebuie să îl rezolve/aneantizeze mai întâi pe clovn, ademenindu-l cu trupa de gagici poreclită “The Pervettes” (în fapt, un autocar plin de false groupies cu nuri irezistibili pentru Pervo... asta aşa, doar ca introducere în atmosferă, întrucât ele sunt primele transformate de băutură în zombie). Boobs in the air în urmăriri gen Slapstick prin peisaje campestre, muzicieni zombificaţi şi dominatoare-majorete cu gânduri malefice, duc însumat, la aproximativ jumătatea filmului, la un nou carnagiu a cărui finalitate este aceea că se înmulţesc zombiliţele despuiate. Din ce în ce mai multe Zombie Babes! Prima victimă de sex masculin este rockerul Dikki Lixx... trimitere evidentă la Nikki Sixx, afemeiatul basist a trupei Mötley Crüe. Intră în scenă neîndurătorul cvartet multinaţional de prostituate de lux (Anglia, Franţa, Rusia), înarmat până în dinţi, căruia Pervo datorează mult ‘caşcaval’ (fo’ 40,000 de lire), ce contribuie din plin la dinamizarea... acţiunii, alimentată inclusiv cu ceva efecte Soft-Gore, despre care nu vreau să dau detalii în continuare (“So, we’re in a movie now?”... genială replica Pandorei). Pervo, The Zombie King? Svetlana vs. Boris? Fierăstraie electrice? Va trebui să aflaţi pe cont propriu. Ca şi concluzie subiectivă? Scena mea favorită este cea cu familia Zander în săliţa de fitness agitându-se haotic dar vesel pe refrenul Disco repetat obsedant... “Stick your butt in the air!”. Până la final, acest sequel se dovedeşte a fi mai mult mult decât un Sexploitation de duzină sau decât vreun Spoof gen “Meet the Spartans” sau “Disaster Movie”, deoarece, dincolo de supradimensionatele perechi de ţâţe omniprezente (... cu justificarea oferită psihanalitic la adresa personajului principal pe parcursul acţiunii), sarcasmul şi umorul reuşesc să ajungă la spectator prin varietatea unghiurilor de atac asupra societăţii consumeriste, cu un grad variabil de calitate şi relevanţă, într-o construcţie narativă de o consistenţă a cărei maturitate o depăşeşte în mod evident pe cea a predecesorului. Mai mult, închide în mare parte cercul... oferind explicaţii şi argumentaţii ceva mai coerente (comportamentul şi stilul de viaţă al lui Pervo, originea infecţiei, motivaţiile personajelor). Ambele rămân însă filme de vizionat OK destinate cinefililor amatori de acest tip de combinaţii de producţii de nişă şi de... plăceri vinovate. Extra: comentariu audio şi interviu cu Warren Speed (primul), comentariu audio al cineastului, scene tăiate şi alternative, Making Of cu Ash Robertson, interpretul lui Dikki Lixx (cel de-al doilea). Tehnic: excelent (ambele).

IOAN BIG
14 Ianuarie 2017


GET MEAN a.k.a. BEAT A DEAD HORSE (1975, Italia/USA, r: Ferdinando Baldi) – “2-Disc Limited Edition”/Blu-Ray & DVD

Get Mean.jpgInclusiv prin intermediul Pop culture, fie că vorbim de ficţiune literară (ex. Dan ‘The Da Vinci Code’ Brown) sau cinematografică (Woody Allen, fratii Coen), americanii descoperă Europa şi, eventual, o şi civilizează (a se citi... o supun ‘corectitudinii lor politice’). Aceasta este componenta subversivă din ultimul dintre cele patru Westernuri Spaghetti avându-l ca erou pe The Stranger, realizat însă după şapte ani de la trilogia regizată de Luigi Vanzi (“A Stranger in Town” a.k.a. “Un dollaro tra i denti”-1967, “The Stranger Returns” a.k.a. “Un uomo, un cavallo, una pistola”-1967, “The Silent Stranger” a.k.a. “Lo straniero di silenzio”-1968). Deja cel din urmă transmisese un semnal de neconvenţionalism (pistolarul însărcinat să ducă un manuscris valoros în Japonia ce se trezeşte implicat în conflictul dintre două clanuri rivale de samurai) însă efortul de resuscitare a potenţialei francize de către Tony Anthony, interpretul său şi, în cazul lui “Get Mean”, autor al poveştii şi producător, iese semnificativ din spaţiul reţetelor macaronare de Exploitation. Haoleu frumoşii mei, să vă dau câteva indicii pe care nu le-am ghicit în bobi sau în zaţul de cafea precum Mama Omida, ci au ieşit repede la iveală din globul de cristal a baborniţei dintr-o familie de ţigani adăpostite într-un cătun părăsit din Vestul Salbatic ce-l momeşte pe pistolarul rupt în cur cu 50,000 de dolari ca să escorteze o prinţesă aparţinând minorităţii... până în Spania... ca să preia conducerea armatei şi să înfrângă ‘barbarii’. Ziceţi şi voi dulcişorilor, nu e un punct de plecare atractiv şi profund în acelaşi timp? Mânca-v-aş... gata, mă opresc aici şi redevin (relativ) sobru. Mai ales că foarte vagile trimiteri la războaiele de Independenţă Americano-Spaniole din prima parte a secolului 19 sunt un pretext debil, iar succesul de a-i portretiza pe francezii invadatori a Spaniei în epoca napoleoniană ca războinici încornoraţi ce au un look de... tătari, conduşi de lideri cu tendinţe homosexuale, aparţine, la nivel de fineţea detaliului sau a aluziei, aproape exclusiv de capacitatea de receptare şi deschiderea mentală a cinefililor cu un oarecare antrenament. Trecem la sarcasmul anti-american care face deliciul filmului: Ea, de sânge albastru – “Is that the respect you’re showing to Royalty?”. El, american pur-sânge – “Business is business. I happen to be a businessman.”. De aici, pentru moment, alunecăm în registrul Slapstick datorită trupei de... vikingi care asediază coşmelia în căutarea gagicii (fără succes, căci eroul nostru, îmbrăcat parcă de Juan Miró într-o vestă cu modele abstracte, le bagă ţepe fierbinti în coapse şi le dă cu tigăile în cap), după care traversăm (în mod grafic) Atlanticul. Protagoniştii, The Stranger (nu traduc pentru a nu se confunda cu “Străinul” lui Titus Popovici), un soi de oglindă neşlefuită a lui Cristofor Columb, tălâmbul care descoperă Lumea ‘Veche’ pe repede-napoi, un continent se pare încremenit în proiect dar a cărui populaţie pare să înţeleagă perfect engleza sa de baltă şi să calculeze în natură echivalentul primei în dolari (2,000 de cai!), şi fiţoasa Prinţesă Elizabeth Maria de Burgos (Diana Lorys din “Uccidi Django... uccidi per primo!!!” a.k.a. “Kill Django... Kill First” al lui Sergio Garrone şi “El hombre de Rio Malo” a.k.a. “Bad Man’s River” al lui Eugenio Martin, ambele din ’71), ce încearcă să îşi vrăjească partenerul la vederea primelor ruine medievale că acolo este îngropată comoara lui Rodrigo (pentru neiniţiaţi, Rodrigo Diaz de Viar, supranumit... “El Cid”, ultimul rege vizigot), îşi încep periplul european (parte dintre locaţii şi decorurile din Almeria fuseseră prospectate/moştenite de la John Guillermin şi al său “El Condor” din 1970, Buddy-Movie-ul Western cu Lee Van Cleef şi Jim Brown) cu asistarea la o bătălie pueril-haioasă dintre barbarii cotropitori (de care acu’ ne prindem vagamente că sunt de natură saxonă) şi mauri (gagica susţine că aceştia sunt ăia... bunii), unii cu topoare, alţii cu iatagane, unii cu tunuri, alţii cu puşti. ‘Barbarii de tirani’, conduşi de Diego (Raf Baldassarre – “The Great Silence” a.k.a. “Il grande silenzio” şi “The Mercenary” a.k.a. “Il mercenario”, ambele semnate de Sergio Corbucci în 1968), ce au tunurile, câştigă lupta care i-ar crea o criză de nervi răposatului Sergiu Nicolaescu şi iau în custodie femeia, lăsându-l spanzurat de picioare pe papagalul de The Stranger ce, până la acel moment, nu făcuse decât să dea din clanţă. Un loser. Elizabeth este dusă în cetate iar mixul simbolistic trece în spaţiul absurdului istoric ilar (idolul cetăţii, îmbrăcat în solzi de aur, este armăsarul Cidului, eroul legendar care i-a alungat pe mauri din Spania avand credinta că “with the truth that word no faith shall keep” [nu este o replică din film ci un citat din traducerea lui Rose şi Bacon al poemului “Cantar del mio Cid”]... OK, dar ştim că Inchiziţia şi fundamentalismul Catolic au speculat terenul fertil în acelaşi spaţiu geografic) iar The Stranger e salvat de “gypsies”/mauri, dus într-un adăpost clandestin dar confortabil, unde îi ia pe aceştia la întrebări apropo de bani (în fond, şi-a făcut treaba, a adus Prinţesa în Spania). ‘Tăiţei’ zero (doar escortata are indicii ce conduc spre comoară) aşa că, sub asediu, în sfârşit, ‘Westicul’ se decide să scoată pistolul şi să împuşte din goana calului câţiva vikingi caricaturali purtători de carabine împrumutate de la Ecaterina Teodoroiu, după care să îi spânzure de zidurile fortificaţiilor. Haoleu că iar m-apucă, nu rataţi, fir’ar ciocu’ vostru, scena în care barbarul germanic, ce ar fi trebuit să fie francez dar are mustaţa unui nepot de-a lui Genghis Khan, aruncă furios suliţa în crucea templieră, iar ‘hamericanul’ echipat cu un poncho mexican i-o rupe competent în zbor cu un glonte, concluzionand sec: “Nobody’s getting nervous because I come in peace.”... Alloooo, trebuie să admiteţi că nici într-un conflict gen Marvel cu Thor versus Loki nu vedeţi aşa ceva. Mai ales că The Stranger, “descoperitorul” Europei venit din America, încearcă apoi să momească “indigenii” spanioli cu... mărgele, pălarii cu pene şi oglinjoare, nu de alta, dar ca să îşi mai recupereze din pagubă, pentru a sfârşi vrăjit de predicile consilierului cocoşat al lui Diego, Sombra (Lloyd Battista – serialul “Bonanza”, “Chisum”), fan al lui... William Shakespeare (ca atare, referinţele la “Richard al III-lea” nu sunt deloc întâmplătoare). Pactul se face iar filmul se transformă într-un treasure hunt aventuros care îl conduce pe The Stranger (ce începe să semene cu Ash/Bruce Campbell din “Army of Darkness” al lui Sam Raimi) prin capele bântuite de spirite-vârcolaci, în poienişuri cu tauri înfierbântaţi, prin peşteri pline de fumigene care îl înegresc sau în pieţe în care ajunge să fie pus la proţap (ultimile două experienţe i se întâmplă la propriu), într-o direcţie în care, în mod aiuritor (deşi oarecum anunţată prin detaliile de inceput), ajung să fie aruncate în mix inclusiv diverse simboluri religioase şi oculte. Pentru a nu afecta savurarea acestui divertisment cinematografic atipic şi, în esenţă, extrem de amuzant pentru afficionados, nu intru în amănunte apropo de etapa ‘Rambo’, cea în care The Stranger... “gets mean”. “What a crazy country. The women are men and the men are women!”. Foarte Camp! Comparabil (aproape) doar cu stranietatea indusă de “iMátalo!”/1970 al lui Cesare Canevari (cineast rezervat, dificil de analizat sau de descifrat, ce debutase în 1964 cu “Per un dollaro a Tucson si muore”), “Get Mean” poate fi perceput deopotrivă ca o contribuţie la epitaful adresat Epocii de Aur a Westernurilor Spaghetti, dar şi ca un bizar demers inovativ în spaţiul Exploitation de reinventare a unui gen din perspectiva evoluţiei simbolisticii Pop culture şi a comportamentului consumatorilor de filme de nişă. La data în care am scris acest text, filmul era disponibil spre vizionare gratuită pe YouTube însă într-o copie proastă (inclusiv în ceea ce priveşte OST-ul rezonabil ca şi combinaţie de genuri semnat de trioul Frizzi-Bixio-Tempera, autor şi al coloanei sonore pentru “I quattro dell’apocalisse”/1975 al lui Lucio Fulci). Ca atare, vă recomand totuşi să căutaţi ediţia scoasă de Blue Underground pe care o menţionez aici. Extra: comentariu audio cu actorul Tony Anthony, Lloyd Battista (co-scenarist şi actor) şi producătorul executiv Ronald J. Schneider, interviuri separate cu fiecare dintre cei trei (“The Story of The Stranger”, “Looking For Richard” şi “Beating A Dead Horse”) şi unul cu regizorul (“Tony & I”), scene tăiate, booklet conţinând un text scris de expertul în Westernuri Spaghetti Howard Hughes. Tehnic: surprinzător de bun.

QUELLA SPORCA SACCA NERA a.k.a. THE DIRTY BLACK BAG (2015, Italia, r: Mauro Aragoni) – YouTube

Quella Sporca.jpgWestern Spaghetti adult (datorită componentelor Splatter/Slasher importate din spaţiul Horror... gândiţi-vă la “Bone Tomahawk” al lui S. Craig Zahler, lansat în acelaşi an, întrucât The Killer, personajul lui Aragoni, este la rândul său dotat cu o asemenea ustensilă letală), filmat în Ogliastra, Sardinia (cu ceva cadre adăugate ulterior din deşertul Mojave şi Nevada), având durata de o oră şi accesibil într-o versiune impecabilă pe YouTube, multipremiat de către internauţi la festivalurile L.A. Web Fest, Miami Web Fest şi Roma Web Fest, pilot pentru un serial gândit a fi difuzat exclusiv pe Internet (în final, filmul propriuzis a fost segmentat în patru părţi destinate vizionării gratuite pe web... fiecare dintre acestea debutând cu o moarte spectaculoasă). Excepţional ca exerciţiu estetic al unor simpli cinefili, raportat la un buget declarat de doar 2,000 de euro (sound design impresionant, montaj eficace tip Grindhouse, OST-ul lui Antonio Manca – clin d’oeil la marele Morricone, imaginea care, cel puţin la început, trimite la apetenţele cromatice şi estetica lui Jean-Pierre Jeunet, referirile exclusive la cele două brand-uri tradiţionale de arme de foc, Colt şi Winchester, care au definit genul nu doar în cinematografie ci şi în comics-uri precum seria “Tex” creată de Gian Luigi Bonelli în.... 1948, etc, etc.), deoarece, dincolo de tributul adus iluştrilor predecesori (cu Sergio Leone şi Clint Eastwood în frunte... dar fără a omite influenţe mai subtile precum “Dead Man” al lui Jim Jarmusch sau “Sukiyaki Western Django” al lui Takashi Miike), aşa cum bine sublinia Giulia Cherchi în cronica sa din “Il Giornale” (septembrie 2015)... “there is also room for originality, especially in the violence of the scenes where the Splatter film blends with Tarantino’s Pulp.”. Telegrafic, câteva indicii legate de plot-ul acestei poveşti sângeroase structurate în două acte (are şi un “Intermission” explicit). Undeva pe frontiera între Mexic şi Statele Unite, la finele secolului 19, în căutarea neostoită de pradă proaspătă, vânătorul de recompense solitar duce cu el un sac negru conţinând capete umane în descompunere pentru a-şi revendica bănuţii datoraţi de către autorităţi pentru uciderea nelegiuiţilor din categoria portretizaţilor pe afişele cu “Wanted!”. Cap. 1: “The Dark Side of the Wild West”. 1895, Mexic. Shoot-out-ul brutal care introduce personajul (The Killer) în schemă. Eviscerarea amărâtului pierdut în pustietate de către ţărănoiul înfometat. Misiunea ‘în afara jurisdicţiei’ primită de bandit de la şerif (fost coleg de gaşcă, acum dat pe brazdă). “It’s not only people who change, but the whole world... In this world, appearance is everything.”. Vânătorul de recompense este capturat de canibal ca sursă de proteine (cu tot cu cal). Flashback-ul mai greu descifrabil ca semnificaţie a lăsării în viaţă a copilului în faţa părinţilor împuşcaţi cu sânge rece. Lucrurile se leagă uşor-uşor: banditul ucide hillbilly-ul consumator de măruntaie şi steak-uri de om şi ia în custodie prizonierul ce, în urma interogatoriului (apropo de recompensa pentru cele trei capete din sac), se dovedeşte a fi... Red Bill. Un alt flashback (scena din saloon) ne arată cât de cinic şi de necruţător poate fi acest vânător de recompense. Cap. 2: “Il Bosco”. Gunslinger-ul acceptă (pare-se) înţelegerea financiară oferită de ‘ţinta’ umană devenită conjunctural paznic al său, cel din urmă continuând să fie intrigat de obsesia pentru sacul negru (“These heads stinks.”). Fără a intra în alte amănunte, firul narativ (ilustrat vizual, repet, şocant de bine) ce conţine în temelia sa aproape toate ‘cărămizile’ genului (inclusiv răzbunarea şi duelul unu-la-unu), ne poartă cu gândul, dincolo de referinţele evidente apropo de Leone, de la Westernul lui Sergio Sollima din ‘66, “La resa dei conti” (cu Lee Van Cleef/Corbett care îl hăituieşte pe Tomas Milian/Cuchillo) până la ceva mai obscurul “Da uomo a umo” a.k.a. “Death Rides a Horse”-1967 (Van Cleef, din nou), semnat de Giulio Petroni. Personal, am fost impresionat de limpezimea modului în care raţionează tânărul Mauro Aragoni ce îi declara în februarie 2016 lui Luigi Pintor pentru al său “Il manifesto Sardo”: “Internet helps a lot, but above all you have is to gain experience in the field and you have to have an enormous overview, never giving up the face of difficulties. We must always accept and distinguish exploiting fair criticism in order to grow, staying on the ground, but at the same time dreaming.”. Super... jos pălăria!

IOAN BIG
07 Ianuarie 2017


Arhiva Video Vault 2016

Arhiva Video Vault 2015

Arhiva Video Vault 2014

Arhiva Video Vault 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Ricchi e Poveri 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg