Arta Sunetelor

 

VIDEO VAULT:

Rubrică dedicată filmelor pe care nu (mai) putem sau nu vrem să le vedem la cinematograf… din varii motive. Sunt prea vechi sau prea obscure, sunt extrem de nişate ca public-ţintă sau de ne-comerciale, sunt versiuni diferite faţă de cele proiectate în cinema sau remake-uri pentru care nu mai merită să dăm bani pe bilet sau, pur şi simplu, sunt filme de nevizionat în ambianţa crănţănitului de popcorn, a luminii telefoanelor mobile şi a comentariilor ‘live’ făcute de moroni. Ca atare, selecţia titlurilor este una extrem de eterogenă şi de... personală.

IOAN BIG


THE TRAIN (1964, Franţa/Italia/USA, r: John Frankenheimer) – DVD

The Train 1964.jpgPreproducţia acestui Thriller de război alb/negru a fost supervizată integral de regizorul Arthur Penn (“Bonnie and Clyde”, “Little Big Man”) care însă a fost concediat la finalul ei, chiar după... prima zi de filmare, la solicitarea lui Burt Lancaster, nemulţumit de modul în care Penn îşi propunea să comute accentul de pe desfăşurarea propriuzisă a eroicei operaţiuni a Rezistenţei franceze de salvare a unor valori inestimabile aparţinând patrimoniului naţional în direcţia sublinierii importanţei artei pentru cetăţenii din Hexagon (scenariul este inspirat din cartea “Le front de l’art” scrisă de Rose Valland, membră a Rezistenţei, istoric de artă cu o contribuţie inestimabilă în protejarea până la sfârşitul WWII a mii de opere de distrugere sau de furtul lor de către nazişti), şi înlocuit de John Frankenheimer, realizator de televiziune intrat abia în 1961 în lumea cinematografiei dar care îi adusese lui Lancaster un premiu BAFTA, o Cupă Volpi la Veneţia şi nominalizări la Oscar şi Globul de Aur pentru “Birdman of Alcatraz” din ’62 (Lancaster avusese rolul principal şi în lungmetrajul de debut al lui Frankenheimer, “The Young Savages”). Despre ce este vorba în “The Train”, nominalizat la Oscar pentru scenariu un an mai târziu? Evident, despre un tren, cel care în dimineaţa zilei de 3 august 1944, în Parisul aflat de mai bine de patru ani sub ocupaţie germană şi cu doar câteva zile înainte de venirea trupelor Aliate, este menit să scoată din ţară sute de picturi moderne semnate de ‘artişti degeneraţi’ precum Picasso, Renoir, Matisse, Miró, Utrillo, Gaugain, ş.a.m.d. Rose Valland, cea care a ţinut un inventar secret al lucrărilor depozitate de nazişti în Galerie nationale du Jeu de Paume, apare în film pentru scurt timp portretizată de actriţa Suzanne Flon (câştigătoare a Cupei Volpi la Veneţia pentru “Tu ne tueras point” din 1961 şi a două premii César pentru “L’été meurtrier”/1983 şi “La vouivre”/1989) ca Mademoiselle Villard, cea care dezvăluie membrilor Rezistenţei de la Société nationale des chemins de fer français (SNCF) operaţiunea iniţiată pe cont propriu de colonelul obsedat de artă Franz von Waldheim (Paul Scofield, aici înainte de consacrarea pe care avea să i-o aducă Oscarul primit în ’67 pentru rolul lui Thomas More din “A Man for All Seasons”). Chiar dacă ofiţerul german îşi vede pentru moment trenul întârziat de către Inspectorul SNCF Paul Labiche (Burt Lancaster) pentru că trebuie să cedeze întâietatea unui transport de armament greu ordonat de Generalul von Rundstedt, comandantul trupelor germane de pe frontul de vest (o lipsă de respect pentru istorie tipică scenariştilor hollywoodieni deoarece în luna august von Rundstedt era încă mazilit de Hitler şi avea să revină ca OB West abia pe 1 septembrie 1944), planul său rămâne în picioare atâta vreme cât Labiche, contactat de Mlle. Villard, se arată completamente dezinteresat în prima fază de salvarea încărcăturii vagoanelor (“I will not waste lives on paintings.”). Abia executarea în depou de către soldaţii maiorului Herren (Wolfgang Preiss – “Un pod prea îndepărtat”, “Atac împotriva lui Rommel”) a bătrânului Papa Boule (Michel Simon – “Le quai des brumes”/1938, “La beauté du diable”/1950) care a sabotat din proprie iniţiativă locomotiva, îl determină pe căposul dar experimentatul funcţionar feroviar să se implice mai serios iar Labiche devine noul mecanic al locomotivei care trebuie să scoată sub escortă tablourile din Franţa pe ruta cea mai scurtă şi mai directă (Paris – Verdun – Metz – Saint-Avold). Prin implicarea a zeci de colegi de breaslă care pun bannere şi signalistică derutantă, se deghizează în soldaţi germani, schimbă macazuri şi închid bariere, sau creează diversiuni în jurul gărilor, trenul este întors din drum fără a trezi suspiciuni până în punctul de plecare, micuţa staţie din Rive Reine unde este blocat temporar prin sabotarea şinelor în aşteptarea sosirii Aliaţilor. Doar că aceştia întârzie aşa că obstinatul parizian, cu toate că e împuşcat în picior (asta nu era prevăzut în scenariu însă Burt Lancaster s-a accidentat la genunchi în ziua sa liberă... jucând golf), se vede nevoit să se expună pentru a salva tablourile de la a fi bombardate aducându-l pe Waldheim în pragul nebuniei. Finalul îl puteţi bănui însă salvarea operelor de artă rămâne singurul punct comun dintre film şi realitatea istorică, mai puţin palpitantă (nu că “The Train” ar da vreun frison). În fapt, garnitura de tren a fost re-rutată astfel încât să circule în cerc în jurul Parisului până la sosirea primei divizii franceze de eliberare a Capitalei. Plusul incontestabil al acestui film este realismul punerii în scenă iar bombardamentul gării sau ciocnirea locomotivelor până la deraiere sunt remarcabil realizate de Frankenheimer (adevărat, şi bugetul a fost unul pe măsură, aproape şapte milioane de dolari, din care Lancaster n-a luat decât 150,000). În ce mă priveşte (dar este doar opinia mea), este singurul plus căci “The Train”, privit acum, plictiseşte de-a dreptul. Ba nu, greşesc, deseori reuşeşte chiar să enerveze fiind prea sec ca să fie entertaining şi prea îndulcit ca să fie credibil. Prea sec întrucât este de o monotonie cruntă iar realismul căutat are nevoie de ghilimele pentru că ‘hârşâitul’ Paul Labiche are un comportament etichetabil ca fantezist în raport cu vasta sa experienţă de ani întregi în Rezistenţă (fuge în bătaia puştii în loc să stea în afara unghiului de tragere din turelele trenului, rănit la picior şi forţat să se caţere în patru labe pe colinele abrupte ajunge la şine întotdeauna mult în faţa pedestraşilor nemţi care aleargă sprinten în linie dreaptă pe calea ferată, este speriat ca şi colegii săi în afara metropolei de raidul avionului Spitfire de parcă Rezistenţa pariziană era obişnuită doar cu o atmosferă de... salon populat de damzele pacifiste, etc). “The Train” este inclusiv prea îndulcit din evidente raţiuni comerciale deoarece prezenţa cinicei Christine (“You’re talking about the war. I’m talking about what it costs.”) interpretată de Jeanne Moreau (premiu la Cannes în 1960 pentru “Moderato cantabile” a lui Peter Brook, BAFTA pentru “Viva Maria!”/1965 şi César în ’92 pentru “La vieille qui marchait dans la mer”), neaoşa franţuzoaică obligată de rol să vorbească în engleză, este perceptibilă nu ca un insert cu valenţe emoţionale de apreciat (în ciuda unei lacrimi izolate pe obraz) ci mai degrabă ca un atac gratuit şi tardiv la adresa francezilor care au plecat temători şi duplicitar capul în timpul războiului, apoi represaliile repetate finalizate prin masacrarea civililor sunt expediate fără a impresiona, iar unele scene de mascare a reperelor de pe noul traseu al trenului amintesc involuntar nu de vreun clasic francez cu trenuri precum “La roue” al lui Abel Gance din 1923 sau în special de “Bataille du rail” al lui René Clement din 1946, ci mai degrabă de... “Top Secret!”, comedia fraţilor Zucker (vă mai amintiţi de exemplu plecarea gării pe platformă?). Nu în ultimul rând, la conturarea acestei opinii categorice a contribuit şi faptul că arta este un subiect expediat în mod deliberat, tratat  cu minimum de atenţie - în sensul opus (probabil) intenţiilor lui Arthur Penn - deoarece toată lumea pare cam sictirită de obligaţia salvării ‘mândriei Franţei’ cu preţul sacrificării de vieţi omeneşti. Dilema pare extrasă dintr-un film de propagandă comunistă: de ce să rişti viaţa unui tovarăş în salopetă, truditor din greu în câmpul muncii ce nu mai are timp şi nevoie de educaţie, pentru o bucată de pânză pe care nu apare nici măcar tricolorul... pictorul ăla ce-a făcut el cu-adevărat pentru patrie? În concluzie, filmul lui Frankenheimer prezintă interes, cred eu, aproape exclusiv pentru colecţionarii de trenuleţe electrice şi pentru criticii de film (mai ales cei americani) care continuă să considere că tehnologia reprezintă cel mai important beneficiu al evoluţiei civilizaţiei iar ei s-au născut... prin Bluetooth. Şi sunt foarte mulţi din ăştia atâta vreme cât tomatometrul de pe Rotten Tomatoes indică siderantul procent de 100%! Să fie cum zic ei. Extra: comentariu audio al lui John Frankenheimer. Tehnic: foarte bun.

MANHUNT a.k.a. ZHUI BU (2017, China/Hong Kong, r: John Woo) – Blu-Ray

Manhunt 2017.jpgDe la încheierea fazei sale hollywoodiene cu semi-eşecul “Paycheck” (2003), “ManHunt” reprezintă până în acest moment singurul lungmetraj realizat în Asia de autorul binecunoscutelor “A Better Tomorrow”, “The Killer” şi “Hard Boiled” care îşi plasează naraţiunea într-un context modern, după cele două ‘duble’ istorice (“Red Cliff” – 2008/9 şi “The Crossing” – 2014/15) şi filmul de aventuri din China străveche “Reign of Assassins” din 2010. La o primă vedere, densitatea siderantă de arhetipuri şi stereotipuri comune filmelor de acţiune ar putea da naştere la bănuiala că John Woo şi-a propus să livreze spectatorului o satiră vituperantă şi subversivă la adresa acestui gen cinematografic întrucât eroii săi luptă împotriva aceloraşi corporatişti veroşi asociaţi cu aceleaşi autorităţi corupte pentru o miză uzuală în Actionere... crearea aceluiaşi ser destinat fabricării de super-soldaţi de către aceiaşi oameni de ştiinţă idealişti şi bine intenţionaţi, care sfârşesc in corpore prin a rămâne cu buza umflată (sau tumefiată) pentru binele umanităţii. Bănuiala nu este lipsită de suport doar că scopul lui Woo pare să nu fie doar acela de a revizita genul (propria filmografie, francizele James Bond şi “Mission: Impossible”, Buddy-Movies optzeciste sau blockbustere mileniale precum “Bad Boys” sau “John Wick”, etc) dintr-o perspectivă light, detaşată şi ironică (“ManHunt” este în mod deliberat lipsit completamente de umor explicit iar personajele nu au superputeri combative ieşite din comun), ci acela, extrem de ambiţios, de a oferi o lecţie chintesenţială despre estetica filmului de acţiune marca ‘John Woo’. De ce a ţinut cineastul - chiar dacă în mod cert era conştient de riscul de a fi greşit înţeles - să ne furnizeze un egocentric ‘ză mazăr end ză fazăr af ecşăn muviz’, proiect cinematografic aproape ridicol prin absurdul său? Pentru că, în finalul lui “ManHunt” (filmat integral în Japonia), Woo ne aminteşte că “Old movies always end this way” şi că trebuie să gândim întotdeauna... “For a Better Tomorrow” (fanii săi vor realiza fără doar şi poate intenţia de autoparodiere). “Woo’s dumb but deliriously fun new film, is nothing if not a very conscious attempt to turn back the clock and revisit the wild kind of pistol opera that he helped to popularize in the late ’80s with classics like The Killer and A Better Tomorrow... his retreat seems like more of an artistic realignment than it does a surrender. This is the work of someone reconnecting with the things that made them fall in love with cinema in the first place.” (David Ehrlich, indiewire.com, mai 2018). Dragostea cineastului se regăseşte chiar în fundaţia filmului, în fapt un remake al filmului nipon “Manhunt” a.k.a. “Kimi yo fundo no kawa wo watare” din 1976 (regia: Jun’ya Satô), primul film străin proiectat în China după Revoluţia Culturală, cu unul dintre actorii săi favoriţi - Ken Takakura (“Shôwa zankyô-den: Shinde moraimatsu”/1970, “Black Rain”/1989) - în rolul procurorului Morioka acuzat pe nedrept de furt şi de crimă, care încearcă să îşi dovedească nevinovăţia avându-l pe urme pe obstinatul poliţist Yamura, din ce în ce mai interesat de compania care experimentează un nou sedativ cu efecte suicidale. Încă de la bun început, prin trecerea aproape instantanee de la drama meditativă cu accente romantice la acţiunea hipergonflată (masacrarea grupului de yakuza din bar executat de tandemul de tinere asasine Rain şi Dawn, ce urmează după momentul de reverie trăit în compania lui Du Qiu) având ca pseudo-motto replica nostalgică “Nobody talks about classic films anymore.”, primim un indiciu limpede că versiunea cosmopolitului chinez John Woo conservă cu aproximaţie firul narativ călăuzitor al originalului (inclusiv o parte din numele personajelor... Sakai, Mayumi, Yamura) însă opţiunea acestuia pentru hiperbolă ca trop, precum şi dorinţa de a-şi impune viziunea estetică determină translatarea vizuală a componentelor dinamice a plot-ului în propriul său univers (confruntarea face/off din mijlocul porumbeilor albi, urmărirea acvatică de sorginte ‘bond’-uescă pe jet-ski-uri şi cea campestră à la “M:I 2” cu motocicliştii all black, mireasa însângerată transformată prematur în văduvă neagră, seria de shootout-uri de interior/exterior în ambient tradiţional/modern ce culminează cu ultraviolentul showdown de... laborator, ş.a.m.d.), care, din punct de vedere al fanteziei orchestrării acţiunii, umileşte absolut oricare regizor aflat pe statele de plată ale Hollywoodului. Poate că cele scrise până acum pot părea neinteligibile însă povestea în sine se dovedeşte a fi greu de asimilat şi nu este de mirare că, după screening-urile din festivalurile de la Toronto şi Veneţia, distribuitorul lui “ManHunt” în China a cerut remontarea sa completă pentru că l-a considerat de nevizionat în formula propusă iniţial de Woo şi promovată în Occident de Netflix. De ce? Motivul e la fel de simplu ca şi... plot-ul filmului în esenţa sa. “ManHunt”, un Sfânt Graal al Actionerelor, nu este în concepţia asiaticului un obiect sacru cu design auster şi aspect neatractiv cu făuritori anonimi, al cărui putere miraculoasă vine din interior, din preţiozitatea materiei din care este realizat, ci dimpotrivă, un produs cultural pop(ular) al cărui valoare este dată tocmai de creatorul său, care îi oferă strălucirea şi, implicit, magnetismul prin inspiraţia şi talentul său de artist-meşteşugar, şi nu ţine de calităţile intrinseci ale materialelor utilizate. Acest ‘Graal’ ni se prezintă ca o bijuterie de ‘Heroic Bloodshed’ atât de complicat şi de alambicat manufacturată încât deseori, atraşi de una sau alta din pietrele preţioase încastrate în ea sau de fineţea detaliilor, uităm de scopul pentru care a fost creată. Cu scuze pentru spoilerele inevitabile (nu vor deranja excesiv pentru că Woo nu îşi propune să surprindă şi pune etichete din start pe bad guys), voi încerca să ‘traduc’ cele scrise până aici prin câteva repere narative. În noaptea petrecerii aniversare de 65 de ani a corporaţiei de farmaceutice nipone Tenjin, preşedintele acesteia, venerabilul Yoshihiro Sakai (Jun Kunimura, cunoscut din filmele lui Takashi Miike “Audition” şi “Ichi the Killer” dar şi datorită rolului Boss-ului Tanaka din “Kill Bill: Vol. 1” al lui Quentin Tarantino) îi mulţumeşte în mod special avocatului american de origine chineză specializat în drept internaţional Du Qiu (Hanyiu Zhang – “The Taking of Tiger Mountain”/2014 al lui Tsui Hark, “Operation Mekong”/2016 al lui Dante Lam) fără al carui aport în câştigarea unui proces vital pentru existenţa ei compania nu ar fi ajuns listată acum la Bursa din New York, şi anunţă totodată că îi cedează poziţia în business fiului său Hiroshi (Hiroyuki Ikeuchi - Miura din “Ip Man”/2008 al lui Wilson Yip). Aflat în pragul reîntoarcerii în Statele Unite, Du Qiu părăseşte evenimentul corporatist însă nu ca să ajungă în intimitatea locuinţei pentru o partidă de sex cu Kiko, prostituată de lux angajată pentru a-l seduce şi a-l convinge să rămână (interpretată de Tao Okamoto - Mariko din “Wolverine” şi Mercy Graves din “Batman v Superman: Dawn of Justice”), ci pentru că se simte atras de fermecătoarea Mayumi (Qi Wei), chinezoaică misterioasă îmbrăcată într-un chengsam/qipáo roşu (rochia mulată tradiţională făcută populară de femeile aparţinând High Class-ului din Shanghai în anii ’20-’30), pe care o convinge să îl reîntâlnească a doua zi în Ōsaka Station. Nu-şi imaginează însă că se va trezi după doar câteva ore fugind prin tunelurile metroului, hăituit de o armată de poliţişti condusă de coruptul inspector Asano (dependent de drogurile produse de Tenjin) şi de depresivul dar integrul detectiv Yamura (Masahara Fukuyama, actor nominalizat în 2014 la Premiile Academiei de Film japoneze pentru drama “Like Father, Like Son”) care îl caută cu înverşunare, suspectat fiind de înjunghierea lui Kiko. “There’s only one end for a fugitive. A dead end.”. Alimentat de mass media, ‘manhunt’-ul îl urmăreşte pe Du Qiu din ghetourile nevoiaşe de la periferie sau proprietăţi luxoase izolate în mijlocul naturii, în celule de detenţie şi laboratoare în care se fac experimente pe cobai umani, pentru că, dincolo de poliţia a cărei perseverenţă a fost temperată (odată ce Yamura îşi manifestă neîncrederea în culpabilitatea suspectului), el devine vânatul favorit al asasinilor lui Sakai (printre care se numără şi orfanele Rain şi Dawn, interpretate de sudcoreeana Ji-won Ha şi, respectiv, Angeles Woo, fata regizorului), om de afaceri lipsit de scrupule care şi-a dorit ca el să plece prematur din companie cu laptopul plin de informaţii confidenţiale întrucât aceasta fuzionase în secret cu fondul privat Aether, interesat îndeosebi de cercetările şi testele legate de un nou drog desfăşurate cu încalcărea Convenţiei ONU pentru Substanţe Psihotrope din 1971. Dacă vă imaginaţi că povestea se reduce la premisa SF consumeristă (ce dă senzatia de déjà vu) a subiecţilor umani transformaţi în soldaţi ‘universali’ prin serul ce conferă superputeri şi imunitate la teamă şi durere, sau că acţiunea este concentrată aproape exclusiv în jurul duo-ului format de Du Qiu şi Yamura, vă înşelaţi amarnic pentru că se intră pe terenul complex al arhetipurilor jungiene şi a relaţiilor cu implicaţii freudiene (tată dominator-fiu nevolnic & fete-cobai, fetişismul şi afecţiunea lui Mayumi pentru presupusul criminal, sentimentele reprimate ale fatalistei asasine faţă de ţinta sa, etc), în care jolly-jokerul ce afectează destinele tuturor în diferite moduri este un personaj-fantomă, mai precis savantul sinucigaş care furase formula anesteziantului (esenţial în compoziţia drogului secret pregătit la comandă militară) înainte de a-şi lua viaţa în limuzină sub privirea logodnicei pe care trebuia să o conducă în faţa preotului. “Du and Yamura's initial antagonism speaks to a pet theme for Woo: everybody assumes everyone else is crooked because they all live in a fallen world. This cynical attitude makes sense since Woo himself grew up in a crime-ridden Chinese slum. But his bad guys often only act maliciously until they realize they’re connected in sentimental ways that re-cast their opponents’ motives in a much kinder light... The trouble is that the bad guys in Manhunt are, like many of Woo’s earlier villains, only humanized moments before dying. His women are also still basically emotional crutches for his male heroes' emotional fragility.” (Simon Abrams, rogerebert.com, mai 2018). Din păcate, multitudinea de sub-plot-uri inutile (ex. ucenicia lui Rika) nu îi permite lui John Woo decât tratarea superficială şi schematică a motivaţiei şi comportamentul numeroaselor personaje cu roluri-cheie (apare ca evident faptul că regizorul nu este obişnuit să gestioneze prezenţa atâtor femei într-un film al său) însă, din fericire pentru spectator, sacrificarea lor se face în slujba unei fluenţe vizuale extraordinare, complet neaşteptată în condiţiile deselor schimbări de tonalitate, registru sau tehnică. “ManHunt” este un film de văzut cu un interes deosebit tocmai pentru plusurile şi minusurile sale, ale căror însumare va duce la un rezultat diferit pentru fiecare dintre cinefili. Aşa cum remarca Ignatiy Vishnevetsky, “When it comes to mayhem, Woo is still comfortably a master, as evidenced by a window-shattering, banister-splintering farmhouse battle royal that includes killers on motorcycles and a spoof of the ‘John Woo style’ maneuver (sliding balletically, a gun in each hand) performed by two men handcuffed together, diving as one. But even the more intriguing moments of visual melodrama - a gothically romantic slow-motion car crash, an old-fashioned dissolve that turns a puddle of blood into the wine in a tycoon’s glass - are offset by Manhunt’s sense of ironic nostalgia. With every overblown character introduction and goofy twist, it announces itself as intentionally cheesy guilty pleasure. With Woo, one expects a higher, more transcendent grade of cheese.” (sursa: avclub.com, mai 2018). Extra: Making Of, interviuri (ediţia americană). Tehnic: impecabil (fiind produs de gigantul provider de servicii media, este disponibil pentru vizionare şi pe Netflix).

IOAN BIG
12 Ianuarie 2019


THE ODD COUPLE (1968, USA, r: Gene Saks) – “Centennial Collection”/DVD

The Odd Couple 1968.jpgAl doilea film după “Desculţ în parc” din 1967 - debutul său ca regizor - semnat de Gene Saks (“Floarea de cactus”/1969) şi de dramaturgul Neil Simon (“Sweet Charity”, “Biloxi Blues”, “Lost in Yonkers”) pentru care acesta a fost nominalizat la Oscar pentru scenariu (piesa sa fusese deja recompensată cu un Tony Award în ’65), ce beneficiază de un OST proaspăt şi jucăuş compus de prietenul şi colegul de trupă a legendarului Woody Herman, trompetistul de jazz Neal Hefti (autorul faimoasei teme muzicale a serialului “Batman” din anii ’60). Un bărbat deprimat şi apatic, îngrijit îmbrăcat şi care pare a avea o situaţie materială bună, bântuie noaptea prin New York cu gânduri de sinucidere. De pe malul apei tulburi care îl îmbie să se arunce îşi îndreaptă fără să vrea privirea spre luminile ferestrelor unui bloc de la marginea parcului. Dincolo de perdelele uneia dintre ele se consumă... o obişnuită seară de vineri dedicată pokerului de către un grup de vechi prieteni de vârsta a doua, umbrită doar de absenţa neexplicată a unuia dintre ei. În jurul mesei sunt aşezaţi cinci amici care par să se cunoască de când lumea (ticuri şi preferinţe, situaţie matrimonială şi probleme profesionale, sensibilităţi şi fobii... pe marginea cărora se tachinează în permanenţă). Gazda, cinicul Oscar Madison (Walter Matthau, deja câştigător al Oscarului pentru “The Fortune Cookie”/1966 şi, mai târziu, al Globului de Aur pentru “The Sunshine Boys”/1975) funcţionează în baza principiului “Viaţa merge înainte chiar şi pentru cei divorţaţi, faliţi sau delăsători.”. Locuinţa lui este un muzeu al neglijenţei şi gunoaielor casnice, fosta nevastă o pacoste sâcâitoare, iar el - mare risipitor, cartofor şi şpriţangiu pe vremuri - datorează acum o grămadă de bani fiscului, contabilului şi familiei de care s-a îndepărtat (la propriu, căci mama copiilor săi a preferat să-i ducă pe aceştia departe de el, în California). Sarcasmul şi jemanfişismul comentatorului sportiv se transformă însă într-o bruscă şi reală îngrijorare când află că unul dintre bunii lor prieteni, Felix Unger (Jack Lemmon, oscarizat pentru “Mister Roberts”/1955 şi “Save the Tiger”/1973), a dispărut, nemaifiind văzut nici la servici şi nici acasă, după ce s-a despărţit fără cale de împăcare de soţia pe care o venera de mai bine de zece ani. În plus, copleşit de un sentiment de vinovăţie, acesta a anunţat-o printr-o telegramă că se va sinucide dar... nu acasă pentru a nu trezi copiii. Foindu-se neliniştit prin sufragerie, Oscar concluzionează: “Îl cunosc. E prea nervos ca să se sinucidă. Îşi pune centura de siguranţă şi când se uită la film din maşină.”. Tocmai atunci se aude soneria de la uşă. E Felix iar prietenii săi decid la repezeală să mimeze indiferenţa şi că nu au habar de motivul întârzierii sale. ‘Subiectul’, prea preocupat de propria sa dramă (“Doamne, cât mă mai urăsc!”) care îi amplifică ipohondria, nu înţelege comportamentul lor ciudat în timp ce grupul panicat îi studiază fiecare gest, vorbă sau mişcare... chiar şi la toaletă. Gaşca se retrage într-un final pentru că Oscar îşi asumă pentru moment (cel puţin asta crede el) rolul de înger gardian al prietenului său pe care vrea să îl convingă să înceteze a-şi mai plânge de milă, dar o face atingându-l cu pumnul strâns într-o mănuşă a cărei catifea s-a cam uzat (în special în ceea ce priveşte diplomaţia)... “Te iubesc aproape la fel de mult pe cât te iubeşti şi tu. Crezi că numai tu ai probleme?”. Propunerea sa, făcută cu o lipsă totală de ipocrizie, ca Felix, de profesie jurnalist, să se mute cu el temporar în uriaşul său apartament cu opt camere rămas pustiu în urma divorţului, nu este generată doar de spiritul de bun samaritean ci de propria dramă existenţială: lupta cu singurătatea. Îi este însă de ajuns o săptămână de coabitare ca să realizeze, spre stupefacţia inclusiv a celorlalţi amici, că se poate şi mai rău întrucât combinaţia dintre autocompătimire şi pedanterie excesivă, plus obsesia pentru curăţenie a lui Felix, transformă serile de poker în şedinţe de testat produse culinare iar jucătorii au ajuns să respire amoniac şi dezinfectanţi. “Lemmon’s strategy with his performance was to give viewers a visual performance that would explain why Oscar would be annoyed with Felix’s behavior, while also conveying innocence in the performance by having Felix be clearly well-intentioned in his actions... Lemmon didn’t strive to make the role comedic, but rather placed the character in comedic situations. The character is reactionary, which is where the comedy of the performance stems from. This kept the role from veering into slapstick territory. If anything, Lemmon’s performance is a purely satirical portrayal of the neurotic New Yorker.” (sursa: blogul “Play it Again Dan”). Este rândul lui Oscar să ajungă aproape de punctul de a-şi lua câmpii (“I’m cooked up here with Mary Poppins 24 hours a day.”) văzând lipsa de dorinţă a colegului său de a se relaxa şi, mai ales, comportamentul apropiat de cel al unei ‘neveste’ cicălitoare care duce la certuri ‘domestice’ cu efecte imprevizibile, sau, după cum spune chiar Oscar (mai exact Neil Simon cu vocea lui Walter Matthau), “You can’t spend the rest of your life crying. It annoys people in the movies.”, deoarece “Though Matthau to some extent was playing straight man to Lemmon's overwrought histrionics and absurd idiosyncrasies as Felix, he nevertheless has some of the film's best lines... Walter Matthau is the quintessential Oscar Madison, a cigar-chomping, poker-playing guys' guy, a man who never met a mop and feels he's better for it. He plays it with an understated nonchalance and a hang dog expression that makes Oscar imminently relatable, and it's interesting to note that this was the role that took him from little known character actor to full-fledged leading man.” (Christel Loar, popmatters.com, martie 2009). În concluzie, “The Odd Couple” se relevă a fi în continuare, chiar şi după 50 de ani, o dramedie excepţională despre criza ‘vârstei a doua’ (una dintre cele mai valoroase pelicule americane din anii ’60, ţinând cont inclusiv de faptul că în acea vreme divorţul era considerat aproape un tabu social), deopotrivă prin consistenţa şi complexitatea scenariului lui Neil Simon (care conservă în mare parte structura narativă exact aşa cum a fost ea pusă în scenă de Mike Nichols pe Broadway) şi prin interpretarea rafinată şi nuanţată a celor doi imenşi actori, Jack Lemmon şi Walter Matthau. La exact trei decenii după cel dintâi, a fost lansat sequel-ul “The Odd Couple II” (1998), cu aceeiaşi Matthau şi Lemmon în rolurile lui Oscar şi Felix, tot după un scenariu de Neil Simon, însă în regia lui Howard ‘Pretty in Pink’ Deutch. Povestea se desfăşoară la 17 ani după ultima întâlnire a celor doi prieteni, cu Oscar (stabilit în Florida) invitat în California de fiul său Brucey pentru nunta sa cu Hannah, fata lui Felix (care locuieşte încă în New York). Evident că reîntâlnirea celor doi se transformă într-o adevărată odisee ‘geriatrică’ pentru că e limpede încercarea producătorilor de a canibaliza succesul precedentelor comedii a tandemului veteran Lemmon-Matthau cu teme şi personaje asemănătoare celor din “Grumpy Old Men”/1993 şi “Grumpier Old Men”/1995 (ultimul, regizat tot de Deutch). În plus, piesa-sursă a lui Neil Simon, “The Odd Couple”, a beneficiat şi de o reinterpretare post-2000 sub forma serialului de televiziune cu acelaşi titlu (2015-2017), avându-i în rolurile principale pe actorii de televiziune Matthew Perry (serialele “Friends” şi “Go On”) şi Thomas Lennon (“American Dad!” şi “Lethal Weapon”), dar acest reboot mercantil a plot-ului original poate fi evitat fără nicio remuşcare. De ce? După cum scria sec Willa Paskin în Slate, “As homosexuality has become less stigmatized, one might imagine that The Odd Couple would get funnier, having more material to play with and more freedom to do so. Instead, it has only gotten more retro... The new versions of Oscar and Felix feel like caricatures, whereas the old versions felt like characters (as in, ‘what a character!’). The new guys are phonies, a checklist of qualities instead of the grab bag of inconsistencies that make fictional beings feel real.”. Extra: comentariu audio al lui Charlie Matthau şi Chris Lemmon (copiii actorilor), cinci minidocumentare pigmentate cu fragmente de interviuri cu Saks, Lemmon şi Matthau Jr., cu actorii David Sheiner şi Carole Shelley, cu fostul boss de la Paramount Robert Evans şi doi fani celebri, host-ul de televiziune Larry King şi actorul Brad Garrett (serialul “Everybody Loves Raymond”). Tehnic: foarte bun (această ediţie pe două DVD-uri depăşeşte calitativ copia utilizată pentru BRD-ul lansat ulterior).

CABO BLANCO (1980, Mexic/USA, r: J. Lee Thompson) – DVD

Cabo Blanco 1980.jpgProdus de Lance Hool (“Missing in Action”, “Man on Fire”), acest film de aventuri lipsit completamente de umor are titlul complet “Caboblanco, where legends are born...” şi pare la prima vedere o tentativă sinucigaşă de remake la clasicul “Casablanca”. Dar nu este nici remake şi nici parodie... cu toate că ne aminteşte de Humphrey Bogart, Claude Rains, Conrad Veidt şi Ingrid Bergman prin faptul că avem de-a face cu un proprietar american de bar dintr-o ţară străină, un poliţist local corupt, un nazist antipatic şi o femeie frumoasă dar înşelătoare (omologul lui Paul Henreid nu avea cum să apară în “Cabo Blanco” pentru că... a murit în paginile scenariului). Peru, 1948. Impecabilul british Lewis Clarkson (Simon MacCorkindale – “Moarte pe Nil”, “Falci 3-D”), căpitanul navei H.M.S. “Orient Star” ancorată în golf, la cinci mile de Cabo Blanco (orăşelul de pescari de pe ţărmul Pacificului în care a locuit scriitorul Ernest Hemingway în timpul filmărilor la “Bătrânul şi marea”), pretinde că se ocupă de topografie şi cartografiere oceanică însă, în mod evident, nu are nicio legătură cu ştiinţa şi nici cu marinăria... acest lucru este limpede inclusiv pentru patronul unui mic hotel din Cabo Blanco, expatul american Giff Hoyt (Charles Bronson – “Marea evadare”, “Cei şapte magnifici”), la al cărui bar obişnuieşte să mai bea câte o halbă când ajunge pe uscat. În acelaşi spaţiu îşi face brusc apariţia franţuzoaica Marie-Claire Allesandri (Dominique Sanda – “1900”, “Conformistul”) care susţine că este o simplă turistă ce îşi caută o veche cunoştinţă, Jacques Le Coeur, alături de care a luptat în Rezistenţă şi care i-a trimis o carte poştală de la hotelul lui Giff. De informaţiile care se referă la noii veniţi este interesat şi germanul Gunther Beckdorff (Jason Robards, actor premiat cu Oscar pentru “Toţi oamenii Preşedintelui” şi “Julia”), fost nazist protejat de guvernul peruan care locuieşte într-o vilă luxoasă şi extrem de bine păzită din afara oraşului, care le primeşte rapid de la comandantul poliţiei locale, coruptul căpitan Terredo (Fernando Rey – “Filiera franceză”, “Farmecul discret al burgheziei”), aflat permanent la dispoziţia sa... contra cost. Din raţiuni neclare, Giff Hoyt, la rândul său un fugar de autorităţile din ţara sa (sugestia e că a ucis pe cineva), vrea să o ajute pe Marie să părăsească Cabo Blanco cât se poate de repede însă pentru asta se vede obligat să aibă o întrevedere cu influentul neamţ (Terredo îl pasează pe american fiindcă se supune celui care dă mita mai mare), în încercarea de a-l determina să-i ordone poliţaiului să returneze paşaportul confiscat junei. Acesta nu o face şi, în plus, femeia refuză să plece chiar dacă a devenit conştientă că îşi pune viaţa în pericol. Aţi înţeles ceva până aici? Probabil că nimic sau la fel de puţin ca mine, aşa că am aşteptat totuşi să văd ce se întâmplă în continuare, cu toate că începusem deja să mă plictisesc după ce se scursese deja o treime din film (în condiţiile în care durata acestuia a fost oricum redusă de la două ore la 90 de minute). De fapt, cu toţii caută epava unui vapor, “Britannia”, scufundat în zonă şi descoperit accidental de scafandul navei britanice care a sfârşit ucis în batiscaful Majestăţii Sale de către oamenii-amfibie a lui Beckdorff, moarte muşamalizată de Terredo care însă nu poate proceda la fel şi cu cea a pescarului de perle binecunoscut în localitate. Miza? 22 de milioane de dolari în aur aflate în cala ambarcaţiunii confiscate de germani spre finele războiului. Giff nu pică din prima în plasa Mariei ca să îi servească drept călăuză spre comoară nici măcar după o plimbare pe plajă şi o partidă de sex, şi o nouă zi vine însoţită de alte semne de întrebare şi de uimire legate de protagonişti. Marie face un pact cu Beckdorff, agentul MI5 Clarkson descoperă scufundătorii asasini dar este rănit grav, Terredo ia din nou la rând toate prostituatele din cătun, iar Giff e deopotrivă mama răniţilor (o salvează inclusiv pe prietena sa alcoolică Hera, interpretată de suedeza Camilla Sparv, ce mai jucase şi într-un alt film al lui Thompson, “Aurul lui Mackenna”), tatăl soluţiilor (se serveşte de instrumente neconvenţionale precum tonomatul sau papagalul vorbitor pentru a ieşi din criză), negociator-sef şi trăgător de iţe... atât de abil încât, până la trecerea liniei de sosire, nu mai interesează pe nimeni cine, ce, cum şi de ce a făcut ce a făcut, şi mai ales dacă ajunge careva să pună mâna pe aurul care nu e aur. Sincer, nu îmi mai amintesc de când am mai simţit ultima oară o compasiune sinceră pentru actorii condamnaţi să susţină asemenea partituri patetice. În timpul filmărilor Charles Bronson declara că “It's not the role I accept, it's the possibility of the picture being entertaining. I work for the whole, not for myself. I work for the audience.”. Asta nu l-a împiedicat pe ‘reacţionarul nihilist’ să îşi încaseze cecul de un milion de dolari pentru prestaţia sa mediocră dintr-un film independent non-entertaining ca “whole” (nu numai că nu are umor dar inclusiv acţiunea este pe sponci), după vizionarea căruia “the audience” rămâne pe scaune sforăind. Realitatea e că “Bronson simply fails to connect as scenes and sequences linger well-past their point of logic or welcome; and the pretty scenery is scant compensation for a script that, from all reports, went through far too many re-writes.” (sursa: zekefilm.org). Chiar dacă veţi reuşi să vă consolaţi cu ideea că dezastrul ar fi putut avea o anvergură apocaliptică... asta dacă vă reamintiţi de cei luaţi iniţial în calcul pentru realizarea sa (Steve McQueen sau Paul Newman – Giff, Orson Welles – Terredo, Udo Jürgens - Beckdorff, Michael York – Clarkson, John Huston - regia), “Cabo Blanco” reprezintă totuşi o pierdere de vreme absolută. Extra: Making Of, comentariu audio al lui Paul Talbot (autorul cărţii “Bronson’s Loose”), interviu cu producătorul Lance Hool. Tehnic: bun.

PROTOCOL (1984, USA, r: Herbert Ross) – DVD

Protocol 1984.jpgComedie uşurică tipic optzecistă pierdută acum în obscuritate ce o are printre producători pe actriţa Goldie Hawn (câştigătoare a Oscarului în 1970 pentru rolul din “Floarea de cactus” al lui Gene Saks) şi este realizată de Herbert Ross (“Funny Lady”, “Footloose”) în baza scenariului semnat de Buck Henry (“The Graduate”, “Catch-22”), autor de succes care a dezvoltat însă în acest caz o idee a prietenei lui Hawn, devenită între timp o cineastă expertă în Rom-Com-uri, Nancy Meyers (“What Women Want”, “Something’s Gotta Give”). Ne aflăm în Washington D.C., metropola în care “the men are all married or gay or they work for the government... or all three.”, iar personajul principal este simpatica Sunny Ann Davis (Goldie Hawn – “Private Benjamin”, “Death Becomes Her”), blondă care se apropie încet-încet de vârsta a doua şi care a venit cu ani în urmă din Oregonul rural pentru a-şi face un rost în marele oraş. În ciuda molipsitoarei poftei de viaţă, profilul său nu arată încurajator (consumatoare de soap operas, needucată, credulă, falită şi lipsită de noroc în dragoste şi de asemenea de... punctualitate), dar câştigă bile albe prin dezinvoltură, fiind înfiptă (“I’m not yelling, I’m just speaking distinctly!”), onestă şi săritoare ca oricare (să zicem) alt posesor de carnet de şofer american. Sunny împarte o locuinţă închiriată cu un cuplu Gay (Ben/Joel Brooks – “Stir Crazy” & Jerry/Grainger Hines – “The Ballad of Buster Scruggs”... trimitere străvezie la brandul de îngheţată ‘Ben & Jerry’s’, lansat în 1978 în Vermont) şi lucrează ca ospătăriţă costumată în pasăre emu în Safari Club, locantă aflată în proprietatea bonomului Lou Fox (Kenneth Mars – “What’s Up, Doc?”, “Young Frankenstein”). Pretextul inventat de Buck Henry pentru declanşarea unei cavalcade de ironii la adresa modului în care se face politica la vârf în Statele Unite prin raportare la interesul real al americanului de rând pentru... geopolitică, este reprezentat de vizita oficială peste Atlantic a unui emir arab în urma căreia se aşteaptă confirmarea zvonului construcţiei unei noi baze militare americane în ţărişoara sa, fictiva Ohtar din Orientul Mijlociu (cu toate că dictatorul n-a reuşit să obţină consensul popular şi are numeroşi inamici care-i vor moartea printre membrii facţiunilor ultraconservatoare). Aflată accidental într-o seară printre gură-cască ce vor să îl vadă pe emir (Richard Romanus – “Mean Streets”, “Murphy’s Law”) ieşind de la banchetul oferit de Preşedinte, Sunny dejoacă un atentat la viaţa acestuia, ajunge la spital împuşcată în buca stângă (“This is absolutely the best place to go if you’re ever shot in the ass.”) şi, datorită mass mediei însetate de... breaking news, devine aproape instantaneu o adulată eroină naţională. Accentele satirice nu se limitează la schimbarea percepţiei concetăţenilor asupra blondei întrucât capătă conotaţii politice odată cu planul dubios concoctat de echipa imoralei şefe a protocolului prezidenţial, înţepata şi infatuata doamnă St. John (Gail Strickland – “Bound for Glory”, “Uncommon Valour”), care, în ce-o priveşte pe Sunny, confundă naivitatea cu prostia şi pentru a cărui declanşare este scoasă la înaintare o persoană publică populară dar care, în fapt, nu prea are nimic de lucru: Vicepreşedintele SUA. Acesta face o baie de mulţime în Oregon pentru a îi oferi job-ul de asistentă specială a workaholicei St. John în Departamentul de Stat (ca recompensă pentru bravură şi patriotism) dar tânăra se convinge că i se propune o slujbă serioasă abia după ce citeşte în dicţionar semnificaţia cuvântului ‘protocol’. Nu are de unde să ştie că, în fapt, este destinată a deveni obiect matrimonial de troc în schimbul obţinerii de la arabii din Golf a autorizaţiei construirii bazei. Până la punerea la punct a detaliilor predării ei către emir pentru a-i deveni mireasă, pentru a salva aparenţele şi a-i înşela vigilenţa, Sunny este implicată în activităţile oficiale de protocol şi... din satiră se trece în comedie bufă, în alternanţă cu cea de situaţie. Urmează apoi partea de Rom-Com prin idila cu Michael Ransome (Chris Sarandon – “The Princess Bride”), înaltul funcţionar care admiră francheţea lui Sunny, tratată deja pe un ton mai serios datorită naşterii bănuielilor în căpşorul eroinei (de apreciat naturaleţea şi uşurinţa lui Hawn în a trece dintr-o tonalitate în alta) că nu doar foamea de publicitate proguvernamentală i-a determinat pe politruci să îi ofere slujba. Pe de altă parte, are în minte gândul să-l ajute cum poate pe Lou Fox ce are probleme financiare cu barul, aşa că în timpul vizitei neoficiale în SUA în care trebuie să îl facă “să se simtă neoficial foarte bine” îi organizează emirului o petrecere la Safari Club dar... anunţă în prealabil presa pentru a face reclamă localului. Cheful multicolor tipic opzecist (gândiţi-vă la atmosfera şi clientela din ‘clasice’ precum “The Bachelor’s Party” sau “Police Academy”) susţinută sonor de hit-uri ca “I’m So Excited” (Pointer Sisters) sau “Dynamite” (Jermaine Jackson), plus dialoguri mitraliate ce conţin replici care ar fi considerate acum inacceptabile de promotorii habotnici a ‘corectitudinii politice’ (ex. “Must be one of those Gay-Arab-biker sushi bars.”), reprezintă recipientul primei picături dintr-un sirop melodramatic care se vrea un clin d’oeil hazliu la “Anna and the King”, doar că în varianta fostei chelneriţe şi a şeicului (scuze, emirului) episodul ar trebui să se numească “Sunny and the Emir”. Încă neînţelegând pe deplin situaţia şi convinsă că face un serviciu patriei sale, Sunny ajunge în Ohtar pentru ceea ce nu ştie că sunt pregătirile nunţii sale. Lovitura de stat declanşată chiar de anunţul evenimentului determină încă nelegalizatul ‘cuplu’ să se refugieze în America unde izbuncneşte un scandal imens (politică şi sex), poreclit repede “Sunnygate”. Publicul se polarizează: aflase sau nu aflase Sunny de aranjament? Eroină sau anti-eroină? Previzibil, se ajunge la discursul patriotard al omului simplu din popor (referiri la Declaraţia de Independenţă şi la Constituţie, senatori, jurnalişti şi oameni ai muncii înlăcrimaţi de emoţie, în fine, tot tacâmul...) care nu mai pare însă chiar atât de deplasat sau patetic în contextul pe care noi înşine îl trăim în aceste vremuri. Pigmentată cu suficiente momente simpatice care stârnesc zambete, “Protocol” este o comedie agreabilă în ansamblul său dar care, prin concentrarea mare de clişee, nu rezistă totuşi trecerii timpului, iar un remake s-ar fi putut fi dovedi lozul câştigător dată fiind actualitatea temei de fundal legată de lupta pentru influenţă în Orientul Mijlociu, doar că... acesta ar fi privat - din raţiuni evidente - de contribuţia absolut esenţială a lui Goldie Hawn care reuşeşte în “Protocol” să facă personajul credibil şi să o portretizeze cu sensibilitate pe Sunny Davis fără a cădea în caricatural sau în grotesc, ori filmul ar fi în lipsa ei ca o ambarcaţiune lansată în cursă... fără motor (există deja un precedent relevant, remake-ul din 2018 la “Overboard” în care Anna Faris încearcă să o facă uitată pe Hawn... este suficient să comparaţi încasările la box office cu cele ale originalului din 1987 ca să vedeţi cât de mult (nu) i-a reuşit). Pentru cinefilii încă ancoraţi în ‘era VHS’, o sugestie de final: vânaţi cameo-urile necreditaţilor John Ratzenberger (serialul “Cheers” dar şi vocea lui... Homer Simpson), Michael Gill (“The Palermo Connection” dar şi... serialul “House of Cards”) şi John Achorn (“Night of the Comet” dar şi... experimentalul “7 Year Zig Zag” din 2003). Extra: zero. Tehnic: bun.

IOAN BIG
05 Ianuarie 2019


Arhiva Video Vault 2018

Arhiva Video Vault 2017

Arhiva Video Vault 2016

Arhiva Video Vault 2015

Arhiva Video Vault 2014

Arhiva Video Vault 2013

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi 2019b.jpg

Afis_Ana Popovic Brezoi 2019.jpg

Afis_Diana Rein 2019.jpg

Afis_Bon Jovi 2019.jpg

Afis_The Cure 2019.jpg

Afis_ArtMania festival 2019.jpg

Afis_Dream Theater 2019.jpg

Afis_Water Music Festival 2019.jpg

Afis_dichis 2019.jpg

Afis_bruce dickinson 2020.jpg