Arta Sunetelor

 

VIDEO VAULT:

Rubrică dedicată filmelor pe care nu (mai) putem sau nu vrem să le vedem la cinematograf… din varii motive. Sunt prea vechi sau prea obscure, sunt extrem de nişate ca public-ţintă sau de ne-comerciale, sunt versiuni diferite faţă de cele proiectate în cinema sau remake-uri pentru care nu mai merită să dăm bani pe bilet sau, pur şi simplu, sunt filme de nevizionat în ambianţa crănţănitului de popcorn, a luminii telefoanelor mobile şi a comentariilor ‘live’ făcute de moroni. Ca atare, selecţia titlurilor este una extrem de eterogenă şi de... personală.

IOAN BIG


IMMORTAL a.k.a. IMMORTEL (AD VITAM) a.k.a. GOD DIVA (2004, Franţa/Italia/UK, r: Enki Bilal) – “Édition Collector”/DVD

Immortel.jpgPrin seriile create de el, “Légendes d’Aujourd’hui” (anii ’70), “Nikopol Trilogy” (anii ’90) şi “Le Sommeil du Monstre” plus “Trilogie du Coup de sang” (după 2000), francezul Enki Bilal s-a impus ca unul dintre cei mai valoroşi creatori şi artişti din spaţiul comics-urilor europene, a bande dessinée-urilor adulte, în care a ajuns datorită legendarului René Goscinny (creatorul lui Astérix) care l-a descoperit la vârsta de doar 14 ani şi i-a oferit şansa de a debuta în populara revistă de BD-uri franco-belgiene “Pilote” în 1972. Numele real al lui Bilal este Enes Bilalović, născut în Belgrad în 1951, cu o mamă slovacă şi un tată bosniac (fost croitor al lui Iosip Broz Tito), relocat de familie la Paris la nouă ani... informaţii importante pentru a înţelege evoluţia unui artist crescut şi educat în diferite regimuri politice şi medii sociale şi expus unor influenţe culturale eclectice. Chiar dacă am privi strict din perspectiva puţinelor filme pe care le-a semnat, rădăcinile sale est-europeene sunt uşor detectabile, mai ales în primele două SF-uri (“Bunker Palace Hotel”/1989, “Tykho Moon”/1996), neinspirate din benzi desenate, cu caracter de acidă şi sardonică satiră politică, ce vorbesc ambele despre dictatură şi opoziţie, ideologii şi manipulare, decadenţa clasei privilegiate şi incapacitatea low-class-ului de a reacţiona eficient din lipsă de leadership. Cu certitudine cea mai spectaculoasă realizare cinematică a lui Bilal rămâne însă “Immortel (ad vitam)”, pentru că reprezintă o nuanţare mult mai sofisticată a perspectivei, întrucât scenariul se bazează pe primele două volume din trilogia “Nikopol”, “La Foire aux Immortels”/1980 şi “La Femme piège”/1986 (al treilea, “Froid Équateur” avea să fie publicat abia în 1992). Câteva cuvinte pe scurt despre cele două poveşti... desenate. “La Foire aux Immortels”. Anul 2023. După 30 de ani de exil în spaţiul cosmic, dezertorul Alcide Nikopol revine într-un Paris condus de dictatorul fascist J.F. Choublanc (precum decrepitul Mac Bee în “Tykho Moon”) căruia zei egipteni sosiţi într-o piramidă zburătoare îi promit nemurirea în schimbul combustibilului pentru OZN-ul lor piramidal rămas în... pana prostului. În subsolurile metroului, zeul renegat Horus, solicitant de azil politic, cu acordul prealabil al gazdei, preia controlul corpului deziluzionatului Nikopol pentru a lupta în tandem împotriva megalomanului şi coruptului lider într-o metropolă în descompunere în care oamenii şi extratereştrii convieţuiesc anarhic şi haotic. În realitate, Horus îşi propune să organizeze o lovitură de stat şi să preia puterea politică pentru a dobândi un ascendent asupra zeului morţii Anubis dar îi promite pământeanului că nu se va amesteca în treburile sale de lider al oamenilor ci doar de ‘afacerile’ sale divine. Regimul fascist se prăbuşeşte datorită morţii candidaţilor iar Nikopol Jr., leit taică-său (care a luat-o razna), este folosit ulterior de revoluţionari ca simbol pentru câştigarea simpatiei maselor. Bon... “La Femme piège”. Mai departe în viitor. După doi ani petrecuţi într-un ospiciu de nebuni, Nikopol Sr. se opreşte brusc din recitatul fără noimă din Baudelaire când află de existenţa unui bloc de ciment care conţine corpul nemuritor al lui Horus. Personajul principal devine aici ziarista cu păr albastru Jill Bioskop care abuzează de drogul sintetic HLV pentru a-şi şterge periodic memoria (dependenţă generată de moartea iubitului său alien) şi se îndreaptă spre Berlin unde este aşteptată revenirea lui Horus pe nava spaţială Europe I. La fel şi Nikopol care a urmărit evenimentele prin intermediul pisicii sale telepate. Ceilalţi zei îşi au flota de piramide mobile în apropierea planetei Marte când realizează că dintr-una lipseşte exact blocul care servise încarcerării renegatului ce lasă doar cadavre în urma sa într-o nouă tentativă de a obţine puterea într-o Europă aşezată acum pe un alt model de ordine socială. Am considerat necesar să dau aceste detalii pentru a sublinia că Enki Bilal nu şi-a propus ca “Immortel (ad vitam)”/“Nemuritor (pentru viaţă)” să fie un copy-paste ordinar al propriei creaţii tipărite manufacturat ca produs redundant destinat consumului de masă, ci o reinventare prin tehnicile cinematografiei moderne (animaţie CGI & filmări pe green-screen într-o combinaţie pe care o vom regăsi şi în alte două filme lansate în acelaşi an, “The Sky Captain and the World of Tomorrow” cu Angelina Jolie şi pelicula “Casshern” al cineastului nipon Kazuaki Kiriya) a conceptului său original din BD prin renunţarea la o multitudine de elemente din acesta (frustrările personale cu caracter politic trec de exemplu în plan secund, chiar dacă se conservă cadrul preferat al ex-iugoslavului, totalitarismul) şi adăugarea de altele (personaje şi componente narative noi), care combină ‘S’-ul (ştiinţificul/realismul viitorului – trivializarea utilizării noilor tehnologii şi a implementării rezultatelor obţinute datorită progresului rapid al ştiinţei) cu ‘F’-ul (fantasticul aparţinând trecutului îndepărtat – revalorizarea mitologiilor precreştine şi a simbolisticii acesteia) în slujba eternei obsesii a oamenilor pentru nemurire într-un creuzet privit ca o alegorie a societăţii prezente, influenţată/afectată de plusurile şi minusurile globalizării (suntem purtaţi cu gândul, prin diferite referiri mai mult sau mai puţin perceptibile, din Africa până în Europa şi din America în Asia... să nu uităm de exemplu că, în mitologie, zeul egiptean cu rădăcini preistorice al cerului, Horus, avea patru fii, simbolizând cele patru puncte cardinale). Blogger-ul finlandez Motivational Piggy scria în decembrie 2016 pe al său shamelesspile.blogspot.ro că: “The movie has a cool but strange visual style mixing CGI-animated characters and human actors, being more of an animation than live action. Only Linda Hardy, Thomas Kretschmann and Charlotte Rampling are not animated. It takes a bit time to get accustomed to the fully CGI-rendered characters. I guess it looks like it does because it tries to show the humans that have biomechanically altered are meant to look fake while the unmodified humans look real. Mythology, Tarkovsky and Baudelaire references. The flying taxicabs seem to be common in French scifi, so The Fifth Element seems to owe a lot to Bilal's original comics. The story has more in common with Japanese anime and Mamoru Oshii's films than Hollywood scifi. Although there is some action it is quite heavy in philosophy and symbolism. However the movie looks at times too synthetic and the visual style takes the front seat.”. Consider sinteza absolut corectă şi aş adăuga doar că filmul trimite estetic inclusiv la “Jodoverse”-ul creat de polivalentul şi iconoclastul artist Alejandro Jodorowsky, mai exact la seriile BD “L’Incal” realizate cu Jean ‘Moebius’ Giraud în anii ’80, şi, respectiv, “La Caste des Méta-Barons” (anii ’90), în colaborare cu graficianul argentinian Juan Giménez. Să nu anticipez şi să spun câte ceva despre povestea în sine, mutată în timp la o distanţă confortabilă, în anul 2095. Motto-ul filmului: “Oameni sau mutanţi, din New York sau din altă parte, spuneţi nu cărnii sintetice şi neuronilor virtuali. Spuneţi nu lui Eugenics.” (Spiritul lui Nikopol). De altfel, însuşi Bilal mărturisea într-un interviu acordat revistei Mad Magazine: “Reminiscenţele spiritului lui Nikopol sunt aici doar pentru a reaminti contextul politic, pentru a arăta că se mai poartă încă o bătălie dar războiul este pierdut, că socialismul a îngenuncheat poate pentru totdeauna în faţa capitalismului şi globalizării.”. Asta pentru că nava spaţială, o piramidă gigantică, îşi face apariţia pe cerul New York-ului exact în preajma desfăşurării alegerilor la Primărie, pe fondul acuzaţiilor aduse candidatului principal, escrocul şi cinicul senator Kyle Allgood, de manipulare a opiniei publice (susţine nonşalant că portalul îngheţat deschis în Central Park, The Intrusion Zone, este rezultatul acţiunilor mutanţilor şi nu al unei specii extraterestre) şi de dictatură medicală, în cârdăşie cu multinaţionala Eugenics care, în numele perfecţionării eugenismului (teoria socială care susţine îmbunătăţirea genetică prin mijloace de intervenţie precum ingineria genetică, controlul parental şi al sarcinilor, etc), experimentează în fapt nanotehnici pe cobai umani şi pe alieni (undesirables) pentru transplanturi sintetice destinate privilegiaţilor. Din piramidă, condamnat de Anubis (călăuza spiritului morţilor supranumită de egipteni şi ‘Regele Vestului’ pentru că erau convinşi că Valea morţilor se află spre... vest) şi de Bastet (zeiţa lunii şi a fecundităţii) să devină muritor după ce s-a revoltat împotriva celorlalte divinităţi, Horus, zeul cu aripi şi cap de şoim, ce are la dispoziţie exact şapte zile pentru a revedea încă o dată Pământul la al cărui creaţie a contribuit, coboară pe Brooklyn Bridge unde intră în corpul unui deţinut revenit accidental din somnul criogenic, mutilat şi chinuit, Nikopol (Thomas Kretschmann – “Resident Evil: Apocalypse”), care murmură repetitiv versuri din “Les Fleurs du Mal” (1857), culegerea de poeme compuse de Charles Baudelaire, mai exact primele două strofe din “Une charogne” şi fragmente din “Les Métamorphoses du Vampire”, “Le Poison” şi “L’héautontimorouménos”. Fapta zeului nu are caracter umanitar ci au trecut deja două zile din cele şapte iar Horus nu a reuşit să găsească un corp adecvat în care să se infiltreze şi care să îl servească de bună voie. Nikopol, aflat în hibernare artificială de 29 de ani în penitenciarul geostaţionar Globus, nu are nimic sintetic în el, “vine din trecut”, aşa că devine gazda ideală... asta după ce îi confecţionează un picior de metal al cărui forţă motrice controlată de zeu funcţionează pe post de lesă pentru ‘beneficiar’. “Your body is confortable and tolerates me beautifully.” i se spune fostului revoluţionar şi anarhist ajuns între timp un simbol popular a luptei anti-sistem, care primeşte drept cadou chiar şi o mică doză de autonomie plus... invulnerabilitatea vremelnică a musafirului. “Your happiness is a priority for me, Mr. Free Spirit.” (Horus). Obiectivul venitului din cer este inseminarea celei mai frumoase creaţii a sa de pe Terra înainte de a-şi pierde nemurirea după scurgerea completă a nisipului în cea de-a şaptea clepsidră din piramidă. Palida Jill Bioskop (Linda Hardy – “Language of the Enemy”), o narcomană amnezică cu păr albastru ce pare a se aproviziona cu droguri interzise de la Nivelul 3 (supranumit... ‘Micul Paris’), populat integral de non-umani, adusă cu forţa de mercenari la sediul companiei farmaceutice, este salvată de către Dr. Elma Turner (Charlotte Rampling – “Asfalt Tango”, “45 Years”), depotrivă dizidentă/militantă în Rezistenţa clandestină animată de “spiritul Nikopol” şi chirurg plastic respectabil pentru Eugenics Corporation, care încearcă să afle ce i s-a întâmplat atât de dramatic încât a făcut orice să-şi uite trecutul, astfel că îi oferă protecţie, naturalizarea şi o viaţă confortabilă la Hysteria Hotel în schimbul acceptului de a se supune testelor sale. Jill, o femeie înconjurată de mister, se dovedeşte a avea organele proaspete ca ale unui nou născut doar că sunt plasate alandala, are capacităţi telepatice şi abilitatea de a genera descărcări electrice cu mainile. E perfectă pentru a-i dărui un fiu zeului Horus şi a-l iubi pe omul Nikopol... “an extremely strange triangular romance between a thawed, one-legged rebel, a blue-haired not-entirely-human woman, and an Egyptian god who wants to reproduce.” (Mark Harris, straight.com, decembrie 2004). Nu are sens să continui cu detaliile pentru dacă nu am reuşit să vă trezesc interesul pentru film până acum este puţin probabil ca acest lucru să se mai întâmple doar prin explicitarea altor elemente interesante (ancheta cyborgului Froebe, fabricarea Dayak-ului, ş.a.m.d.) asociate cu firul narativ principal, astfel încât mă îndrept spre încheiere cu o sinteză a propriilor opinii. Într-un mediu urban aproape de implozie construit estetic plecând de la Art Déco şi Retro-Futurism în care se regăsesc multiple influenţe din Pop culture (nivelele de segregare a populaţiei şi arhitectura metropolei - “The Big Transgenic Apple” - aminteşte de “Metropolis”, capodopera lui Fritz Lang din 1927, taxiurile zburătoare şi atmosfera poluată de “The Fifth Element”/1997 al lui Luc Besson, locantele au ceva din “Blade Runner”-ul lui Ridley Scott din 1982, iar câteva din personajele care le populează de fauna umană din comics-ul lui Frank Miller, “Sin City”), Enki Bilal creează, reinterpretând mitul eroului grec Amfitrion, o fabulă Cyberpunk extraordinar de ambiţioasă şi de elitistă despre nemurire şi origini, convolută şi alambicată prin atacarea conceptului simultan pe trei paliere care prezintă puncte incidentale de tangenţă: divinitatea (creatori pentru care nemurirea este un dat imuabil ce ţine de regulile atemporale ale universului, de spirit şi nu de materie) – oamenii (plasaţi la polul opus zeilor, fiinţe create cu o existenţă efemeră, obsedaţi de nemurirea pe care o caută prin studiul materiei, care îşi prelungesc iluzoriu şi artificial funcţionarea prin grefele de organe sintetice şi nu prin elevarea spirituală, transformându-se astfel în mutanţi aproape dezumanizaţi) – extratereştrii/non-umanii (situaţi undeva pe o linie intermediară între Cer şi Pământ, entităţi din cosmos mai aproape de nemurire deoarece trăiesc zeci de secole, dar care îşi blesteamă resemnate longevitatea pentru că sunt condamnate să îşi consume viaţa pe o planetă muribundă)... Horus – pacienţii Elmei Turner – John, cel din urmă emigrantul mentor şi iubit a lui Jill. Între acestea/aceştia pendulează dezorientaţi, în baza impulsurilor emoţionale, doi jolly-jokeri norocoşi, Nikopol, ‘insecta’ umană tributară învelişului său organic, beneficiar pentru scurt timp a nemuririi prin găzduirea lui Horus, şi Jill, posesoarea unor trăsături divine (părul tuns scurt şi lacrimile cristaline amintesc inevitabil de Isis, “Regina tronului”, zeiţa vieţii, a căsătoriei şi simbol al armoniei matrimoniale), una dintre puţinele entităti umanoide muritoare ce poate fi fecundată cu succes de către un zeu. “Immortel is very much in the tradition of films like The Day the Earth Stood Still and 2001: A Space Odyssey where an external higher power is brought in to intervene in the development of the human race so that it can be placed on a more positive path or taken onto a higher plane of existence.” (Rob Dyer, dso.co.uk, septembrie 2004). De ce totuşi, până la urmă, indiferent de opinia mea, ar trebui să vedeţi acest film, altfel nu lipsit de defecte pe bună dreptate imputabile autorului? Pentru răspunsul de două ori afirmativ pe care Enki Bilal îl dă aşteptărilor generice formulate de vizionarul compozitor Karlheinz Stockhausen cu ani în urmă: “I demand two things of a composer: invention, and that he astonish me.”. Pentru a nu părea exagerat de subiectiv concluzia i-o las criticului de film italian Albert Cassani: “While greatly simplifying the socio-political content of the comic of origin, Immortal Ad Vitam remains a dramaturgically complex film, full of things to see and hear, full of hints to grasp and elaborate. It is one of the rare films of which only one vision is not enough to fully understand its contents and ideas, a film that may seem inaccurate (and it is, in some moments) but that does not mean everything, to the viewer, so to leave space to mentally remap as seen and fill with its own sensitivity the ends of the subplots left unresolved. It's a deep and intelligent film - and a lot - but that does not want to show off more than it should. And this is rare, in cinema as in the intellectual world in general.” (cinefile.biz, niembrie 2004). Extra (două discuri): comentariu audio al lui Bilal, două Making Of-uri aproape identice (unul se concentrează mai mult pe F/X), interviuri cu Serge Lehman (co-scenarist) şi, respectiv, Goran Vejvoda (compozitorul muzicii), sesiuni de Q&A cu publicul, documentar însoţit de comentariu audio (“La genèse: l’atelier de Enki Bilal”). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
05 Mai 2018


TYKHO MOON (1996, Franţa/Germania/UK, r: Enki Bilal) – DVD

TYKHO MOON.jpgAl doilea film al creatorului de comics-uri Enki Bilal (“Immortel ad vitam”/2004) după “Bunker Palace Hotel”, pe care îl realizase în 1989, şi - la fel ca debutul - fără vreo legătură cu benzile desenate (a fost adaptat ulterior de Bilal într-o carte din categoria Making Of, scrisă împreună cu Dan Franck, care conţine ilustraţii din storyboardul original). Să vă spun câte ceva despre povestea acestui SF satiric, întunecat şi confuzant care aminteşte pe alocuri de “Brazil”-ul lui Terry Gilliam, cu o distribuţie insolită dar valoroasă, şi al cărui OST e semnat de Goran Vejvoda, ce inserează repetitiv dar cu noimă o sumă de interpretări inedite prin asociere (actriţa franceză Brigitte Bardot – “Mr. Sun”, ansamblul vocal britanic The Hilliard Ensemble - “Jo Crystal Tears” şi corul finlandez Mieskuoro Huutajat – “Heraa Suomi”). După cum sublinia Stehen O’Shea în revista Variety în aprilie 1997, “Using a genre in which Jeunet and Caro succeeded with Delicatessen, then slipped with The City of Lost Children, helmer and comic-strip artist Enki Bilal stumbles badly. A hackneyed politico sci-fi tale, the film has admirable art direction but no narrative or directorial discipline.”. A fost doar un avertisment formal legat de tipul de atmosferă căci nu trebuie să anticipăm (abia când se termină filmul toate piesele completează puzzle-ul astfel încât imaginea de ansamblu să devină integral inteligibilă şi limpede), mai ales că nouă, cinefililor care am trăit în regimul Ceauşescu, filmul ne spune mai multe decât unui critic de film american despre pericolele ideologiilor. Atenţie, acest film nu este o comedie, ba dimpotrivă! Acţiunea se consumă în colonia dictatorului Mac Bee de pe Luna terraformată, într-un oraş care seamănă cu un Paris părăginit, parcă lovit de un tsunami asiatic, şi divizat de Zidul Berlinului. Odată cu asasinarea fratelui său, angoasele decadentului Mac Bee (Michel Piccoli, premiu la Cannes pentru “Salto nel vuoto” al lui Marco Bellochio şi câştigător al Ursului de Argint la Berlin pentru “Une étrange affaire” al lui Pierre Granier-Deferre), al cărui pet favorit este porcul Napoleon, cresc la auzul zvonului datorat unei cărţi publicate pe Terra că temutul revoluţionar Tykho Moon trăieşte încă în clandestinitate, însă temerile sunt dublate de speranţa că identificarea acestuia, fost cobai-donator de celule cerebrale pentru el cu două decenii în urmă, i-ar putea stopa degradarea stării de sănătate asigurându-i practic nemurirea, ba, mai mult, că acesta s-ar putea constitui într-o bancă de sânge şi organe care le-ar fi utile tuturor membrilor familiei dictatorului cinic şi ipocrit (soţia Eva/Marie Laforêt – “Flic ou voyou” şi gemenii cuplului conducător/Yann Collette în dublu rol) cărora le apar pe corp stranii pete albastre. Chirurgul său personal (Jean-Louis Trintignant, premiat la Cannes pentru “Z” al lui Costa-Gavras şi cu César pentru “Amour” al lui Michael Haneke) îi explică ipohondrului Mac Bee (portretizarea sa Ubu-escă trimite explicit la Iosip Broz Tito... tatăl ex-iugoslavului Enki Bilal a fost croitorul lui Tito) că, în situaţia capturării lui Tykho, îl va menţine pe acesta în viaţă prin transplanturi de organe de animale pentru a-i exploata corpul la maximum. “Graţie grefelor mele, porcul are să devină o maimuţă iar omul are să devină o marionetă.”. Se instituie blocada generală şi milioanele de colonişti încep să fie supuse biopsiei şi controlului histologic (li se ia o mostră dintr-o ureche). În partea periferică a metropolei selenare (unde electricitatea e raţionalizată, programele de televizune cenzurate, delaţiunea cultivată iar duşurile, inclusiv apa, sunt naţionalizate), pictorul şi sculptorul Anikst Soloko (actorul belgian Jonathan Leysen, ce a interpretat rolul principal în “Trahir” al lui Radu Mihăileanu, distribuit aici după ce prima opţiune, muzicianul David Bowie, nu a mai fost disponibilă) primeşte de la un necunoscut o misivă misterioasă şi realizează că ceva nu e în regulă în momentul în care se trezeşte hăituit de oamenii fideli dictatorului din serviciul de securitate Triplaxe. În fapt, el este Tykho Moon, devenit complet amnezic după operaţia pe creier (Anikst: “M-am născut la 25 de ani, nu am copilărie şi nici origini.”). Acum, cei din jurul său trăiesc din amintiri dar el a învăţat să le arunce în foc. Doi oameni îl sprijină în tentativa sa de a nu fi prins, diversionistul şi asasinul american Glenbarr (Richard Bohringer, câştigător de César în anii ’80 pentru rolurile din “L’addition” şi “Le grand chemin”), care ucide impasibil în numele democraţiei, şi un agent dublu, senzuala Lena (Julie Delpy, nominalizată de două ori la Oscar). Dincolo de problemele strict individuale ale protagoniştilor, plus valoarea filmului rezidă însă în complexitatea, deseori eliptică (ex. “Descurajator şi nemuritor”, cuvintele lui Mac Bee cand i se aduce din Europa terestră uraniu îmbogăţit şi întrezăreşte perspectiva de a deveni un autocrat cu... putere nucleară, sau prezenţa pe birou a volumului lui Molière “Bolnavul închipuit”), a intrigilor politice de culise (geamănul nevolnic rămas în viaţă vânează neuronii lui Tykho pentru a-i succeda lui taică-său, fratele vitreg Konstantin, neatins de boală, complotează cu maică-sa Eva împotriva restului clanului Mac Bee, imixtiunea Pământului în politica selenară prin reprezentanţii O.N.U. sub acoperire, ş.a.m.d.) sau, putem zice, o lovitură de palat, fiindcă familia domnitoare are sânge albastru... la propriu. Nu voi insista cu mai multe detalii pentru că vă imaginaţi deja că nu este un film cu happy-end ci unul de un tragism simbolic care capacitează în mod serios sinapsele spectatorului. “Tykho Moon” rezistă în timp ca un film de artă anti-sistem cu tuşe suprarealiste destinat cunoscătorilor atraşi de fabulele cu implicaţii filosofice, care nu este destinat oricărui consumator de Pop culture uzual. Extra: zero. Tehnic: bun.

LIGHTNING JACK (1994, Australia/USA, r: Simon Wincer) – DVD

LIGHTNING JACK.jpgComedie Western simpatică şi inofensivă construită pe reţeta de Buddy-Movie atipic (Lightning Jack Kane, albul vorbăreţ, analfabet, absolvent a ‘şcolii vieţii’ – Ben Doyle, negrul mut din naştere, dar inteligent şi autodidact). Primul nu înţelege mesajele scrise de cel de-al doilea iar acesta nu poate replica la sfaturile şi învăţăturile turuite de cel pe care şi l-a ales ca mentor în ale fărădelegilor. Ambii au nu doar o problemă serioasă de comunicare pe care o rezolvă printr-un mix de gaguri ce combină glumiţe vechi de când e lumea (ex. calul mestecător de tutun, extrasul veninului de şarpe) cu găselniţe ceva mai proaspete (emulaţia stârnită printre membrii găştilor de loseri) care fac rezultatul final îngurgitabil, ci împărtăşesc o aspiraţie generată de o frustrare comună: consideră că valoarea lor nu este îndeajuns de apreciată de către cei din jur. Lightning Jack este cel mai tare, rapid, experimentat pistolar din Vestul Sălbatic însă asta... doar în mintea sa, deoarece nici un şerif comunal nu dă doi bani pe el, nu îl hăituiteşte cu obstinaţie şi cu atât mai puţin comunitatea este dispusă să ofere vreo recompensă pentru prinderea sa... mort sau viu. Celălalt, tânărul Doyle, trăieşte drama de a fi perceput datorită culorii pielii sale şi a defectului fizic doar ca un etern băiat de băcănie constant luat în derâdere şi subiect de batjocură, şi că albii îmbuibaţi plini de ifose ajung mai degrabă să îl urască pentru faptul că ştie să citească şi să scrie iar mulţi dintre ei nu. Asta pentru a lămuri utilizarea cuvântului ‘atipic’ în caracterizarea filmului care mai are un element inedit: avem de-a face cu ‘Crocodile Dundee în Vestul Sălbatic’, fiind produs, scris şi interpretat (rolul lui Lightning Jack) de către australianul Paul Hogan care şi-a dorit să realizeze un Western în manieră cu-adevărat clasică (împuşcături, cavalcade, French Cancan... tot tacâmul) cu o echipă de producţie de la Antipozi, filmat în Statele Unite (regizorul Simon Wincer – “Lonesome Dove”/1989, “Crossfire Trail”/2001 a ajuns la exasperare datorită dificultăţilor logistice legate de faptul că în aceleaşi locaţii se filmau atunci şi “Tombstone”, “Geronimo”, “City Slickers 2” şi “Wyatt Earp”), ajungând până acolo încât să înfiinţeze special pentru acest proiect o companie pe care a listat-o la Bursa Australiană pentru a acoperi finanţarea sa. În ciuda faptului că Wincer îşi face treaba cu un profesionalism indiscutabil iar muzica lui Bruce Rowland (“Gunsmoke: The Last Apache”/1990) este, nu exagerez, absolut senzaţională, depăşind cu mult valoarea filmului în ansamblu, “Lightning Jack” a fost un flop comercial iar explicaţia (asupra căreia nu voi insista deoarece va deveni limpede oricărui spectator după vizionare) se datorează aproape exclusiv scenariului care, dintr-un exces (probabil) de ambiţie al popularului ‘Crocodile Dundee’ Hogan (“I’m not speaking English, I’m a bloody Australian!”), încearcă să poziţioneze o comedie ce ar fi putut avea realmente vână de la cap la coadă într-o ramă de Western autentic. Legăturile între conţinut şi cadru par însă, deseori, doar însăilături rudimentare sau incomprehensibile (abandonul subit al Comanşilor care par a se plictisi să mai urmărească tandemul, comportamentul inept al asasinilor vânători de recompense, arsenalul sado-maso a prostituatei), care par să nu îl fi preocupat în mod deosebit pe Hogan. Cu un scenarist experimentat care să prelucreze premisa haioasă, poate că “Lightning Jack” ar fi devenit un film strălucitor şi plin de vervă, mai ales că are scene (ex. lecţia introductivă despre sex sau “criminal stupidity”, cea a ratării jafului datorită împuşcatului accidental în picior), replici (“The whole town is deputised!”) şi elemente de interpretare savuroase, de la referirile sardonice la figuri populare în mitologia nord-americană precum James-Younger Gang sau Jesse James, la rolul făcut de Cuba Gooding Jr. (“Jerry Maguire”), care este obligat să apeleze doar la expresia corporală pentru a-i defini personalitatea mutului şi virginului Ben. “Whithout the Younger brothers he’s nothing, he’s a brainless follower... he’s nothing.” sunt cuvintele care, din păcate şi, totodată, din fericire, îi unesc pe actorul Paul Hogan şi pe Lightning Jack, personajul său fetişist şi simplu în gândire (şi acţiune). Spun şi ‘din fericire’ pentru că unul dintre plusurile incontestabile ale filmului este crearea lui Jack pe structura personalităţii interpretului său (este Mick ‘Crocodile’ Dundee, un “the Last Aussie Hero”, până în măduva oaselor), aspect care ne face să fim mult mai îngăduitori cu stângăciile de detaliu (voite sau nu, greu de spus), inclusiv faptul că partiturile lui Gooding Jr. şi al lui Beverly D’Angelo (interpreta Lanei, iubita banditului) sunt subdezvoltate. Aceasta beneficiază totuşi de un moment memorabil prin interpretarea parodică à la Marlene Dietrich a piesei tradiţionale “Cowboy Jack” în bordelul-saloon. Povestea în sine e simplă. Lightning Jack rămâne singurul supravieţuitor după un jaf eşuat în urma căruia întreaga bandă Younger Brother ajunge în coşciuge iar el, stupefiat, constată că fuge degeaba întrucât nu-l urmăreşte nimeni deoarece Şeriful (L.Q. Jones – “Ride the High Country”/1962, “The Ballad of Cable Hogue”/1970), aspirant la o carieră politică, consideră că nu merită efortul (a recuperat banii cetăţenilor şi s-a fotografiat deja pentru posteritate cu cadavrele celebrilor fraţi Younger). Nimeni nu îi acordă vreo importanţă lui Jack. O lovitură dureroasă pentru banditul de mâna a doua care speră în continuare că va ajunge într-o bună zi o vedetă naţională demnă de a apare pe prima pagină a ziarelor... şi că va da lovitura vieţii lui pentru a-şi recupera după ani buni femeia iubită din postura de outlaw faimos şi plin de bani. Norocul său nu rezidă până în final în propriile capabilităţi sau experienţă practică ci în asocierea cu mai destupatul la minte Ben Doyle şi, pe de altă parte, în... jocurile politice, autorităţile fiind speriate că imaginea de anti-erou ghinionist îl poate transforma într-un “Folk Hero”, un simbol pentru “underdogs”. Cel din urmă aspect aduce un alt plus filmului prin tratamentul detaşat şi ironic al construcţiei aparatului democratic în Vest, de la nivelul comunităţii (“The Law and Order Association”) la cel de vârf decizional (Guvernatorul statului, U.S. Marshals) prin manipularea presei cu ajutorul influenţei cu caracter economic. Revenind la personaj, mi s-a părut justă observaţia lui Leonard Klady din revista Variety: “Hogan relies on personality rather than narrative. That approach provides him the opportunity to feign cowardice and put the pin in macho posturing when it’s revealed vain Jack ought to be wearing spectacles to see his way through trouble. The role fits Hogan like a glove.” (martie 1994). Plusuri şi minusuri discutabile... în egală măsură de pus în balanţă. Singurul lucru de care vă asigur este acela că, pentru un deceniu arid în ceea ce priveşte Western-urile, această comedie arată suficient de bine şi conţine destul umor încât să nu dăuneze... sănătăţii. Cei care iubesc genul de machoism naiv care îl caracterizează pe australianul Paul Hogan nu vor fi în niciun caz dezamăgiţi. Într-unul din rolurile secundare, în afara câtorva actori veterani subestimaţi şi insuficient puşi în valoare (Pat Hingle – “Hang ‘Em High”/1968, “One Little Indian”/1973, Ben Cooper – “Support Your Local Gunfighter”/1971, Richard Riehle – “Glory”/1989) şi al unor australieni anonimi, avem surpriza să îl vedem cooptat în distribuţie inclusiv pe vocalistul faimoasei trupe de Rock britanice The Who, Roger Daltrey, la primul şi ultimul său rol (până acum) într-un Western... so-so (Marc Savlov îl definea în Austin Chronicle ca pe un “Western for people that hate Westerns”, martie 1994). Extra: scurt video promoţional. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
28 Aprilie 2018


DUST DEVIL (1992, Africa de Sud/UK, r: Richard Stanley) – “Director’s Cut”/DVD

Dust Devil.jpg‘Dansând cu Moartea’ sau ‘Moartea vine pe Polaroid’... două titluri inepte dar nu inexacte care, apropo de conţinutul acestei pelicule excepţionale, ar putea fi date fără ezitare de la prima vedere de către un cinefil (est/vest) european îngust la minte ca alternative la acest obscur “Dust Devil”. Problema majoră şi reală a consumatorului rezidă însă în faptul că filmul este ne-etichetabil, neputând fi încadrat în mod simplist într-un singur gen cinematografic, cu toate că rămâne asociat - din păcate pentru supravieţuirea sa în conştiinţa publicului larg - aproape exclusiv cu Horror-ul. Avem de-a face în fapt cu un Mystic-Western modern şi extrem de original prin tuşele Suprarealiste şi multiplele referinţe la simboluri din Pop culture, care, atât prin fondul narativ cât şi prin sofisticarea construcţiei vizuale şi a coloanei sonore, ne poartă într-un univers artistic în care ne-am putea imagina că... Sergio Leone stă la şuetă în birtul gării dintr-o fictivă “Once Upon A Time in Namibia” cu David Lynch care acceptă să fie servit de Alejandro Jodorowsky, iar John Carpenter se vede obligat să îl pună pe Clint Eastwood să facă sex în văzul spectatorului iar pe Lauren Bacall să joace pinball în cafeneaua din mijlocul deşertului. La prima vedere... o exagerare dar vă asigur că nu este. “Dust Devil” depăşeşte imaginaţia prin ambiţia sud-africanului Richard Stanley (“Hardware”, “Brave”), generată de o obsesie pe care a dobândit-o, se pare, din copilărie pentru... Diavol, alimentată de mama sa care, în calitatea sa de antropolog, a fost pasionată de colectarea poveştilor şi miturilor tradiţionale din regiune, dar şi de tatăl său, membru marcant al Partidului Comunist din Africa de Sud în timpul Apartheid-ului, care i-a atras atenţia că menţiunile legate de Diavol sunt cenzurate în mass-media datorită politicii dictate de minoritatea albă, indisolubil legată de cea a Bisericii Reformate olandeze. Poate sună pretenţios ceea ce am enunţat şi greu de argumentat (mai ales că voi evita să pun pe masă toate piesele din puzzle) în condiţiile în care filmul este, aparent, foarte simplu: o femeie din mica burghezie sud-africană îşi părăseşte impulsiv soţul, şi în evadarea sa lipsită de scop/ţintă care o duce într-o Namibie ‘neagră’, conservatoare, păgână şi adeptă al unui set de cutume ultra-conservatoare, este hăituită de Moartea a.k.a. Dust Devil ce dobândeşte aparenţă umană şi, implicit, odată cu forma... vulnerabilitatea generată de asocierea cu omul ca fiinţă fragilă fizic. De ce întruparea Diavolului n-o căsăpeşte rapid şi, în ciuda ‘capului plecat’, ‘coasa nu o taie’ încă de la prima întâlnire? Aceasta e întrebarea existenţială la care trebuie să vă găsiţi propriul răspuns în urma vizionării filmului. “There is no good or evil, only spirit and matter. Only movement toward the light - and away from it.”. Dincolo de aparentul schematism al poveştii aşezate pe o structură clară de Western (“Look into the West, into the Wastelands.”), care baleiază cu o nonşalanţă siderantă (susţinută fiind de muzica absolut senzaţională compusă de Simon Boswell, ce trece de la tonalităţile Gregoriene la aranjamente specifice Spaghetti-Western-urilor şi de la Country la muzica folclorică africană) între Actioner, Psychedelic, Horror, Buddy... şi Road-Movie, “Dust Devil” a fost conceput de autor pentru a putea fi receptat caleidoscopic dintr-o varietate mare de perspective. Depinde ce filtru alegi să foloseşti în momentul în care dai comanda ‘Play’. Chiar dacă pare neverosimil, dată fiind localizarea acţiunii, în Africa, este un Western pur în esenţă, atât ca şi concepţie cât şi ca estetică sau simbolistică. Călătoria eliberatoare al lui Wendy Robinson (Chelsea Field – “The Last Boy Scout”, “Harley Davidson and the Marlboro Man”) se consumă de la Estul civilizat (suburbia din Johannesburg) înspre Vestul sălbatic (cătunul muribund Bethanie din Namibia), dintr-o societate care se conduce după reguli formale (arătat paşaport, plătit facturi, scos gunoiul) la una ce funcţionează strict după obiceiurile locului sau în funcţie de moravurile/instinctele individuale (maltratarea turistului-intrus, reacţia ‘şerifilor’ conformă cu dorinţa comunităţii şi nu cu... legea), şi, mai ales, dintr-un spaţiu urban populat şi dătător de confort social modern (rezidenţa însorită şi civilizată din zona metropolitană, maşini, televiziune şi radio) într-unul minuscul, rural, izolat într-un ecosistem arid şi lipsit de resurse de supravieţuire (canioane lipsite de vegetaţie, şerpi veninoşi, penurie de apă, trenuri arhaice, crescători de vaci). Mai mult, Dust Devil, Moartea/Diavolul însuşi, este modelat vizual ca “My Name is Nobody” iar asta nu este o simplă prezumţie fiindcă Richard Stanley a declarat răspicat că, întotdeauna, în mintea sa, “The Devil must be white, blue-eyed and must look like an American cultural icon”, şi întrucât Elvis sau Jim Morrison nu se potriveau l-a ales fără să stea pe gânduri ca model pe “the sexiest man alive”, pe Clint Eastwood. Pasiunea cineastului pentru genul Western se relevă în mod discret, fără emfază (surprinzând însă tocmai printr-o abordare diferită faţă de referinţe ordinare la ‘clasice’), strict pentru connoisseuri, atât prin look-ul personajului interpretat de Robert Burke (“Tombstone”/1993) şi mă refer deopotrivă la OST şi la vestimentaţie (parpalac, pălărie, cizme, ceasul de buzunar), cât şi la atitudine/comportament (solitarul ce apare ca siluetă nedefinită din deşert, duelul/confruntarea ‘unu-la-unu’, ascultatul apropierii altora pe linia de transport prin punerea urechii pe sol, cadrul cu intrarea în gara pustie ce aminteşte de “Once Upon a Time in the West”-ul lui Leone şi de Frank, ‘omul diavolului’, interpretat de Henry Fonda... extinderea reţelelor de căi ferate, femeia care caută să îşi ia viaţa de la capăt, bărbatul misterios care se infiltrează în existenţa ei, ehei... aici s-ar mai putea dezbate foarte mult pe tema asemănărilor dintre osatura acestor două filme). Dar... “Dust Devil is much more compelling as a film which explores the relationships of the individual to the land and the influence of race in constructing a national identity in a post colonial world. As the paths of these characters begin to converge, the filmmakers utilize a number of tense editing and cinematography techniques that enhance the film’s surrealist and existential qualities. The characters are stripped down of their possessions and meant to encounter their challenges alone, wandering in spaces that could be real or imagined. The ability of the land to render the individual bare is also extended to the wider social world. The desert setting is at once void of national orientations yet full of history and the memories of conflict.” (Andy, bloodygoodhorror.com, ianuarie 2012). Ceea ce face din “Dust Devil” un film aproape Suprarealist ţine de modul de construcţie al personajelor principale şi al principalului instrument metaforic de călătorie dintre realitate şi imaginar: oglinda. Oglinda ca obiect devenit indispensabil în civilizaţia modernă, ce nu reflectă decât componenta fizică a unei fiinţe umane (orăşeanca Wendy), apoi visul ca oglindă cu semnificaţiile sale profetice, care reflectă combinaţia sedimentată în subconştientul omului, dintre angoasele individuale şi fricile ancestrale acumulate (“şeriful” namibian de culoare Mukurob), şi, în al treilea rând, oglinda ca portal (“I’m from the other side of the mirror.”) menit să reflecte conflictul existenţial al spiritului încătuşat într-o formă materială cu durată efemeră, extrem de vulnerabilă la impactul cu mediul social şi natural (Dust Devil). “The desert knows her name now. He has stolen both her eyes. When she looks into a mirror she will see his spirit, like a shawl, blowing tatters round her shoulders in a haze. And beyond the dim horizon a tapestry unfolding of the avenues of evil. And all of history set ablaze.”. Totul e trecător şi totul e o iluzie. Suntem convinşi că trăim o realitate când, de fapt, este posibil să visăm... avem credinţa că suntem noi înşişi dar oare suntem cu adevărat stăpâni pe propriul destin? Asta este întrebarea pe care ne-o pune Richard Stanley prin intermediul unui personaj volatil (la propriu), creat de către vânt, într-o lume materială deşertică şi neprimitoare prin lipsa de deschidere spirituală şi sufletească. Ashes to ashes, dust to dust. În mod evident, şi asta face filmul cu atât mai captivant, convingerile cineastului diferă în mod radical de ceea ce propovăduieşte Creştinătatea modernă în privinţa sorţii sufletului după moarte. Dacă este să privim din această perspectivă, Dust Devil este un demon nesupus legilor timpului şi spaţiului din categoria celor “perfect spirituali”, aşa cum a fost definit de Abatele Nicolas-Sylvestre Bergier în al său criticat “Dictionnaire théologique” (1854), vehement contestat ulterior de către teologii Creştini, pentru că prelua unele dintre ideile filosofului René Descartes (ale cărui cărţi au fost interzise de Biserica Catolică în 1663), în special cele legate de conceptul “spiritului pur”, care îl aşează pe Dumnezeu Cel Nemărginit pe aceeaşi treaptă spirituală cu duhurile mărginite: îngeri, demoni, sufletele adormiţilor. Richard Stanley se poziţionează la polul opus al ideii de dualism absolut în forma modificată promovată în ultimile decenii de către de religiile occidentale, care minimizează rolul Satanei (creatură deteriorată, care nu e ultim sau original) în opoziţie cu Dumnezeu (binele suprem), datorită convingerilor sale de sorginte mistico-ocultă explicabile prin propriile sale origini şi ascendenţă culturală neuzuală, dând peliculei sale (apropo, care e produsă de Bob şi de... Harvey ‘MeToo’ Weinstein) caracterul de eseu artistic antropologic prin readucerea în atenţie, într-o formă inteligibilă, al unei culturi ancestrale bazate pe misticism, magie şi ritualuri... superficial acum taxabile drept păgâne. Nu este o doar credinţă trecătoare al unui artist mai special şi nici parte a tentativei de a valorifica un trend bazat pe comercializarea ‘senzaţionalului’ atâta vreme cât, în 2002, acesta şi-a continuat explorările prin documentarul “The White Darkness”, ce are ca subiect perpetuarea tradiţiilor Voodoo în Haiti-ul din zilele noastre, iar în 2013 a semnat un alt documentar, “The Otherworld”, despre locuri izolate din sudul Franţei (Montsegur, Bugarach, Rennes-Le-Chateau), surse de mistere legate de magie şi ocultism la care Biserica Catolică încă nu are răspuns. Ca paranteză, un alt cineast cu o personalitate ieşită din comun, pasionat de Şamanism, olandezul Jan Kounen (“Dobermann”) avea să recidiveze după câţiva ani de la “Blueberry”, Psychedelic-Western-ul său din 2004, ca şi Stanley, tot cu două documentare cu valoare antropologică, “Other Worlds” şi “Darshan: The Embrace”. Revenim la câteva exemple de simboluri păgâne care pigmentează povestea lui “Dust Devil” plecând de la un enunţ: "Symbols are oracular forms-mysterious patterns creating vortices in the substances of the invisible world. They are centers of a mighty force, figures pregnant with an awful power, which, when properly fashioned, loose fiery whirlwinds upon the earth." (citat din Lectures on Ancient Philosophy al lui Manly P. Hall, unul dintre cei mai influenţi ocultişti şi francmasoni a secolului XX). Şarpele (“This is the home of the Snake Father”), animal venerat în Africa, prin asociere în mai multe rânduri cu imaginea unui curcubeu, trimite în fapt mai degrabă la ‘Wagyl’, Şarpele-Curcubeu din cultura Aborigenilor australieni, zeul care a creat Lumea, iar spirala Creaţionistă omniprezentă la simbolul specific african ‘Dwennimmen’ (în traducere, “coarnele berbecului”... atenţie la cadrul cu Burke pe pridvorul casei înainte de incendiere, cadrat având în fundal coarnele), ca sugestie de continuă schimbare/creştere/evoluţie universală (amintiţi-vă de petroglifa descoperită în Sahara, sculptată pe când regiunea era una dintre cele mai fertile din lume), inclusiv în raporturile pământeşti... bărbat-femeie. Bufniţa, asociată indisolubil în Africa cu vrăjitoria şi cu magia, un mesager al practicanţilor acestor ritualuri care le conferă “The power of vision, of ecstasy, the power to shield himself from detection.”, revine des în cadru, iar ‘Soo-oop-wa’, aşa cum a fost numit de către Hotentoţi, vântul ce bate asupra dunelor din sud-vestul Namibiei dinspre Oceanul Atlantic creând perdele de praf şi un zgomot inimitabil (“He feeds from our light.”), reprezintă o premisă memorabilă pentru justificarea complexităţii naraţiunii. “The weak, the faithless, he draws them to him and he sucks them... We’re dust in the wind.”. Nu amintesc decât fugitiv că focul nu are aici rolul său uzual de purificare ci este instrumentul care... poate elibera omul de îndoieli prin îndepărtarea de propriile ‘umbre’ din mintea sa, sau de ‘Naghtloeper’, demonul schimbător la înfăţişare care îşi perpetuează existenţa prin omorurile ritualice (plot-ul filmului pleacă de la un embrion real, povestea criminalului în serie Nhadiek despre care indigenii credeau că are puteri supranaturale). Excepţionala inspiraţie al cineastului sud-african, care face din “Dust Devil” aproape o capodoperă, este să înglobeze acest amestec simbolistic siderant prin eterogenitate (inclusiv contemporaneizarea ritualurilor... mixul de culori, reprezentările grafice de pe pereţi, fetişismul legat de fotografiile-instant) referitor la cutumele tradiţionale de pe ‘Continentul Negru’, dificil altfel de îngurgitat de către spectatorii din diversele părţi ale lumii, într-o combinaţie de două reţete cinematografice mult mai uşor accesibile şi atractive: Western-ul care s-a născut la începutul secolului 20 (Tom Mix & Co.) şi genul Thriller-Horror, redevenit la modă în noul mileniu, inspirat de realitatea dispariţiilor misterioase de-a lungul timpului, nedesluşite de către poliţie, a numeroşi turişti călători în ‘Wasteland’-urile izolate de civilizaţie de pe întreaga planetă, fie că e vorba de Australia, America de Sud sau de New Mexico (“The Hills Have Eyes”/1977, “The Hitcher”/1986, “Breakdown”/1997, “Joy Ride”/2001, “Wolf Creek”/2005, “Hitchhiker Massacre”/2017). Ajungem la multiplele influenţe din Pop culture (unele au fost deja trecute în revistă mai sus), care depăşesc, repet, frontierele unui singur gen cinematografic. Pentru a evita să mă refer la eventuale legături ce ar putea părea forţate (ex. “Il vangelo secondo Matteo” al lui Pier Paolo Pasolini sau “Simón del desierto” al lui Luis Buñuel) şi, ca atare, generatoare de polemici inutile până la vederea filmului, mă voi limita la ‘metafora din metaforă’ pe care construieşte Richard Stanley: personajul-cheie care face legătura, în cea mai mare parte prin voice-over, dintre ancestral şi modern, dintre credinţa viscerală şi ateismul/agnosticismul contemporan (inclusiv ancorarea prin intermediul insighturilor de natură rasială, politică, ecologică sau socială care ni se transmit în secundar), este Joe Niemand, un... proiecţionist de film bătrân şi chior din singurul Drive-In din preajma cătunului, acum un spaţiu falimentar şi părăsit, pe care continuă să îl păzească în mijlocul unei spirale de pietre vopsite în alb, cu amintirea cum a difuzat el în combo pe vremuri, în aceeaşi seară, “The Bird with the Crystal Plumage”/1970 şi “The Legend of the 7 Golden Vampires”/1974, filmele-cult semnate de legendarul regizor italian Dario Argento şi, respectiv, londonezul versat în Exploitation-uri, Roy Ward Baker. A da alte detalii mi se pare de prisos... Aş vrea să închei acest text cu o replică ce mi se pare adecvată pentru cariera ulterioară de cineast al lui Richard Stanley, care nu a mai primit vreodată şansa din partea producătorilor să semneze vreun alt lungmetraj de ficţiune, extrasă din Western-ul cult “El Topo” (1970) al lui Alejandro Jodorowski: “Too much perfection is a mistake.”. Ca notă de subsol adaug un verdict din afară ce rezumă - în bună măsură - gândurile mele: “Although the core storyline was a simple one at heart; it's how it was told that made all the difference. Visually striking, with strong performances, a memorable villain, a sleek score and enough wild and offsetting imagery to fill 13 of your nightmares, Dust Devil is a must for those of you who enjoy horror that works outside the mold, plays by its own rules and exists on a polar opposite plane than the mainstream.” (autor: The Arrow, sursa: joblo.com). Extra: comentariu audio al cineastului, scene tăiate. Tehnic: excelent (dar trebuie să căutaţi în mod obligatoriu acest “The Final Cut” şi să evitaţi versiunea mutilată de producători aflată încă în circulaţie).

IOAN BIG
21 Aprilie 2018


REIGN OVER ME (2007, USA, r: Mike Binder) – DVD

REIGN OVER ME 2007.jpgNefiind amator de dramolete excesiv de însiropate şi în niciun caz inspirat de titlul ediţiei româneşti a discului, “Acoperă-mi inima...”, “Reign Over Me” a zăcut timp de mai bine de doi ani în teancul meu de filme nevăzute. Mi-a mai fost şi teamă că este un pur star-vehicle mercantil pentru doi actori de factură complet diferită, ‘Avenger’-ul Don Cheadle (nominalizat însă în carieră la Oscar şi BAFTA pentru “Hotel Rwanda” şi, respectiv, “Crash”-ul lui Paul Haggis) şi comicul Adam Sandler (“Grown Ups”, “Hotel Transylvania”, show-ul TV “Saturday Night Live”), un Buddy Movie urban instantaneu ubliabil menit să ne facă să surâdem cu ochii înceţoşati de emoţie. Cu toate că, în esenţă, ultima parte a prezumţiei s-a dovedit a fi corectă, am greşit fundamental în ceea ce priveşte tonalitatea consumeristă şi lipsa de memorabilitate. Am fost - o spun în sens apreciativ - complet luat prin surprindere de o dramă sobră şi ambiţioasă care oferă spectatorului o multitudine de teme de gândire, foarte bine scrisă, pusă în scenă şi interpretată de o distribuţie eclectică din care mai fac parte Jada Pinkett Smith (“Matrix”, “Collateral”), Liv Tyler (“LOTR”, “Armageddon”), Saffron Burrows (“The Bank Job”, “Deep Blue Sea”), Ted Raimi (“Spider-Man”, serialul “Xena: Warrior Princess”) şi Donald Sutherland (“MASH”, “The Hunger Games”). După mulţi ani, doi foşti colegi de cameră la facultatea de stomatologie se reîntâlnesc, cu totul accidental, pe străzile New York-ului. Alan Jackson (Don Cheadle... rolul îi era destinat iniţial lui Javier Bardem) e un om împlinit: profesionist de succes (ca medic) cu o afacere profitabilă (clinica pe care a fondat-o), respectuos faţă de cutumele sociale, ce are o familie căreia îi este devotat şi căreia îi dedică aproape întreg timpul său liber. Charlie Fineman (Adam Sandler... după ce Brad Pitt şi apoi Tom Cruise au refuzat rolul) e un om ratat: nu mai profesează, a devenit asocial, mulţumindu-se să trăiască singuratic din banii de pe o poliţă de asigurare, care îşi petrece zi după zi bântuind prin metropolă pe un scooter electric (model ilegal în Big Apple), ascultând muzică din tinereţe, jucându-se pe consolă sau... redecorând la nesfârşit bucătăria apartamentului. “Due to loneliness and survival guilt, he's reverted to some kind of confused adolescence, behaving like a passive-aggressive, obsessive-compulsive child. In effect, Sandler retains his semi-retarded movie persona without playing it for laughs. He looks like Bob Dylan playing the Dustin Hoffman role in Rain Man, a film that Reign Over Me closely resembles.” (Philip French, theguardian.com, aprilie 2007). Pe scurt, un realist şi un lunatic pentru care ‘timpul prezent’ are semnificaţii complet diferite, care se intersectează din întâmplare, cel din urmă fiind aparent amnezic... deoarece nu pare a îşi mai aminti de existenţa primului. Alan îşi trăieşte ‘prezentul’ ca rezultat al însumării experienţelor ‘trecutului’ (familie, business, profesie), iar Charlie prin negarea acestora, prin recrearea ‘trecutului’ din care a eliminat voit orice amintire care i-ar putea amplifica severa traumă psihică: şi-a pierdut mult iubita soţie şi pe cele trei fete în atentatele din 11 septembrie. Pentru Charlie, a privi în urmă este un verb care se limitează aproape exclusiv la coperţile de vinyluri şi ascultarea conţinutului acestora (OST-ul este împănat cu Bruce Springsteen, The Who, The Pretenders, Graham Nash, parte din dialogurile în care se implică au drept ‘subiecţi’ Bob Seger, “The River” sau O’Jays, iar look-ul său face trimitere la Syd Barrett când a luat-o razna după plecarea din Pink Floyd) iar prezentul se construieşte în solitudine, făcând abstracţie de rude, foşti prieteni sau cunoştinţe, în jurul... jocului video “Shadow of the Colossus” (alegerea nu este întâmplătoare în acest context, atâta vreme cât are ca temă/obiectiv încercarea unui bărbat de a-şi readuce iubita la viaţă). “He likes you Alan, you know why? Because you know nothing about his family.” (Sugarman/Mike Binder). Doi oameni foarte diferiţi al căror prietenie renăscută în baza unui ataşament emoţional spontan pare, la prima vedere, neverosimilă şi doar rezultatul elucubraţiilor unui scenarist care caută cu orice pret senzaţionalul prin artificial. Doar că Alan şi Charlie au în comun o problemă fundamentală: ambii sunt închişi în câte o carapace din care nu (mai) ştiu cum să iasă. Cel dintâi a devenit prizonierul cutumelor familiale, comunitare şi sociale, al unei rutine cotidiene care îl privează într-o anume măsură de libertatea individuală de gândire şi comportamentală (“I hate what I do. You know, the money’s good. But I swear to God, I hate putting phony teeth on phony people.”), generându-i o sumă de frustrări pe care nu reuşeşte să le definească raţional (cauza tentativelor de abordare informală a psihiatrei interpretată de Liv Tyler), iar al doilea s-a închis singur în carcera propriei imaginaţii, renunţând de bună voie la poverile psihice care vin asociate inerent cu mediul în care este obligat să evolueze (astfel se explică, gradual, reacţiile agresive de respingere a eforturilor celor din jur de a-l readapta socialmente... “You ‘stink’ like a shrink. You got shrink hands. You ordered your salad like a shrink.”). Alan nu mai are deplină încredere în el însuşi şi nici în modul în care reacţionează iar Charlie şi-a pierdut încrederea în ceilalţi. Dintre cei doi neajutoraţi, cine are nevoie de cine? “You’re a good husband Alan. You remind me of me.” – Charlie/“I was stuck in Charlie world, I couldn’t leave.” – Alan. “Reign Over Me” este un film despre regăsirea de sine, narat din două perspective opuse prin intermediul unor poveşti de viaţă care, prin întrepătrundere, creează declicul (l-am putea chiar numi criză existenţială) şi, totodată, temelia unei construcţii narative complexe surprinzător de rafinat nuanţate, atât ca sumă de mesaje (parte dintre ele etichetabile ca... revizioniste) cât şi ca varietate a tonalităţilor stilistice (ex. confesiunea dramatică al lui Charlie din sala de aşteptare, discursul “Shut up!” al judecătorului Raines/Sutherland, declaraţia de război al lui Alan către colegii de firmă şi de breaslă). Filmul a fost primit cu rezerve, în general criticii de peste Ocean raportându-se la realizările anterioare ale lui Cheadle, Sandler şi Binder. De exemplu, A.O. Scott constata în martie 2007 că “Reign Over Me uses the rhythms and moods of comedy to explore, and also to contain, overpowering feelings of loss, anger and hurt. And like that earlier movie, this one is maddeningly uneven. It’s rare to see so many moments of grace followed by so many stumbles and fumbles, or to see intelligence and discretion undone so thoroughly by glibness and grossness. And it is puzzling, and ultimately draining, to see a film that waves the flag of honesty - Face your demons! Speak from your heart! Open up! - turn out to be so phony.” (nytimes.com), dar Nick Schager, ceva mai moderat, se referea în modul următor la felul în care este dezvoltată povestea: “... a path that writer-director Mike Binder treats with a mixture of gentle sensitivity, awkward humor, and tired clichés, a combination that prevents his film from ever fully achieving tonal or narrative stability, but - surprisingly enough - doesn’t keep it from tackling issues of tragic loss, survivor’s guilt, and psychological defense mechanisms with disarming sincerity.” (slantmagazine.com, martie 2007). Ţinând cont de criticile de mai sus, poate unora dintre voi li se va părea deplasat ce scriu în continuare însă îmi asum fără vreo ezitare opinia. Trecând cu vederea faptul straniu (ce ar fi trebuit să-mi dea de gândit) că a fost un eşec major de box-office la americani, am introdus “Acoperă-mi inima...” în lectorul video cu prejudecata că mă oblig oarecum masochist să consum un produs de duzină conceput ca un şlagăr de muzică uşoară pentru festivalul de la Mamaia, însă... am ajuns la final să mă reajung în mod neaşteptat la Nichita Stanescu şi la nemuritoarele sale versuri din “Emoţie de toamnă”: “... acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta./Mă tem ca n-am să te mai văd, uneori,/că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori...”. “Reign Over Me” (titlul e inspirat de piesa grupului The Who “Love Reign O’er Me” de pe albumul “Quadrophenia”, unul dintre favoritele lui Charlie) este un film care merită cu certitudine o şansă din partea fiecărui cinefil. Extra: Making Of, scene tăiate. Tehnic: Excelent.

WESTWORLD (1973, USA, r: Michael Crichton) – DVD

WESTWORLD 1973.jpgOdată cu declanşarea obsesiei popularului autor de SF Michael Crichton (“Germenul Andromeda”, “Sfera”, “Terminalul uman”) pentru parcurile tematice ca metafore pentru microstudii sociale plecând de la apetitul consumerist şi dependenţa de tehnologie în care protagoniştii sunt alimentaţi psihologic prin exacerbarea propriilor fantezii (scenariul original la “Westworld” îi aparţine şi nu reprezintă adaptarea vreuneia dintre cărţile sale publicate în prealabil), se încheie în mod dramatic o perioadă de glorie din istoria legendarului studio de film M.G.M., responsabil de lansarea lui John Wayne în Western (“The Great K & A Train Robbery” din 1926 cu Tom Mix în rolul principal), dar şi de “Billy the Kid”/1930 şi “Big Jack”/1949, ambele cu Wallace Beery, “Vengeance Valley”/1951 cu Burt Lancaster sau epicul “How the West Was Won”/1962: pentru a continua să îşi finanţeze diversele investiţii (inclusiv MGM Grand Hotel-ul său din Las Vegas), investitorul Kirk Kerkorian, cel care avea să cumpere în 1981 inclusiv compania United Artists, a lichidat în doar 18 luni patrimoniul lăsat după un efort de trei decenii de către Louis B. Mayer. Alocarea unui buget meschin pentru acest ultim proiect explică aspectul desuet şi tributar din punct de vedere estetic anilor ’70 al acestui film (scenografie, vestimentaţie, numărul limitat de figuranţi, ş.a.m.d.), care, în mod uimitor, reuşeşte totuşi să îşi conserve însă potenţialul de interes în evoluţia Pop culture cel puţin din perspectiva a două aspecte: “Westworld” a fost primul film din istorie care a utilizat imagini generate de computer, acum intrate în jargonul curent al cinefililor ca C.G.I. (‘Computer Generated Imagery’) şi are o poveste extrem de originală, cu trimiteri de substanţă valabile chiar şi acum, la nivelul consumatorilor mileniali (nu e de mirare dezvoltarea sa, post-2000, într-un serial de televiziune). Ajungem la esenţa plot-ului pentru a explica utilizarea cuvantului ‘obsesie’ pentru parcurile tematice al autorului din debutul analizei, o efemeră ‘second life’ imaginată atunci de tânărul scriitor inspirat de o vizită în parcul Disney şi de experienţa sa cu “Piraţii din Caraibe”. De la Corporaţia Delos care promite în “Westworld”, o ficţiune din 1970, “The vacation of the future, today!”, mai exact incursiunea escapistă în Imperiul Roman, epoca Medievală şi în Vestul Sălbatic, se va ajunge peste ani, în secolul 21, la franciza “Jurassic Park”, concoctată de iubitorul de Science-Fiction Michael Crichton împreună cu cineastul Steven Spielberg, în care gladiatorii, cavalerii şi pistolarii au fost înlocuiţi de dinozauri. Pe noi însă, în acest caz, ne interesează doar... Westworld-ul din ‘73 (“The complete recreation of the Western frontier of the 1880s”, după cum clamează filmul promoţional din aeronava ce transportă turiştii), parte a reţelei de trei staţiuni construite în mijlocul deşertului Mojave, inaugurată de afacerişti pe principiul jocului ‘de-a cowboyii şi indienii’, cu diferenţa că... “this time, it is for real”. Oamenii pleacă de acolo uşuraţi de 1000 de dolari pe zi dar încântaţi, unul dintre turişti fiind excitat de exemplu că a împuşcat şase oameni, de fapt nu oameni... ci roboţi programati să se comporte, să comunice, ba chiar să şi sângereze ca orice om în carne şi oase. Aici, dincolo de problemele financiare (puţinele filmări din Romanworld s-au realizat în grădina defunctului actor Harold Lloyd), după cum bine remarca Nick Zegarac, mai apare una de ordin conceptual peste care se trece mai greu cu vederea, “there is Crichton’s script, too ambitious for these insurmountable shortcomings and ultimately flawed in its key premise; creating fantasy worlds where guests can indulge their whims to either murder or have sex with robots. After all, how can a human guest be entirely certain that the ‘person’ they are shooting or taken advantage of in other ways is, in fact, only a machine and not another human guest? The script allows for the simple identification of the robots by examining their hands that have not been ‘perfected’ as yet.” (sursa: nixpixdvdmoviereviewsandmore.blogspot.ro, februarie 2013), dar trebuie ţinut cont de faptul că aceleaşi restricţii bugetare au făcut ca pelicula să pară subdezvoltată (durata sa totală nu depăşeşte 85’ şi există date certe că din ea s-a tăiat fără acordul lui Crichton cel puţin un sfert de oră), iar spectatorul rămâne cu frustrarea că scenaristul-regizor ar fi avut mult mai multe de spus. Revenind totuşi la povestea propriuzisă... după ce îşi lasă cuminţi hainele moderne în vestiar şi se echipează în cowboy cu ajutorul recuziterilor, doi prieteni din Chicago amatori să ucidă cu gloanţe adevărate nelegiuiţi pe uliţele pline de praf ale Vestului Sălbatic (nu pot confunda oamenii cu maşinăriile pentru că armele nu se declanşează odată îndreptate spre corpuri cu temperatură internă ridicată, iar potenţialii oponenţi sunt reprogramaţi în timp real astfel încât să satisfacă pe deplin dorinţele turiştilor, dar... “In some cases, they have been designed by other computers. We don’t know exacly how they work.”) şi să îşi facă de cap cu prostituatele ‘de modă veche’ (chiar dacă sunt pline de cabluri în interior): John Blane (James Brolin), care mai trecuse odată prin experienţa ‘vestică’, şi avocatul Peter Martin (Richard Benjamin), un soi de greenhorn în acest joc (ex. îi cere naiv un Martini cu doar o felie de lămâie în pahar barmanului-robot din saloon, interpretat de veteranul Wade Crosby – “Arizona”/1940, “Rough Riders of Cheyenne”/1945), sunt transportaţi cu diligenţa cu un secol în trecut, mai exact dintr-un viitor 1983 în anul 1873 (în ambientul prefabricat populat de roboţi şi nu în timpul istoric, căci nu ne aflăm în “Back to the Future”-ul lui Robert Zemeckis... asta luând în considerare amuzaţi că pe dosul carafei de apă din camera de hotel ‘autentic’ scrie “Pennsylvania, 1874”). Alături de ei este cazat un bancher ochelarist care se visează Şerif, interpretat de popularul actor de comedie Dick Van Patten (ce, în afara serialelor TV gen “Rawhide”, apăruse deja în două lungmetraje Western, “Joe Kidd” şi “Dirty Little Billy”, ambele din 1972). Va ajunge să îşi vadă visul cu ochii.  Am menţionat personajul pentru că “for such a dark-themed film, it’s surprising how much humour there is throughout, most of it coming from the peripheral characters. The new sheriff in town especially is a joy, a scene with him practising his quick draw in front of a mirror a particular highlight.” (Mark Oakley, denofgeek.com, septembrie 2008). Nimeni nu ştie cine este om şi cine e robot fiindcă toţi sunt străini unul de altul şi, în teorie, nici un biped nu poate fi rănit în staţiunea turistică (deşi nu se menţionează vreo lege a roboticii... Asimov dixit) astfel încât Westworld este “the best amusement park in the world!”, dar asta doar până când la tejgheaua birtului apare durul om în negru (omagiu adus prin vestimentaţie personajului său Chris Adams din “Cei şapte magnifici”/1960), Pistolarul/The Gunslinger (Yul Brynner – “Invitation to a Gunfighter”/1964, “Adiós, Sabata”/1970, “Catlow”/1971) care spune sictirit uitându-se pieziş la Peter: “Get this boy a bib. He needs his mama.”. Acesta îl împuşcă într-un duel bărbătesc după care, euforic, ajunge cu John să sărbătorească împreună cu fetele din locanta lui Miss Carrie (Majel Barrett – serialul “Bonanza”), care, deşi au microchipuri în piept, nu se comportă cu mai multă ipocrizie sau insensibilitate decât curvele care îşi asigură subzistenţa... umană (şi nu mă refer aici exclusiv la sexul practicantului sau la cea mai veche profesie ‘certificată’ din lume). În vederea cotidienei rutine “The Resort activation”, noaptea, roboţii vătămaţi (umanoizi şi animale) sunt băgaţi în service pentru reparaţii, spre îngrijorarea crescândă a inginerului-şef (Alan Oppenheimer – “Little Big Man”/1970) faţă de creşterea accelerată a numărului de defecţiuni constatate la nivelul unităţilor lor centrale (“an infectious disease of the machineries”, aluzie - acum evidentă, atunci mai puţin - la viruşii informatici). Tandemul de turişti din Est se transformă într-unul de desperados veseli după ce-l mai împuşcă odată, a doua zi, pe resuscitatul Brynner (“We can do whatever we want”), Peter evadează din închisoarea cătunului cu explozibil adus de o metisă, John îl ciuruieşte pe bătrânul Şerif, după care ambii chefuiesc printr-o bătaie asezonată cu multe sticle de whisky, cu accente pronunţate Slapstick, în cârciuma satului. În spatele afacerii, lucrurile nu stau însă atât de bine deoarece roboţi din toate cele trei lumi, fie aceştia şerpi cu clopoţei sau fecioare din castel prezintă simptome comportamentale de evoluţie independentă al A.I., nemanipulabile de către echipa de tehnicieni, în ciuda tentativelor de menţinere sub control cu ajutorul tehnologiei. Unele dintre ‘maşini’ încep să reacţioneze ‘uman’ contra-atacând, rănind şi ucigând oameni (“Sir, we don’t have control of the robots at all.”). Provocarea la duel pe străduţa pustie al imperturbabilului Gunslinger (sursă ulterioară de inspiraţie pentru personajul Michael Myers din “Halloween”-ul lui John Carpenter), devenit un soi de proto-Terminator cu acuitate senzorială tip Predator, este de această dată reală şi se încheie violent şi dramatic. Ba chiar... sulfuros şi arzător, iar unor le pică realmente... faţa. Criticabil prin înşiruirea de contradicţii (ex. un robot bea tacticos alcool şi se simte bine, iar altul bea apă şi se scurtcircuitează), prăfuit (discutabilul labirint subteran cu aer psychedelic) şi sărăcăcios (lentilele argintii de contact al androidului Brynner ba apar... ba dispar), “Westworld” rămâne cu toate acestea, datorită conceptului formidabil, una dintre referinţele majore ale Western-ului SF în cinematografie, ce reuşeşte să transmită, fie şi doar parţial, un mesaj acut legat de isteria speciei umane ajunsă dominată de tehnologie. După cum bine sublinia Kathy Yakai în eseul său “Michael Crichton, Reflections of a New Designer”, publicat în revista Compute! în februarie 1985, “I don’t see technology as being out there, doing bad things to us people, like we’re inside the circle of covered wagons and technology is out there firing arrows at us. We’re making the technology and it is a manifestation of how we think.”. Impactul în Pop culture al ideii autorului de SF este subliniat şi de cele care au urmat, un sequel de calitate îndoielnică în 1976, “Futureworld”, care parazitează reţeta primului şi nu are absolut nicio legătură cu autorul dar inedit prin cameo-ul ‘Gunslinger’-ului Brynner, apoi un serial din 1980 creat pentru CBS de Crichton, “Beyond Westworld”, care s-a oprit după doar cinci episoade (‘Gunslinger’-ul acum redenumit ‘Gunfighter’ devine doar parte exotică a fundalului pe care se desfăşoară povestea inventatorilor de androizi), şi, mult mai recent, serialul “Westworld” care a debutat în 2016 pe HBO, produs de J.J. Abrams (“Lost”), Jonathan ‘Person of Interest’ Nolan şi Jerry ‘The Karate Kid’ Weintraub, cu o distribuţie impresionantă (alături de Ed Harris ca interpret al ‘Omului în Negru’, îi avem pe Anthony Hopkins, Evan Rachel Wood, Jeffrey Wright, Thandie Newton, James Marsden, etc), supervizat de Michael Crichton, care a şi scris scenariul primelor zece episoade pentru a fi sigur că povestea se clădeşte în spiritul conceptului iniţial. Un Thriller Western Science Fiction de urmărit. Extra: zero (ediţia scoasă de Aventi Home Video, căci Blu-Ray-ul editat de Warner conţine un Making Of interesant, plus pilotul serialului TV “Beyond Westworld”). Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
14 Aprilie 2018


NOTES ON A SCANDAL (2006, UK, r: Richard Eyre) & BLUE JASMINE (2013, USA, r: Woody Allen) – DVD

NOTES ON A SCANDAL 2006.jpgAdmit fără ezitare că nu am fost niciodată şi nici acum nu sunt un consumator avid al filmelor ce se doresc a fi ‘bucăţi rupte din viaţă’, probabil ca urmare a sechelelor provocate de vizionarea în copilărie al complet non-entertaining-ului “Kramer contra Kramer”. Nu mi se pare că investiţia de timp şi de bani (orele petrecute în sala de cinema şi preţul plătit pe bilet) să merite în raport cu ce mi-ar putea transmite o ficţiune ‘realistă’ al cărui fond îl pot detecta pe viu în viaţa de zi cu zi, în familie, printre vecini, pe stradă sau la birou. Mai ales că cele mai multe dintre acestea, pentru a fi cât mai ‘realiste’ au un ‘cap’ dar nu au şi ‘coadă’ căci de aia sunt doar felii, frânturi de viaţă, ca să te lase la final ca spectator, de obicei, cu ochii-n... ceaţă. Ca analist, nu îmi pot însă permite să generalizez şi nici să trec cu vederea acest tip de filme doar pentru că apetenţele mele de cinefil sunt satisfăcute de alt gen de produse cinematografice. “Notes on a Scandal” şi “Blue Jasmine”, din nefericire, nu au avut darul de a-mi eroda (pre)judecata întrucât, cu doar două excepţii (muzica elegiacă al lui Philip Glass în primul şi minuţia lui Woody Allen în a-şi construi povestea din jurul Jasminei în al doilea) nu au valenţe artistice, stilistice sau simbolistice care să le facă memorabile, fiind salvate de anonimat, ca şi în cazul lui “Kramer contra Kramer” (unde meritul le revine aproape integral lui Dustin Hoffman şi lui Meryl Streep), de un singur lucru: calitatea excepţională a interpretării actoriceşti. Altfel, cele câteva rânduri despre plot scrise pe Imdb sau pe Wikipedia sunt suficiente ca să îţi faci o idee clară despre ele. Iar dacă poţi să te lămureşti doar cu ajutorul cuvintelor şi să nu simţi nevoia să şi vezi filmul, asta spune totul despre fondul acestuia/acestora. Sigur că, fiind exerciţii de disecţie a naturii umane, au devenit favorite la diverse premii (“Notes on a Scandal” a avut patru nominalizări la Oscar, iar “Blue Jasmine” i-a adus lui Cate Blanchett o a doua statuetă după “The Aviator”, dar şi un BAFTA şi Globul de Aur), însă nu creează periodic dorinţa de a le revedea deoarece... te poti reîntâlni cu actorii prin intermediul marelui ecran într-un mod mult mai agreabil şi mai spectaculos. Cu Judi Dench în rolul lui M din James Bond sau ca Evelyn în ‘geriatricul’ Rom-Com “The Best Exotic Marigold Hotel”, cu Cate ‘Galadriel’ Blanchett în “LOTR”, cu Bill Nighy în filmele lui Richard Curtis, iar cu Sally Hawkins în “Layer Cake” sau în... “The Shape of Water” al lui Guillermo del Toro. Să trecem totuşi la subiect. “NOTES ON A SCANDAL” reprezintă o adaptare mediocră a cărţii lui Zoë Heller din 2003 şi când spun mediocră sunt delicat deoarece scenaristul, dramaturgul Patrick Marber (în lumea filmului mai degrabă asociat cu Steve Coogan şi comediile sale tipic britanice), distruge o mare parte din complexitatea şi nuanţele care dau savoare relaţiei dintre personajele lui Dench şi Blanchett prin reinterpretarea faţă de textul original al ultimei părţi. Dacă terminând de lecturat cartea rămâi pe gânduri, în schimb după ce vezi filmul nu-ţi vine să zici, într-o stare de prostraţie, decât... WTF? Culmea e că Marber a ajuns să fie nominalizat la Oscar pentru scenariu dar nu te poţi aştepta de la membrii Academiei să intre des prin librării. Cu ajutorul lui Roberts Hanks, să ne facem o idee rapidă despre context: “The action is set in north London, in the painfully familiar landscape of a comprehensive school, where the pupils are restless, and the staff are too busy with the requirements of bureaucracy and crowd-control to think much about actual education.” (sursa: independent.co.uk, februarie 2007). “Notes on a Scandal” este o dramă despre singurătate, mai exact despre singurătăţi, fiindcă povestea e centrată pe relaţia a două femei singure, fiecare în felul ei, unite însă de mediul profesional, învăţământul liceal. Barbara (Judi Dench – “Shakespeare in Love”, “Philomena”) este profesoară de istorie aproape de pensionare, fată bătrână la menopauză (o “old maid”) care la şcoală se comportă ultraconservator, autoritar şi dominator, iar în viaţa privată - lipsită aproape în totalitate de evenimente deosebite - nu are decât doi companioni, o pisică, Portia, şi jurnalul său, pe care îl completează zilnic cu toate gândurile care îi trec prin minte. Asocială, înstrăinată prin atitudine nu doar de colegi cât şi de propriile rude, singuratica Barbara, a cărei dramă este că nu realizează că ea însăşi poartă vina izolării în care a ajuns să îşi ducă existenţa (“They do things differently in bourgeois bohemia.”), simte în mod disperat nevoia de prietenia şi afecţiunea unei femei. În mod cert, dată fiind vârsta, nu mai e vorba de o căutare având conotaţii sexuale ci este un quest pur emoţional, însă, pe de altă parte, misandria venerabilei profesoare rămâne neexplicată în film. Pare aproape de a-şi atinge idealul prin apropierea de Sheba (Cate Blanchett) nou-venita să predea arta în liceu ca urmare a tentativei de a ieşi din propria solitudine, una de cu totul altă natură. “This voice inside me kept saying ‘Why shouldn’t you be bad, why shouldn’t you transgress?’ You’ve earned the right.”. Sheba este frumoasă, sociabilă şi populară printre elevi, o situaţie materială peste medie, are o familie fericită cu doi copii şi un soţ, e drept, mai bătrân ca ea cu vreo 20 de ani (Bill Nighy – “Love Actually”, “Pirates of the Caribbean”), dar care o iubeşte enorm şi, mai mult, pare că e preocupat în permanenţă să îi înţeleagă nevoile (“If you meant to destroy us, why not do it with an adult?”)... ce şi-ar putea dori mai mult o femeie? Tânăra artistă îşi are propria găoace din care încearcă să iasă, una diferită de carapacea Barbarei (în fapt... opusă acesteia prin fragilitate), dar de clădirea căreia tot ea ca individualitate este singura responsabilă, cea a închistării în formalismul social, al acceptării timp de ani întregi a ignorării propriilor impulsuri, idealuri şi vise în favoarea respectării cutumelor şi regulilor impuse de viaţa de familie şi de comunitate. Ea, de fapt, nu are o nevoie reală să îşi găsească un ‘servici’ ca pedagog, post pentru care e nepregătită, ci vrea doar să evadeze de la ‘slujba’ de-acasă. Conturarea personalităţilor celor două protagoniste este captivantă datorită actriţelor în prima parte a filmului, care alunecă însă ulterior, din păcate, înspre predictabilitate şi platitudine (există o sumă de scene realmente plictisitoare) odată cu criza de gelozie a vârstnicei generată de descoperirea aventurii amoroase pe care blonda o are cu un elev minor. Nu are sens să dau mai multe detalii decât acela că vârful dramatic este generat de... moartea pisicii. “We want so much to believe that we've found our other. It takes BLUE JASMINE 2013.jpgcourage to recognise the real as opposed to the convenient.” (Barbara/Dench). Mai departe, trecem pe fugă la “BLUE JASMINE”, film pe care l-am abordat cu precauţie, dezamăgit fiind de peregrinările cinematografice din primul deceniu al secolului 21 prin Europa (ex. “Match Point”, “Scoop”, “Cassandra’s Dream”, “To Rome with Love”) al excepţional de talentatului scriitor newyorkez Woody Allen care mi-a dat însă impresia în ultimii ani (excepţia fiind “Midnight in Paris” din 2011), după subevaluatul său “Hollywood Ending” (2002), că a decis să funcţioneze ca regizor în baza principiului ‘eu te-am făcut, eu te omor’ şi că idiosincraziile sale s-au acutizat prin tendinţa de a le exhiba public - crezând în mod exagerat în talentul său de ‘păpuşar’ atotputernic - prin intermediul personajelor create de propria imaginaţie. Am fost totuşi atras de distribuţia eclectică din care, printre alţii, fac parte Alec Baldwin (“The Departed”), Louis C.K. (serialul “Louie”), Bobby Cannavale (“Ant-Man”), Andrew Dice Clay (“The Adventures of Ford Fairlane”), Peter Sarsgaard (“An Education”), Alden Ehrenreich (“Solo: A Star Wars Story”) şi Michael Stuhlbarg (“The Shape of Water”), precum şi de incitanta introducere în subiect al analistului Bruce Handy care scria în iulie 2016 în Vanity Fair că “As my friend and colleague Peter Biskind [autorul unor cărţi remarcabile precum “Easy Riders, Raging Bulls” – n.r.] says, Blue Jasmine is the first Woody Allen film in a while that doesn’t feel like a promising draft that might have benefited from another run through the typewriter. Rather, I think the writer-director accomplished exactly what he set out to accomplish this time. It’s just, I’m not sure how much I liked the result. It’s not you, Woody, it’s me.”. Regret să o spun dar Woody Allen a încercat din nou să îmi vândă la suprapreţ un fel de mâncare simplu, nu foarte costisitor, împachetat într-o caserolă... Louis Vuitton (să zicem), doar ca să îmi ia ochii cu ambalajul cu aparenţă de sofisticare dar, în realitate, doar un packaging ordinar destinat snobilor. Pentru a mă face mai bine înţeles, despre ce este totuşi vorba în acest film pe care l-am scos din aparat după mai puţin de o oră de vizionare şi nu voi mai reveni vreodată asupra lui? Fiţoasa Jasmine (care şi-a schimbat prenumele din Jeanette ca să sune mai cool), interpretată de Cate Blanchett, luată în căsătorie de pe băncile facultăţii pe care nu mai apucă să o termine (şi nici nu regretă) de către un speculant veros plin de bani (Baldwin), care o ţine în puf şi o umple de bijuterii Cartier, ajunge falită şi plină de datorii după arestarea/sinuciderea acestuia şi sechestrarea întregii averi a cuplului de către autorităţi. Rămasă inclusiv fără locuinţă, se vede obligată să se mute din Big Apple în meschinul apartament din San Fancisco a surorii sale Ginger (Sally Hawkins), familistă cu doi copii şi cu o viaţă modestă şi lipsită de pretenţii sau aspiraţii nerealiste, pe care nu doar că a ignorat-o imperial timp de ani buni dar pe care a lăsat-o şi fără economii, date inocent pe mâna speculantului acum răposat. De aici începe drama axată pe coabitarea celor două surori care nu au ede fapt legături de sânge, fiind ambele adoptate. Ca să rezum plot-ul la o singură frază: o femeie falită este silită să se mute în altă localitate la sora de care s-a îndepărtat de o bună bucată de vreme şi pe al cărui soţ proletar îl dispreţuieşte. Vă sună familiar? Vă spun ceva numele Blanche DuBois şi Stella şi Stanley Kowalski? În caz că nu... vă aduc aminte că aceasta este exact temelia uneia dintre cele mai cunoscute şi valoroase piese din teatrul modern, “Un tramvai numit dorinţă”, publicată de Tennesse Williams în 1947, pentru care dramaturgul a primit Premiul Pulitzer, iar, în ceea ce priveşte personajele originale... Blanche a fost reşapată de Woody Allen ca Jasmine, Stella ca Ginger iar Stanley ca Augie. Din această perspectivă mă refeream mai sus la... felul de mâncare tradiţional foarte gustos, ambalat însă modern şi strălucitor exclusiv pentru satisfacerea propriului ego al cineastului (e doar părerea mea). Avem la bază o poveste originală al cărei forţă imensă stă tocmai în simplitatea construcţiei narative ce se concentrează pe definirea la nivelul celei mai mici nuanţe ale personalităţilor protagoniştilor, încărcată în “Blue Jasmine” exagerat, cu brizbrizuri irelevante (personaje secundare, elemente de context care o fac - în cazul lui Allen - contemporană dar nu şi universal valabilă) ce, deseori, prin aglomerare, mi s-au părut că frizează grotescul. Scuze... nu ‘deseori’, ci ‘de prea multe ori’. Îmi asum opinia însă nu îmi propun să susţin că are şi valoare absolută de adevăr pentru că, în general, cei care au văzut deja pelicula s-au împărţit în două tabere distincte, prima fiind cea care a considerat că filmul lui Woody Allen este un tribut sofisticat şi valoros adus piesei lui Williams, iar despre a doua, în care mă plasez şi eu, cred că am scris destul şi... clar. Din nou, repet, nu neg calitatea interpretării actoriceşti şi nici măcar Oscarul primit de Cate Blanchett pentru rol, cu toate că, în acest caz, aş fi preferat să fie invers (Blanchett să îi cedeze statueta lui Judi Dench pentru formidabila sa Philomena din filmul lui Stephen Frears, iar Sally Hawkins să câştige pe merit pentru “Blue Jasmine” în dauna opţiunii ‘corect politice’ Lupita Nyong’o) dar rămân cu convingerea că am asistat o demonstraţie de narcisism cultural jenantă pentru un cineast care ne convinsese în trecut că este într-adevăr capabil să facă filme memorabile (“Bananas”, “Annie Hall”, “The Purple Rose of Cairo”, etc). O fi de vină andropauza? În fine, ca atare, eu vă recomand ca în loc să vă încercaţi norocul cu “Blue Jasmine” să (re)vedeţi mai bine “A Streetcar Named Desire”, excepţionala adaptare cinematografică a lui Elia Kazan din 1951, cu Vivien Leigh, Marlon Brando şi Kim Hunter, ţinând cont inclusiv de faptul că aproape toţi cei implicaţi erau familiarizaţi de mult timp cu piesa: Kazan, Brando, Hunter şi Karl Malden fuseseră pe afişul premierei de pe Broadway pe 3 decembrie 1947, iar Vivien Leigh (care a înlocuit-o pe Jessica Tandy) jucase rolul lui Blanche din montarea londoneză pusă în scenă de Laurence Olivier în 1949. Atât. Nu voi mai reveni asupra subiectului. Extra: comentariu audio al regizorului, Making Of (“Notes on a Scandal”); zero (“Blue Jasmine”). Tehnic: excelent (ambele).

HARDWARE (1990, UK/USA, r: Richard Stanley) – Blu-Ray

HARDWARE 1990.jpgIt’s like a pop-art installation piece disguised as sci-fi cinema that eventually devolves into a bad acid trip.” (bloody-disgusting.com, octombrie 2009). Film-cult inspirat de comics-ul alb-negru “Shok!” (Judge Dredd Annual) al lui Kevin O’Neill şi Steve MacManus, publicat în 1981 în revista britanică 2000 AD (influenţa a fost recunoscută oficial prin menţionarea pe generic abia după ce Fleetway Comics a câştigat procesul cu finanţatorii peliculei), lungmetrajul de debut al excentricului regizor de origine sud-africană, acum stabilit în Franta, este un Thriller SF post-apocaliptic produs de fraţii Bob & Harvey Weinstein care va aduce aminte spectatorului în mod inevitabil de “Terminator”-ul original al lui James Cameron din 1984, cu observaţia că provoacă prin embrioane de idei interesante (este totuşi un film cu buget limitat în privinta execuţiei şi nu un blockbuster) ce pot fi considerate vizionare, atâta vreme cât se regăsesc... ulterior în “Terminator 2: Judgment Day” din 1991 al aceluiaşi Cameron. În plus, înglobează multe alte referinţe, atât cinematografice (de la efectul de seră din “Soylent Green” la contextul arid ce aminteşte prin filmările printre dunele marocane de Wasteland-urile din “Mad Max: The Road Warrior” şi pe care le vom reîntâlni mai târziu inclusiv în “Blade Runner 2049”) cât şi literare, fiind inspirat de scrierile unor celebri autori de Science Fiction din anii ’60 precum Philip K. Dick (“Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch”... frontiera dintre realitate şi non-realitate cu trimitere la cea virtuală), Harry Harrison (“Make Room! Make Room!”... suprapopularea la nivel global) sau Roger Zelazny (“Damnation Alley” a.k.a. “Drumul iadului”... asemănările dintre Moses Baxter, personajul principal interpretat de către Dylan McDermott – “Automata”, şi Hell Tanner, anti-eroul hoinar din carte). Suntem transportaţi în “Hardware”-ul lui Stanley într-un New York al viitorului (anul 2000) devastat de războaie şi de efectele nucleare ale acestora, metropolă bolnavă aproape de stadiul terminal, în care populaţia îşi duce meschin existenţa în clădirile care mai stau în picioare sub soarele roşu, înconjurată de vestigii tehnologice şi supunându-se de bunăvoie sterilizării datorită resurselor vitale limitate, în special apa potabilă (“It’s stupid, sadistic and suicidal to have children right now.”)... şi care acceptă în mod oficial crima ca instrument suplimentar a supravieţuirii ca şi comunitate (“Kill! Kill! Today’s death count is 578.”). Doar că este ajunul Crăciunului şi se declară armistiţiu pentru o zi (premisa va fi inversată de James DeMonaco în 2013 în al său “The Purge” cu Ethan Hawke şi Lena Headey). Aparent, 24 de ore de linişte şi pace. Nu pentru toţi. Scavengerul Moses ‘Hard Mo’ Baxter, fost soldat (“space marine”) ajuns un scormonitor printre deşeuri cu potenţial de valorificare/reciclare tehnologică, îi cumpără drept cadou de Sărbători prietenei sale Jill (care, prin izolarea în bunkerul urban auster din blocul animat de o faună umană dubioasă, trimite figurativ la Rudāba şi la Rapunzel), sculptoriţă în metal, de la un competitor misterios, Nomad (Carl McCoy, frontlinerul trupei britanice de Rock Gothic Fields of Nephilim căreia Richard Stanley le regizase două videoclipuri), capul unui robot descoperit de cel din urmă în deşertul radioactiv. Creaţia tehnologică ajunge să muşte mâna proiectantului pentru că, astfel, intră în scenă... maşina, robotul M.A.R.K.-13 care, odată alimentat, dovedeşte o capacitate uluitoare de a se repune pe picioare (mai exact, a se reasambla şi autorepara într-un DIY mode) şi a ucide în mod nediscriminatoriu dat fiind faptul că a fost proiectat în ceea ce priveşte A.I.-ul ca un cyborg controlabil, ‘soldatul universal’. Numele nu este ales întâmplător, iar indiciul îl primim chiar prin replica lui Moses/Moise “no flesh shall be spared”, care trimite direct la un fragment din Sfânta Evanghelie după Marcu (“n-ar scăpa niciun trup”) pentru că... în versiunea engleză a Bibliei, acesta sună astfel: “no flesh should have been saved” (Mark 13:20). Nu este întâmplătoare nici vopsirea pe modelul ‘stars and stripes’ a căpăţânii metalice a uneltei letale şi plantarea în acest mod a simbolului sfânt al americanilor în centrul creaţiei energicei Jill (Stacey Travis – “Dracula Rising”, “The Only Thrill”), înconjurată de păpuşele de copilaşi despuiaţi cu feţele arse cu lampa de gaz. “Fucking bunch of shit what these people are doing to the fucking world.” (şoferul de taxi). Odată făcută introducerea în atmosferă, plecând de la subestimarea dronei militare capabilă de regenerare (despre care se află târziu că a fost concepută pentru a ucide neselectiv în scopul reducerii suprapopulării), considerată iniţial doar un robot inofensiv de mentenanţă, Richard Stanley creează un Thriller SF foarte întunecat, deprimant şi recluziv concentrându-se pe menţinerea suspansului şi dinamicii alerte într-un spaţiu mic, bine definit, cel al studioului artistei urbane, femeia care este prima ţintă atât pentru cyborg (obiectiv: exterminare) cât şi pentru oameni (scopuri diverse: voyeurism, sex, fantezii, bani), fără a deraia de la un fir narativ care poate fi etichetat (superficial) drept simplist. Gordon Sullivan sublinia corect în cronica sa din octombrie 2009 că “Despite talk of ‘cinematic storytelling’ and ‘widescreen comics’, movies and comics are radically different media. Comics provide readers with a self-paced combination of words and pictures which allow details to be gradually absorbed (or ignored) at the reader's leisure. Film, on the other hand, moves at the pace directed by filmmaker and details are glimpsed at his or her discretion. This dichotomy is very evident while watching Hardware. Every single frame of Hardware has been designed to the 9th degree. This post-apocalyptic world has been crafted down to the tiniest detail (like the packaging design on the government-sponsored marijuana cigarettes), and they are a wonder to behold. Part Mad Max-style desert, part Western-inspired visuals, Hardware is also obviously influenced by other sci-fi films like Alien, and the retro-futuristic set design is beautifully claustrophobic.” (sursa: dvdverdict.com). Intensitatea acţiunii este susţinută de sex (într-o lumină şi pe o muzică voit nostalgic-Disco) şi de violenţa dusă până la Gore, dar la ce concluzie se ajunge şi care este mesajul cu caracter sarcastic şi în mare măsură subversiv care ni se transmite rămâne să descoperiţi la finele vizionării. Dar... “This is what you want, this is what you get.” este ceea ce apare abia după genericul de final. Sunt cuvintele cineastului Richard Stanley. În ceea ce priveşte muzica, esenţială pentru crearea atmosferei Cyberpunk, trebuie să încep cu apariţiile neaşteptate în film a doi rockeri legendari, Lemmy Kilmister, taximetristul care îl duce pe Moses cu barca prin apa poluată pe ritmul Hard-Rock a celebrei sale piesei compuse cu acoliţii din Motörhead, “Ace of Spades”, şi Iggy Pop în rolul lui Angry Bob, DJ-ul de la W.A.R. Radio Channel (punkerul are incluse pe coloana sonoră “Cold Metal” şi “Bad Life”)... asta până să ajungem la OST-ul propriuzis, unul cu adevărat excepţional, aproape Western, semnat de Simon Boswell despre care Brian Orndof scria: “While the temptation to kitten the material must've been there for the taking, Stanley avoids a crude, B-movie routine for Hardware. It's a glossy, moody picture, utilizing Simon Boswell's wonderfully despondent synth-n-slide-guitar score to create an atmosphere of apocalyptic misery that delights the filmmaker, further accented by the ingenuous usage of the grinding song ‘The Order of Death’, Public Image Ltd.'s timeless valentine to the end of the world. Stanley creates the sensation of a plastic bag slowly pulled taught over the face, fashioning a disturbing world where a killer robot is perhaps the last thing to be feared. It's an overpowering, toxic community of perverts (William Hootkins induces nightmares and post-screening showers as Jill's greasy, voyeur neighbor), opportunists, media ubiquity, and cold-blooded murder.” (dvdtalk.com, octombrie 2009). Anecdote muzicale de final: 1) În timp ce sculptează, când Jill se uită cu coada ochiului la televizor se aude piesa trupei Ministry “Stigmata” dar pe micul ecran apar imagini cu GWAR; 2) Iniţial, John Lydon (Sex Pistols, P.I.L.) ar fi trebuit să joace rolul lui Iggy şi culmea e că pe laserdiscul japonez (acum o hiperaritate) apare trecut în distribuţie, iar Sinéad O’Connor pe cel al lui Lemmy care, oricum, după ce a băut o sticlă de whisky şi-a scăpat în râu Magnum-ul (adevărat) pus la dispoziţie de recuziteri de unde nu a mai putut fi recuperat; 3) Cântecul pe care personajul Lincoln Weinberg (Hootkins) susţine că l-a compus este o reinterpretare a piesei din 1912, “They all walk the wibbly-wobbly walk” al lui Paul Pelham şi J.P. Long. Extra: comentariu audio al cineastului, Making Of (“No Flesh Shall Be Spared”), interviu cu Richard Stanley despre eşecul concretizării sequel-ului, scene tăiate şi extinse (de evitat ediţia germană ce are pe copertă “25th Anniversary” fiindcă nu conţine toate aceste materiale). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
07 Aprilie 2018


BLUEBERRY: L’EXPÉRIENCE SECRÈTE a.k.a. RENEGADE (2004, Franţa/Mexic/UK, r: Jan Kounen) – DVD

RENEGADE 2004.jpgRămâne de-a lungul timpului un admirat (inclusiv de către personalităţi precum Hayao Miyazaki, Alejandro Jodorowsky sau Federico Fellini) şi venerat artist grafic cunoscut de către public mai degrabă ca... Moëbius. Dacă e să ne raportăm doar la cinematografie, “Alien”-ul lui Ridley Scott, “Tron”-ul original din 1982 sau “Abyss”-ul lui James Cameron, pe ale căror generice este trecut în calitate de “conceptual artist”... presupun că toate trei sunt referinţe suficient de bune în ceea ce priveşte creativitatea şi imaginaţia sa ieşită din comun. Jean ‘Moëbius’ Giraud (1938-2012) şi-a început însă cariera de ilustrator şi creator de benzi desenate inspirat fiind de Western-urile lui Morris (belgianul Maurice De Bevere, cel care a creat personajul Lucky Luke în 1946). După debutul la 18 ani cu “Frank et Jérémie” şi o perioadă în care a fost influenţat de un alt artist belgian, Joseph ‘Jijé’ Gillain (autorul seriei de comics-uri Western “Jerry Spring”), când a fost inspirat să picteze în afara propriilor BD-uri, utilizând vopseluri guaşe, tablouri tematice Western plecând de la imagini de epocă, simboluri şi obiecte istorice autentice, Giraud a inventat personajul Locotenentului Blueberry în 1963 împreună cu scenaristul Jean-Michel Charlier (autorul miniseriei “Les Gringos” inspirată de Revoluţia Mexicană, ilustrată de spaniolul Víctor de la Fuente, expert în Exploitation-uri desenate având în portofoliu inclusiv Erotic-Western-ul italian “Mortimer” dar şi mai cuminţelele “Sunday” al lui Victor Mora sau “Amargo”, creat la comanda trustului Hachette)... personaj care şi-a definit identitatea contextuală din seria de BD-uri “Fort Navajo”, iar pe cea vizuală din trăsăturile actorului Jean-Paul Belmondo al cărui Giraud era un mare fan pe atunci. Dat fiind faptul că artistul consuma Western-uri din adolescenţă la foc continuu, din perspectivă strict cinematografică, este foarte interesant cum, pe parcursul anilor, benzile sale desenate cu Blueberry au evoluat ca influenţă perceptibilă de la John Ford şi Howard Hawks (în special “Rio Bravo” în cazul lui “The Man with the Silver Star”) spre tonalităţi mai ambigue şi complexe generate de Western-urile americane de la începutul anilor ’70 (“Little Big Man” al lui Arthur Penn... vezi de exemplu episodul din BD-ul său “Iron Horse”) la care, gradual, s-au adăugat realismul şi duritatea inspirate de Spaghetti-Western-urile lui Sergio Leone şi de cele revizioniste semnate de Sam Peckinpah. Cu toate că personajul ajunsese într-o fază adultă, în 1974 el a fost ‘îngheţat’ pentru o vreme de autor, mai interesat de a-şi dezvolta proiectele bazate pe concepte SF. Practic, Mike ‘Blueberry’ din această primă etapă, al cărui poreclă este inspirată de culoarea uniformelor soldaţilor Confederaţi, nu are nicio legătură cu filmul lui Jan Kounen deoarece aceasta nu apare vreodată pronunţată în ecranizarea doar “loosley based on...” (după cum scrie pe generic). ‘Afina’ interpretată de actorul parizian Vincent Cassel (“Mesrine”, “Black Swan”) se debarasează în întregime de trecutul său complicat, cel al unui Sudist care ajunge de nevoie să se înroleze cu ajutorul unui negru în armata Unionistă şi să lupte pentru Nord. Mike Blueberry din film este “Nez Cassé”/“Broken Nose”/“Nas spart”, reinventat în benzile desenate ale lui Giraud după conflictul acestuia legat de drepturile de proprietate intelectuală (asupra căruia nu insist aici) începând cu 1980, într-o serie apărută cu sincope, dar din care cel mai valoros din punct de vedere artistic rămâne ciclul “OK Corral”. Ce s-a întâmplat însă relevant în existenţa lui Jean Giraud în această pauză din care a rezultat transformarea personajului Blueberry în Nez Cassé?... Deschiderea apetitului pentru cultura tradiţională şi folclorul mexican (a făcut trei excursii de lungă durată în Mexic) şi pentru scrierile antropologului Carlos Castaneda, mai ales cele legate de iniţierea sa în Şamanism de către descendenţii Toltecilor, care i-au fost recomandate de cineastul Alejandro Jodorowsky (“El Topo”). Uşor-uşor, ne apropiem de film, prin înţelegerea punţii de legătură al creatorului lui Blueberry/Nez Cassé în benzile desenate şi cel al cineastului cu abordări contemporane out-of-the-box care şi-a asumat cu entuziasm sarcina de a transpune povestea într-un lungmetraj Psychedelic. După ultraviolentul său Actioner urban “Dobermann” din 1997, Jan Kounen, regizor francez născut în Olanda, a călătorit la rândul său mult în Mexic şi Peru, fiind fascinat de Şamanism şi de ritualurile din cultura Shipibo-Conibo. Două detalii de care trebuie ţinut neapărat cont în judecarea backgroundului realizării lui “Blueberry: L’expérience secrète”, filmat aproape integral în Mexic: Kounen este autorul cărţii “Visionary Ayahuasca: A Manual for Therapeutic and Spiritual Journeys” şi, în acelaşi an cu filmul, a făcut public documentarul său “D’autres mondes” a.k.a. “Other Worlds” despre medicina tradiţională practicată în Amazonul peruvian de către şamani (ce are capacitatea nu doar să lecuiască trupul ci să şi remodeleze spiritul). Mai mult, în filmul “Blueberry” (în care Jean Giraud are un foarte scurt cameo), în rolul vraciului-patriarh din munţi, Kethseen, este distribuit peruanul Ketsenbetsa (Guillermo Arévalo Valera), guru practicant al şamanismului Mestizo, fondator al AMETRA (Aplicación de Medicina Tradicional), organizaţie menită să sprijine comunitatea Shipibo-Conibo din regiunea proximă râului Ucayali, unul dintre cei doi afluenţi al Amazonului. El este cel care interpretează şi principalele teme care susţin sonor, ca incantaţie, două scene esenţiale pentru naraţiune: “Shamanic singing Shipibo-Conibo” şi “Energia Shamanica”. Nu cred că trebuie să mai aduc alte argumente pentru efortul donquijotesc de căutare a autenticului prin intermediul acestui Western cu valenţe antropologice, alimentat de ambiţia de a readuce în atenţie cutume arhaice cu soluţii acum greu de acceptat de către civilizaţia modernă, înclinată să îşi rezolve problemele la nivel individual printr-o simplă căutare pe Google, Facebook sau pe îngurgitarea a trei pastile promovate pe TV. “C’est une sotte présomption d’aller dédaignant et condamnant pour faux ce qui ne nous semble pas vraisemamble.” este motto-ul documentarului extras din “Eseurile” scriitorului Renascentist Michel de Montaigne (1533-1592), care se potriveşte de minune atât lungmetrajului lui Kounen cât şi lui Giraud, cel din urmă fiind în culmea fericirii că personajul creat de el a ajuns finalmente să fie transpus pe ecran de către o echipă franceză şi nu la Hollywood. Sunt conştient că vă pun răbdarea la încercare dar apelez totuşi la un intermezzo necesar pentru perceperea tranziţiei de la banda desenată la film şi ale sale ‘experienţe secrete’. Pe parcursul timpului, substanţele etichetate nediferenţiat ca droguri (substanţe psihoactive) au primit, în functie de contextul socio-temporal, provenienţă (naturală sau sintetică) sau de efectele asupra minţii omului, o varietate relativ mare de nume: halucinogene, psihedelice, schizogene, psihomimetice, eidetice, psihotropice, etc. În ultimile decenii, în special în noul mileniu, diversificarea explozivă a drogurilor de sinteză au dus cele tradiţionale extrase din plante - ciupercile, canabisul (marijuana, haşiş), opiul - aproape în... legendă, făcând noile generaţii de consumatori să uite originea scopurilor acestora (curative, terapeutice sau de transgresiune spirituală) şi să cimenteze în conştiinţa publică o sumă de prejudecăţi împotriva lor... ce acum nu mai poate fi demantelată. Încă din 1978 însă, grupul de cercetători condus de Gordon Wasson (Ruck C, Bigwood J, Staples D, Ott J, Wasson R. Entheogens – “Journal of Psychedelic Drugs”, 1979) a propus un termen ‘umbrelă’ pentru toate acestea plecând de la cuvântul din limba greacă “entheos” care înseamnă literalmente “Dumnezeul dinăuntrul nostru”: enteogen. Scopul a fost acela de a explica sorgintea ancestrală a utilizării substanţelor ‘intoxicante’ pentru ajungerea la transcendenţă în condiţiile popularităţii uluitoare pe care o dobândise LSD-ul începând cu anii ’60 (descoperit de Albert Hofmann în... 1943, promovat masiv în epoca Contra-Culturii de Timothy Leary & Generatia Beat), mai ales că Wasson scrisese deja în ’57 în revista Life despre ritualurile şamanice din Noua Lume bazate pe consumul de droguri. Carl A.P. Ruck, unul dintre colaboratorii lui Wasson, avea să publice mai târziu un eseu relevant care, interesant, are ca subiect... vinul în ‘Vechea Lume’: “Entheogen in Ancient Times. Wine and the Rituals of Dionysus.”. “Entheogen is a neologism to designate psychoactive substances employed in culturally sanctioned visionary experiences in ritual or religious contexts... made it necessary to create the neologism ‘entheogen’ to discuss the religious role of such substances, divorced from the drug culture of the so-called psychedelic revolution, with its excessive examples of self indulgence and addiction. An ‘entheogen’ is a mind-altering substance that, as its Greek roots indicate, induces the experience of being entheos, of communion with deity, of sharing an identity with the deity, of having the god dwell within. Entheogens are central to the historical record of humankind’s spiritual quest for the meaning of existence, documented in rock paintings as early as the Paleolithic and continuing through all periods in rituals of secret societies and among the ecclesiastical elite of most religions until the present.”. Cu toate că “Blueberry: L’expérience secrète” se aşează narativ pe o parte semnificativă a summum-ului de imagistică, componente şi teme familiare pasionaţilor (răzbunarea, cavalcadele, mixul etnic invadator al Vestului, fărădelegea şi xenofobia, poterele cetăţeneşti şi eroul cu stea în piept aflat la mijloc între colonişti şi indigeni), am considerat necesară digresiunea pentru a sublinia originalitatea şi complexitatea acestui Western absolut ieşit din tiparele genului pentru reinterpretarea în stil ‘francez’ (cu toate că este vorbit în engleză... pentru veridicitate) al unora dintre ele (ex. femeia şi comportamentul emancipat, tandemul de vânători de comori format dintr-un prusac şi un negru, neacceptarea de către American Indians a ‘fraţilor’ lor din Mexic, sclavia albă mascată de ‘civilizaţie’) realizată cu ajutorul picturalităţii aparte a vizualurilor concepute de DoP-ul japonez Tetsuo Nagata, câştigător a două premii César şi responsabilul de estetica specială al unor filme precum “La Vie en Rose” (r: Olivier Dahan), “Micmacs” (r: Jean-Pierre Jeunet) sau “Splice” (r: Vincenzo Natali), şi al OST-ului atipic pentru un Western liniar ordinar, compus de Jean-Jacques Hertz şi Francois Roy, favoriţii lui Kounen, care înglobează cu o eficacitate surprinzătoare - în propriile aranjamente - teme muzicale diverse, de la “Miserere” al lui Gregorio Allegri sau tradiţionalul irlandez “From Galway to Dublin” la “Malagueña” (autor: cubanezul Ernesto Lecuona) şi piesa cajun “Aux Natchitoches”. Probabil, scena care exemplifică cel mai bine asocierea dintre muzică şi imagine ca reinterpretare a Western-ului o are ca personaj central pe Maria Sullivan/Juliette Lewis – “Natural Born Killers”, “From Dusk Till Dawn”, care interpretează languros “Danny Boy” într-un mediu convivial construit ca triptic: saloon-cazinou-bordel. Înainte de a merge mai departe cu analiza, câteva cuvinte legate de plot... despre care primim semne din start că nu este conceput ca ceva standard prin mixul de simboluri (şarpele, crucifixul în flăcări, totemurile, reprezentările din cultura Aztecă şi Toltecă, mumia, zborul şoimului). “I’m leaving this world. I’m leaving my memories. I see the kid I was.”. Un adolescent rebel prin care mişună hormonii este trimis punitiv - contra cost - de către avuţii săi părinţi, cu diligenţa, din Louisiana în Vestul Sălbatic (mai exact în sud-vest, aproape de frontiera cu Mexicul), aflat în plină nebunie a expansiunii de colonizare de către imigranţii veniţi din diferite părţi ale Europei. Michael (junele actor irlandez Hugh O’Connor ce s-a făcut remarcat în “My Left Foot” şi în “Chocolat”) nu rezistă foarte mult ca salahor oprimat de unchiul său (interpretat de francezul de origine turcă Tchéky Karyo – “1492: Conquest of Paradise”/1992, “The Patriot”/2000) într-o gospodărie sărăcăcioasă, îi sustrage banii (“Money blessed by God”) şi o şterge la bordel atras de ingenuitatea unei prostituate, doar că se intersectează în mod violent cu satisitul pistolar Wallace ‘Wally’ Blount (Michael Madsen – “Wyatt Earp”/1994, “A Cold Day in Hell”/2011, “The Hateful Eight”/2015). Ajuns slăbit, rănit şi (aproape) în fundul gol în pustietate, tânărul este salvat de către un grup de Indieni renegaţi de tribul de adopţie (Apaşii Chiricahua) ce trăieşte în grote şi practică ritualuri stranii chiar şi pentru propria etnie (“The spirit of the plants can show you the secrets of life.” - Kethseen). Naştere şi, totodată, renaştere... natură organică şi, deopotrivă, spirituală. Cu ajutorul unui prieten de vârsta sa, Runi (neo-zeelandezul Temuera Morrison – “Once Were Warriors”, “Tracker”), albul ‘Nas Spart’ (nasul lui Vincent Cassel e perfect pentru reprezentare) trece printr-un proces educaţional al cărui bază psihologică aminteşte fără voie de prezentarea Forţei în antrenamentul Jedi în “Star Wars” (Yoda-Luke-Vader): ca să poţi evolua, ca să poţi ajunge să te cunoşti pe tine însuţi, trebuie să alegi calea ‘războinicului’, pe care urmând-o vei ajunge să descoperi ce este întunecat în tine (“the dark side”). Peste ani, imberbul Michael a devenit cinicul şi durul Mike ‘Broken Nose’ Donovan, U.S. Marshall, bărbat care trage la măsea nonstop dar are principii ferme de aplicare a legii (ajutat de purtătorii de stea legitimă Jimmy/actorul irlandez Colm Meaney – “Far and Away”/1992, “King of Texas”/2002, şi de bătrânul în scaun cu rotile Rolling Star/veteranul Ernest Borgnine – “Vera Cruz”/1954, “The Wild Bunch”/1969), un anti-erou etichetabil de comunitate ca depravat prin moravuri însă obsedat de menţinerea paşnică a echilibrului între indigeni şi colonişti. Este singurul care vorbeşte pe limba amândourora. Pentru a alimenta acţiunea şi violenţa aşteptată de către spectator de la un Western (“Animals are beasts but men are monsters.”), scenariştii apelează la un quest inedit gen ‘Indiana Jones’: alunecosul geolog prusac pe numele său... Prosit (ştim cât de simpatici le sunt nemţii francezilor), interpretat de dislexicul actor de comedie Eddie Izzard (care a încercat prin 2005 să candideze la Primăria Londrei), face echipă cu bărbosul pistolar de culoare Woodhead (Djimon Hounsou – “Gladiator”, “Guardians of the Galaxy”), în solda tatălui Mariei (juna îndrăgostită lulea de Mike), baronul local Sullivan (Geoffrey Lewis – “Bronco Billy”/1980, “Maverick”/1994), mare crescător de cai şi afacerist local, atras la rândul său de mirajul descoperirii aurului în munţii neexploraţi din deşert. Doar că aurul nu reprezintă miza supremă ci doar una meschină (“You’re a dead soul. You’re not welcomed here.”) iar ţinta reală a descoperirii ‘Munţilor Sacri’, portal psychedelic spre o ‘altă lume’ care se constituie în spaţiu ritualic secret al băştinaşilor născuţi în pustietate, este urmărită de un trio de bandiţi conduşi de “vânătorul de suflete” Wally Blount (“I died but I came back. I learned to kill with my spirit.”), aflat în căutare de puteri supranaturale prin incursiunea în celălalt tărâm/univers spiritual... prin intermediul combinaţiei de consum de enteogene (poţiunea ce are menirea de a te confrunta cu propriile frici) şi susţinere transcedentală prin incantaţii (călăuzirea spre eliberarea subconştientului). Dincolo de critici şi controverse (unele justificate), reuşita cu un efect straniu asupra cinefilului al filmului “Blueberry: L’expérience secrète” constă în comutarea conceptului de ‘frontieră’ din spaţiul geografic în cel metafizic. Împingerea graniţei tot mai spre Vest de către pionierii veniţi din Europa cu visul de a-şi clădi o altă viaţă într-o lume nouă, aşa cum (cred eu) a fost cel mai coerent explicată în teza istoricului Frederick Jackson Turner legată de ‘American frontier’ (în special în eseul său “The Significance of the Frontier in American History”, susţinut public în timpul Columbian Exposition din Chicago din 1893), reprezintă una dintre grinzile de rezistenţă a genului Western în secolul 20, indiferent de perspectiva din care una sau alta dintre pelicule a fost concepută. Dimpotrivă, ignorând dimensiunile palpabile, “Blueberry” se aşează într-o formulă mistică pe premisa mult mai modernă a sugestiei necesităţii explorării frontierei dintre conştient şi subconştient pentru a înţelege două universuri spirituale radical diferite, una ‘indigenă’ din America pre-Columb şi una ‘de import’ sosită cu whisky, praf de puşcă şi interprete de cabaret. Dar o face evitând să dea verdicte... aşa că simt nevoia să mă întorc în încheiere la textul lui Carl A.P. Ruck pentru că, cei care vor avea curiozitatea să vadă Western-ul lui Jan Kounen, trebuie să ia în considerare inclusiv similitudinile cu... Bacanalele din Grecia Antică (ca referinţă în istoria europeană pentru intoxicare ca fundament al ritualului). “Of the two types of performances, tragedies enacted the motif of the necessary demise of the primitive as fundament for the civilized, essentially the theme of the bacchant revel. The comedies, on the other hand, took a different view. They held a finger up to the world and imagined a paradise where baser instincts had their way. Reality could be molded with the fickleness of the phallus and the inexhaustible metaphors it traditionally inspires. Mediating between these two extremes was still another genre of the theater called the satyr play after the costuming of its dancers. Here the theme was the stories of tragedy, but treated as parody with comic intent.”. “Blueberry” ne vorbeşte în fond despre tragedia dispariţiei unor lumi şi a reprezentanţilor unor culturi atavice indigene prin cutume şi ritualuri în faţa expansionismului occidental (opoziţia primitiv-modern), ambalată în jurul unui concept care sugerează posibila existenţă al unui paradis clădit exclusiv pe instinctele oamenilor (incursiunea spirituală în propria personalitate având drept cale subconştientul şi nu... cărarea raţională) într-o formă care conţine suficiente tuşe ironice sau satirice trimise de francezi la adresa ‘civilizatorilor’ respectabili de peste Ocean (“We are the law!”). Aşa cum scriam mai sus, “Blueberry: L’expérience secrète” străluceşte prin schimbarea abordării unui gen tradiţional, este unul dintre cele mai originale Western-uri realizate în secolul 21 (până acum avandu-şi un predecesor unic în “Dust Devil”-ul din 1992 al sud-africanului Richard Stanley) şi, ca atare, trebuie consumat pe îndelete pentru atenţia necesară savurării detaliilor şi a modului în care acestea compun acest (doar aparent) fictiv microunivers transfrontalier creat prin intermediul instrumentarului Pop culture. Paradoxul acestui film subestimat este definit în mod inspirat de către analistul Raphaël Jullien: “It is unfortunately situated in a kind of cinematographic no man's land: between a commercial genre movie and an independent author's movie, almost experimental. Therefore it looks like it doesn't know which category to choose and that's the most important weakness of the film. It seems Kounen was stuck between the wish to make a personal and artistic movie and the obligation to satisfy the commercial pressure due to the cost of his project... Anyway, this movie is offering us a magnificent cinematography and a smooth hypnotic direction. With great moments not far from endurance experimental films, especially during the almost abstract animated parts that seem to be a tribute to “2001, a Space Odyssey”. The spirit of Blueberry is reinvented through these parts. Enjoy the trip without apriorism… and don't expect too many action scenes!” (abusdecine.com, februarie 2004). Extra: comentarii audio ale lui Jan Kounen şi Vincent Cassel, Making Of, scene tăiate, trei interviuri (Kounen, Cassel şi Jean Giraud), documentarul “L’esprit du film” (44’), fragmente din documentarele lui Kounen “D’autres mondes” şi “Darshan – L’étreinte”. Tehnic: impecabil (ediţia pe două DVD-uri).

IOAN BIG
31 Martie 2018


PRENDIMI L’ANIMA a.k.a. THE SOUL KEEPER (2002, Italia/Franţa/UK, r: Roberto Faenza) – DVD

PRENDIMI L'ANIMA 2002.jpgPovestea excepţională a unei persoane ieşite din comun, Sabina Spielrein, prima femeie psihanalist din istoria umanităţii, născută la Rostov într-o familie de evrei, narată cinematografic (parţial) prin intermediul flashback-urilor bazate pe studiul corespondenţei reale dintre Sigmund Freud, Carl Gustav Jung şi Sabina Spielrein (1885-1942), recuperate prin intermediul unui jurnal - în această adaptare romanţată - de către doi cercetători, studenta franţuzoaică de origine rusă Marie Franquin (Caroline Ducey, câştigătoare în 2000 la Berlin a titlului de “EFP Shooting Star”) şi istoricul scoţian Richard Fraser (Craig Ferguson, actor important al scenei britanice şi nominalizat de trei ori la premiile Grammy). Filmul torinezului Roberto Faenza (recompensat în Italia în carieră cu trei Globuri de Aur şi un premiu David di Donatello) este aparent mult mai aproape de Biopic decât “A Dangerous Method” din 2011 al lui David Cronenberg în care Sabina era interpretată de Keira Knightley, deoarece pelicula canadianului reprezintă adaptarea piesei de teatru “The Talking Cure” al lui Christopher Hampton din 2003 (Jung/Michael Fassbender şi Freud/Viggo Mortensen), centrată eminamente pe relaţiile dintre cei trei din Elveţia începutului de secol XX, în detrimentul integrării în contextul istoric general, expediat deliberat prin simple note de subsol sau referiri sumare. Ca atare, a le pune în balanţă ar fi total nepotrivit. Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că naraţiunea începe în cazul amândurora cu internarea în 1904 de către părinţi a tinerei rusoaice devenite isterică la doar 18 ani - după moartea surorii sale de febră tifoidă - în celebrul spital de psihiatrie Burghölzi al Universităţii din Zürich, unde după aceea va deveni pentru o vreme asistenta lui Jung (Iain Glen – franciza “Resident Evil”, serialul “GOT”), fiindcă “Prendimi l’anima” îşi declară interesul pentru a-i analiza personalitatea Sabinei (Emilia Fox – “The Pianist”, “Dorian Gray”) din perspectiva revenirii sale la Moscova în 1923 şi implicarea în proiectul-laborator iniţiat de una dintre fostele studente ale lui Freud, Vera Schmidt, “Detski Dom”, doar aparent un orfelinat cu scop educaţional experimental (acordarea celor mici a libertăţii aproape depline de mişcare, expresie şi gândire, plus neutilizarea metodelor cu caracter disciplinar/punitiv) pentru că printre elevi se numărau copii de Bolşevici importanţi precum... Iosif Stalin (fiul acestuia, Vasili, a învăţat acolo prin metode psihanalitice conceptul de... “Solidaritate Internaţională”, numele său fiind înscris pe lista întocmită de OGPU, moştenită apoi de KGB). Foarte promiţător, dar... după doar câteva minute totul se arată a fi un simplu foc de paie. Naraţiunea pare a se reduce simplist la crearea legăturii emoţionale între o tânără grav tarată psihic (“When I’m dead I want Dr. Jung to take my head” - Sabina) şi medicul care încearcă să o vindece printr-o metodă terapeutică neconvenţională (“I want you to be the keeper of my soul” – Jung), sub privirile îngrijorate de evoluţia relaţiei anormale a soţiei sale însărcinate, Emma (Jane Alexander – “L’uomo delle stelle”/1995). Rezultatul este, din păcate, indiferent de cine a fost vizat de către producători ca parte a publicului-ţintă... ‘niente - niente’, ‘no win - no win’! Cine este nefamiliarizat cu numele psihanaliştilor Jung şi Freud (ultimul nici măcar nu apare în film) îl va recepţiona probabil ca pe o (melo)dramă construită clasic în jurul unui triunghi amoros/sexual inedit, dar greoi şi prăfuit datorită epocii când se consumă evenimentele, nefiind interesat - datorită ignoranţei de neblamat - de importanţa indirectă a Sabinei în naşterea conceptelor de ‘Transformare’, ‘Anima/Animus’ (cazul lui Jung) sau de ‘Todestrieb’ şi ‘Übertragung’ (apropo de Freud). Iată o opinie relevantă: “The Soul Keeper is a nice, but rather dull film. You don’t get to know too much about Jung’s revolutionary methods and actually not too much of Spielrein either. It is just a biographical drama based on true history of a snippet of the past.” (gangleri.nl, mai 2007). De cealaltă parte, cine este la curent cu rolul fundamental al celor doi în revoluţionarea terapiei tulburărilor psihice, va fi în egală măsură îngrozitor de dezamăgit pentru că, dincolo de câteva contrapuncte artistice interesante (ex. scena dansului din cantina ospiciului, dialogul din faţa picturii lui Gustav Klimt, “Iudita şi Capul lui Olofern”, distrugerea bustului farseurului), precum şi personificarea acceptabilă a unor figuri istorice (Fox şi Glen dau tot ce pot din ei pentru a face alchimia afectivă credibilă), povestea este atât de ‘personalizată’ - inclusiv prin introducerea lipsită de o semnificaţie detectabilă a plot-ului secundar contemporan (Marie-Richard) - încât, prin subiectivism şi schematizare excesivă sub pretextul ‘umanizării’ unor modele pentru secolul 20, realitatea se transformă într-o ficţiune plasată aproape de limita cu o dramoletă ordinară. Vreau să trag atenţia asupra faptului că de-abia după mai bine de jumătate de secol de la consumarea evenimentelor am început să avem acces fragmentar, printr-o serie de documente disparate, regăsite cu dificultate de-a lungul timpului, la puzzle-ul fascinant al vieţii ei (vă recomand cartea lui John Launer “Sex Versus Survival: The Life and Ideas of Sabina Spielrein”, Gerald Duckworth & Co., 2014), în condiţiile în care Dr. Spielrein, deja o autoritate în Occident, a revenit în Rusia Sovietizată când Lenin încă trăia şi a pus (iniţial) psihanaliza în slujba Revoluţiei proletare. Am menţionat asta pentru că elementele biografice realmente interesante din existenţa Sabinei Spielrein nu ne sunt aduse la cunoştinţă decât într-un mod expediat şi radical opus esteticii primelor două treimi din film, abia în ultima sa parte, prin confesiuni ficţionalizate ale unor foşti elevi, acum în etate, din perioada în care ea se specializase în psihologia copilului, pe care se înserează imagini de arhivă, combinate cu informaţii deseori lipsite de acurateţe şi aici mă voi limita la un singur exemplu: “Detsky Dom”, poreclită “Creşa albă” pentru că tot mobilierul era vopsit în alb, a fost fondat, aşa cum scriam mai sus, de către Institutul de Psihanaliză moscovit condus de Moshe Wulff şi, ca atare, meritul nu poate fi atribuit lui Spielrein, care a devenit membru cu drepturi depline abia la doi ani după înfiinţare, ori acesteia, în film, i se atribuie design-ul întregului proces educaţional din instituţie. Personal, consider “Prendimi l’anima” un Biopic neconvingător care arată ca o brânză Şvaiţer elveţiană..., dar decupată în felii absurd de inegale şi plină de găuri uriaşe care a reuşit contraperformanţa să mă enerveze destul de des pe parcurs. Plecând din acest punct, “she is deep into a violent, suicidal depression when Jung proposes they try something new. Instead of the usual chains and electroshock therapy, he patiently talks the young woman through her delusions. Fox and Glen gamely slog through some clunky English dialog and free-association sessions in the film’s slowest and most predictable reels, until the new Freudian method triumphs over the scoffers and she is ‘cured’.” (Deborah Young, variety.com, ianuarie 2003), cum naiba poţi justifica spectatorului faptul că evreica Spielrein, născută în Imperiul Ţarist, părăseşte viaţa intelectualului Carl G. Jung şi existenţa confortabilă din Zürich, pentru a deveni aproape instantaneu (în film) o revoluţionară activă şi militantă neobosită dedicată proletariatului leninist la Moscova şi apoi la Rostov (deşi în viaţa sa reală trecuseră deja zece ani), cum de un fluture cu aripile arse, obsedat de iubire carnală, se transformă brusc într-o idealistă cenuşie agăţată în plasa realităţii socialiste pentru a fi prigonită apoi de Stalin şi ucisă de nazişti? Probabil pentru că, dorind cu tot dinadinsul să evite controversele, din nefericire, scenariştii (vreo şapte la număr sunt cei care s-au chinuit să adapteze cartea lui Aldo Carotenuto) nici nu s-au obosit să însăileze vreo explicaţie, bazându-se pe faptul că vom înţelege uşor obsesia femeii pentru copil(ărie). Pentru realizarea unei minime legături între episoadele ‘Jung’ şi ‘Lenin’ ar fi fost suficient poate, dar nu neapărat şi simplu de povestit, referirea la lucrarea Sabinei Spielrein, publicată la Viena în 1912, “Die Destruktion als Ursache des Werdens” (“Destruction as the Cause of Coming into Being”) în care, înglobând frânturi de idei ale lui Freud şi Jung, susţine teza dualităţii umane, fiinţa statică ce vrea să rămână ceea ce este deja, şi cea dinamică înclinată spre reproducere, cu asumarea riscului că acest instinct este la fel de distructiv pentru el ca şi însăşi creativitatea... poate astfel s-a fi completat evoluţia personalităţii psihanalistei cu o minimă, dar în opinia mea, obligatorie verigă-lipsă: dobândirea propriei identităţi (Sabina cocheta încă din anii petrecuţi la München, Viena şi Berlin cu ideile socialiste) şi al unei autorităţi profesionale incontestabile (vezi mai ales studiile de la prestigiosul Institut Rousseau din Geneva, unde, de fapt, s-a specializat în lucrul cu copiii). În fine, nu mai insist cu ‘dacă’ şi ‘poate...’. Doar o ultimă remarcă de final: singura care face ca ţesătura narativă să nu se destrame în petice disparate este coloana sonoră inspirată compusă de Andrea Guerra (“Hotel Rwanda”, “Nine”), ce contribuie decisiv la susţinerea intenţiei de coerenţă a întregii poveşti. Atât am avut de spus. Extra: zero. Tehnic: excelent.

ARDOR a.k.a. EL ARDOR (2014, Argentina/Mexic/Brazilia/Franţa/USA/Spania, r: Pablo Fendrik) – DVD

ARDOR 2014.jpgPovestea se consumă în jungla Alto Paraná (pădurile tropicale care formează biodomul continental interior extins pe o parte a teritoriului a trei state, Brazilia, Argentina şi Paraguay), mai exact în provincia argentiniană Misiones, populată la origini de Guarani, al căror mitologie originară este de sorginte animistică (mineralele, plantele şi animalele pot trece printr-un proces de antropomorfism). Un univers natural uriaş, straniu şi înfricoşător pentru cei care pătrund în el, asociaţi însă asigurator cu simbolul ameninţător al ‘civilizării’ forţate: focul, “ardor” (defrişările prin incendiere, utilizarea armelor de foc, arderea proprietăţilor băştinaşilor cu bombe artizanale). Lăcuste umane, invadatoare nomade lipsite de scrupule, expendables trimişi în avangardă să facă loc valurilor de imigranţi europeni cu bani la teşcherea veniţi aici după cele două Războaie Mondiale. Fără discuţie, prin limitarea la minimum a numărului de personaje, filmul creează senzaţia copleşitoare de micime umană şi de pierdere în imensitatea mediului natural, atât prin calitatea imaginii (Julián Apezteguia, unul dintre cei mai buni DoP din Argentina) cât şi a muzicii (Sebastián Escofet, câştigător al unui premiu din partea Academy of Motion Picture Arts and Sciences of Argentina în 2012 pentru OST-ul la “El último Elvis”). “Ardor” este în fapt un Machete-Western sudamerican, interesant pentru că, realmente... este conceput şi pus în scenă într-o tonalitate dramatică, cu setul de pensule şi vopselurile Western-ului de inspiraţie clasică: exproprierea micilor fermieri din spaţiile unde au acces la apă şi alungarea lor sub presiune de către industriaşii/afaceriştii din Est, singuraticul ‘Mr. Nobody’, justiţiar enigmatic ivit de nicăieri, care dispare după ce consideră că şi-a îndeplinit misiunea, urmărirea şi vânarea nelegiuiţilor, salvarea femeii inocente din ghearele răpitorilor, duelul din final, ş.a.m.d. Sergio Leone a definit cu mult timp înainte standardul în ceea ce priveşte primul aspect, încă din 1968, prin capodopera sa “Once Upon a Time in the West”, doar că, în acest caz, miza o reprezintă defrişarea pădurilor amazoniene (realitatea este aceea că, în ultimii 40 de ani, 20% din suprafaţa acestora a dispărut fiind tăiate pentru lemne şi pentru a face loc terenurilor agricole). “Pablo Fendrik sets up his third feature as a classic Western with the action transposed from the dust of the Wild West to the lush tropical rainforest surrounding the Parana River in Argentina. The Man With No Name is Gael García Bernal (although his mystery diminishes as the film goes along), and he rises topless out of the swirling river to deliver the suffering locals from the tyranny of the land-grab.” (Fionnuala Halligan, screendaily.com, mai 2014). Să trecem la subiect. În urma atacului mişelesc din miez de noapte asupra micii ferme de frunze de tutun izolate în pădure, înfiinţată în 1970 de către Joao, personajul interpretat de Chico Diaz (respectat actor sud-american al cărui viaţă şi carieră l-au purtat din Mexic în Paraguay, Peru şi Brazilia), acesta este ciopârţit cu maceta, iar fata sa, Vania (Alice Braga – “I Am Legend”, “Elysium”, dar şi Western-ul “The Duel” din 2016), sechestrată ca sclavă de un trio de vânători-mercenari după ce obţin prin violenţă ce şi-au dorit, o semnătură pe actul de vânzare al proprietăţii, în numele celor care îşi propun să ardă totul pentru a construi fabrici de procesare şi să cultive ananas şi soia. “Când se vor întoarce vor fi mai mulţi” profeţeşte Kai... dar voi reveni asupra acestei replici. După prolog, primul episod: abandonarea lui Vando de către acoliţi după tentativa de viol. Omul redevine animal, mai ales în junglă. Înlănţuirea de scene (sexul în sălbăticie, salvarea cuplului din partea ‘prădătorului suprem’, al jaguarului, ca simbol a puterii Mamei-Natură într-un mediu în care Dumnezeu nu este prezent, prin care aceasta îi protejează pe oamenii care încearcă să o înţeleagă, trimiterile la credinţele ancestrale legate de spiritele fluviului Paraná şi invocarea lor şamanică) nu face decât să amplifice misterul din jurul personajului principal intrat în scenă, tatuatul şi desculţul Kai (Bernal, vedetă a filmelor lui Alfonso Cuarón şi Alejandro G. Iñárritu, ce, cu doi ani înainte, apăruse în comedia Western “Casa de mi Padre”), hoinar care, dacă e să îl credem, şi-a pierdut la rândul său familia şi a revenit în junglă după o tentativă nereuşită de a se adapta la viaţa de oraş. “‘Those who live here taught me how to belong to this place’, he tells Vania, underscoring the idea that Kai isn’t some superhuman figure conjured to protect this family, but a custodian of the jungle itself - like the tiger. Judging strictly by the way each shot is framed, the jungle is clearly the film’s true star, which makes the pic’s parting line – ‘The people who sent them will send more’ - as ominous for Argentina as it is for the film’s survivors.” (Peter Debruge, variety.com, septembrie 2014), la care se mai adaugă remarcile aceleiaşi F. Halligan: “... Kai has much local knowledge. He can make a poultice out of boiled snake and herbs to heal a gunshot wound, and he smokes some serious indigenous weed to go into a mystical trance, while at the same time enjoying a rapport with the local wild jaguar.” (screendaily.com, 2014). Bărbatul pleacă noaptea fără explicaţii de lângă femeie (episodul doi: abandonarea Vandei de către Kai în codru) în urmărirea mercenarilor pentru a recupera actele de cedare a fermelor semnate de localnici sub ameninţarea cu moartea. “Curentul [râului – n.a.] s-a schimbat.”. La fel de greu de înţeles cum este însă de ce, pur şi simplu, nu le distruge imediat aruncându-le (de exemplu) în apă... este comportamentul său gen Rambo în “First Blood” când roata se întoarce iar el devine cel hăituit. O posibilă explicaţie o oferă Christina Ioannidou pe cine.gr, în analiza sa din martie 2016: “The Prologue reports that ancient rituals are being carried out by the people of the region, in order to rely on creatures from the Amazon to help them in the difficult times. As such a creature emerges and Kai, there is a charming mystery about his being. He is a simple man, bound with nature, a noble who feels wild as his mother and exercises his duty to protect it, or a metaphysical embodiment of nature itself that brings man near and protects him from inhumanity; as the plot evolves, we tend towards the first. Kai initially only tries to protect Vania from the ‘wolves’, refusing to kill. But then, we see him confronted with his inferior instincts, those of survival. So, all the maneuvers that follow will end up in the final duel of Kai with his opponent, but he is now equaled. Consequently, the work has a symbolic character, putting through it reflections on the relationship between nature and man. Wildlife or wild man? Man breaks and destroys nature while she, through her resources, nourishes him.”. Mai departe. Episodul al treilea conţine în esenţă din nou cuvântul ‘abandon’, abandonarea lui Kai (pentru a doua oară) a Vaniei şi a fermei acesteia în favoarea unei existenţe solitare în pădure după ce, împreună, se fac “ardor/foc şi pară” şi decid în unanimitate ca nu doar să se ascundă, nu doar să se apere, ci să lupte până la decimarea integrală a grupului de atacatori pe care îi îneacă (la propriu) într-o pâclă densă de frunze aprinse de tutun, asta până la a apela la utilizarea ‘focului’ cu arsenalul modern. Ca în orice Western, avem şi un interesant (este pentru întâia oară când în acest film eminamente campestru şi laic se aud pentru câteva secunde, în mod neverosimil, clopote de biserică) duel unu-la-unu, cu... carabinele, cu final ambiguu (ezitarea lui Tarquinho este cauzată de frică sau de fatalism?). Bun, până aici am încercat să trec în revistă elementele care fac din “Ardor” un produs cinematografic ce merită vizionat dar, în egală măsură, chiar dacă foarte succint, sunt dator să semnalez şi cea mai importantă sursă potenţială de frustrări pentru cinefili, care echilibrează oarecum balanţa: scenariul însuşi (semnat tot de Pablo Fendrik). În pofida ‘exotismului’ Latino sudamerican ce atrage inevitabil prin ineditul abordării, filmul pare deseori lent şi greoi, având o sesizabilă dinamică sincopată, şi, cel mai grav, privat de consistenţa narativă aşteptată din perspectiva simbolismului utilizat (lipsa evidentă de interes pentru temele majore - mesajele eco, civice sau sociale – utilizate doar ca pretext în favoarea construcţiei dramatice minimaliste centrate pe o mână de personaje, şi îi includ aici şi pe fraţii vânători, nedefinite suficient de inteligibil încât să justifice sau să explice conduita sau acţiunile personajului principal). Ameninţarea şi, în consecinţă, contrareacţia la pericolul prezentat de aceasta e deprivată de anvergură şi importanţă, iar metafora relaţiei deopotrivă mistico-spirituală şi organică între om şi mediul natural dusă spre derizoriu prin multitudinea de capete de aţă ale unui ghem complicat ce par să rămână neînodate, dând impresia per ansamblu de produs conceput estetic în mod remarcabil dar care se aşează pe o fundaţie artificial şi forţat construită de un scenarist exagerat de ambiţios. E ca şi cum ţi-ai propune ca, printr-un singur film, să le dai simultan clasă lui Werner Herzog (“Aguirre”), John Boorman (“The Emerald Forest”, “Deliverance”) şi Sergio Leone (“The Good, the Bad and the Ugly”). Curaj de apreciat dar, în acest caz, nu a ţinut figura... Probabil cu o grimasă pe faţă, Robert Horton scria în iulie 2015: “It pays homage to classic filmmaking, it’s got two fine-looking international stars, and it calls attention to the environmental crisis in the rainforest. It’s still a dumb movie. Ardordresses up a basic revenge plot with arty style and mystical mumbo-jumbo, all played out in a South American jungle where people have apparently watched a lot of spaghetti Westerns.” (sursa: parallax-view.org). Extra: Making Of (15’). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
24 Martie 2018


NIEVE NEGRA a.k.a. BLACK SNOW (2017, Argentina/Spania, r: Martin Hodara) – DVD

NIEVE NEGRA 2017.jpgDrama unei familii disfuncţionale filmată în Patagonia (cu excepţia a câtorva scene din Andorra, din Pirinei, unde a fost căutată... zăpada adevărată) de către un cineast care nu a mai semnat decât un singur lungmetraj, “La señal”/2007 (Thriller legat de o anchetă anti-Mafia în ultimele zile ale Evitei Perón), avându-l însă tot pe Ricardo Darín (actor al cărui notorietate s-a extins de-a lungul timpul dincolo de universul sudamerican, multipremiat la festivalurile de film din Europa şi America de Nord precum Valladolid, Miami, Biarritz sau Havana, plus onorante trofee Goya şi Gaudi), într-unul din rolurile principale. Alături de soţia sa gravidă, Laura (tânăra actriţă spaniolă Laia Costa, nominalizată în 2017 la BAFTA EE Rising Star Award), reticentul Marcos (Leonardo Sbaraglia, câştigător al unui premiu Goya pentru rolul din “Intacto” al lui Juan Carlos Fresnadillo, care apăruse deja alături de Darín în “Una pistola en cada mano”/2012 şi în “Relatos salvajes”/2014) revine din Spania pe meleagurile natale, în casa părintească, pentru a se achita de obligaţia de a-şi înmormânta tatăl şi a lăsa în ordine afacerile familiei. O face împotriva voinţei sale pentru că este în mod constant chinuit şi bântuit de coşmaruri legate de adolescenţa sa (Juan, fratele mai mic declarat mort într-o avalanşă, mama dispărută prematur, amintirile legate de abuzurile violente paternale, înstrăinarea de celalălt frate, Salvador) care sunt readuse brusc în prezent datorită unui mesaj postum conţinut într-o misivă scrisă de taică-său (“Ştii unde să mă îngropi.”) şi de starea de instabilitate psihică acută a surorii Sabrina, internată într-un ospiciu (“Nu vei face ce ţi-a scris tata? Te va pedepsi.”). Tensiunea creşte pe măsură ce Marcos realizează că pentru a vinde unei companii miniere canadiene proprietatea lăsată ca moştenire comună, evaluată la nouă milioane de dolari, trebuie să urce în vârf de munte (şi alege să o facă însoţit de partenera de viaţă) şi să îl reîntâlnească după foarte mult timp, pentru a-i cere acordul, pe recluzivul şi sălbăticitul Salvador (Darín) care a ales să îşi continue din adolescenţă existenţa într-un soi de semi-sihăstrie, locuind într-o cabană izolată dintre pădurile şi pajiştile alpine din Anzi. Am menţionat în mod deliberat informaţiile care relevă calitatea interpreţilor din rolurile principale tocmai pentru că numele lor nu sunt foarte familiare consumatorilor de... Video Vault, şi deoarece, până spre finalul peliculei, aproape totul se joacă exclusiv în trioul Marcos-Laura-Salvador, mai precis în modul în care fiecare dintre ei alege să lupte în decorul hibernal cu umbrele trecutului. Minusul principal al lui “Nieve Negra” rezidă însă în abuzul de flashback-uri care elimină orice urmă de suspans şi face previzibilă evoluţia dramei încă din prima jumătate a filmului. Ca spectator, realizezi că ‘the thrill is gone’ mult prea devreme. Juan nu a murit în copilărie într-un accident natural ci în urma unui incident uman, survenit într-o expediţie de vânătoare de mistreţi organizată de tată şi în care fiecare minor avea puşca încărcată. “But though it burns as slowly and intensely as a cabin log fire over its first hour, narrative confusion and implausibility strike over the final run, and it’s that wobbly final stretch that will linger in viewers’ minds, making Black Snow a less chilling experience than it presumably aims to be.” (Jonathan Holland, hollywoodreporter.com, aprilie 2017). Aici mai intervine o frustrare suplimentară generată tot de scenariu: laconismul schimburilor de replici care nu permite conturarea în profunzime a personalităţii personajelor, motivaţiile şi comportamentul lor la maturitate (prelungirea găzduirii în cabană în condiţiile în care Salvador îi putea conduce imediat pe nedoriţi la mormântul lui Juan, abandonarea temporară de către Marcos a soţiei sale însărcinate în miez de noapte în plin viscol, jocul ambiguu al avocatului-afacerist ciung Sepia utilizat ca ‘jolly joker’, interpretat de Federico Luppi, unul dintre actorii-fetiş al proaspătului oscarizat Guillermo del Toro). Practic, suntem plasaţi de o echipă de oameni de film latini într-o atmosferă de... Noir scandinav, dar lipsită de acuitatea şi perspectiva clinică al abordării eficale al acestui subgen, rezultatul fiind insuficient de convingător ca studiu relevant a naturii umane. Javier Ocaña a concluzionat, în opinia mea, foarte bine: “The information takes time to unfold, and that's fine, but when it arrives, it does it with too much clarity, although only on the surface: with little margin for the spectator in the union of fringes of what happened, but with too many incomprehensions regarding of attitudes. Film with more visual and interpretative force than narrative, Nieve Negra points ideas, but it does not just crystallize in an impact thriller, which seems more referential than authentically lugubrious.” (elpais.com, aprilie 2017). Extra: zero. Tehnic: impecabil.

THREE AMIGOS! (1986, USA, r: John Landis) – DVD

THREE AMIGOS 1986.jpgAnul 1916. Trei lumi diferite. O Europă în Primul Război Mondial (bătăliile de la Verdun şi de pe Somme cu germanii în... pole-position), Coasta de Vest a Statelor Unite în care se aşezau pietrele de fundaţie ale showbiz-ului hollywoodian în baza patentelor lui Thomas Edison (istoric, ‘The Golden Age of Hollywood’ începe din 1917 după premiera filmelor lui D.W. Griffith “Naşterea unei naţiuni” şi “Intoleranţă”), şi Mexicul rural în perioada sa haotică a Revoluţiei post-Porfiriato când puterea a fost preluată de Constituţionaliştii dirijaţi de latifundiari avuţi precum Madero sau Carranza ce au utilizat ca ‘portdrapele’ populiste personaje ca Pancho Villa sau Emiliano Zapata. Sună foarte serios ce am enunţat până aici, nu-i aşa? Hmm... totodată şi incitant pentru că a încerca să pui în aceeaşi oală ingrediente din trei ciorbe diferite nu garantează totuşi că zeama de’ fuziune’ rezultată prin combinare va fi şi una reuşită şi/sau pe deplin îngurgitabilă. Rezultatul în cazul lui “Three Amigos!”, singura tentativă de apropiere al lui John Landis (“Blues Brothers”, “An American Werewolf in London”, “Michael Jackson’s Thriller”) de genul Western prin intermediul comediei, este derutant, discutabil şi inegal, tocmai datorită dozării deseori mai puţin inspirate în mixul general al cantităţii unora dintre ingrediente, dar asta nu îl face mai puţin simpatic şi conţine, incontestabil, câteva elemente memorabile (dacă ar fi să mă rezum la o singură referinţă... dialogul, aproape genial, dintre El Guapo şi aghiotantul său Jefe, pe marginea înţelegerii semnificaţiei cuvântului ‘pletoră’). Cheia în care vă propun lectura/vizionarea/consumul acestui produs de Pop culture optzecist este în trena înclinaţiilor subversive şi ludice ale lui Landis (dovedite în prealabil în filme precum “Animal House”, “Trading Places” sau “Spies Like Us”), aproape permanent magnetizat de şansa de a-şi masca sarcasmul acut şi ironia justificată la adresa unuia sau altuia dintre componentele sociale sau ale “sistemului”, sub faţada unor puneri în scenă entertaining şi accesibile pentru moroni. Până la urmă, folosindu-se de giumbuşlucuri ca muniţie de bază, regizorul ne spune povestea unor ‘papagali’ americani (“We are the three Aaaaaaaaa... migos!”) care, traşi pe linie moartă de evreii ‘gelaţi’ veniţi cu bani din Europa (“Do you know what ‘nada’ means?”), îi înving pe durii ‘profesionişti’ teutoni (trio condus de Kai Wulff, care a debutat pe marile ecrane în “Heaven’s Gate” al lui Michael Cimino din 1980, şi i-a atras astfel atenţia lui Fred Schepisi care l-a distribuit în 1982 în Western-ul său Revizionist “Barbarosa”) pe... tărâm mexican, pe... un teren “de joacă”. Altfel, repet, la o lectură superficială a sinopsisului, ne-am putea aştepta la un film serios. Gaşca de bandiţi care terorizează un sătuc şi vrea să-şi extindă influenţa în regiune cu ajutorul unui expert european (“Duck, You Sucker”/1971 – Sergio Leone dixit), localnicii care apelează la mercenari pentru a-i proteja (“Cei şapte magnifici”/1969 – John Sturges... fără alte comentarii), debutul unui nou secol în care evoluţia tehnologică striveşte conservatorismul şi tradiţiile (armele în conflict, avionul şi automobilul în transportul ‘public’, sonorul în istoria filmului, etc), toate acestea ar putea sugera un demers cinematografic sobru, dar lucrurile nu stau chiar aşa pentru că... este gândit a fi “in-famous. “What does that mean, in-famous?”/“In-famous is when you're MORE than famous. This man El Guapo, he's not just famous, he's IN-famous.”/“100,000 pesos to perform with this El Guapo, who's probably the biggest actor to come out of Mexico!”... extras din schimbul de replici al trioului de amigos, ex-vedete de cinema, lăsate la propriu în curul gol de boss-ul studioului (Joe Mantegna – “Bugsy”) şi de birocraţii obedienţi al acestuia (Jon Lovitz şi Phil Hartman, ambii cu notorietatea dobândită datorită show-ului TV “Saturday Night Live”), când primesc telegrama de SOS din Mexic. Trei actoraşi în declin de popularitate, dar cu fiţe de vedete (conceptul a fost reşapat de altfel într-o lungă serie de filme, de la “Galaxy Quest” la “Tropic Thunder”) se văd concediaţi fără drept de apel şi răspund chemării naive al unei ţărăncute pline de nuri care vizionează într-o biserică... un film mut, cu ei ca şi supereroi, “The Three Amigos”, şi care devine convinsă că doar ei sunt capabili să salveze cătunul de banda lui El Guapo în schimbul unei recompense generoase pe care oricum nu o vor accepta (şi pe care localnicii nu au de unde s-o plătească). Adevărul este că trioul de actori de comedie face... toţi banii: Lucky “I’ll pump you so full of lead you’ll be using your dick for a pencil!” Day (Steve Martin - Oscar onorific în 2014, 5 nominalizări la Globul de Aur) – Dusty “We really don’t have a Plan B. We didn’t expect for the first plan to work” Bottoms (Chevy Chase – “Caddyshack”, “National Lampoon’s Vacation”) – Ned “You were mangificent!” Nederlander (Martin Short – “Innerspace”, “Captain Ron”). “It's a testimony to the sad state of Hollywood these days that this is one of the few comedies in recent memory which has actually benefited from the presence of bona-fide stars. While Martin, Newman and Saturday Night Live's Lorne Michaels have supplied a serviceable script, the real joy here is the amigo trio's well-oiled comic timing. Their trademark ‘Amigo’ salute - which plays like a mixture of an elaborate soul-shake and a Carmen Miranda dance step - is one of those inspired pieces of nonsense that gets funnier each time they do it.” (Patrick Goldstein, latimes.com, decembrie 1986). Doar că, să-l poţi înfrânge pe El Guapo (interpretat imperial de către apreciatul cineast Alfonso Arau, interesant însă în acest context pentru rolurile lui Pepe din “Posse”/1975 al lui Kirk Douglas şi respectiv, Raousset din “Walker”/1987 al lui Alex Cox), nu e suficient un număr de Musical cu trimiteri satirice la homoerotism (momentul “My Little Buttercup” din Saloon) ci îţi trebuie “biluţe” aeronautice foarte solide (“mail plane” vs. “male plane”), ba, mai mult, să arăţi o dovadă de lipsă de respect jucăuşă faţă de compozitorul şi muzicianul Randy Newman (15 nominalizări la Oscar pentru OST-uri şi două statuete câştigate!) care, după ce că este co-scenarist, mai joacă şi rolul... tufişului cântăcios care le vâră pe gât/urechi ‘sinistraţilor’ greenhorni falşi Mariachi în deşertul mexican “For He’s a Jolly Good Fellow” după ce aceştia îl asasinează accidental pe... spadasinul invizibil (nu ştim dacă era samurai sau era Zorro?) în contextul coloanei sonore compuse de veteranul Elmer Bernstein (“The Tin Star”/1957, “True Grit”/1969, “The Shootist”/1976), deci un film care ne afundă într-un melanj sintetizat cu minuţie, dar confuzant (inclusiv prin tranziţia de la slide-show-ul peisager de pe generic la cicloramele pictate de mână, animate în cadru de prezenta animăluţelor melomane) prin replica... “They’re doing every cliché in the book!”. Repet, n-ar fi şi nici nu este rău acest fapt (pelicula conţine destule momente savuroase ţinând cont de premisa că eroii noştri îşi percep prezenţa în realitatea lipsită de glamour ca simpli angajaţi a interpretării unor roluri la comandă) însă, neîndoielnic, spre deosebire de exemplu de “Blazing Saddles” al lui Mel Brooks din 1974, “Three Amigos!” suferă de o criză certă de identitate. După cum bine remarca Janet Maslin în New York Times, în 1986, “Three Amigos visibly radiates the conviction that bigger and costlier are better, even when the actors and the material seem cannier than that. But Mr. Landis consistently uses more extras, more props and more fireworks than the film really needs. There also are a number of dangerous-looking stunts that are irrelevant to the action at hand. Three Amigos is likable, but it never really finds a distinctive style.”. Cu alte cuvinte, Landis (atunci afectat de seria de procese generate de tragedia survenită în timpul filmărilor la “Twilight Zone: The Movie”), Steve Martin, Randy Newman şi Lorne Michaels (ultimii trei fiind semnatarii scenariului), vor să transmită foarte multe în baza unui instrumentar deliberat simplificat la maximum, dar figura nu le iese decât pe alocuri. Satiră, parodie sau manifest? Nu ne dăm seama. Metafore interesante (ficţiunea cu paiete şi piñatas câştigă în faţa realităţii crude şi neiertătoare dacă este ambalată corespunzător, apoi conservatorismul în contrast cu rapida evoluţie în epoca modernă, plus redescoperirea de sine prin întoarcerea la simplitatea vieţii şi cutumelor peizane)? Dar, toate acestea, nu reuşim să le percepem... decât fragmentar, intuindu-le doar potenţialul. “Three Amigos!” este echivalentul unui tasting menu pregătit de un Chef cu stele Michelin, variat, care te lasă cu gura apă, dar, în final, nesătul. Masa e bogată dar nesăţioasă. În stilul său personal, Roger Ebert scria în decembrie 1986: “The ideas to make Three Amigos into a good comedy are here, but the madness is missing. All great farces need a certain insane focus, an intensity that declares how important they are to themselves. This movie is too confident, too relaxed, too clever to be really funny. And yet, when the cowboys sit around their campfire singing a sad lament and then their horses join in, you see where the movie could have gone. My guess is they made it with too much confidence and not enough desperation.”. Concluzia mea în ceea ce priveşte acest Western atipic care conţine chiar şi un duel ‘tradiţional’ dintre doi pistolari, unul american şi unul neamţ... în mijlocul unei adunări de mârlani bine îmbibaţi cu tequilla? “In the end, Three Amigos is nothing more than fluffy entertainment. There’s no attempt at social commentary or genuine emotion like Martin and Landis achieved in other comedies. No, this time they just wanted to entertain, which is why it’s so odd that it never connected with audiences at the time.” (Phil Brown, collider.com, decembrie 2011). Schimbul meu favorit de replici? “You could kiss me on the veranda.”/“Lips would be fine.”. Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

IOAN BIG
17 Martie 2018


FULLMETAL ALCHEMIST a.k.a. HAGANE NO RENKINJUTSUSHI (2017, Japonia, r: Fumihiko Sori) – Netflix

FULLMETAL ALCHEMIST 2017Realizat de Fumihiko Sori, autorul a trei animaţii Adventure-SF (“Vexille”/2007, “Orbital” a.k.a. “To”/2009, adaptare a conceptului Manga “2001 Ya Monotogari” avându-l ca autor pe Yukinobu Hoshino, şi “Dragon Age: Dawn of the Seeker”/2012), dar şi al Actionerului “Ichi” (2008), o speculaţie meditativă din perspectivă feminină a mitologiei ‘samuraiului orb’ (Zatoichi), “Fullmetal Alchemist” se bazează pe seria Shōnen Manga creată de Hiromu Arakawa, artistă care a decis să rămână concentrată exclusiv asupra benzilor desenate (s-au vândut până acum peste 70 de milioane de copii pe întreaga planetă!), lăsându-şi echipa să dezvolte independent adaptarea Anime produsă de studiourile Bones Inc. (lansată ca serie în Japonia în toamna lui 2003 şi urmată abia în 2009 de “Fullmetal Alchemist: Brotherhood”), care s-a relevat a prezenta diferenţe semnificative faţă de perspectiva lui Arakawa, mai ales în ceea ce priveşte originea Homunculilor. Marele merit al prezentului film e că reuşeşte să se apropie de esenţa conceptului original, despre care Evan Griffin scria pe theyoungfolks.com în februarie 2018 că a fost “a wonderful, engaging manga and anime series that proved to be a stellar entry point to the medium for many young people in the early 2000s, myself included. FMA was able to transcend the silly nature of never ending Shonen Jump weekely stories and Hiromu Arakawa and successfully build a world of science and magic that blurred together into a unique steampunk, western-inspired sci-fi tale. More than that, it was successful at delivering great characters, a compelling, mysterious plot and worldbuilding that felt altogether unique and believable in the rules of alchemy. Alchemy had one simple rule: a law of Equivalent Exchange. Fullmetal was complex and thought-provoking, but at the end of the day was about two brothers who loved each other and sacrificed to correct past mistakes.”. Călcâiul lui Ahile al producţiei lui Fumihiko Sori, altfel captivante şi spectaculoase (filmările care definesc lumea Amestris, condusă de... Führer-Regele Bradley, sunt realizate în Italia, deci respiră un aer occidental de parcă te aştepţi ca Harry Potter însuşi să coboare din tren), se regăseşte însă, în egală măsură, în aceleaşi cuvinte scrise anterior: datorită complexităţii materialului-sursă şi a obligativităţii compactării poveştii într-un format difuzabil de sub trei ore, a fost imposibilă explicarea la un nivel inteligibil, în special pentru neiniţiaţi, a sumei de premise şi de concepte... de la ‘transmutarea’ în sine ca acţiune de descompunere şi recompunere a materiei, la Legea Schimbului Echivalent prin care a crea ‘ceva’ nou presupune la schimb ‘altceva’ de valoare egală. Ca atare, referirile de mai jos la conţinutul filmului s-ar putea să pară eliptice întrucât, pe de-o parte vreau să evit spoilerele din respect pentru cei care sunt familiarizaţi cu seria Manga/Anime, iar pe de alta, să ofer totuşi suficiente indicii legate de universul acesteia, care fac din “Fullmetal Alchemist”, mai cunoscut fanilor niponi ca “Hagaren”, un produs de Pop culture entertaining pentru publicul larg, consumator de poveşti efervescente, dinamice şi... neobişnuite. Conştient fiind că păşesc pe o gheaţă subţire, intru în miezul naraţiunii. Cu soţul dispărut din cauze necunoscute, Trisha Elric, mamă care îşi educă cei doi copilaşi în tainele alchimiei într-o gospodărie izolată dintre coline, moare în 1904. Rămaşi orfani, micuţii Ed şi Al, complet dezorientaţi, îşi propun să o aducă înapoi chiar dacă “it’s taboo for alchemists to create humans.”, dar... fiind convinşi de asemenea că “adult humans are made of readily available products.” şi că, împreună, sunt capabili să îşi atingă ţelul. Încă lipsiţi de experienţă în ştiinţele oculte şi neavând controlul asupra reţetarului sugerat de cărţi, au parte de un eşec dramatic în urma căruia unul dintre fraţi, Alphonse, dispare din lumea pamânteană. Astfel ajungem transportaţi într-un univers Fantasy ce evoluează gradual spre un SF cu accente distopice adulte (o realitate alternativă a începutului de secol 20, în care alchimia este extrem de evoluată şi a ajuns respectată de către întreaga societate), unde, peste ani, adolescentul Edward Elric, alchimist ce a dobândit capacitatea de a transmuta fără a utiliza cercul trasat în mod tradiţional pe pardoseală (“Alchemy is not magic. It’s science.”), vânează aproape utopic Piatra Filosofală cu visul de a readuce sufletul şi spiritul îndrăgitului său frate Al (recuperate ambele acum dar captive într-o imensă armură non-organică) în corpul uman original. Doar că asta l-a obligat pe Ed (Ryôsuke Yamada, din franciza amuzantă “Assassination Classroom”, bazată pe seria Manga al lui Yûsei Matsui) să ajungă inclusiv pe Lumea Cealaltă (“Poarta Adevărului”) unde, prin sacrificii personale (cedează la propriu o mână şi un picior entităţii divine), să aibă acces la plusul necesar de cunoaştere pentru a avansa în quest-ul în care, în afara ‘metalicului’ însufleţit Al (ce aduce niţel ca design cu “The Iron Giant” din animaţia lui Brad Bird din 1999), o mai are alături pe Winry Rockbell, prietena din copilărie a fraţilor înzestrată cu mult simţ practic, cea care îi depanează braţul mecanic (“automail”-ul), deseori deteriorat în urma confruntărilor violente (vezi debutul incitant cu preotul posesor al unei Pietre-surogat, folosită ca amplificator). “Cobblestones fly off street surfaces and morph into monsters. Metal spokes come clanging down from the sky, forming an instantaneous cage to contain an enemy. But Ed himself is often static, and there are an awful lot of close-ups to make up for the fact that he's not doing much with his body or his emotions. Which is a shame, because bodies are practically the whole point of Fullmetal Alchemist. Arakawa's original story lauded the human body, but more than that, it was a celebration of the human will to overcome physical injuries, shortcomings, DNA patterns and destiny itself.” (Kaori Shoji, ign.com, noiembrie 2017). Într-o lume măcinată de războaie (Isvalan Civil War), societatea este condusă de militari, cei care ţin sub control strict inclusiv alchimia şi pe experţii practicanţi (Shou Tucker, pionier al alchimiei biologice care experimentează transmutarea himerelor vorbitoare, sau Tim Marcoh, cercetător al Pietrei Filosofale ca substitut pentru sufletul uman), mai ales că aceasta, ca orice ‘ştiinţă’, are varii direcţii de cercetare şi explorare dintre care unele potenţial periculoase, precum transmutarea umană, interzisă nu fiindcă ar sfida morala sau etica ci pentru a preîntâmpina eventualii sociopaţi sau megalomani să viseze la crearea de armate personale. “Human experiments gave us progress.” declară nonşalant Tucker când Ed descoperă siderat că fiica cercetătorului şi câinele său au devenit ambii captivi în grotesca lui himeră comunicativă, produsă doar pentru ca autorul să îşi păstreze în continuare slujba. Cu toată ştiinţa sa, tânărul începe să se simtă neputincios (“We are humans and powerless.”), mai ales că încrederea sa este erodată de avertismentele primite în repetate rânduri atât de la prieteni (“Play with the Devil and you will end up in Hell.” - Dr. Mauro/Marcoh) cât şi de la superiorii ierarhici (“A State Alchemist can’t be subversive!”). Dincolo de lupta cu sine însuşi, inamicii pe care îi are de înfruntat sunt redutabili şi furnizează suficiente scene de acţiune împănate de violenţă grafică. O tabără este a non-umanilor (aparent) nemuritori, marcaţi de tatuajul Ouroboros, înzestraţi cu supra-puteri (gândiţi-vă ca referinţă la nişte “X-Men” cu look Gotic) şi care poartă numele păcatelor capitale (Lust-Desfrânare/Envy-Pizmă/Gluttony-Îmbuibare), ale căror obiective rămân mult timp înceţoşate, iar cealaltă, coagulată conspirativ în jurul secretului Laboratorului nr. 5 din lagărul de prizonieri în care sunt creaţi Homunculii, e formată dintr-o facţiune militaristă cu aspiraţii dictatoriale, imaginată ca un mix de sterotipuri occidentale din Pop culture (savantul frustrat şi ofiţerul nebun, clin d’oeil-uri la “Frankenstein” şi “Universal Soldier”, ş.a.m.d.). Cum se încheie această poveste de dragoste fraternă care, dincolo de acţiune, are un fundament dramatic şi emoţional interesant? Nu spun. Ce aţi înţeles din ce am scris până acum? Nu ştiu, dar vă asigur că, în pofida eventualelor frustrări ulterioare legate de minusurile uşor detectabile, “Fullmetal Alchemist” merită o vizionare şi... un sequel. “The Fullmetal Alchemist live-action movie was never going to have everything. It would be absurd to expect any director to gracefully condense 60-ish episodes of ‘everything’ anime into a feature film acted by humans. Pushing that expectation aside, the live-action Fullmetal Alchemist is a satisfying approximation of the anime's spirit and standout plotlines with some very impressive special effects.” (Cecilia D’Anastasio, kotaku.com.au, noiembrie 2017). Extra: nu este cazul. Tehnic: impecabil.

ACTS OF VENGEANCE a.k.a. STOIC (2017, Bulgaria, r: Isaac Florentine) – DVD

 

Thriller regizat de către Isaac Florentine, expert în DTV-uri de serie B (“Power Rangers”, “Undisputed”), filmat în studiourile sofiote Nu Boyana (‘gazde’ a trilogiei “The Expendables”) unde, în acelaşi an, s-a realizat şi “Bullet Head” cu Adrien Brody şi John Malkovich, în care Alexandra Dinu are un rol episodic. Legătura dintre cele două producţii? În ambele, rolul principal este jucat de către vedeta spaniolă Antonio Banderas (“Evita”, “The Mask of Zorro”, “The Skin I Live In”) care, redevenit burlac după divorţul din 2015 de actriţa Melanie Griffith, se pare că şi-a propus să evite pe termen nedefinit Hollywoodul şi să redescopere planeta pe care trăieşte întrucât, după filmul lui Terrence Malick (“Knight of Cups”/2015), s-a implicat aproape exclusiv în proiecte Indie sau Art House în afara SUA şi a filmat în America de Sud (Chile şi Columbia – Biopicul “The 33”/2015, comedia de aventuri “Gun Shy”/2017), Europa (Italia – Thrillerul “Black Butterfly”/2017, “La musica del silenzio”/2017 al lui Michael Radford, Cehia – episodul-pilot din serialul “Genius”/2018, şi, bineînţeles, în Spania - “Finding Altamira”/2016, drama istorică al lui Hugh Hudson). Am făcut acest preambul pentru că “Acts of Vengeance” este aparent un film de acţiune pornit la drum fără aspiraţii deosebite dar ridicat deasupra mediei (nu cu mult, dar suficient încât să îl facă interesant) datorită talentului actoricesc şi charismei lui Banderas, puse în valoare de un scenariu şi o punere în scenă etichetabile ‘de modă veche’ (era VHS) care, laolaltă, impresionează plăcut, deopotrivă prin simplitate, conciziune şi eficacitate. Structura filmului este concepută în şase părţi, nu neapărat aşezate în mod cronologic (se apelează la flashback-uri) sau bine echilibrate ca durată, care încep fiecare cu un motto extras din “Meditationes” (“Către mine însumi”) singura lucrare a filosofului Stoic şi apoi Împărat roman Marc Aureliu, pe care eroul nostru o descoperă întâmplător căutând să îşi oprească sângerarea provenită din rana de cuţit. Partea I: “How quickly all things disappear.” (Marc Aureliu). Frank Valera/Banderas este un avocat workaholic de succes (“Words were my weapon of choice.”), cu o situaţie materială înfloritoare şi cu o familie (soţia, fetiţa de 11 ani) pe care o adoră însă nu îi poate aloca timpul dorit. Tragedie. Într-o noapte, cele două sunt ucise într-un cartier controlat de Mafia rusă iar la înmormântarea lor socrul Chuck (Robert Forster – “Jackie Brown”, “The Descendants”) îi prezintă ginerelui devastat (şi, totodată, avocatului) Frank sentinţa sa personală: “You’re spitting all day words only to exonerate the scum of the earth. I never want to hear your voice again.”. Frustrat de ineficienta poliţiei (“It became clear to me that justice will never be served.”), alcoolic deprimat şi cuprins de un acut sentiment de vinovăţie, devine o victimă masochistă cu tendinţe suicidale a bătăuşilor din ringurile de lupte din underground. Descoperirea ideilor lui Marc Aureliu îl face să realizeze că a se flagela pe sine însuşi nu este calea corectă atâta vreme cât ucigaşii familiei sale rămân nepedepsiţi. Intră într-o etapă personală de ‘durificare’ psihică şi fizică intensivă, animat de principiul “Action is the only truth.”. Mai mult, până la descoperirea făptaşilor, îşi asumă stoic... legământul tăcerii. Partea II: “Punish only he who has commited the crime.” (Marc Aureliu). Prin renunţarea la vorbire, percepţiile senzoriale ale lui Frank se acutizează, nu în sensul supraomenesc sau paranormal, ci în acela al evoluţiei capacităţii sale analitice bazate pe mesajele transmise de văz, auz sau miros. De aici începe drumul său pentru desluşirea adevărului, bazat strictamente pe colectarea de impresii şi observaţii personale, într-un mediu suburban decrepit şi periculos (excelentă coregrafia luptei cu gaşca de borfaşi rusi din preajma depourilor feroviare, ca demonstraţie a transformării sale dintr-un ‘costum negru’ într-o ‘jachetă de piele’), din care este salvat după recepţionarea unui glonte în plex (introducerea unor noi accente dramatice şi emoţionale se impunea pentru ca simplitatea narativă voită să nu devină sinonimă cu... simplismul extrem ‘popcornist’) de ciobănescul german brutalizat de stăpânul slav şi de asistenta medicală Alma (Paz Vega, actriţă spaniolă respectată pe ambele ţărmuri ale Atlanticului, indiferent că vorbim de premiul Goya pentru “Lucia y el sexo” al lui Julio Medem sau de succesul de masă din State cu amuzantul “Spanglish” al lui James L. Brooks). “You see? Good things do happen when you shut the fuck up for a minute or two.” (Frank). Partea III: “There is nothing that hinders you from doing what must be done.” (Marc Aureliu). Pânda nocturnă cu speranţa identificării potenţialilor martori printre vagabonzii care se aciuează în containerele ruginite, plus indiciile obţinute din experienţa Almei ca voluntar în organizaţiile dedicate homelessilor, îl obligă pe Frank să se scufunde tot mai adânc în mediul interlop pentru că e în căutarea unui bărbat posibil martor sau, poate... criminal. Partea IV: “To expect bad men not to do wrong is madness.”. Descoperirea martorului şi testimonialul său înfricoşător. Revelaţia personală a lui Frank în ceea ce priveşte lista de suspecţi. Partea V: The best revenge is to be unlike your enemy. (Marc Aureliu). Pregătirea în mod clinic, timp de multe zile şi nopţi, a răzbunării (“I chased him as my demons were chasing me.”) pentru a dobândi certitudinea că cel urmărit este ucigaşul soţiei şi fiicei sale, prin înţelegerea comportamentului şi motivaţiei din spatele actului impardonabil al acestuia. Confruntarea unu-la-unu cu aromă nostalgic optzecistă prin însumarea de clişee, cu final moralizator previzibil, în decursul căreia eroul nostru îşi arată din plin vulnerabilitatea. Partea VI: “Accept the things to which fate binds you.” (Marc Aureliu). Împăcarea cu sine. Sfârşit. Personal, consider că a meritat să vizionez acest film ca divertisment pasager dar cei care se aşteaptă la multă acţiune sau violenţă vor fi, probabil, dezamăgiţi (nu e în niciun caz... “John Wick”). Celor care ezită le propun concluzia trasă de Robert Abele în Los Angeles Times în octombrie 2017: “But with the help of philosophical Roman emperor Marcus Aurelius — sadly not played by anyone, just used for his manning-up advice from ‘Meditations’, quoted in title cards — Banderas takes a vow of silence (heightening his other senses!), gets in shape, takes karate lessons and hunts down the killer with the help of a sexy ER doctor. Admit you want to see this play out, don't you? Especially since Banderas, God love him, treats the role seriously enough with his stoic muteness, accompanied by Spanish-purr narration that was surely added under the assumption that action fans can't read subtle facial expressions. He also kicks butt well. If he's auditioning for Neeson-ification as a late-career badass, it's a large buttered popcorn's-worth start, because occasionally, when you Death Wish upon a star and that star is Banderas, you get a serviceable time-waster like Acts of Vengeance.". Extra: zero (ediţia pe zona 1; în Europa va fi lansat anul acesta în luna mai dar poate fi urmărit deja la noi pe Netflix). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
10 Martie 2018


THE BALLAD OF LITTLE JO (1993, USA, r: Maggie Greenwald) – DVD

THE BALLAD OF LITTLE JO 1993O peliculă interesantă, ieşită în afara canoanelor, subevaluată probabil datorită faptului că, pentru anii ’90, era mai greu acceptabil ca o femeie-cineast (Maggie Greenwald - “The Kill-Off”, “Songcatcher”) să se apropie de Vestul Sălbatic dintr-o perspectivă... feministă. Schimbările de percepţie în această privinţă aveau să se lase aşteptate până în secolul 21 cu “Meek’s Cutoff”/2010 al lui Kelly Reichardt (doar un exemplu). Bazat pe fapte reale extrase din biografia lui Johanna Monaghan (1805-1904), acest Western non-Actioner (doar perioada, spaţiul şi aşezările miniere pline de prospectori cu speranţe de înavuţire îl apropie de genul cinematografic), nominalizat pentru interpretare în 1994 la două Independent Spirit Award, narează avatarurile unei tinere care, la mijlocul secolului 19, alungată din casă de către părinţi pentru că a dat naştere unui copil nedorit după ce a fost înşelată în naivitatea ei de fotograful-prieten de familie, se îndreaptă spre Vest unde îşi ascunde identitatea şi trecutul deghizată în bărbat. În aceste condiţii, voi începe cu un semi-verdict care să justifice atenţia pe care am decis să o acord peliculei: “Since this isn't the conventional Western story of gunfighters, sheriffs, and Indian raids, The Ballad of Little Jo offers an interesting perspective on the ‘wild West’ of the time. It's certainly a rough and often brutal place, and the film pulls no punches in that respect, but we see in the film that it's also a place with its own kind of magic, where people could really re-invent themselves and find a new life. The Ballad of Little Jo does a nice job of showing the evolution of Jo herself as she looks for a measure of peace and security in this ‘no man's land’ at the fringes of the civilized world; it's a character-based film that works well due to the excellent and very believable performance from Amis coupled with an interesting and well-developed setting and a solid story structure that keeps the story moving all the time.” (Holly E. Ordway, dvdtalk.com, septembrie 2003). “The Ballad of Little Jo” trece rapid şi eficace prin intermediul flash-back-urilor peste originea poveştii care debutează cu pribegia tinerei spre Vest. Într-un peisaj tomnatec, pedestra solitară Josephine Monaghan (Suzy Amis - “Last Stand at Saber River”/1997) este luată ca tovarăş de călătorie de către vârstnicul comerciant ambulant Streight Hollander (Rene Auberjonois - “McCabe & Mrs. Miller”/1971, “Walker”/1987, “Los Locos”/1997), analfabet hâtru căruia ajunge să îi citească serile din scrierile lui Nathaniel Hawthorne (autor etichetat acum ca parte a Romantismului Sobru). Bonomia ‘bunicului’ se relevă a fi doar o faţadă de tip dickensian, pentru că bătrânul consideră femeia drept un ‘obiect’ ca oricare altul, ce poate fi vândut fără remuşcări către doi soldaţi nefutuţi. După o cursă nocturnă dramatică, Josephine scapă de urmăritori şi se transformă... în Jo (inclusiv prin automutilare şi comportament grobian), sub privirile reprobatoare a celei de acelaşi sex cu ea (“It’s against the law to dress improper to your sex.” - proprietăreasa magazinului mixt). Ajuns în Ruby City, tabără minieră de prospectori dezamăgiţi (în lipsa diamantelor şi aurului pe care sperau să le descopere), “tired, broke and hungry”, tânărul ‘Jo’ are de luptat suplimentar împotriva unei mentalităţi suplimentare la fel de nocive pentru supravieţuirea sa într-un mediu necunoscut şi iubitor de... non-civilizaţie: frica de străini, mai ales cei mai educaţi (“filfizonii”) care sosesc din Est, simbolizată de ‘băştinaşul’ oier Frank “We don’t like dudes around here” Badger (veteranul actor Bo Hopkins – “The Wild Bunch”/1969, “The Culpepper Cattle Co.”/1972, “Big Bad John”/1990). Inclusiv utilizarea termenului ‘dude’ în acest context poate fi interpretat ca o aluzie la homosexualitate. “It's not hard to view The Ballad of Little Jo as an allegorical critique of sex and power and men's-club values in America. In its disdain for those values, the film is as focused and cool-headed as the remarkable character whose story it tells.” (Stephen Holden, New York Times, mai 2003). După eşecul previzibil al datului cu sita şi târnăcopul prin peisajul lipsit de bogăţii dintre coline, Jo ascultă sfatul experimentatului funcţionar la biroul de testări de minerale Percy Corcoran (Ian McKellen – “LOTR”, “X-Men”) şi se angajează ca grăjdar pentru a avea o slujbă sigură. De aici, filmul continuă - în mod uimitor pentru o dramă cu caracter mai degrabă personal - să surprindă spectatorul prin escaladarea complexităţii, atât la nivelul temelor conexe narative introduse ca suport pentru povestea intimistă (circul-bordel, şantajul “You’ll have nowhere to go”, imigranţii ruşi... adevăratul ‘East meets West’, familia, maternitatea şi cutumele locale, naşterea lui ‘Jo’s Got a Gun’, xenofobia, autocunoaşterea prin tranziţia regresivă din mediul urban în cel rural primitiv, invazia speculanţilor din Est care decimează micile ferme apeland inclusiv la asasinate, ş.a.m.d.), cât şi la cel al picturalităţii imaginii (DoP este Declan Quinn, câştigător la Sundance pentru “2by4”, dar mai cunoscut pentru videoclipurile cu U2 şi The Smashing Pumpkins sau pentru oscarizatul “Leaving Las Vegas”) şi al calităţii excepţionale a muzicii (David Mansfield, compozitorul favorit al lui Michael Cimino, pentru care a compus inclusiv OST-ul la epicul “Heaven’s Gate” din 1980). În fapt, întregul produs cinematografic analizat în aceste rânduri oferă (în sensul bun şi inspirat) un ambient à la Michael Cimino (cu ceva influenţe detectabile în “Jeremiah Johnson”-ul lui Sydney Pollack apropo de perioadele de autoizolare nevoită şi în “McCabe & Mrs. Miller” al lui Robert Altman în privinţa interacţiunilor sociale), dar mai reuşit în opinia mea, inclusiv prin opţiunea pentru diversele perspective asupra aceleiaşi realităţi sugerate prin distorsionarea cadrelor, decât mai sus menţionatul “Heaven’s Gate”, prin sintetizarea multiplelor teme într-un cadru construit ce respiră naturaleţe şi firesc, care ne vorbeşte lipsit de emfază mai puţin prin replici (“In a sense, Jo is a living daguerreotype: Her muteness and two-dimensionality are intended as a mythic memento from a bitter past.”, Peter Rainer, Los Angeles Times, septembrie 1993), ci printr-o imagine pastelată şi fin granulată, lipsită de duritatea sau de simplismul uzual asociat cu acest gen cinematografic, şi prin sunetul naturii pigmentat de acorduri muzicale adecvate, de paradoxul solitudinii accentuate pe măsura creşterii încrederii şi adoptării de către localnici. De la frica de a fi femeie într-o societate misogină (“Why can’t we live as we are?”) şi, apoi, la cea de a fi acceptată ca intrus în comunitatea conservatoare şi needucată (“Someday soon, you will even vote.”), se ajunge la frica de a fi ucisă pentru că... este - gândeşte şi trăieşte – altfel (“Who is... this society?”). Aşa cum scriam la început “The Ballad of Little Jo” nu este un Western propriuzis dar este un film splendid despre... acel Vest Sălbatic legendar, privit din perspectiva dramei unei singure persoane, narată cu discreţie şi fără accente ostentative, care alege şi îşi asumă calea pe care merge la fiecare dintre răscrucile pe care le întâlneşte în viaţă. Dacă ar trebui să dau doar două motive pentru care merită să vedeţi filmul, acestea sunt confruntarea nocturnă dintre Jo/Amis şi Percy/McKellen (actor care îşi recunoscuse public homosexualitatea încă din 1988 şi, ca atare, a înţeles perfect lupta adevăratei Johanna Monaghan împotriva prejudecăţilor sociale ca travestit conjunctural), avand în fundal prostituata ciopârţită şi hoarda deopotrivă speriată şi furioasă, şi, respectiv, session-ul de însănătoşire pe bază de leacuri ‘băbeşti’ ţinut de Ruth Badger/Carrie Snodgress (“Pale Rider”/1985) având-l drept ‘subiect’ pe chinezul Tinman, fost muncitor la căile ferate dependent de opiu, aciuat pe lângă ferma de ovine a lui Jo: “He’s got a foot on the other side”, dar o viaţă de om înseamnă întotdeauna... o viaţă de om, indiferent de cât ar fi de diferit acesta de tine. Pentru fanii Hardcore al genului Western, un mesaj: se pierd şi vieţi în urma gloanţelor primite, dar abia înspre final, fiind justificate de imixtiunile politice şi de interesele economice. Sfârşitul lui Josephine ‘Jo’ Monaghan? Credeţi-mă, eclatant! Dar... după cum bine scria Roger Ebert însuşi în septembrie 1993: “It is rather rough and crude, but it's in the spirit of the film, in which men of poor breeding lived and worked together in desperate poverty of mind and body, and were so enclosed inside their roles that they hardly knew each other at all.” (sursa: rogerebert.com). Pe scurt, verdictul meu: unul dintre cele mai valoroase filme despre Vest realizate în anii ’90. Anecdotică: necreditat pe generic, în rolul localnicului Lyle Hogg din Ruby City îl veţi recunoaşte pe Tom Bower (“The Ballad of Gregorio Cortez”/1987, “Desperado: The Outlaw Wars”/1989) iar într-un rol secundar, cel a fetei de cârciumar, îndrăgostită adolescentin de ‘băiatul’ Jo, pe Heather Graham (blonduţă cunoscută din comedii uşurele, dar care, altfel, şi-a dovedit talentul în drame neconvenţionale precum “Killing Me Softly” al lui Chen Kaige sau “Mary” al lui Abel Ferrara). Extra: zero. Tehnic: foarte bun.

ROMAN J. ISRAEL, ESQ. (2017, USA, r: Dan Gilroy) – Blu-Ray

ROMAN J. ISRAEL, ESQ.2017Deoarece Denzel Washington a fost încă o dată nominalizat la Oscar (a noua oară în carieră, din care două valorificate, pe merit, datorită rolurilor din “Glory”/1989 şi “Training Day”/2001), am fost curios, în ciuda unui titlu de film completamente neatractiv, să descopăr de ce. De ce? Degeaba! Poate doar din motive de ‘corectitudine politică’ legate de subiectul ce combină teme serioase precum tarele sistemului judiciar, activismul social şi corporatizarea penitenciarelor. După vizionarea unei versiuni (nu ştiu care, întrucât filmul a fost remontat de mai multe ori), mă declar perfect de acord cu analistul Odie Henderson: “Washington gives one of his rare bad performances here, turning Roman into an improv sketch filled with tics, mannerisms and an overreliance on his attire. He’s never a real person, even when he’s having a paranoid episode or, in a fit of terror, trying to outrun a sports car in a U-Haul truck. The most memorable thing about him is his Eddie Kendricks ringtone, which plays ‘Keep on Truckin’’ whenever his flip phone lights up.” (rogerebert.com, noiembrie 2017). Roman J. Esquire, avocat ‘şoarece de bibliotecă’ cu o memorie fenomenală dar asocial, un dinozaur al cărui mentalitate a rămas cu 40 de ani în urmă (look general/vestimentatie, forma ochelarilor, tunsoare & comportament gestual, nostalgia pentru muzica anilor ’70, decorul bătrânicios al micului său apartament de burlac singuratic trecut de vârsta a doua, etc), îşi continuă domol şi fără hopuri existenţa într-o camăruţă îngropată în hârtii unde pregăteşte cu minuţie dosarele pentru asociatul său care este cel care apără ‘pe viu’ clienţii firmei în faţa judecătorilor. Doar că acesta moare în urma unui infarct iar Roman-ul nostru se vede obligat să iasă din oaza lui de confort pentru a se prezenta la... bară şi a susţine cazurile. Până aici, interesant (un inadaptat social şi ‘nelegitimat’ profesional de către breaslă este obligat de împrejurări să îşi facă apariţia în arenă ca şi combatant) doar că, din acest punct, apar problemele majore. Peste acest moment pivotal, care reprezintă un shift psihologic major pentru Israel (contactul cu lumea reală, carapacea mentală spartă forţat) şi care reprezintă temelia modificărilor sale de atitudine şi comportament ulterioare, ce vor conduce mai târziu la aparenta sa transformare într-un corporatist cinic şi veros, se trece cu o superficialitate impardonabilă şi inexplicabilă. Cu alte cuvinte (mai multe argumente vor veni mai jos), îi poţi găsi circumstanţe atenuante scenaristului Dan Gilroy (responsabil de magnifica fantezie al lui Tarsem Singh, “The Fall” din 2006) deoarece potenţialul mare al poveştii este sesizabil de la bun început, dar nu vei ajunge niciodata să îl ierţi pe regizorul Dan Gilroy (mai ales după ce ne-a livrat interesantul Thriller “Nightcrawler” în 2014) pentru succesiunea de ‘gherle’ (altfel nu le pot numi) pe care le dă pe parcursul unei pelicule care durează mai mult de două ore şi are în total nu mai mult de vreo 5-6 protagonişti. Este până la urmă un film centrat eminamente în jurul unui singur personaj (celelalte, indiferent că sunt interpretate de Colin Farrell – “In Bruges”, “Crazy Heart” sau de Carmen Ejogo – “Selma”, “Alien: Covenant”, sunt doar sparring-partners minori, docili şi ubliabili) şi, ca atare, din perspectiva cumulată a naraţiunii şi a modului în care ea este rezumată prin punerea în scenă, toate cartuşele Dum-Dum se îndreaptă spre personajul interpretat de Denzel Washington, al cărui nume, fie-mi cu iertare, pune din titlu ceva probleme... un African-American pe al cărui carte de vizită scrie “Roman”, “Israel” şi “Esquire” ("The title should be limited to those only who bear an office of trust under the Crown and who are styled esquires by the king in their commissions and appointments; and all, I conceive, who are once honoured by the king with the title of esquire have a right to that distinction for life.", William Blackstone, 1826, “Commentaries on the Laws of England”). De ce nu un jurist Asiatic ce se prezintă ca “Ottoman”, “Finland” şi “Templier”? Cum ar arăta cartea sa de vizită cu “Ottoman J. Finland, Templ.”? Lăsând sarcasmul la o parte dar nu şi frustrările enunţate mai sus generate de faptul că povestea putea realmente să fie spusă deopotrivă cu sobrietate şi vervă (în ciuda faptului că se poziţionează aiuritor ca Thriller), avem un Roman J. Israel care vorbeşte despre politeţe şi cavalerism dar se comportă ca un mârlan necizelat (de la modul frust în care comunică la felul în care mănâncă) şi extrem de egoist (lipsa reală de interes pentru problemele şi frământările altora, inclusiv ale partenerei de idilă, activista socială Maya Alston/Ejogo). Se pretinde militant şi avocat al cauzelor juste dar este ahtiat după bani (“Purity can’t survive in this world”), câştigă în draci la noua firmă al scrobitului şi cinicului George Pierce/Farrell dar devine excentric fără vreun motiv justificat, încălcându-şi principiile şi codul profesional, datorită recompensei cerute armenilor. Mai mult, idealistul Roman are un proiect de 3500 de pagini ce ar putea revoluţiona sistemul juridic dar se mulţumeşte să îl care tot timpul într-o geantă fără a face vreun pas înainte pentru a-şi susţine cu hotărâre convingerile. “A brilliant legal mind, trapped in the body of a twitchy social misfit, he has all the hallmarks of a true genius-savant — the interpersonal skills of a yeast cell, dress sense of an Open University lecturer circa 1973 and an unshakeable conviction that justice for the poor and dispossessed is a cause worth fighting for. To this deeply unfashionable end, he’s spent decades toiling in the shadows at a tiny law firm, making trouble for The Man while compiling a vast, unwieldly brief he hopes will, one day, set the American legal system on its ear.” (Simon Braund, empireonline.com, ianuarie 2018). Nu trăieşte să îşi vadă împlinită speranţa. Cu un astfel de personaj, plasabil ca personalitate undeva între Raymond Babbitt/Dustin Hoffman (“Rain Man”/1998) şi John Nash/Russell Crowe (“A Beautiful Mind”/2001), Roman J. Israel ar fi putut intra în galeria ‘ciudaţilor şi simpaticilor’ bipezi din istoria cinematografiei însă modul în care (nu) este pus în valoare îl reduce la o combinaţie aproape grotescă (ţinând cont mai ales de seriozitatea subiectului) dintre Norbit/Eddie Murphy şi Big Momma/Martin Lawrence. Este evident că pe Denzel îl chinuie talentul (la propriu) într-un rol în care perfecţionismul său (faimoasa ‘Metodă’) frizează cabotinismul... reuşind să îl depăşească chiar şi pe Daniel Day-Lewis, ceva aproape imposibil de conceput de către orice cinefil. Concluzie. În cazul acestui film plasabil între patetic şi penibil prin neverosimilitate şi irelevanţă (avem totuşi de-a face, cel puţin teoretic, cu o dramă psihologică contemporană şi nu cu vreun Fantasy), eşecul la box-office (cel mai dramatic din ultimii 25 de ani al lui Denzel, deoarece nu şi-a recuperat nici măcar jumătate din bugetul total investit) nu poate fi pus în cârca publicului larg care, chipurile, nu l-ar fi înţeles, ci are o explicaţie mult mai simplă: aproape caricatural, lipsit de noimă şi de coerenţă, este atât de slab încât aparţine categoriei destinate a fi vândute la solduri cu mai puţin de un dolar. Extra: scene tăiate, trei mini-documentare (“Denzel Washington: Becoming Roman”, Making Of, “Colin Farrell: Discovering George”) - ediţia americană. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
03 Martie 2018


RAMROD (1947, USA, r: André de Toth) – Blu-Ray

RAMROD 1947Pe 30 iunie 1947 apărea o cronică al acestui film în The New York Times care definea perfect spiritul epocii: “Time was when the ladies of Western movies were demure damsels who came on the scene perhaps to pour a cup of coffee, teach school or to ride off into a pristine sunset with an equally pristine hero. But things, as has become only too apparent, have changed.”. De aici trebuie să plecăm la drum. Pentru a înţelege mai bine cum s-a născut acest excepţional şi neobişnuit hibrid Western-Film Noir, două genuri extrem de populare în rândul spectatorilor dintr-o Americă încă plină de cicatrice şi răni deschise după WWII, este necesar să dau câteva detalii despre biografia ieşită din comun a obscurului cineast de origine maghiară şi de viţă nobilă André de Toth (1913-2002), care dobândise atenţia conaţionalilor săi deja stabiliţi în Statele Unite prin cele cinci filme pe care le-a realizat la Budapesta (sub pseudonimul Tóth Endre) până în 1939. După câţiva ani de perfecţionare la Londra ca asistent al legendarului Alexander Korda, ajunge la Los Angeles în 1942 şi, cu ajutorul fratelui lui Sir Alexander, Zoltan Korda, pentru care lucrează ca regizor secund la “The Jungle Book”, încheie la Hollywood, cu managementul Columbia, un contract... verbal pe care avea să-l denunţe la scurt timp, preferând să îşi conserve independenţa artistică (din acest motiv, implicarea sa ulterioară în producţii răsunătoare ca “Lawrence of Arabia”, “Billion Dollar Brain” sau “Superman” trece acum neobservată). După terminarea războiului, André de Toth (interesantă autobiografia sa “Fragments - Portraits from the Inside”, publicată în 1994 de Faber and Faber la Londra) a pendulat constant între Film Noir-ul caracterizat de personaje feminine foarte puternice (aspect esenţial pentru re-evaluarea lui “Ramrod” întrucât Western-urile din perioada aceea erau îmbibate de un misoginism extrem), precum Leslie/Merle Oberon în “Dark Waters” sau Evelyn/Anne Baxter în “Guest in the House”, şi Western-ul accesibil, atât ca scenarist (a fost nominalizat la Oscar pentru “The Gunfighter” în 1951), cât şi ca regizor (“Man in the Saddle”/1951, “Carson City” şi “Springfield Rifle”, ambele din 1952, “Last of the Comanches”/1953, “Day of the Outlaw”/1959). Debutul său într-un gen în care a fost introdus de către însuşi... John Ford, “Ramrod” rămâne însă, în opinia mea, cel mai interesant produs Western pe care l-a semnat, prin realizarea aproape neverosimilă a simbiozei între două concepte narative şi estetice greu de imaginat în anii ’40 ca fiind măcar tangenţiale. Dincolo de distribuţia bine aleasă şi de povestea bazată pe scenariul scris de autorul de proză Western şi Pulp Luke Short (pseudonimul sub care semna textele era inspirat de faimosul pistolar şi cartofor din Vestul Sălbatic Luke L. Short, intrat în legendă pentru duelurile din Tombstone, Dodge City şi Forth Worth), regizorul a primit un sprijin profesional semnificativ din partea unui trio versat şi, totodată, extrem de... versatil: Russell Harlan (şase nominalizări la Oscar în carieră, printre altele pentru dramele “Blackboard Jungle” şi “To Kill a Mockingbird”, dar care debutase în Western încă din 1937 cu nu mai puţin de patru filme pe ecranele de cinema: “North of Rio Grande”, “Hopalong Rides Again”, “Rustlers’ Valley” şi “Texas Trail”), scenograful Lionel Banks (şapte nominalizări la Oscar, de la “Mr. Smith Goes to Washington” la Western-ul “Arizona”/1940, cel bazat pe nuveleta prolificului prieten al lui Herbert Hoover, Clarence Budington Kelland) şi compozitorul Adolph Deutsch (trei Oscaruri câştigate, fiecare pentru Musical-uri plasate în context spaţio-temporal Western, “Annie Get Your Gun”/1950, “Seven Brides for Seven Brothers”/1954, şi “Oklahoma!”/1955). Trecem la filmul propriu-zis al cărui început ne bagă pur şi simplu în ceaţă prin multitudinea mitraliată de indicii şi protagonişti, menită mai degrabă a ne induce în eroare deoarece ne aruncă în mijlocul poveştii şi nu o ia de la debutul acesteia. Mica urbe Signal, anii 1870-1880 (prezumtiv). Dave Nash, pistolar etichetat drept beţiv irecuperabil demn de batjocură, dispărut o perioadă din peisaj din raţiuni necunoscute, revine pentru că are o datorie morală - acesta i-a oferit o slujbă când s-a trezit la ananghie - faţă de Walt Shipley (Ian McDonald – “Stick to Your Guns”/1941, “North of the Rockies”/1942), un străin idealist, greenhorn afacerist care vrea să îşi extindă ferma crescând oi într-o vale mănoasă, plină de păşuni, dar aflată economic sub cvasimonopolul lui Ben Dickason (al cărui avere provine din creşterea vacilor) şi al partenerilor săi de afaceri. Acesta nu îşi poate manifesta în mod direct dezaprobarea, întrucât fata sa Connie pare îndrăgostită de neavenitul în comunitatea agro-zootehnică şi, ca atare, îl scoate la înaintare pe brutalul şi arogantul pretendent local la mâna junei, bogătaşul Frank Ivey (Preston Foster – “The Arizonian”/1935, “Geronimo”/1939, “North West Mounted Police”/1940), care, însoţit de gaşca de cowboy din solda sa, îl presează agresiv să părăsească definitiv valea. Premisa unui conflict simplu şi bărbătesc dintre ‘văcari’ şi ‘oieri’ pe controlul asupra ierbii de pe pajişti sau al unei poveşti sentimentaloide cu aromă de sirop de arţar se anulează Femme Feu 1947însă în doar câteva secunde prin metamorfozarea tinerei, fragilei, proaspetei şi sensibilei Connie dintr-o fată de fermier într-o Femme Fatale de o determinare şi un cinism mimetic care ia spectatorul, în mod aproape şocant, prin surprindere, mai ales, repet, gândindu-ne că ne uităm la un Western din anii ’40. Este suficient şi relevant ceea ce ea îi spune sec tatălui său Ben (veteranul actor Charles Ruggles – “Go West, My Lady”/1941, care debutase pe ecrane în... 1914) pentru a înţelege că avem de-a face cu un tip radical diferit de muiere decât o oarecare ‘nevastă pentru unul dintre cei şapte fraţi’ veseli şi cântăcioşi din popularul Musical. “Walt didn’t throw me over... it took just one look at you and Frank and decide he didn’t love me enough to die for me. He gave you a wonderful excuse with this threat to bring in sheep. Now you and Frank are right back from where you started from, hoping that I’m impressed enough to marry him. Well, I’m not., I’m clearing out... From now on, I’m gonna make a life of my own. And, being a woman, I won’t have to use guns.”. Declaraţia, odată făcută şi încheiată cu anunţul oficial de luptă împotriva dominaţiei autocratice a crescătorilor de vaci asupra întregii regiuni, e susţinută pe parcursul naraţiunii prin creionarea unei personalităţi feminine cu o capacitate de manipulare uluitoare, iar reuşita i se datorează într-o măsură covârşitoare interpretei sale, Veronica Lake (pe atunci soţia în viaţa reală a regizorului), deţinătoare acum al unei stele pe Walk of Fame, dar celebră încă de pe atunci prin rolurile sale din Film Noir-uri (ex. “The Glass Key”/1942 după Dashiell Hammett sau “The Blue Dahlia”/1946 după Raymond Chandler). În ‘oglinda’ seducătoarei şi independentei Connie (“The face of an angel, the soul of a scorpion.”), ce preferă să locuiască la hotel decât la taică-său în casă, o avem pe croitoreasa Rose (Arleen Wheelan – “Sundown Jim”/1942), îndrăgostită de cowboy-ul Dave, fată naivă, credincioasă şi cuviincioasă, îmbrăcată invariabil în rochiţe decente în carouri mici, cu şorţuleţ impecabil şi guleraş alb, corect pieptănată şi, de obicei, cu privirea în jos când vrea să îşi exprime o opinie. Deja avem o idee limpede referitor la cine va suspina în batistă aşteptându-l pe hoinar până la adânci bătrâneţi. Cu figura sa ingenuă de american onest, văduvul Dave Nash (Joel McCrea – “Wells Fargo”/1937, “Union Pacific”/1939, “Buffalo Bill”/1944), despre care aflăm că şi-a pierdut inclusiv copilaşul într-un incendiu (ceea ce explică problemele sale trecute cu alcoolul), devine o pradă uşoară pentru abila Connie (“You’ll always have a job as long as I have a ranch.”) ce tocmai a intrat fără efort în posesia proprietăţii ‘dezertorului’ Walt, care se numeşte în mod straniu dar nu lipsit de relevanţă... “Circle 66”, şi se declară decisă (doza de ipocrizie y compris) să contra-atace preluând ferma de oi pentru a ţine piept (managerial vorbind) conservatorilor crescători de vite de prin partea locului, conduşi de Ivey. Dave Nash, împreună cu amoralul său prieten Bill Schell (arătosul Don DeFore, performer mai cunoscut pe Broadway decât la Hollywood) şi acoliţii acestuia obişnuiţi să fenteze legea, dar care îşi asumă cu toţii formal regula “everything’s got to be legal” în relaţia cu circumspectul Şerif Jim Crew interpretat de Donald Crisp (câştigător al unui Oscar în 1942 pentru “How Green Was My Valley”, dar mai relevant pentru ‘zona istorică Western’ prin rolurile din “The Oklahoma Kid”/1939, şi, dacă acceptaţi deraierea de la genul propriu-zis, ca Gen. U.S. Grant în... “The Birth of a Nation” din 1915 al lui D.W. Griffith), pentru simplul motiv că îşi au propriile poliţe de plătit baronului local Ivey. Totul de aici începe să fie la propriu “cosy and warm” odată cu flăcările care fac scrum clădirile fermei lui Connie, iar războiul feudal se declanşează pe toate palierele şi cu toate instrumentele avute la îndemână (filmul trimite cu gândul, inevitabil, la “Blood on the Moon”/1948 al lui Robert Wise, cu Barbara Bel Geddes şi Robert Mitchum). “We have a legal right to be here, you cannot pull us out of this land.” îi spune Connie Dickason lui Frank Ivey la care replica acestuia vine imediat, “I can’t... but I can discourage you.”. Suculenţa acestei pelicule, susţinute de muzica eterică al lui Deutsch, vine deopotrivă din neaşteptata densitate a structurii narative şi a diversităţii perspectivelor prin care filmul poate fi asimilat (mai ales în ceea ce priveşte ambiguitatea legată de aservirea emoţională, principiile morale şi de opţiunile selectate pentru aplicarea... legii), şi prin duritatea sa uluitoare, tocmai datorită faptului că, prin punctarea sa exclusiv în momente-cheie (asasinarea lui Burma şi, mai apoi, a Şerifului), nu este asociată cu violenţa fizică omniprezentă în Western-urile ‘bărbăteşti’ tradiţionale (în ciuda, de exemplu, a caftului previzbil din saloon dintre Joel McCrea şi Lloyd Bridges, dar care are accente sadice) ce are ca efect eventual generarea senzaţiei de ordinar şi transferare a acesteia în fundal ca percepţie subconştientă. În acest caz, după cum scria Glenn Erickson pe dvdtalk.com în noiembrie 2012, “Andre De Toth's strong direction invigorates this upscale western effort, with excellent location shooting, credible action and dynamic stunt work. Future actor Ben Johnson is said to be one of the main stunt men on view. Unlike the vast majority of classic-era westerns, De Toth emphasizes the unpleasant consequences of violence. Pummeled by Ivey's foreman, one man is permanently blinded and so disfigured that he's difficult to recognize.”. Vom întâlni această formă rece şi controlată de manifestare a violenţei la o pleiadă întreagă de cineaşti, de la Robert Aldrich sau Anthony Mann la Sergio Leone şi Sam Peckinpah (amintiţi-vă doar de mâna lui Randolph Scott strivită cu cizma în “One-Eyed Jacks” al lui Marlon Brando din 1961). Nerăbdătoare în a-l detrona pe Ivey din postura de lider local, Connie nu aşteaptă ca justiţia să îşi facă datoria şi îl seduce pe macho-ul Bill Schell pentru a pune în mişcare planul său malefic: organizarea a unui stampede a propriei cirezi de animale ca înscenare în urma căreia vina să îi fie atribuită, în mod firesc, oponentului său în afaceri. Contrareacţia brutală este imediată, previzibilă şi declanşează un lanţ de întâmplări care implică inclusiv oamenii de bună credinţă şi, în primul rând, pe Dave Nash. În ampla sa analiză a filmului de pe sensesofcinema.com, Rick Thompson sublinia în martie 2003 că “Ramrod is a film about Connie: without her, there is nothing - very unusual for a western at this time. And among all the other noir touches, it is Connie that aligns the film with film noir. Ramrod is, if you will, the western genre’s version of Orson Welles’s Lady From Shanghai(1948, a year after Ramrod): a decent but terminally naïve man is used and used in very destructive, fatal ways by an utterly immoral woman until, too late, after too much death and deceit, he gets wise and walks away leaving her and chunks of himself behind. Doesn’t get much more noir than that.”. Mai ales că tacticile de manipulare emoţională din arsenalul femeii trebuie aplicate în continuare odată cu apariţia martorului ce a asistat accidental la nocturna busculadă bovină şi a identificat responsabilii. Lucrurile nu stau totuşi chiar atât de... ‘negru’ în Vest. Ca admirator declarat al scrierilor Western a lui Ernest Haycox (alături de alţi fani, mai celebri, precum Ernest Hemingway sau Gertrude Stein), cel care a generat filme precum “Stagecoach”/1939 al lui John Ford (adaptare a textului său “Stage to Lordsburg”, publicat în 1937), “Union Pacific”/1939 al lui Cecil B. DeMille (nuvela “Trouble Shooter” din ’36) sau “Montana”/1950 (cu Errol Flynn), autorul poveştii, Luke Short, încearcă să păstreze aparenţele jucând (doar) de amorul artei încorsetat de canoanele genului Western: Dave Nash, good-guy-ul, eroul masculin, deposedat de tot ce avea mai de preţ (în acest caz, familia/suportul emoţional, înţeleptul Jim Crew/suportul moral şi raţional, locul de muncă/suportul supravieţuirii), se avântă în căutarea vinovaţilor în sălbăticia în care legea şi regulile sociale îşi pierd valoarea, cu riscul de a fi rănit sau ucis, pentru a se reîntoarce apoi în oraş/vale unde, în urma unei confruntări finale, să redobândească, măcar în parte, ce i-a aparţinut. În cazul lui “Ramrod” cu preţul aflării adevărului, chiar dacă tot femeia este singura ce pare să câştige la sfârşit. Sau nu? “Andre de Toth's bizarre Freudian western features Veronica Lake in drag and Joel McCrea as a fading phallic symbol (you thought the title was accidental?) performing a barely sublimated sadomasochistic ritual.” (David Kehr, chicagoreader.com). Sper că v-am trezit interesul şi, ca să închei într-o notă cu parfum d’antan, citez din recenzia ceva mai ponderată publicată la pagina 10 în revista Variety, în data de 26 februarie... 1947: “Ramrod is a good western with above-par cast names, a better-than-average romance appeal for the femmes, and hence a better-than-average grosser as outdoorers go... The femme angles give more than ordinary substance to this western which otherwise has its usual assortment of gunplay, hard-riding, skull-duggery and the inevitable chase for the finale.” (sursa: archive.org). Indiferent însă unde vă veti poziţiona ca percepţie după vizionare, veţi fi aproape sigur de acord cu mine că “Ramrod” este un film ieşit din comun. Extra: zero (ediţia franceză lansată sub egida Wild Side în colecţia “Les Introuvables”). Tehnic: foarte bun (a apărut şi pe Blu-Ray în 2012, doar în Statele Unite, într-o ediţie aproape impecabilă scoasă de Olive Films).

IOAN BIG
24 Februarie 2018


LADY MACBETH (2016, UK, r: William Oldroyd) – DVD

Lady MacbethNicolai Leskov (1831-1895), nume mai puţin familiar consumatorilor de literatură rusă, pentru că, scrierile sale, controversate datorită viziunii sarcastice asupra Bisericii Ortodoxe Ruse şi a unui aparent ‘nepopular’ nihilism şi radicalism (“Clericii”, “Izgonitorul diavolului”, “Stângaciul”), ne-au fost greu accesibile (excepţia o reprezintă “La capătul lumii”), în principal din cauza lipsei de interes a editurilor noastre, care au ignorat rolul său în istoria literaturii slave în pofida respectului declarat din partea unor autori precum Cehov, Tolstoi sau Maxim Gorki. Am început astfel pentru că nu multitudinea de nominalizări sau premii câştigate în diverse festivaluri (BAFTA, Palm Springs, Ierusalim, Salonic etc.) a fost determinantă pentru a viziona acest film, ci faptul că, acesta reprezintă o adaptare a nuveletei lui Leskov, “Lady Macbeth of Mtsensk”, publicată în ziarul “Epoch” (fondat de Fiodor Dostoievski) în 1865. Tot 1865 este şi anul în care se consumă acţiunea filmului, transferată însă, în acest caz, în Anglia rurală. Sumar telegrafiat. Partea 1: ‘Evoluţia Anei lui Ion spre Emma/Doamna Bovary’. Căsătorie sub semnul tradiţiilor şi legilor patriarhale rigide în urma căreia o tânără plină de prospeţime este supusă tentativei de a fi transformată dintr-o persoană nativ ‘cumsecade’ (caracter în formare, conştient însă de necesitatea asumării obligaţiilor înrădăcinate) într-una... ‘cum se cade’ (inclusiv obedienţa necondiţionată, aproape animalizantă, faţă de soţ). Sentimentul de solitudine a femeii este pus în rama naturală a pustietăţii şi a vânturilor reci care bat dinspre Marea Nordului (filmările au fost realizate în Northumberland şi Durham, în apropiere de graniţa cu Scoţia), generat de claustrarea în conacul lipsit de căldură (la propriu) al baronului local şi amplificat de comportamentul zombificat al personalului acestuia. Nubila Katherine (Florence Pugh – “The Commuter”) pare a fi condamnată a deveni o ‘legumă’ casnică căreia diferenţa de statut social nu-i conferă vreun atu semnificativ nici măcar în relaţia cu servitoarea de culoare Anna (Naomi Ackie – “Yardie”) şi cu atât mai puţin în faţa bărbaţilor, fie aceştia juni sau vârstnici, prinţi sau cerşetori, proprietari sau umili amploiaţi. Femeile sunt doar nişte scroafe care trebuie cântărite, din ochi sau... la propriu. Animale de ţinut pe lângă casa omului/bărbatului... dar nimic mai mult. Cum reacţionează anti-eroina Katherine, achiziţionată ca la piaţă de boiernaşii locali? Intermezzo lipsit de note muzicale: ‘Lady Chatterley’. Descătuşarea prin sex şi alcool (“She’s was being tied up for too long.”) care ne face ca spectatori să pendulăm într-un mod nu foarte coerent (datorită concentrării pe ‘subiectul uman’ şi al ignorării explicaţiilor legate de context) între “Ion” (autor: Liviu Rebreanu, 1920)/“Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii” (regizor: Mircea Mureşan, 1980) şi “Lady Chatterley’s Lover” (autor: D. H. Lawrence, 1929) / “Lady Chatterley” (regizor: Ken Russell, 1993). Relaţia softcore porn cu argatul Sebastian (interpretat de Cosmo Jarvis, pe care îl vedeţi şi în Thriller-ul “The Marker” din 2017 în care joacă inclusiv românca Ana Ularu) reprezintă o reacţie impulsivă la limitările unui mediu alienant care induce claustrofobia, controlat de o familie caracterizată de un misoginism extrem, ce nu doar că îşi maschează tarele sau plăcerile vinovate (voyeurismul, derapajele sexuale la limita zoofiliei, blocajele psihice) sub adăpostul cutumelor dar, mai mult, cultivă şi tolerează acest gen de comportament la nivelul subordonaţilor. Apropierea formală de Chatterley este simplu de sesizat prin mediul rural şi primitivismul pre-industrial (inclusiv în “Lady Macbeth” se fac referiri la incidentele legate de exploatările miniere), diferenţele de clasă şi fragilitatea formalei ierarhizări sociale, impotenţa sexuală aparentă a consortului, atracţia pur carnală pentru un bărbat dintr-o categorie inferioară, dar, în opinia mea, scenariul ignoră aproape cu desăvârşire, în mod nejustificat şi greu de acceptat (ca atare, spectatorul are mari şanse să rămână nedumerit), două aspecte esenţiale specifice epocii (vorbim de anul 1865), indiferent de localizarea în spaţiu (Rusia sau Anglia): importanţa religiei în comunitate (ex. spre deosebire de film unde avem un voyeurism domestic, în textul original sufocarea copilului e dezvăluită în urma ‘trasului cu ochiul’ a credincioşilor care se întorc de la biserică), însuşi Nicolai Leskov mărturisind într-un drept la replică epistolar la un articol al lui M. Protopopov... “Class prejudices and false piety, religious stereotypes, nationalistic narrow-mindedness, what with having to defend the state with its glory... I grew up amidst all of this, and I was sometimes abhorred by it all... still I couldn't see the [true Christianity's guiding] light.”, şi, cel de-al doilea, situaţia sclavilor (în Rusia lui Leskov abolirea sclaviei a fost oficializată doar în 1861, iar în Regatul Unit abia primele generaţii din familii de foşti sclavi eliberati prin Slavery Abolition Act-ul din 1833 ajunseseră la maturitate, dar fără să îşi înţeleagă pe deplin drepturile... “Slaves cannot breathe in England; if their lungs/Receive our air, that moment they are free,/They touch our country and their shackles fall.”, scria poetul William Cowper încă din 1785). Revenim la mesajul ‘telegrafic’. Tranziţia se încheie cu oprobriul socrului frustrat că nora nu a fost capabilă să îi dăruiască fiului un moştenitor, izbucnire care funcţionează ca detonator pentru revolta înăbuşită din mintea şi sufletul tinerei femei ce ajunge să îl bage în mormânt pe acesta la propriu, pentru a se dedica dezinvolt şi fără vreo remuşcare unei poveşti de dragoste interzise cu slujbaşul de culoare, pe care o ranforsează conştient, aproape demagogic, cu obiectivul fals-pasional de a-l transforma progresiv pe acesta într-un believer (poate pare exagerat ce zic, dar gândiţi-vă la fanaticul Felton, prins în mrejele manipulatoarei Milady din “Cei trei muşchetari”), prin cuvinte... mari: “Through hell and high water, I will follow you, to the cross, to the prison, to the grave, to the sky. I'd rather stop you breathing than let you doubt how I feel.”. Partea 2: ‘Transformarea din Lizzie Borden în Lady Macbeth’. “It presents Katherine initially as a quasi-feminist taking a stand in a horribly oppressive environment, but eventually becomes more about her loss of moral compass. That is, if she had one to begin with. Young and presumably inexperienced, Katherine devolves into something of a monster as she discovers the ability to do pretty much anything she desires.” (Chazz Lipp, themortonreport.com, octombrie 2017). Libertatea rămâne o iluzie pentru femeie... prin revenirea pe neaşteptate de la Londra a soţului Alexander (Paul Hilton, interpretul lui Mr. Earnshow în “La răscruce de vânturi” al lui Andrea Arnold din 2011) care îi reproşează pe un ton detaşat adulterul, reamintindu-i că a fost cumpărată de răposatul său tată laolaltă cu o bucată de pământ atât de mică, încât “nici o vacă nu are ce să pască pe ea”. Problema latifundiarului misogin e una de imagine (“I do not like being talked about, madam. I don’t like to be laughed at... I don’t like owning a whore.”), iar sentinţa e fără drept de apel: femeia (care ‘s-a îngrăşat şi... miroase urât’) va rămâne închisă în conac, aplecată pe cartea de rugăciuni, în timp ce amantul va fi izgonit de pe proprietate. Reacţia consoartei Katherine este una extrem de viscerală şi modifică radical polii de sensibilitate şi implicit, de putere, în tandemul de concubini construit pe o bază afectivă care se erodează cu repeziciune. Se intră în modul abrupt în registrul ‘matriarhal/matern’ asupra căruia nu voi insista (pentru a evita spoilerele), însă acesta mi-a amplificat dezamăgirea acumulată deja pe parcursul vizionării filmului prin forţarea în mod artificial şi tezist a susţinerii unui simplu studiu comportamental... doar de amorul artei (cinematografice). Vizionând cu relativă dificultate acest film (orice spectator onest va admite că este lent şi foarte greoi) am simţit că sunt transportat într-un ‘no man’s land’ lipsit de alt scop decât cel al unui exerciţiu estetic interesant, dar ca ansamblu... futil. Nu mă regăsesc aici nici în lumea lui Shakespeare în care manipulatoarea Lady “Out, damned spot!” Macbeth îşi sacrifică în mod conştient şi voluntar feminitatea din ambiţia de a câştiga puterea şi nici în cea slavă al lui Leskov în care explorarea psihologică e construită pe brutalitalitate viscerală dintr-o micro-comunitate primitivă şi, mai degrabă, pe ignorarea feminismului ca vector de bază în construcţia narativă (ex. visul pisicii ce poartă capul defunctului socru, abandonul matern, tragicul final acvatic). Frustrările personale legate de fond nu au însă legătură cu valoarea formei. Prin opţiunea formidabil de inspirată de a nu utiliza muzica pe post de ‘supliment alimentar’ şi alegerea tinerei australience Ari Wegner director de imagine (ca referinţă, modul inovativ al acesteia în care se foloseşte de lumină, ce aminteşte de Impresionism, este poate cel mai bine pus în valoare în “Ruin”, câştigător al Premiului Juriului la Veneţia în 2013), “Lady Macbeth” este, în mod incontestabil, o operă de artă cinematografică. În opinia mea, cineastul britanic a fost, în mod cert, influenţat în definirea esteticii filmului de pictorul olandez Vermeer ale cărui tablouri fotorealiste cu interioare casnice din Delft şi portretizări a unor femei din clasa de mijloc l-au făcut celebru după moarte, mai ales datorită speculaţiilor pe marginea utilizării tehnicilor optice precum camera lucida sau camera obscura în realizarea ultra-detaliată a compoziţiilor sale (curioşii pot căuta cartea lui David Hockney “Secret Knowledge: Rediscovering the Lost Techniques of the Old Masters”, republicată de Avery în 2006 într-o versiune extinsă, sau documentarul realizat în 2013 de inovatorul IT-ist şi pasionat de artă Tim Jenison, “Tim’s Vermeer”), prin utilizarea voluntară a unei game cromatice austere în construcţia vizuală a cadrelor generale, contrapunctate de culori aproape de saturaţie a detaliilor care o definesc contextual pe Katherine (mă refer de exemplu la picturi ale lui Vermeer precum “Tânără femeie dormind” sau “Doamnă cu femeia de serviciu ţinând o scrisoare”). Fără îndoială, dată fiind provenienţa textului-sursă al adaptării scenaristei Alice Birch, regizorul William Oldroyd a studiat cu atenţie inclusiv pictura rusă din secolul 19, deoarece influenţe stilistice pot fi uşor detectabile (ex. tristeţea şi sentimentul de însingurare degajate de portretul Contesei Rostopchina şi de minunata lucrare “Tânărul grădinar”, ambele semnate de Orest Kiprensky, exuberanţa iluziei de evadare din colivie transmisă de “Ce libertate!” al lui Ilya Repin, tablou aflat în patrimoniul Muzeului de Stat al Rusiei, sau autocraţia patriarhală degajată de “Sosirea unei slujnice în casa unui negustor”, lucrarea lui Vasily Perov). Din acest punct de vedere nimic de zis, jos pălăria! Doar că asta nu-mi schimbă percepţia asupra fondului întrucât a pune - din punctul de vedere al consistenţei narative - filmul acesta alături, de exemplu, de cel semnat de Toni Bargalló în 2002, adaptarea Operei “Doamna Macbeth din Mţensk” compusă de Dmitri Şostakovici (interpretată pentru întâia oară în 1934 la Leningrad, apoi interzisă la ordinul lui Stalin), este aproape o insultă la adresa celui din urmă. Ca să nu mai includ aici ca termen de comparaţie “Sibirska Ledi Magbet”, mult mai fidela transpunere cinematografică în alb/negru a nuvelei lui Leskov din 1962, semnată de către legendarul cineast polonez Andrzej Wajda (cu Olivera Markovic în rolul Katerinei). Cu regret trebuie să o spun dar, în ceea ce mă priveşte, “Lady Macbeth” în versiunea occidentalizată post-2000 este o combinaţie între “În căutarea timpului pierdut... de mine” (nu îmi propun să generalizez) şi “Zbor deasupra unui cuib de... buci” (cuvântul-cheie apropo de capodopera Pop culture al lui Ken Kesey este ‘perna’ şi nu ‘sexul’, dar trebuie să rezistaţi până spre final pentru a sesiza abordarea antitetică a lui Oldroyd). Concluzia sună poate exagerat de vulgar, în pofida tragismului shakespearian emanat (insuficient) după consumarea întregului ansamblu creativ, dar sintetizează gândurile mele legate de un produs artistic fascinant ambalat care se dovedeşte a fi injectat cu soluţii diluate şi ineficiente de tip ‘Hexi Pharma’. De neconsumat chiar dacă s-ar distribui gratuit. Recomandarea mea? Înapoi la Ken Russell sau la... Sylvia Kristel. Pentru a nu fi total subiectiv, vă împărtăşesc în încheiere opinia lui Eric Althoff publicată în iulie 2018 în The Washington Times: “Perhaps the most amazing aspect of the new film Lady Macbeth is that it leaves the audience almost entirely unsure of whom to root for. If this sounds like a complaint, it is anything but, as William Oldroyd’s film, translates the bloodletting of “the Scottish play” into an anti-tragedy of utter moral vacancy. Lady Macbeth, written by the actress Alice Birch, is not a complicated film, but it is morally complex in a way that few other modern films dare to be. In extinguishing redemption or even the hint of goodness in its ambitions, it transcends tragedy and veers into the realm of the wicked.”. Precum Neo în “Matrix”, de aici rămâne să alegeţi voi, capsula roşie sau cea albastră. Extra: Making Of. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
17 Februarie 2018


NUDE NUNS WITH BIG GUNS (2010, USA, r: Joseph Guzman) – Blu-Ray

NUDE NUNS WITH BIG GUNS 2010Religie, sex, violenţă. O tânără călugăriţă care împachetează heroină sub conducerea reprezentanţilor lui Dumnezeu, ajunsă ‘obiect’ sexual şi dependentă de droguri într-o locantă mizerabilă de periferie în urma târgului dintre cinicul Părinte Bernardo şi Chavo (liderul bandei de bikeri Los Muertos), primeşte o misiune divină... aceea de a face în mod radical curăţenie în Casa Domnului. Inclusiv eliminând pleava umană din jurul acesteia. Cu orice mijloace posibile, oricât de ne-bisericeşti ar putea pare instrumentele utilizate. “She came like a Demon and then vanished like an Angel!”. După cum indică în mod explicit titlul, avem de-a face cu un produs post-Grindhouse din sub-genul Nunsploitation, devenit popular în anii ’70 în Europa (ex. “Story of a Cloistered Nun”/1973 al lui Domenico Paolella, “Love Letters of a Portuguese Nun”/1977 al lui Jesús Franco) şi Japonia (ex. “School of the Holy Beast”/1974 produs de Toei Co., “Sister Lucia’S Dishonor”/1978 al lui Kōyū Ohara), care îşi trage însă seva din filme non-consumeriste precum “Häxan” (1922, r: Benjamin Christensen – vezi Video Vault-ul din 23.07.2016), “Mother Joan of the Angels” (1961, r: Jerzy Kawalerowicz), “The Lady of Monza” (1969, r: Eriprando Visconti) sau “The Devils” (1971, r: Ken Russell). În ceea ce priveşte Mexicul (“Nude Nuns with Big Guns” este produs cu fonduri americane dar e conceput şi realizat integral dincolo de frontieră), probabil cele mai relevante referinţe istorice din această nişă cinematografică sunt “Satánico pandemonium” (r: Gilberto Martin Suarez) şi “Alucarda (Alucarda, la hija de las tinieblas)” (r: Juan López Moctezuma), ambele din 1975. Pasionaţii acestui gen de entertainment vor fi cu certitudine satisfăcuţi de filmul lui Guzman, un tribut modern surprinzător de reuşit din punct de vedere estetic şi stilistic, deoarece, plecând de la ingredientele de bază (îndobitocirea psihologică a adolescentelor claustrate în mănăstire, lesbianismul şi violurile, tortura şi fanteziile sexuale perverse), cineastul îneacă alb/negrul monastic în roşul aprins al unei succesiuni de băi de sânge de o violenţă grafică extremă. Este evident că cineastul l-a avut - prin forma rebelă de expresie - ca model pe Robert Rodriguez (puncte comune: drogurile şi amoralitatea ca subiecte principale, brutalele excese estetice, apetenţa pentru atitudinea de vigilante asociată cu dorinţa de răzbunare, jocul amuzant cu stereotipurile şi canoanele, etc.) şi al său efort de ‘Westernalizare’ a Mexploitation-ului prin trilogia ‘Mariachi’ (“El Mariachi”/1992, “Desperado”/1995, “Once Upon a Time in Mexico”/2003), iar referinţele la filmele sale (inclusiv la prima parte din “From Dusk Till Dawn”/1996) sunt multiple, de la muzica de pe OST-ul compus de Dan Gross (care evoluează progresiv de la sound-ul sintetic la mixuri ce înglobează naiul şi apoi chitara şi alămurile) la cutia instrumentului muzical în care este ascunsă puşca automată a Măicutei Sarah transformată în Înger al Dreptăţii. Ceea ce defineşte originalitatea demersului lui Joseph Guzman este schimbarea perspectivei prin pivotarea radicală în jurul axului referenţial asumat şi aici mă refer inclusiv la posibile alte conexiuni decât cele strict mexicane. De exemplu, numele ales pentru eroină, Sarah, trimite inevitabil cu gândul la Sara, personajul interpretat de Shirley MacLaine în “Two Mules for Sister Sara”, Western-ul din 1970 regizat de Don Siegel, doar că premisa se inversează cu 180 de grade (în ciuda faptului că ambele... ‘trag la măsea’ fără jenă): cea din urmă este o prostituată deghizată în călugăriţă pe când prima este o călugăriţă autentică forţată să devină prestatoare de servicii în bordel. Revenind la poziţionarea la polul opus faţă de Rodriguez, mi se pare important să reamintesc două trăsături ale filmelor acestuia menţionate anterior, catalogate acum drept Contemporary Western-uri: conservă misoginismul (personajele principale sunt de sex masculin iar femeile au rol, cel mult, de side-kick, indiferent că vorbim de “Desperado” sau de “Machete”) iar abordarea sa este una aproape pur laică (gestiunea legii & (dez)ordinii ca ‘punct zero’ al seriilor de mesaje secundare expediate cu caracter politic, social şi economic), religia nefiind prezentă decât ca element de pigmentare al contextului (ex. în “Machete”, lansat tot în 2010, April Booth/Lindsay Lohan, este o călugăriţă de conjunctură care, cu ale sale ‘big guns’, îl omoară pe Senator întrucât i-a ucis tatăl, iar Părintele/Cheech Marin este egalmente animat de dorinţa de răzbunare şi nu de vreun precept moral sau de credinţă profundă, iar ambii trec fugitiv prin cadru fără avea un rol absolut esenţial în construcţia narativă). Ei bine, Guzman, ce dovedise încă de la debutul său din 2009, Horror-Thriller-ul “Run! Bitch! Run”, că are o obsesie legată în egală măsură de femei, biserică şi de droguri (filmul amintit are drept protagoniste două copiliţe naive educate la o şcoală Catolică ce, în tentativa de a vinde Biblii pentru a-şi plăti studiile, se trezesc vânate de proxenetul şi traficantul de stupefiante Loco Lobo), creează în “Nude Nuns with Big Guns” un manifest acid si sarcastic împotriva Bisericii Catolice mexicane, printr-o alegorie în care aceasta e prezentată (la propriu) ca o organizaţie ce operează “sub semnul crucii” în cel mai pur stil mafiot, în care personajul principal este o femeie-războinic care se întoarce împotriva patronilor săi. “We sin today and ask for forgiveness tomorrow.”. ‘Godporaţia’ (CTP dixit!) contemporană, ce nu mai conservă decât o legătură ipocrită şi formală cu Cel de Sus, se alimentează din producţia şi traficul de heroină iar modul de a gândi şi acţiona al clericilor, pe întreaga verticală a piramidei ierarhice, trimite în mod aproape subversiv la frustrări acumulate istoric de naţia mexicană şi, implicit, de tinerii artişti care au moştenit aceste tare. Teme care merită a fi luate în considerare (în spatele frontului) pentru a revedea cu alţi ochi acest film... dincolo de ambalajul său aparent ieftin, nepretenţios şi efemer? Mă voi limita la doar două dintre ele, cu riscul să îi plictisesc pe cei familiarizaţi deja cu anti-clericalismul în Mexicul pre-WWI (1926-1934, aproximativ), bazat pe continuarea tentativelor autorităţilor de a desparte Biserica de Stat. Plecăm din anii când Statele Unite se aflau în plin Război de Secesiune şi, ca atare, interesul Unchiului Sam pentru diplomaţia externă, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile cu vecinii apropiati, poate fi etichetabil drept îndoielnic prin lipsa unei viziuni coerente (fiecare dintre noi poate enumera fără efort zeci de Western-uri care speculează în jurul acestei ambiguităţi). 1) Sprijinul implicit al regimului Diaz (‘politica de conciliere’) care a încetinit legile menite a separa imixtiunile Bisericii Catolice în guvernarea naţiunii timp de aproape jumătate de secol şi a permis redobândirea influenţei majore al acesteia din punct de vedere economic şi al rolului manipulator în calitate de ‘educator’ religios (pentru unii cititori s-ar putea să fie o surpriză că, în 1895(!), Fecioara din Guadalupe, portretizată într-o icoană din cel mai vizitat loc sacru de pe această planetă, Basilica de Nuestra Señora de Guadalupe din Mexico City, a fost încoronată ca... ‘Regină a Mexicului’, precum o câştigătoare al unui concurs ordinar de frumuseţe). “Nude Nuns with Big Guns” ne vorbeşte prin intermediul maicii-stareţe Magda de ‘la mala educación’ (scuze lui Pedro Almodóvar pentru preluarea titlului, însă şi filmul său din 2004 pune sub semnul întrebării insituţionalizarea religioasă): “If you question these trials, you do not belong with us. To be obedient in all things until death with the love of God is to be... a perfect nun.”. Orice amintire din existenţa prealabilă a tinerei călugăriţe (odată inocente şi idealiste) trebuie ştearsă cu buretele pentru ca ea să devină o piesă deplasabilă în mod programat pe tabla de şah a sistemului putrefact: la fel de golaşă precum se roagă prosternată cu pioşenie în faţa crucifixului trebuie să împacheteze drogurile sau să se supună fără crâcnire abuzurilor sexuale, iar vraciul păgân, ‘witch doctor’-ul, este cel care o vindecă şi o repune pe direcţie şi nu vreun cleric. Singura cale pe care o vede Sarah pentru a-şi ispăşi păcatele este... “clearing the province of priests”, ca să îl parafrazez pe Graham Greene din excepţionala sa carte despre renegatul ‘whisky priest’ mexican din Tabasco, “The Power and the Glory” (1940). 2) Implicaţiile “Rerum novarum”, circulara expediată de Papa Leon al XIII-lea în 15 mai 1891, considerat actualmente primul canon social fundamental din istoria Bisericii Catolice, care consolida dreptul la proprietatea privată în detrimentul capitalismului necontrolat şi al unui socialism de faţadă. “That the spirit of revolutionary change, which has long been disturbing the nations of the world, should have passed beyond the sphere of politics and made its influence felt in the cognate sphere of practical economics is not surprising. The elements of the conflict now raging are unmistakable, in the vast expansion of industrial pursuits and the marvellous discoveries of science; in the changed relations between masters and workmen; in the enormous fortunes of some few individuals, and the utter poverty of the masses; the increased self reliance and closer mutual combination of the working classes; as also, finally, in the prevailing moral degeneracy. The momentous gravity of the state of things now obtaining fills every mind with painful apprehension; wise men are discussing it; practical men are proposing schemes; popular meetings, legislatures, and rulers of nations are all busied with it - actually there is no question which has taken deeper hold on thepublic mind.”. Să luăm în considerare fie şi doar cele câteva cuvinte subliniate din citat dar... în ordine inversă, imaginându-ne că noi am fi autorii filmului “Nude Nuns with Big Guns”: ‘minunatele descoperiri ale ştiinţei’ – heroina, ca derivat opioid rezultat din sintetizarea morfinei (aproape simultan cu obţinerea aspirinei), este un produs ‘minunat a ştiinţei’ exportat de compania de medicamente Bayer în peste 20 de ţari încă din... 1898(!), deci are o istorie aproape la fel de îndelungată ca al Western-ului în Pop culture; ‘vasta expansiune industrială’... respectul pentru proprietatea privată? “I don’t care how much you pay for a nun. You don’t damage the merchandise!” (proprietarul bordelului, în plin proces de a-i crăpa tacticos ţeasta preotului pervers cu o bâtă de baseball); ‘capitalism decadent’? “Priests keep hundred dollar bills in their bibles.” (Părintele-dealer Carlito, cu puţin timp înainte de a fi spulberat de alicele din puşca lui Sarah); ‘socialism şi populism’? Asta nu... pentru că cineastul pare îşi a avea propriile poliţe de plătit şi pentru că suntem “in the middle of a holy war.” (Chavo, şeful bandei Los Muertos, angajată de episcopul Catolic să o elimine pe cea convinsă că Domnul i-a încredinţat o misiune diferită decât cea trasată de superiorii săi în robe). Ca atare, nu există milă creştinească ci doar violenţă... de aici, conflictul “unmistakable” care, după circa o oră şi un sfert aduce aminte de Spaghetti-Western-uri. “I’m not here to confess any sins. I am here to commit them!” (Măicuţa Sarah, în postura de vigilante cu atitudinea lui Jennifer din “I Spit on Your Grave”, dotată ca un veritabil gunslinger cu două revolvere cu butoi de calibru impresionant, accesibile în holsterele de pe talie). Sunt de acord cu Loron Hays care concluziona pe reelreviews.com la câteva săptămani după lansarea BRD-ului în 2011 (filmul nu a beneficiat de distribuţie în cinematografe): “Aided into consciousness by a do-gooder gang member, Sister Sarah vows revenge and arms herself with the power of prayer, a healthy lesbian appetite, and two massive shotguns. The Lord’s work just got a bit messier. With the gore and nun-raping set on high, Nude Nuns with Big Guns explodes with a basic premise turned on its ear by extreme sacrilege and a healthy funny bone. Oh yeah... Watch it once and you’ll watch it again. I can guarantee it… if only for the laughs. Watch the use of slow motion. Moments are extended that make no sense and, yet, in the strangest of ways make perfect sense for a film of this caliber. Title cards are used to identify every character and once, very familiar, musical cue is used time and time again. Grindhouse anyone? If characters named Kickstand (whose only purpose is to rape nuns in order to get information out of them) or lines like “I’m going to nail you harder than Jesus to the cross” don’t offend you, then Nude Nuns with Big Guns is the movie for you. Here’s hoping director Joseph Guzman gets the chance to make the teased sequel. Bang, bang, shoot, shoot indeed.”. Filmul este interesant inclusiv dintr-o perspectivă... colaterală, reprezentând subiectul unuia dintre cele mai răsunătoare procese legate de drepturile de autor din istoria Californiei, când două companii de producţie (Camelot Entertainment Group şi, respectiv, Incentive Capital) care clamau fiecare că deţin proprietatea intelectuală asupra acestuia şi, implicit, drepturile de exploatare, au dat simultan în judecată în baza adreselor de IP 5,865 de cetăţeni care descărcaseră ilegal “Nude Nuns...” de pe BitTorrent (The Copyright Act oferea ambelor speranţa iluzorie că pot obţine până la 150,000 de dolari daune de la oricare dintre piraţi, dar reclamanţii şi-au retras independent plângerile în primăvara anului 2011). Extra: scurtmetrajul lui Guzman ce a generat ideea lui “Nude Nuns with Big Guns” plus, în integralitatea sa, discursul de propagandă anti-feministă al fictivului Reverend Cleophas Aloysius Doolittle care se difuzează doar fragmentar în timpul filmului, ca element de fundal, pe un ecran de televizor. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
10 Februarie 2018


THE FABULOUS DORSEYS (1947, USA, r: Alfred E. Green) – DVD

THE FABULOUS DORSEYS 1947Biopic romanţat al cântăreţilor de Jazz din ‘Big Band Era’, trombonistul Tommy (1905-1956) şi saxofonistul/clarinetistul Jimmy Dorsey (1904-1957), în care aceştia se interpretează pe ei înşişi, înconjuraţi deopotrivă de actori (William Lundigan – “Wives Under Suspicion”/1938 al lui James Whale şi “The Sea Hawk”/1940 al lui Michael Curtiz, nominalizata la Oscar în 1942 pentru “How Green Was My Valley” Sara Allgood, Arthur Shields – “The Plough and the Stars”/1936 al lui John Ford şi “Little Nellie Kelly”/1940 cu Judy Garland, ş.a.m.d.) şi de muzicieni deveniţi faimoşi în perioada interbelică (pianistul Art Tatum, actriţa-vedetă de Musical Janet Blair – “Broadway”/1942 şi “Something to Shout About”/1943, dirijorul - prieten apropiat al lui George Gershwin şi co-fondator al lui Capitol Records – Paul Whiteman, saxofonistul Charlie Barnet, trompetistul Henry Busse, şi vocalistul Bob Eberly, cel intrat în istoria Jazzului datorită duetelor sale cu Helen O’Connell). “The Fabulous Dorseys is a rather lacklustre film intended to showcase the music and talents of Tommy and Jimmy Dorsey rather than display any real artistic merit as a film. It stars the brothers as themselves, essentially resulting in an entirely sanitised film which bears little resemblance to biography. It shows the brothers as warring boys then warring adults who split and form their own bands.” (CharmedLassie, secludedcharm.blogspot.ro, august 2013). “The Fabulous Dorseys” este regizat de prolificul Alfred E. Green (117 filme în portofoliu), cineast cu experienţă incontestabilă în spaţiul filmelor muzicale atâta vreme cât fusese deja nominalizat la Festivalul de la Cannes pentru al său “The Jolson Story” (care avea să câştige în 1947 două premii Oscar), realizat un an mai devreme aproape simultan cu Musical-ul semnat tot de el “Tars and Spars”, ce o are într-unul din rolurile principale pe aceeaşi Janet Blair. Trecem la subiect. Shenandoah, Pennsylvania. Biopicul debutează într-o cheie amuzantă cu tatăl Dorsey (Arthur Shields), profesor de muzică în timpul liber (care pune pe masa familiei pâinea cea de toate zilele spetindu-se în mina de cărbuni), ce îi explică unui copil lipsit de talent interpretativ la trombon că muzicuţa (preferata puştiului) nu este un instrument muzical iar ceea ce cântă el... nu este muzică, răstimp în care cei doi juniori încearcă fără succes să evadeze de la repetiţiile nesfârşite impuse de pisălogul lor părinte pentru a se juca în curtea casei. “You may call that music but I don’t. Now, take it again.”. Intro-ul are menirea să sugereze diferenţele de personalitate şi de abordare intuitivă a modului de interpretare care a dus peste ani la conflictul în urma căruia perfecţionistul Tommy a părăsit Dorsey Brothers Orchestra condusă de mai pragmaticul Jimmy pentru a-şi forma propria trupă şi a se îndepărta de filonul Jazzului clasic în favoarea unei tonalităţi mai Pop prin angajarea lui Frank Sinatra, a argentinianului Dick Haymes sau a grupului The Pied Pipers (nu voi insista în continuare asupra detaliilor cu caracter pur muzical întrucât acestea nu fac obiectul principal al filmului şi, oricum, le puteţi regăsi în oricare din biografiile lor oficiale de pe Internet). Obsedat de faptul că progeniturile merită să aspire la o viaţă mai bună ca a sa, tatăl îi promovează cu obstinaţie în ansamblurile care asigură atmosfera live la cuminţelele seri dansante de sâmbătă seara. Trebuie să admit că scena în care îşi încurajează mama acuzată de către fosilele habotnice din oraş că permite ca băieţii săi să fie ‘expuşi’ public pe o scenă este emoţionantă. Salt în timp (prin intermediul scrisorii doamnei Dorsey) şi, parţial, din realitatea biografică în ficţiune, atâta vreme cât prietena lor din copilărie Jane Howard (interpretată de ingenua Blair) devine vocalista din band-ul formaţiei şi, mai ales, deoarece fraţii se relevă a fi muzicieni mult, mult, mult mai valoroşi decât sunt... actori memorabili într-o dramoletă cu atmosferă siropoasă de menţinere a moralului spectatorilor americani post-WWII (recrutarea din mers a pianistului interpretat de Lundigan, actor ce aminteşte prin alură de britanicul Roger Moore, care susţine/improvizează ‘din mers’ coloana sonoră în cinematograf a Westernului mut “Wild Horse Mesa”, creşterea influenţei mass-media A/V în promovarea muzicii live, efervescenţa atmosferei cluburilor newyorkeze şi competiţia cu undergroundul artistic din Chicago, punerea în scenă care se apropie de plastica ce reflectă Marea Depresie... vezi, de exemplu, cadrul cu părinţii pe canapea, ce trimite, inevitabil, la tabloul “American Gothic” al lui Grant Wood din 1930, sau complotul familial de a-i readuce alături unul de altul), fie aceasta chiar şi inspirată din fapte reale din povestea de viaţă a tandemului (înfiinţarea The Dorsey Brothers Orchestra, dezertarea lui Tommy, succesul fiecăruia pe drumuri separate între Swing, Dixieland şi Pop-Jazz). Pe de altă parte, amplificarea greu de îngurgitat a prezentării antagonice a protagoniştilor, dusă aproape de grotesc... vezi comportamentul ‘comic’ al lui Tommy, dialogul ‘hamburgerilor’ din restaurant (componenta romantică a plot-ului) sau a neadecvării volumului în transmisia radio, finalizat cu un caft în studio cu un clin d’oeil neinspirat la adresa lui Mack Sennett (“That’s all, folks!”), este contrabalansată din fericire de momentele muzicale inedite susţinute de Big Band-ul condus de Paul ‘King of Jazz’ Whiteman, fragmentul de recital-session din club al lui Art Tatum (pe care, admirativ, Jean Cocteau îl numise pe vremuri... “a crazed Chopin”), duetul vocal arbitrat de saxofonul lui Jimmy la Chicago dintre Bob Everly şi Helen O’Connell pe compoziţia lui Nilo Menendez “Green Eyes (Aquellos ojos verdes)”, şi, bineînţeles, chiar de către fraţii Dorsey, inclusiv prin prestaţia lor cu final melodramatic de la Island Casino (“The boys, they don’t act alike, they don’t play alike. I think this is the finish.” – Jane Howard). Cu alte cuvinte, “And that brings me to the fabulous because in the end The Fabulous Dorseys is a movie which becomes all about the music, from a fun early scene of the Dorseys as boys playing at a local music hall to them playing with their own bands as adults... What this all boils down to is that The Fabulous Dorseys ends up hit n miss. The basic mix of biography and story is good as it gets across the brothers feuding nature and relationship but the acting leaves a lot to be desired which is thankfully made up by some great music and it is the music which makes The Fabulous Dorseys entertaining.” (Nassim Nicholas Taleb, themoviescene.co.uk). Extra: zero. Tehnic: sub-mediocru (dat fiind faptul că filmul aparţine acum domeniului public, există pe piaţă zeci de ediţii înregistrate pe DVD sau... VHS).

KID BLUE (1973, USA, r: James Frawley) – DVD

KID BLUE 1973Fără îndoială, insolentul şi subversivul Acid-Western “Kid Blue” a fost un proiect blestemat deoarece, cu toate că era finalizat încă din 1971, a fost lansat abia doi ani mai târziu, rămânând trecut completamente cu vederea, atât de către critică cât şi de spectatori, în ciuda unei distribuţii impresionante (inclusiv în rolurile secundare îi întâlnim pe M. Emmet Walsh, devenit faimos în anii ‘80 prin apariţiile din “Blade Runner” al lui Ridley Scott şi “Blood Simple” al fraţilor Coen, Clifton James – “Invitation to a Gunfighter”/1964, “Will Penny”/1967, şi pe Jack Starrett – “Cry Blood, Apache”/1970, “Blazing Saddles”/1974, sau beneficiem de cameo-uri precum cel al copilului-actor ‘Chico’ Hernandez, care apăruse în cadru dar nu şi pe genericele din “The Wild Bunch”, “The Undefeated” sau “Chisum”). După o tentativă amatoricească de jefuire a unui tren aparţinând Southern Texas Railroads (care plasează temporal acţiunea spre finele Reconstruction Era ce a urmat Războiului de Secesiune, inclusiv prin look-ul personajului principal care poartă o salopetă de blugi şi un veston uzat Confederat), junele şi impulsivul Bickford Waner a.k.a. infamul Kid Blue (Dennis Hopper, deja nominalizat la Oscar pentru “Easy Rider” dar cu o carieră bogată în Western-uri, fie şi dacă luăm în considerare doar “Hang ‘Em High”/1968, “True Grit”/1969, precum şi al său “The Last Movie”/1971) ia decizia radicală de a-şi părăsi definitiv gaşca de bandiţi şi a încerca să găsească un orăşel în care să îşi câştige existenţa în mod legal, luându-şi o slujbă, şi să se integreze astfel într-o comunitate de cetăţeni oneşti, animaţi de bunul simţ elementar (“We’re all fine Americans at this table.” – Reese Ford, personaj interpretat de Warren Oates, completamente surprinzător într-un rol de good-guy, ţinând cont de rolurile sale precedente în Western-uri precum “Welcome to Hard Times”/1967, “Barquero”/1970 sau “The Hired Hand”/1971). Ţineţi vă rog bine seama din start, în privinţa lui “Kid Blue”, de avertismentul analistei Victoria Large: “Unhurried and maybe even a little aimless, it’s a film best appreciated by movie fans that - with or without illicit substances - prefer the journey to the destination... It would be easy to chuckle at the film’s damn-the-man earnestness now, but given its early seventies release date, and the inevitable specter of the Vietnam War (There is an instance where the Kid is told to join the army.), I couldn’t quite laugh it off. Instead I found myself rather liking this meandering, strange little picture and its endearingly punky interrogation of the romanticized Old West and its macho mythos. Indeed, the film has an appealingly pervasive fondness for mischief: a desire to tweak all that is conservative and conformist.” (notcoming.com, aprilie 2013). Aspiraţia naivă al acestui paria de a se reintegra în societate şi de a face uitat un trecut întunecat este anormală pentru un Western tradiţional (“What is a factory?” - Bickford) şi, din acest punct de vedere, ne trimite inevitabil cu gândul la “Hombre” din 1967 al lui Martin Ritt, în care albul John Russell (Paul Newman), crescut de Apaşi în rezervaţie, speră la rândul său că ar putea dobândi... respectul celorlalţi, asociat implicit cu mântuirea păcatelor comise anterior. Ca şi Apaşul cu ochi albaştri Russell, outsiderul Bickford, un pseudo-Hippie semianalfabet dar cu o inteligenţă nativă remarcabilă, decide să aleagă poteca spre ‘civilizaţie’, reprezentată în cazul lui de cătunul Dime Box, care era populat la vremea aceea, în realitate, de vreo 200 de locuitori (numele localităţii vine de la cutia de lemn în care era transportată pe cal corespondenţa şi coletăria), folosit aici satiric drept simbol rural deschis industrializării (ex. numele de firme ce populează vizual centrul micii urbe, The Great American Ceramics Novelty Co., The First Chicken Dressed, etc). “You see, America is growing so fast that we got to make a lot of products for people to buy.” spune Reese, care lucrează în fabrică la producerea de... scrumiere ceramice (împodobite cu mici Moşi Crăciuni care flutură steagul american). Înainte de a ajunge să rupă gâturile puilor în ferma falimentară, fostul nelegiuit dă conştiincios cu mătura, chiar insultat şi agresat fiind de clienţi, într-o frizerie, mănâncă seara cuminte îngheţată în saloon (“I ain’t got no gun, I ain’t got a wife, all I got is a bad and bored job and I’m trying to be a good citizen as I can.”) însă comportamentul discriminatoriu al ‘fraţilor albi’ (în frunte cu Şeriful ‘Mean John’ Simpson/Ben Johnson – “One-Eyed Jacks”/1961, “The Rare Breed”/1966, “The Wild Bunch”/1968), care îl consideră drept un vagabond “white trash” nedemn de valorile lor burgheze, pune paie pe foc alimentând rebeliunea interioară a unui bărbat imatur ce se simte pe nedrept marginalizat (de aici fraternizarea cu Indienii care, fatalişti, apatici şi puturoşi, îşi duc viaţa mizeră într-un grajd). Apropierea de ex-alcoolicul Preacher Bob (Peter Boyle, la debutul său în genul Western, rămas acum în memoria publicului mai degrabă pentru Actionere optzeciste precum SF-ul “Outland” cu Sean Connery, “Red Heat” cu Arnold Schwarzenegger sau, mai apoi, popularul Sitcom “Everybody Loves Raymond”), predicatorul local dependent acum de opioide, obsedat de faptul că apocalipsa se apropie şi atras de inovaţiile tehnice (obsesia sa inginerească pentru maşina zburătoare la care lucrează în deşert... “aerocicleta” cu aburi), şi de cuplul Reese & Molly Ford (Lee Purcell, interpreta lui Berle din subevaluatul portret cinematografic al lui Billy the Kid din 1972, “Dirty Little Billy”, regizat de Stan Dragoti), care convieţuieşte în aceeaşi pensiune cu el şi care îşi asumă iniţial misiunea de familie-surogat, pare a reprezenta un factor de echilibru încurajator (interesantă lecţia predată de Oates junelui needucat despre valorile perene ale civilizaţiei Greciei antice... care ne indică în fapt că, în acest caz, personajele de Western au atitudinea reprezentanţilor Contraculturii anilor ‘70). Ca să înţelegem mai bine cum a fost conceput şi realizat acest film non-violent, cum evoluează el narativ şi ce filtru trebuie să introducem în caleidoscopul de cinefil pentru vizionare, apelez la un fragment dintr-o mărturisire anecdotică legată de filmările din Mexic pe care scenaristul Bud Shrake a făcut-o pentru The Austin Chronicle în mai 2009: “Dennis said: 'The revolution has broken out. There's gunfire in the streets. The streets out there are mayhem. I almost didn't get here alive. It's total panic and chaos and hysteria out there right now. People are getting killed right and left. The fucking noise, it's like World War II out there.' We weren't sure what to make of all this. But finally, we got to the bottom of it; what had happened is that Dennis had taken acid and on his way over to Marvin's house had stopped at a carnival. He came away from that carnival, with all the shooting galleries and things - Mexican carnivals are weird anyway - convinced that he had wandered into the Mexican revolution. The next morning after we got all that straightened out, we went ahead with the shooting." (Louis Black, austinchronicle.com). Paranteză închisă. Seducerea lui Bickford de către Molly, Indienii vârstnici dar nebotezaţi care declamă cu aparentă convingere în biserica încropită “I trust you Jesus” cu speranţa că, astfel, îşi vor primi pământurile înapoi, sau discursul sforăitor al patronului fabricii că absolut toţi americanii îşi găsesc loc de muncă în Republica cea “măreaţă”, reprezintă o tranziţie sarcastică spre revenirea pe un ton dramatic în realitatea cenuşie: apariţia în localitate a fostei prietene din Fort Worth al lui ‘Bick’, aşa-zisa actriţă Janet (Janice Rule – “Alvarez Kelly”/1966, “Welcome to Hard Times”/1967) o frustrează pe nevasta infidelă Molly, pielea-roşie nu apucă să fie botezată din cauza... legii laice (Şeriful: “You ain’t gonna baptise no Indian in White Man water.”), iar ‘Bick’ ajunge fochist cu fişă de pontaj (se speteşte băgând cărbuni cu lopata în furnalul manufacturii). Previzibil, Bickford redevine apoi Kid Blue, doar că finalul poveştii este... imprevizibil, aşa că nu mai intru în alte detalii. Începeam acest text amintind de look-ul ieşit din comun al personajelor. Acesta se datorează lui Theodora Van Runkle, nominalizată de trei ori la Oscar pentru “Bonnie and Clyde”, “The Godfather: Part II” şi “Peggy Sue Got Married” şi o dată la BAFTA pentru... “New York New York”, în mod evident o opţiune out-of-the-box a producătorilor de la Fox, mai ales că nici ulterior ea nu avea să se mai implice în vreun alt proiect Western (Musicalul “The Best Little Whorehouse in Texas” din 1982 nu poate fi încadrat aici). Luaţi în considerare de asemenea că Billy Williams, directorul de imagine, fusese nominalizat la Oscar pentru “Women in Love” al lui Ken Russell şi, peste ani, avea să câştige o statuetă pentru... “Gandhi”, şi, la rândul său, nu era interesat să propună o optică ‘tradiţională’. Concluzia? Rezultatul de ansamblu este savuros. “Kid Blue” este un film ce merită a fi descoperit pentru că sfidează multe dintre canoanele genului, atât ca fond cât şi ca estetică. Dar ca să nu duc subiectivismul la extrem, iată opinia diferită a lui Steven Puchalski: “If you're attracted to the cast it's worth a look, since they're the only reason this wrongheaded mix of comedy, crime and dipsy dramatics works at all. When it comes to the sub-genre of Pothead Westerns, this is at the top of a very short list.” (shockcinemamagazine.com, 1997). Alegerea taberei rămâne a voastră. Extra: zero. Tehnic: mediocru.

IOAN BIG
03 Februarie 2018


MADE IN PARIS (1966, USA, r: Boris Sagal) – DVD

Made in ParisSub semnătura unui regizor de televiziune cu experienţă profesională incontestabilă (serialele “Om bogat, om sărac”, “Masada”), al unui director de imagine oscarizat în 1955 pentru filmul lui Jean Negulesco “Three Coins in the Fountain” (Milton R. Krasner) şi al reputatului scenograf E. Preston Ames (opt nominalizări la Oscar şi două statuete în portofoliu pentru “Un american la Paris” şi “Gigi”... ambele cu acţiune ‘pariziană’), suntem expuşi la o surprinzător de simpatică (dar completaménte lipsită de ambiţii din cauza scenariului ‘subţire’) comedie romantică cu parfum d’antan, pe muzica lui Quincy Jones, Red Skelton şi Burt Bacharach (printre alţii), interpretată de Count Basie şi al său octet, împreună cu Trini López (cantautor lansat de către Buddy Holly şi apoi, Frank Sinatra, la începutul anilor ’60, totodată şi interpretul lui Pedro Jimenez din “The Dirty Dozen” al lui Aldrich), Ann-Margret (actriţă cu real talent vocal, nominalizată la Globul de Aur în 1964 pentru “Bye Bye Birdie” şi câştigătoare al acestui premiu peste ani, în ‘76, la care s-a adăugat şi nominalizarea la Oscar pentru “Tommy”, Opera Rock al grupului The Who, pusă în scenă de eclecticul cineast britanic Ken Russell) şi Louis Jourdan (care fusese nominalizat în 1959 la Globul de Aur pentru interpretarea legendarului Maurice Chevalier în “Gigi”). Sexoasa şi foarte tânăra Ann-Margret (avea doar 25 de ani), care lăsase bărbaţii fără grai în 1964 în rolul lui Rusty Martin (gagica lui Elvis din “Viva Las Vegas”) şi respectiv, ca delincventă juvenilă cu tendinţe sociopate în “Kitten with a Whip”, o joacă în “Made in Paris” pe roşcata Maggie Scott, fostă fotomodel ajunsă, datorită determinării şi calităţilor sale manageriale (“I would like to be judged for what I do between 9.30 and 5.30, not after hours.”), din vânzătoare de raion... director adjunct de achiziţii al unui important magazin newyorkez de îmbrăcăminte de lux (ce are exclusivitate pe creaţiile afemeiatului Marc Fontaine/Jourdan), trimisă conjunctural de către însuşi patronul business-ului în prospecţie la Paris cu ocazia festivalului anual de modă (Balenciaga, Christian Dior, Chanel) cu promisiunea avansării ierarhice în caz de succes în ceea ce priveşte calitatea/vandabilitatea produselor alese. Muzică, clătite flambate în coniac, haz şi lux, sentiment, modă şi dans monden, exotism european... depotrivă ca locaţie cât şi ca distribuţie (ex. fostul luptător în Rezistenţa franceză Louis Jourdan – James Bond’s “Octopussy”, apoi Richard Crenna – “Star!” al lui Robert Wise, “Un flic” al lui Melville şi “Body Heat” al lui Kasdan, dar indisolubil legat acum în memoria maselor de franciza Rambo sau veteranul francez de origine israeliană Marcel Dalio pe care vi-l amintiţi poate din filmele lui Jean Renoir ori din colaborările cu Erich von Stroheim ş.a.m.d.), pe scurt... ce să vrei mai mult de la o comedie luminoasă şi nevinovată? Mai ales când în spatele reflectoarelor se aliniază o echipă de producţie redutabilă din care fac parte, printre alţii, costume-designer-ul Helen Rose (premii Oscar în 1953 şi 1956 pentru “The Bad and the Beautiful” şi, respectiv, “I’ll Cry Tomorrow”) care este creatoarea rochiilor de seară atribuite în film fictivului Fontaine (a avut la dispoziţie un buget de 250,000 de dolari!), expertul în Make-Up şi hair-style Sydney Guilaroff (“Cântând în ploaie”, “La nord, prin nord-vest”) şi experimentatul compozitor George Stoll (Oscar pentru “Anchors Aweigh” în 1946), cel care a pus OST-ul cap la cap şi lucrase mult în filmele muzicale (cu Judy Garland în “Girl Crazy”/1943, Ann Blyth în “Rose Marie”/1954, cu Mario Lanza în “For the First Time”/1959, şi cu Elvis Presley în “Viva Las Vegas” şi “Spinout”/1966). Cu spatele asigurat logistic de către tânărul corporatist amorezat (Ted Barclay/Chad Everett – “The Last Challenge”, “Fever Pitch”, actorul care l-a înlocuit pe Richard Chamberlain, prima alegere a producătorilor), fiul boss-ului, Maggie e preluată de la aeroport de boemul şi cinicul corespondent al publicaţiei New York Herald la Paris Herb Stone (Richard Crenna) pentru a se trezi în miez de noapte, fără voie, în miezul unei încurcături de sorginte sexuală. ‘Don Juan’-ul designer Marc Fontaine se înfiinţează în apartamentul firmei crezând că se va întâlni sub aşternut cu amanta tradiţională, fosta şefă a lui Maggie (obţinem astfel şi explicaţia... exclusivităţii pentru vânzarea hainelor concepute de el în SUA), însă, cu mult mai multă prezenţă de spirit (şi enervarea aferentă), ajunge să îi explice aproape părinteşte în această fază junei de peste Ocean, înainte de a-i rupe invitaţiile la show-urile sale de modă, că “The ‘Wild Paris by Night’ died 50 years ago with the Can-can. It’s just one big... cliché.”. Intrată totuşi datorită perseverenţei pe sub pielea seducătorului franţuz, Maggie primeşte la sursă o lecţie despre înţelegerea şi interpretarea trendurilor în Haute couture şi face de la sine putere un pas mai departe manipulându-l pe Herb căruia îi dă speranţa de... “some action”, dar cu un obiectiv personal extrem de pragmatic: să se menţină în atenţia lui Fontaine. Latino-Jazz-ul vioi în care îşi relevă nurii pe ritmurile trupei maestrului cubanez de rumba quinto, Mongo Santamaría, practic, rupe în două pelicula (de aici încep... minusurile agasante) care involuează într-o construcţie cinematografică artificială (un film intitulat ‘Made in Paris’ în care Parisul aproape că nu apare), excesiv de însiropată de povestea concoctată de un scenarist specializat în Western-uri interbelice şi comedioare menite a ţine sus moralul maselor post-WWII, care nu caută în niciun fel să fie subtil, ci doar... mercantil. Cu toate că are un aspect apetisant, “Made in Paris” se relevă până spre final a fi un hamburger holywoodian în mijlocul căruia performanţa coregrafică plină de sex-appeal al lui Ann-Margret nu te determină să înghiţi cu mare plăcere şi partea de jos a chiflei. Să fiu mai clar. După o primă jumătate a naraţiunii ce pare creionată în trena feministă definită lăudabil pe parcursul timpului de “How to Marry a Millionaire”/1953, “Breakfast at Tiffany’s”/1961, “Working Girl”/1988 sau “The Devil Wears Prada”/2006, eşuăm într-un triunghi amoros în care, aproape fără excepţie, personalitatea celor trei protagonişti îşi pierde gradual elementele de nuanţă din cauza acumulării de platitudini debitate (amuzante, eventual, doar la o unică ascultare/vizionare). Iată câte un exemplu din partea fiecăruia: “I’m just an average American girl. I have the foolish idea that I’d like to settle down in the suburbs with a man I love and have children, and maybe even have a station wagon, and two of those large dogs with hair in front of their eyes.” (Maggie); “Do you know what you really want, Maggie? You want a thrilling evening of 'almost'. Yes, almost romance, almost love, almost sex. Maggie, I told you Paris would give you whatever you were looking for. You've got it. And you've put me in the position of a guide. Very well, very well, I hope I’ve given you proper service, Miss Scott. Now that we've shown you our best imitation of romance, what would you like to see next? The Eiffel Tower? The Arch of Triumph? Oh, I know the wax museum. Sex, lust, passion, but not real, not real, Miss Scott. Just the way you like it. Fake, all in one.” (Fontaine); “Any American girl today has two completely different sets of morals. Back in the States, a girl, like Maggie, watches every step but she has her mind on just one thing, a wedding ring. Well, here in Paris, she has no chance of getting married so she lets her hair down. She does all the things she's always wanted to do. Plus, a few things that uh, she never thought of.” (Herb)... Pe bune? Ce mi-am propus să subliniez pentru a nu înşela aşteptările e că “Made in Paris” e un film plăcut, de văzut o dată (doar atât) cu zâmbetul pe buze, dar că... “sex, lust, passion, are not real, not real”, în ciuda prezenţei fermecătoare a lui Ann-Margret sau a fascinaţiei pentru lumea modei. În ce mă priveşte, Richard Cross a găsit cuvintele potrivite pentru a concluziona: “The movie works as undemanding entertainment of the kind that will interest ladies with an interest in 1960s fashion and men with an interest in the female form that doesn’t depend upon it being in a state of nudity, but will prove a turn off to everyone else. Louis Jourdan’s character does drive a seriously cool Rolls convertible though…” (2020-movie-reviews.com, septembrie 2005). Extra: zero (ediţia spaniolă). Tehnic: bun.

BRIGHT (2017, USA, r: David Ayer) – Netflix

BrightTrei motive ce nu pot fi ignorate pentru care putem înţelege de ce Netflix a investit 90 de milioane de dolari în acest film (cea mai importantă implicare financiară a reţelei în producţia cinematografică de până acum): 1) Finalmente, avem aproape certitudinea că, odată cu “Suicide Squad”, Will Smith a reuşit să scape de sub fustele nevestei şi, după un şir de ‘siropuri’ ubliabile (“Hitch”, “Seven Pounds”) şi ‘nepotisme’ menite a-i pune odrasla în lumina reflectoarelor (“After Earth”), revine la modelul personajului de acţiune cinic dar amuzant care ne-a determinat să-l îndrăgim pe ‘urecheat’ în “Bad Boys”, “MIB” sau “Independence Day”; 2) Are o poveste originală care îl face ne-etichetabil (nici măcar ca... Fantasy-Racism), ce îşi propune prin intermediul unui hibrid stilistic şi estetic cinematografic conceput din start ca atare... nu să trivializeze (prin transpunerea în mediul urban) mitologia, ofertată altfel, în ultimii ani, pe ecrane în mod pueril (ex. “The Sorcerer’s Apprentice”, franciza ‘Percy Jackson’ sau ‘Clash of the Titans’), ci să demitizeze Fantasy-ul prin aducerea sa într-o realitate umană alternativă mai aproape de spiritul rusescului “Night Watch” al lui Timur Bekmambetov din 2014 sau chiar “Fantastic Beasts and Where to Find Them” al lui J.K. Rowling (mă refer în acest caz la fundamentalismul celor din The Second Salemers şi la MACUSA); 3) Scenariul (pe care autorul îl vede ca pe un “Star Wars” personal, mai ales că un sequel este deja în pregătire) este scris de către băiatul legendarului John Landis (“An American Werewolf in London”, “The Blues Brothers”), Max Landis, el însuşi un profesionist promiţător (“American Ultra”, “Victor Frankenstein”), special pentru David Ayer, cineast cu o apetenţă incontestabilă pentru subiectele legate de metabolismul sistemului poliţienesc american tratate realist/documentar (“Training Day”, “Dark Blue”, “Street Kings”, “End of Watch”), care îşi dovedise însă deja capacitatea de a intra în spaţiul fanteziei în 2016 cu “Suicide Squad”, efervescentă adaptare a benzii desenate create în universul DC Comics cu... Will Smith în rolul lui Deadshot. Hmmm... amuzantul Smith într-un film Fantasy gândit de adultul cu minte de copil Landis şi pus în scenă de pragmaticul şi seriosul Ayer? Incitant. Mai mult, “Bright” a stârnit uriaşe controverse încă de la premiera sa pe reţeaua VOD şi tocmai pentru a vă amplifica interesul, a evita tentaţia personală de manipulare în favoarea acestuia şi pentru a vă introduce sumar în subiect, apelez la două dintre cele mai acide şi notorii contra-reacţii apărute rapid în Statele Unite (Indie Wire şi Vanity Fair). Cu alte cuvinte, până să mă refer la filmul propriu-zis, voi începe cu două verdicte destinate să vă... descurajeze. “Bright is essentially Training Day meets The Lord of the Rings, but much dumber than that sounds. Imagine, if you will, that the war for Middle Earth was a seismic event on our timeline, and that all of the various fantasy creatures who participated in the fight simply went their separate ways once it was over. The last 2,000 years have played out more or less as we know them, but all sorts of magical species have stuck around in the margins of our history books. Modern day Los Angeles is almost identical to how it is in real life, except that elves are the one percent and orcs are the systemically oppressed underclass. The film’s lazy refusal to explore its conceit any deeper than that is truly staggering, but director David Ayer is only willing to make so much room for the heightened genre elements, lest any of that nerd stuff infringe on his well-documented infatuation with (or fetish for?) the LAPD.” (David Ehrlich, indiewire.com, decembrie 2017). Şi a doua sentinţă... “There’s a vague notion of the film recontextualizing real-life issues in a fantasy setting, but its world-building is so inept that there is zero point in scrutinizing any symbolism beyond the obvious... It is a dreadful bore as a narrative and, even more aggravating, a visual non-event. How do you screw up a fight scene with elves at a neon-lit strip club - or the sort of chase sequences so exhilaratingly shot in films like Good Time [film nominalizat la Palme d’Or, cu Robert Pattinson şi Jennifer Jason Leigh în rolurile principale – n.r.], made with a fraction of Bright’s budget?” (Jordan Hoffman, vanityfair.com, decembrie 2017). Serios, chiar atât de prost să fie (chiar dacă, se pare, Ayer a operat multe schimbări, neacceptate de către autor, în scenariul original)? Răspunsul meu e categoric: NU! “Bright” nu merită a fi crucificat datorită opiniilor unor filmologi habotnici incapabili să vadă pădurea din cauza bârnei din ochi, dar merită a fi vizionat atât ca pur entertainment (deşi nu este o comedie spumoasă sau un Actioner cu un nivel dinamic constant ridicat) cât şi din perspectiva multiplelor implicaţii pe care ficţiunea creată de Max Landis le sugerează în această realitate... paralelă (concept mai larg, trebuie să admiteţi, decât cel de ‘stat paralel’). Voi încerca în continuare să îmi susţin opinia limitându-mă doar la o sumă de indicii şi să evit spoilere majore. După un motto cu parfum ocult (“Only a Bright can control the Power of the Wand” – The Great Prophecy 7:15) urmează un generic sugestiv (nu căutaţi în acest film vreo urmă de subtilitate) pentru definirea contextului ce are conotaţii distopice: autostrada care indică Los Angeles spre est şi ‘Elf District’ spre sud (“designated vehicles only”) şi ‘Centro Comunitario de Orc’, graffiti-urile în mediul metropolitan decrepit cu orci bătuţi de L.A.P.D. pe o muzică care ne vorbeşte despre “We’re broken people now”, cu inscripţii protestatare precum “In the beginning God created all races equal... but Elves are more equal” sau “Jirak lives!”, la care se adaugă replica poliţistului de culoare Daryl Ward (Will Smith), când soţia sa, albă şi blondă, asistentă medicală, îi reproşează la o cafea, lipsa de reacţie la agitatia zânuţei în preajma coliviei de păsări din faţa casei: “I do not fuck with no fairies.”/“Fairy lives don’t matter today.”. Cu doar cinci ani înainte de a ieşi la pensie şi cu o situaţie materială precară, Ward (“I just pretend to be a good-doer.”) se regăseşte într-o postură nedorită care îi pune la încercare tăria de caracter: în premieră pentru poliţia din Los Angeles, ajunge obligat din raţiuni de ‘corectitudine politică’ să aibă ca partener un orc, Nick ‘Koby’ Jakoby (actorul australian Joel Edgerton, anul acesta pe val datorită rolurilor principale din “Red Sparrow” şi “Gringo” unde împarte afişul cu Jennifer Lawrence şi, respectiv, Charlize Theron), intrus detestat de către toţi cei din jur pentru apartenenţa rasială diferită şi totodată, obiectiv al şantajului practicat de Afacerile Interne (“It’s just business”) asupra colegului său uman. La bază, avem de-a face cu un simplu Buddy-Cop Movie. Să râdem? Poate că ne-ar veni, dar să ne închipuim cum ar privi ‘respectabilii’ agenţi de poliţie comunitară dintr-un sector bucureştean (de exemplu) impunerea în echipă al unui nou coleg... imigrant arab. Aceştia vor râde? Doar pentru că rasismul este înlocuit metaforic de... ‘orc-ism’ instituţional? Prejudecăţi şi intoleranţă (“An orc with a badge? It’s some shit you don’t see every day. It’s like seeeing an Elf with a mop.”) ce definesc o lume aşezată social într-o piramidă care funcţionează pe fiecare nivel în baza propriilor reguli, în care legea/justiţia (coloana vertebrală menită a asigura echilibrul şi echidistanţa) este interpretată şi ajustată în mod subiectiv în funcţie de poziţia de putere. “The ethnic boundaries of this alternative metropolis are quickly sketched out. Orcs are the underclass – deprived and discriminated against (a reference to ‘Orc lives matter’ drives the point home). Elves are the elite, though we only visit their glitzy, exclusive neighbourhood briefly. Humans are somewhere in the middle, doing the ordinary jobs and directing their prejudices at the other species rather than each other (the cast is commendably multiracial). Quite where the centaur traffic cops fit in is never explained, but it’s a nice detail.”, scria Steve Rose pe theguardian.com în decembrie 2017. Prin simpla asociere cu orcul Koby, omul Ward (“No one wants to ride with you.”) devine la rândul său un paria, simplu pion într-un război cu substrat... magic (ritualurile, bagheta, învierea, fântâna... în faţa morţii suntem cu toţii egali), al cărui amplitudine îl depăşeşte, război de o violenţă care, amintind de “John Wick” sau de “Atomic Blonde”, îl plasează în sectorul de vizionare destinat adulţilor (ex. asasinarea poliţiştilor de către propriul coleg, torturarea trioului captiv, shoot-out-ul şi masacrul din clubul de striptease, duelurile cool dintre omul ‘negru’ şi elfiţă sau cel dintre orc şi omul ‘neonazist’, etc.) şi care, din păcate, pune deseori în umbră substratul alegoric. Dincolo de bipezii animaţi de interese meschine (miza posesiei baghetei miraculoase ce agreneaza în conflict... de la comunitatea hispanică din suburbie la ofiţeri corupţi până în măduva oaselor) sunt introduse în poveste trei pseudo-organizaţii non-umane: a.) Echipa Magic Task Force (“The Magic Feds”, echivalentul serviciilor secrete, controlate de elfi), intrată pe fir odată cu anchetarea membrului grupării teroriste Shield of Light care luptă împotriva revenirii lui The Dark Lord (entitate malefică răpusă cu 2000 de ani în urmă de cele Nouă Armate); b.) Grupul de elfi renegaţi care se auto-intitulează Inferni, condus de fanatica Leilah (Noomi Rapace - “The Girl with the Dragon Tattoo”, “Prometheus”... “I’m a warrior, a priestess, a lover. I am whatever my Lord needs me to be.”), modelată în stilul Selenei (Kate Beckinsdale) din “Underworld”; c.) Comunitatea de gangsteri orci din Miami conduşi de Dorghu care a ajuns să controleze inclusiv mediul interlop din L.A., pentru care muzica Death Metal este o încântare (“Hammer Smashed Face” al grupului Cannibal Corpse, inclus pe OST, e considerat un duios cântec de... dragoste), iar instrumentarul de manifestare al agresivităţii ţine de purul primitivism ce aminteşte de mafioţii de acum o sută de ani. Ca să nu o mai lungesc (inclusiv prin punctarea inutilă a aspectelor criticabile pe bună dreptate), închei cu opinia echilibrată, plasată pe frontiera între critici şi aprecieri, exprimată de George Chrysostomou pe flickering myth.com în decembrie 2017: “The concept of a previous great war is intriguing and the corrupt Elvish hierarchy that falls over the city could be further explored. Not to mention, the fight between the Illuminati and Inferni that is briefly mentioned. At some point we are even given a version of events where the Orcs lay on peaceful parties until the LAPD ruin them, suggesting that they are the true villains for bringing guns into the equation... Trying to balance the current police brutality arguments that plague America currently and the increased conversation surrounding race, Ayer believes that putting a world together of Orcs and Elves and Humans will allow him to share his political views and provide a commentary on the modern, real world... when you realise how broad an idea that really is, you get an inkling as to how many ideas were thrown into this fantasy world which may have shone too bright and burned out too quickly. Here’s hoping the sequel might just answer some of the hundreds of questions this political piece threw up!”. Şi eu sper că “Bright 2” va aduce mai multă... lumină. Extra: nu e cazul. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
27 Ianuarie 2018


2:22 (2017, Australia/USA, r: Paul Currie) – DVD

2 22O mişcătoare poveste de dragoste între doi tineri newyorkezi foarte simpatici, născuţi în aceeaşi zi şi în acelaşi an (18 aprilie 1986), pusă în scenă cu naturaleţe şi căldură – mai ales scena dansului din Central Park - de către australianul Paul Currie (Premiul de debut al Australian Screen Director’s Association în 2004 pentru drama “One Prefect Day”), mai cunoscut însă ca producător (oscarizatul “Hacksaw Ridge” cu Mel Gibson, “Max Rose” cu Jerry Lewis, “Rampart” cu Woody Harrelson – vezi Video Vault-ul din 21.04.2014). Nefiind un consumator avid al acestui gen de pelicule, motivul pentru care am ţinut totuşi morţiş să îl văd a fost de cu totul altă natură. Cum de s-a ajuns ca tocmai un astfel de film să deţină recordul anului 2017 pentru cele mai mici încasări în cinematografe (doar 422 de dolari!)? Hmmm... ceva nu a funcţionat (dar ce anume?) în relaţia produs-public, în ciuda faptului că, la prima vedere şi la o defrişare superficială, spectatorul este scufundat într-o ficţiune construită coerent, cursiv şi perfect accesibilă la nivel de masă. Şi, mai ales, ultra-modernă atâta vreme cât el, Dylan, e un burlac hiper-cool, fără vicii, pedant şi cu bun gust prin modul în care se înţoleşte, care locuieşte într-un apartament mişto, face sport în fiecare dimineaţă, merge cu bicicleta prin Big Apple pentru a lua trenul din Grand Central spre locul de muncă (aeroportul JFK) unde este foarte apreciat, iar ea, Sarah (Teresa Palmer – “Warm Bodies”, “Triple 9”, vezi Video Vault-ul din 04.02.2017), lucrează ca şi curator într-o galerie de artă trendy (numită Howard Pace, cu trimitere evidentă la Pace Gallery, fondată în 1860, specializată în promovarea creaţiei artiştilor valoroşi din secolele 20 şi 21), are apetenţe culturale rafinate şi e deschisă spre experimente mondene (cei doi se cunosc întâmplător la premiera unui spectacol de balet aerian), iar realizarea conexiunii emoţionale şi evoluţia ulterioară a relaţiei dintre ei se realizează şi evoluează în parametrii unui ‘firesc’ pe care rareori îl mai întâlnim pe marile ecrane. Un excelent analist de Pop culture, Taylor Homes le mărturisea cu onestitate cititorilor săi, pe propriul site, în iulie 2017: “I love dismantling movies. I love thinking about them. I love dissecting the logic and rearranging the pieces to put them back together again. But this one? No idea. I can’t help you… like any at all.”. Eu cred că, dincolo de titlul complet neatractiv (atenţie, a nu se confunda cu Heist-Thriller-ul cu acelaşi nume regizat de Phillip Guzman în 2008), singura explicaţie pentru rejectarea filmului de către mâncătorii de popcorn amatori de entertainment uşor îngurgitabil o reprezintă substratul neconvenţional pe care se aşează acest Romance ieşit, fără discuţie, din comun (“I nearly killed you”, “No, you saved me”), sintetizat eliptic de către controlorul de trafic aerian obsedat de stele şi de modele algoritmice Dylan (interpretat de actorul olandez Michiel Huisman – “Black Book”, serialul “Game of Thrones”, “World War Z”): “In everyone's life there comes a time when the universe open itself for just a few moments to show us what's truly possible.”. Cu toate că ţi-ai dori, văzându-i, să fii tu Dylan sau Sarah, relaţia dintre ei este ‘prea perfectă’, prea livrescă, pentru a fi asimilabilă uneia reale în care să fii tu însuţi implicat iar subconştientul îţi spune că ceva nu e în regulă. Totul e prea frumos ca să fie adevărat şi aici intervine ca simbol al succesiunii de coincidenţe... ora 2:22 (blocarea ceasului din turnul de control şi cea mentală a protagonistului, care evită în ultimul moment coliziunea a două aeronave transportând peste 900 de pasageri/declanşarea seriei de incidente inexplicabile de natură electrică în Grand Central Terminal în acelaşi interval de exact un minut/accidentele urbane care se repetă neavând neapărat aceiaşi protagonişti dar un tipic similar – vezi cazul biciclistului lovit de maşină sau geamurile făcute ţăndări/tema expoziţiei holografice al lui Jonas centrate în jurul ceasului sferic din gară, ş.a.m.d.). Gara din Big Apple este în fapt personajul principal al acestui SF cu tuşe mistice prin varietatea miilor de pământeni care se perindă zilnic prin ea, multe nepăsătoare la ceea ce este deasupra lor, harta stelară concepută de Warren şi Helleu în 1912, generatoare şi acum de polemici prin lipsa de acurateţe ştiinţifică a ilustrării sale: unele constelaţii sunt reprezentate corect, aşa cum se văd prin telescop de pe Terra, iar altele apar inversate de la dreapta la stânga, ca şi cum perspectiva de privire ar fi din cer spre planeta noastră (una dintre ipotezele plauzibile este bazată pe descrierea medievală a cerului prin ochii lui Dumnezeu ce are în faţă sfera celestă concentrică cu Pămantul). Cât despre alegerea orei, 2:22, semnificaţia acesteia, cred eu (nimic nu este explicitat în film), îşi are rădăcinile în numerologie, mai exact în conceptul de ‘numere angelice’, prin intermediul cărora îngerii, în calitate de călăuze spirituale, îţi limpezesc mintea, viziunile şi simţămintele. “Există diverse moduri prin care Universul comunică cu noi. Numerele angelice reprezintă un canal aparte de comunicare. De ce primim mesaje prin numerele angelice triple? Pentru că am cerut să fim ghidați; Pentru că suntem nesiguri; Poate avem impresia că ne-am pierdut calea; Pentru încurajare. Numerele angelice triple conțin energia numărului inițial, pe care o amplifică și o extind. 222. Acest număr ne spune că o perioadă din viața noastră e pe cale să se încheie și trebuie să fim pregătiți pentru noi oportunități și schimbare. Acest mesaj angelic ne încurajează să luăm atitudine, și să explorăm adevărul nostru personal.” (sursa: zenivers.ro). “This is us. We die tomorrow.” (Dylan). Similitudinile cu frecvenţă imuabilă din mediul urban în care evoluează zi de zi, convertibile analitic în pattern-uri de către raţionalul Dylan, îşi pot găsi astfel o justificare de sorginte spirituală, foarte la modă în ultimii ani: “Your angels often communicate messages to you by showing you sequences of numbers. They do this in two ways. First, they subtly whisper in your ear so that you will look up in time to notice the time displayed on the clock, or the phone number on an advertisement or something similar. The angels hope that you will be aware and acknowledge that you are seeing this same sequence of numbers, over and over. The second way in which the angels show you meaningful number sequences is by physically arranging for something like a car driving in front of you that has specific number plates, and hope that you realize that you are seeing the number sequence again. They want you to notice, then look into the messages further.” (sursa: sacredscribesangelnumbers.blogspot.ro). Exact ceea ce face aproape neinteligibil acest film pentru moronul obişnuit cu produse simple/simpliste, care nu îl obligă să îşi pună mintea atrofiată de consumerism la contribuţie, rezidă tocmai în multitudinea de interpretări sau de perspective prin care acesta poate fi abordat şi, astfel, adaugăm acum dimensiunea Science-Fiction, în simbioză cu cea mistică prin intermediul referirilor repetate la stelele căzătoare (cele care i-au dat speranţa încă de copil lui Dylan că i-ar putea aduce tatăl înapoi), dar care, în povestea noastră, are un ‘subiect’ mult mai ştiinţific decât fantastic, fiind posibilul responsabil pentru anomalii. Mă refer la efectul câmpului electromagnetic şi al energiei cinetice generate de o Near-Earth Supernova, explozie rezultată din... moartea unei stele (aflată la maximum 1000 de ani-lumină de Pămant), cu efecte incalculabile (fiindcă umanitatea nu s-a mai confruntat cu un astfel de incident) asupra biosferei planetei. “A star shines brightest right before it dies.” (Dylan). Nu voi mai insista asupra celorlalte (destule) aspecte asupra cărora se poate specula (reîncarnare, călătoria în timp, simbolistica recurentă, fatalism, etc.), ce pleacă de la descoperirea corespondenţei criminalului născut exact în aceeaşi zi cu Sarah si Dylan, care şi-a ucis soţia gravidă în gară, moment în care se instalează atmosfera de Thriller... tocmai pentru a evita spoilere frustrante din povestea alambicată concepută de Nathan Parker, autorul scenariilor a nu mai puţin interesantelor “Moon”/2009 al lui Duncan Jones, băiatul lui David Bowie, şi SF-ul romantic “Equals”/2015 cu Kristen Stewart şi Nicholas Hoult. Gata. Stop. Pe afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru leopardul. Aveţi, deci, trei alternative: să ignoraţi în mod imperial gardul şi să mergeţi mai departe, să vă uitaţi la el ca la poarta nouă sau să încercaţi să îmblânziţi animalul dindărătul acestuia. Mă abţin să vă recomand vreuna dar poate cei care sunt iubitori de feline îmi vor spune ei mai multe decât am putut eu detecta despre acest produs vizual incitant şi provocator (în pofida aspectelor reproşabile pe bună dreptate), unul dintre cele mai ‘şmechere’ şi ‘înşelătoare’ filme pe care le-am văzut în ultimii ani. Extra: trei documentare pigmentate de interviuri despre lucrul cu regizorul şi cu actorii, dezvoltarea scenariului şi producţia în sine (ediţia americană). Tehnic: impecabil.

THE GOOD THE BAD THE WEIRD a.k.a. JOHEUNNOM NABBEUNNOM ISANGHANNOM (2008, Coreea de Sud, r: Jee-won Kim) – Blu-Ray

The Good The Bad The WeirdSub semnătura autorului remarcabilelor pelicule din spaţiul Horror “A Tale of Two Sisters” şi “I Saw the Devil”, acest Adventure-Western ludic şi efervescent, hibrid estetic italo-asiatic, multiplu premiat (inclusiv două trofee obţinute în 2008 la Festivalul de la Sitges pentru regie şi efecte speciale), inclus de editorul Steven Schneider în antologia “1001 Movies You Must See Before You Die”, cu un OST de “Oriental Western Music” compus de Jang Young-gyu (colaborator al regizorilor Park Chan-wook şi Kim Ki-duk), şi pe care MTV l-a prezentat ca... “everything that the latest ‘Indiana Jones’ flick should have been.”, nu trebuie în niciun caz trecut cu vederea. Ca introducere, iată ce scria Peter Bradshaw pe scurt în The Guardian: “Here is a real one-off: a full-blooded Korean take on the spaghetti western, complete with 10-gallon hats, repeater rifles and reach-for-the-sky shootouts. ‘Good’ is a bounty hunter, ‘Bad’ a black-clad killer, and ‘Weird’ a resourceful but annoying bandit. Weird gets his hands on a treasure map after holding up a party of Japanese high-ups; Bad is after the same cryptic scrap of paper; and Good's mission of justice brings him in hot pursuit. There's something strangely appropriate about plonking a highly ritualised cowboy movie in the far east; in director Kim Jo-woon's hands, it becomes a brutal, bloody dance, with a sky-high body count and arterial gore spraying across every scene. There's also a bizarre subtext about Korea's struggle for independence in the face of Japanese occupation.” (the guardian.com, februarie 2009). Cu toate că sunt în principiu de acord cu afirmaţiile sale, după cum voi încerca să demonstrez în continuare, rezumatul criticului britanic este mult prea succint pentru a oferi indicii relevante în ceea ce priveşte complexitatea construcţiei narative a unui film care îşi propune să revitalizeze un subgen foarte popular în Asia anilor ’60, etichetat de către analiştii occidentali ca Manchurian Western. “While the spaghetti western internalized its desert setting into its mercenary anti-heroes, the Manchurian action film prided itself on its hybrid nature, often conspicuously employing anachronistic plot devices like motorcycles or even skis.” (Simon Abrams, slantmagazine.com, aprilie 2010). Localizarea spaţio-temporală al lui “The Good the Bad the Weird”, deloc întâmplător aleasă de către Jee-won Kim dar aparent ‘exotică’ pentru un produs Pop culture coreean ‘aventuros’, este Manciuria anilor ’30-‘40, zona nord-estică al Asiei continentale (populată istoric de către tunguşi, ce au primit în jurul anului 1630 numele de “Manchu”), subiect de dispute şi confruntări nenumărate pentru controlul resurselor naturale şi restructurarea etnică, mai ales la începutul secolului 20, între vecinii lor mult mai puternici, angrenaţi deja în conflicte regionale şi planetare: Rusia, Japonia, China şi, într-o măsură mai mică, Coreea ocupată de niponi şi Mongolia (prin minorităţile generate de migraţia economică). Poate aceste informaţii par inutile însă ambientul natural din sudul Manciuriei, spre graniţa cu Coreea, între deşertul Gobi şi Marea Japoniei se relevă a fi perfect pentru o atmosferă de Western aproape suprarealist (ex. Ghost Market-ul controlat de borfaşii ultraviolenţi unde se comercializează bunurile ciordite trimite inevitabil la “Mad Max Beyond Thunderdome”) în care contactele dintre cutume, tradiţii şi culturi (mongoli, japonezi, coreeni, chinezi, etc.) sunt atât de numeroase şi de ‘colorate’ încât transportă spectatorul instantaneu din contextul istoric la care filmul face en passant referinţe (anarhiştii care militează pentru independenţa Coreei şi finanţarea acestora din traficul de opiu, implicarea Băncii Japoneze Imperiale în detectarea/aproprierea resurselor exploatabile, obedienţa armatei manciuriene aflată sub control nipon, documentul secret redactat în timpul Dinastiei Qing, ultima dinastie imperială care a condus China până în 1912, ş.a.m.d.) într-o ficţiune adultă savuroasă (o happy-go-lucky... o vânătoare de comori ce pleacă de la o hartă scrisă în limba rusă), realizată cu un buget mult mai mare decât al oricărui film al lui Sergio Leone (17 milioane de dolari) prin mixul vizual siderant: călăreţi singuratici mânuind cu dexteritate puşti cu repetiţie ‘Vestice’ se luptă cu soldaţi în uniforme tip WWI care îi seceră cu tunuri şi mitraliere instalate pe jeep-uri, mongoli nomazi îmbrăcaţi tradiţional agitând buzdugane arhaice şi halebarde cu două tăişuri admiră pistolari care împuşcă lunetişti alunecând pe o tiroliană, asasini cu aspect Emo/Manga (dar fără pălariuţă neagră) şi cu pretenţii patriotarde care preferă armele albe şi dispreţuiesc oamenii de afaceri veroşi dar tributari formal obiceiurilor comunitare... în fine, începeţi deja să vă faceţi o idee despre varietatea faunei umane. “They died like dogs. Died in vain. Actually, no one dies in vain. Only those left behind feel empty.”. Personajele principale, cei trei anti-eroi care acţionează pe cont propriu în baza unei logici catalogabile drept... defetiste? Cel ‘Rău’/Chang-yi, asasinul psihopat, egomaniac şi alcoolic e interpretat de Byung-hun Lee (“A Bittersweet Life”, dar şi remake-ul lui Antoine Fuqua din 2016 la “Cei şapte magnifici”) avându-l ca model pe indescifrabilul Sentenza/Angel Eyes (Lee Van Cleef în “The Good, the Bad and the Ugly”/1966). “People must know that they're going to die, and yet they live as though they never will. Hilarious.”. Cel ‘Ciudat’/Tae-goo, întrupat de versatilul Kang-ho Song (remarcabil în... non-Westernuri excepţionale precum “Thirst” al lui Park Chan-wook sau “The Host” al lui Bong Joon-ho), rămâne cel mai interesant din trio mai ales că, printr-o creionare diferită a portretului lui Tuco (Eli Wallach în filmul lui Leone), acesta se relevă gradual mai puţin ca un loser-măscărici cu aparenţă de bonom dotat însă cu abilităţi nebănuite de a supravieţui, cât mai ales ca un personaj misterios al cărui trecut întunecat poate lămuri, odată ieşit la iveală, motivaţiile profunde, inclusiv ale celorlalţi, de a se angrena într-o cursă nebună, nebună, nebună, în care sunt urmăriţi datorită mirajului comorii, deopotrivă de către armată şi de toţi criminalii şi bandiţii din regiune. Cel ‘Bun’/Park Do-won, laconicul vânător de recompense jucat de Woo-sung Jung (“The Warrior”, “Demon Empire”), este prototipului pistolarului solitar şi taciturn cu nevoi şi principii puţine dar fixe, gunslinger de modă veche, un luptător cu mult sânge rece când apasă pe trăgaci dar incapabil de a fi maleabil în relaţia cu alţi oameni (până şi tentativa de minciună “If you have no country, still gotta have money” sună în gura sa neconvingător... după cum scria Ty Burr în The Boston Globe în aprilie 2010, “Park’s fine, but, honestly, Clint [Eastwood – n.r.] could have him for breakfast.”). Pentru a fi mai clar, Woo-sung e potrivit ca erou de acţiune ce călăreşte la asfinţit prin deşert dar relativ insipid ca personalitate, cu excepţia meritului de a defini la un moment dat credo-ul dindărătul scenariului: "Life is about chasing and being chased."... când ieşi să vânezi devii la rândul tău vânat într-un lanţ trofic în care morala şi etica se redefinesc, mai ales din perspectiva primilor doi. Cel ‘Rău’ ajuns la previzibilul duel în trei: “I’ll show you who’s the best. I’ll show you who’s the legend!”. Cel ‘Ciudat’: “You be the best! I don't care! Tell people I lost. I don't give a damn! If that's your reason for living, mine's finding the treasure! We don't see eye to eye, man. Got that? So, see ya.”. Să nu vă închipuiţi cumva că tocmai v-am dezvăluit finalul deoarece surprizele sunt numeroase. Concluzie: un Guksu Western delicios (în limba coreeană ‘guksu’ înseamnă ‘tăiţei’). Profitând de acest film, înainte de a trece la titlul următor, aş vrea să reamintesc cinefililor care s-au ataşat de genul Western după 2000 un aspect foarte important şi o voi face printr-un extras din analiza lui Agne Serpytyte: “The concept of an outsider hero was utilized by the great Japanese director Akira Kurosawa in movies like Yojimbo and Sanjuro. At this point the Western moved to Asia and the Lonely Ranger turned into ronin, a masterless samurai. Ironically, the West copied the idea back to from Kurosawa, when Sergio Leone made A Fistful of Dollars, the seminal Spaghetti Western with plot taken directly from Yojimbo. The popularity of Spaghetti Westerns grew, and yet Leone’s ‘Dollars Trilogy’ stays on pedestal of fame until now. Second part of the Leone’s trilogy is The Good, the Bad and the Ugly. Taking this film as his inspiration, Kim Jee-woon moved the genre back to Asia... Besides the ironical movement of the Western genre to East back to West and to East again, there is some more irony in the actual film. All three main characters have incredible exaggerated skills. Such skills that it seems clear that if joined forces together, they could overcome the Japanese colonial army themselves. However, they focus on chasing treasure and each other. Though we never get to know a lot of background of the characters, the director is clearly making fun of this self-pity attitude. He shows that the self-reliant, individualistic attitude that does come from Western, especially American, ideals is actually harmful for society in the big picture.” (theasiancinemablog.com, noiembrie 2008). Extra: Making Of, sfârşit alternativ, scene tăiate, interviuri cu regizorul şi actorii (compactate sub titlul “The Good, The Bad, The Weird and the Vicious”), două mini-documentare cu detalii despre producţie (imagine, F/X, scenografie, costume). Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
20 Ianuarie 2018


SKY RIDERS (1976, USA/Grecia, r: Douglas Hickox) – DVD

SKY RIDERSFilm de serie B regizat de Douglas Hickox (“Brannigan”, “Theater of Blood”) care îşi conservă surprinzător de bine potenţialul de entertainment în special pentru nostalgicii după good ol’ action-adventure movies, mai ales în contextul resurgenţei terorismului la nivel global post-9/11. Să fiu mai clar. Plot. O proprietate luxoasă din preajma Atenei. Oameni îmbrăcaţi în ţinute de camuflaj, purtători de măşti de hochei şi înarmaţi cu puşti semi-automate ce par a fi din seria Lanchester SMG (cele utilizate într-o serie limitată de Royal Navy în anii ’70, pentru a fi înlocuite apoi cu mult mai fiabilele Sten Mark I), pătrund cu ajutorul unui complice în casă şi răpesc soţia şi pe cei doi copii al avutului industriaş Jonas Bracken (Robert Culp – serialul “I Spy”), aflat la o întâlnire de afaceri la bordul iahtului său, având grijă ca, înainte de plecare, să ucidă cu sânge rece toţi martorii incidentului. Mesajul lor, lăsat în urmă cu litere decupate din ziare lipite pe un petec de hârtie, alături de un walkie-talkie, este sugestiv: “Wait to hear and hear clearly. The rich will share or the rich will die.”. Nu cred că e întâmplător că acest film (turnat integral în Grecia) a avut premiera europeană în Germania, ţinând cont de faptul că răpitorii acţionează în stilul Rote Armee Fraktion (RAF), mai cunoscută de-a lungul timpului ca Baader-Meinhof-Group, organizaţie teroristă de extremă-stânga al cărei activitate criminală şi-a atins vârful cu ‘a doua generaţie’ la mijlocul anilor ’70 (atentate cu bombe, bio-terorism, asasinate şi luare/ucidere de ostatici), mai ales că răpitorii din ficţiunea cinematografică clamează că luptă în calitate de “the world activists of the Revolutionary Army” pentru eliberarea oamenilor de sub opresiunea imperialistă. Paranteză scurtă: scenariul e semnat de un trio de valoare incontestabilă: Jack DeWitt – “Rocky”, “A Man Called Horse”, Stanley Mann – “The Collector” al lui William Wyler, şi Garry Michael White – “Scarecrow” al lui Jerry Schatzberg. Miza jocului de-a şoarecele şi pisica? O răscumparare de cinci milioane de dolari livrabili în 48 de ore sau ostaticii vor fi executaţi. “There is no conversation between those who have and those who have not.”. De aici intrăm, cu relativă fineţe, din atmosfera de Thriller violent, în spaţiul apropiat de cel al lui James Bond prin explicaţia conservatorului Inspector Nikolidis (Charles Aznavour, care îl portretizează neintenţionat pe atenian ca pe o versiune al lui Clouseau înţepenită iremediabil în nepotisme, proceduri şi birocraţie) că e vorba de cea mai periculoasă organizaţie subversivă paramilitară al cărei scop este să creeze “anarhie şi haos” (un soi de SPECTRE), dublată de întrarea în scenă a cinicului dar experimentatului aventurier-contrabandist Jim McCabe, primul soţ al lui Ellen Bracken (Susannah York – “They Shoot Horses, Don’t They?”) şi tatăl natural al unuia dintre cei doi copii, care, în paralel cu eforturile afaceristului de a face rost de bani, meditează independent la găsirea unei soluţii neconvenţionale de rezolvare a crizei după eşecul încheiat dezastruos al poliţiei de a identifica sursa transmiterii semnalului radio, mai ales că, în baza unei fotografii-martor cu prizonierii, reuşeşte să identifice locaţia acestora cu ajutorul istoricului interpretat de Kenneth Griffin (“Lupii mărilor”, “Gâştele sălbatice”): o veche mănăstire construită în vârful unei stânci golaşe, inaccesibilă intruşilor din exterior fără ca aceştia să fie detectaţi imediat (cea din Meteora, utilizată mai târziu, în 1981, şi în James Bond’s “For Your Eyes Only”). Ideea ‘Bond’-uească din “Sky Riders”? Folosirea deltaplanelor! Având la dispoziţie încă o săptămână răgaz (teroriştii au solicitat ca banii să fie ‘transformaţi’ în arme care să le fie livrate într-un doc, pentru îmbarcare rapidă), McCabe începe să ia lecţii de zbor cu deltaplanul de la o echipă de circari ambulanţi conduşi de Ben (John Beck – “Sleeper” al lui Woody Allen, “Rollerball” al lui Norman Jewison). Sunt convins că interpretul rolului principal a avut multe de îndurat la filmări (inclusiv scenele de escaladă sau atârnatul de elicopter, dar şi cele de acţiune în care a trebuit să conlucreze cu micuţii), chiar şi când acesta se numeşte James Coburn (“The Magnificent Seven”, “The Great Escape”). Trebuie să admit că planarea nocturnă a comandoului improvizat m-a impresionat ca realizare, atât din punct de vedere al filmării sale (chiar dacă s-au folosit filtre) cât, mai ales, a cascadorilor înşişi care s-au aflat în mod real în aer (nu existau tehnologii CGI pe atunci). Graeme Clarke sublinia în analiza sa postată pe thespinningimage.co.uk: “The film was lifted above the ordinary since the extensive stunt work mattered all the more because we could tell it mattered to Coburn. To the extent that he participated in them himself, not so much the hang gliding business, but there was a shot late on where he has grabbed onto a passing helicopter unseen by us until the camera focuses on him holding on like grim death, then pulls out to reveal it genuinely was James Coburn performing the activity, no wires, no superimpositions, the real deal, and that contribution added a lot, as any fan of Buster Keaton, Jean-Paul Belmondo or Jackie Chan would tell you.”. Odată ajuns pe sol, cu arma în mână şi cu... o mână forte, protagonistul trece de la atitudinea lejeră de tip “Our Man Flint” la cea din “Hell Is for Heroes”, salvarea ostaticilor se face cu succes tot pe calea aerului, iar Inspectorul, după intervenţia tardivă dar nu inutilă ca lider a trupelor în shoot-out-ul general, îi face cinste în final lui McCabe... cu o sticlă de Metaxa de cinci stele. Happy-end. Cu toate că pare lipsită de glamour, distribuţia multinaţională este interesantă, americanilor Coburn, Beck şi Culp, englezoaicei York şi francezului Aznavour, alăturându-se, printre alţii, austriacul Werner Pochath – “Vengeance” a.k.a. “Joko invoca Dio... e mori” (liderul teroriştilor), Danièle Ciarlet/Zouzou – “L’amour l’après-midi” al lui Rohmer (gardiana ostaticilor) şi veteranul actor britanic Harry Andrews – “Man of La Mancha” (căpitanul de vas care îi intermediază afacerile ‘gri’ ale lui McCabe). “Not essential cinema, but a reminder of when big action scenes had to be shot for real. The story of the making of the film would probably be equally interesting. But this has a strong cast, stronger than the storyline anyway, and a gung-ho finale.” (Mark Hodgson, blackholereviews.blogspot.com, decembrie 2010). Cam despre asta e vorba. O bilă nu doar albă ci chiar sidefie - căci reprezintă... o perlă veritabilă - pentru extraordinara muzică a lui Lalo Schifrin (deja nominalizat la Oscar de două ori şi compozitor respectat la mijlocul anilor ’70 pentru “Bullitt”, “Dirty Harry” sau “Charley Varrick”), care a făcut abstracţie de anvergura minoră a proiectului şi a livrat un OST care susţine fără sincope dinamica relativ alertă a poveştii şi suspansul dar înglobând - când simte nevoia - tonalităţi şi ritmuri tradiţionale greceşti. Concluzie personală: “Sky Riders” poate fi consumat cu încredere... vă asigur că n-a expirat. Mai mult, ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru un remake dedicat generaţiilor actuale, amatoare de acţiune generatoare de adrenalină şi de sporturi extreme, precum “Fast and Furious”, “Extreme Ops” sau “Point Break”. Extra: zero (ediţia americană, combo cu Western-ul “The Last Hard Men” din acelaşi an, tot cu James Coburn în rolul principal). Tehnic: bun.

EXTRAORDINARY MISSION a.k.a. FEI FAN REN WU (2017, China, r: Alan Mak & Anthony Pun) – DVD

EXTRAORDINARY MISSION - FEI FAN REN WUVoi asezona acest text, ce are ca subiect un film etichetabil drept... ‘decent’, al cărui scenariu este bazat pe enorm de multe influenţe din cinematografia de acţiune (în special ‘poliţienească’), cu trei citate din analiza foarte pertinentă publicată de Ray Pride pe chinafilminsider.com pe 29 aprilie 2017, relevante pentru schimbarea de registru dramatic şi estetic pe parcursul acestuia. Extraordinary Mission is an extraordinarily lush feat of production, presenting an acutely visualized widescreen world, its scenes occurring across a multitude of appealingly rundown locations, vast, nearly abandoned industrial and manufacturing spaces of great width and depth, populated by a small cluster of figures transacting yet one more crime in the chain of crimes necessary to get Golden Triangle heroin into central China.”. Lin Kai (Xuan Huang – Horror-ul “Quin Yan”/2012, “The Great Wall”/2016 al lui Zhang Yimou) este curier într-o reţea de traficanţi de droguri al cărui coordonator şi beneficiar, Cheng, se bucură de protecţia poliţiei în schimbul mitei oferite cu regularitate şi, din când în când, al unui ‘pion’ din organizaţia sa, sacrificabil pentru a fi arestat de ochii lumii şi a PR-ului ofiţerilor care îl tolerează. Turnat din greşeală copoilor, foarte tânărul Kai este încolţit noaptea într-o ambuscadă în afara oraşului dar reuşeşte să scape cu viaţă şi să dispară pentru scurt timp în peisaj. În fapt, Lin Kai a fost odată Haojun, absolventul de Academie şi de antrenamente în China S.W.A.T., acum poliţist sub acoperire (ce trăieşte cu amintirea mamei sale narcomane moartă în copilăria sa în urma unei supradoze) care a renunţat la propria-i identitate, asumându-şi voluntar misiunea de a descoperi sursa de heroină pură... ceea ce ne trimite direct cu gândul la reuşitul “Infernal Affairs” din 2002, mai ales că scenaristul (Felix Chong) şi unul dintre regizori (Alan Mak) sunt aceeaşi. Suntem introduşi în low-life-ul urban al Chinei comuniste în care dealerii minori şi clienţii acestora se comportă ca aparţinând proletariatului din combinate sau a micilor comersanţi din pieţele alimentare, iar supervizorii acestora, la rândul lor, nu afişează o opulenţă excesivă, preferând să treacă neobservaţi de autorităţi drept cetăţeni anonimi care îşi duc (aparent) resemnaţi viaţa de pe azi pe mâine. În opoziţie cu look-ul aparte, cu suma de legi, cutume, ritualuri şi principii ale onoarei tradiţionale specifice organizaţiilor nipone de tip Yakuza, lumea interlopă din societatea comunistă luptă din răsputeri pentru a-şi proteja anonimatul. Amintiţi-vă de “Secretul lui Bacchus” din 1984 al lui Geo Saizescu. Personajul lui Ştefan Mihăilescu-Brăila, deşi zace precum Smaug pe un morman de bani, e înconjurat confortabil de mardeiaşi devotaţi şi are în solda sa poliţişti, procurori, politruci şi birocraţi corupţi, afişează socialmente o modestie şi un populism extrem, iar echivalentul băştii ridicole şi a halatului său ponosit se regăsesc aici în nelipsita borsetă cărată peste tot de Cheng. O similitudine suplimentară (vezi relaţia dintre Bacchus/Mihăilescu-Brăila şi jurnalistul sub acoperire Mirea/Emil Hossu) legată de contextul politic, este cea a primitivismului filosofiei sale de viaţă şi a încrederii acordate superficial tânărului care, altfel, îi este superior în toate privinţele, subliniate aici de schimbul sec de replici, ambele fundamental mincinoase (“Pot vinde pe oricine dar nu şi pe cei care fac bani pentru mine.” – Cheng, care controlează o mare parte a pieţii chineze de droguri, şi “Pot ucide pe oricine în afară de cei care mă pot îmbogăţi.” – poliţistul undercover Kai), având ca finalitate avansarea în ierarhia organizaţională a celui din urmă şi primirea în grijă a zonei intermediarului pe care primul îl scoate ţap ispăşitor şi moare de gloanţele trupelor de intervenţie (presei trebuie să i se livreze în mod regulat rezultate pozitive). “The film’s settings resonate in another way, almost as if the directors (Pun also serves as the film’s cinematographer) are eulogizing the residue of Asian industrial manufacturing and shipping from the twentieth century, and by extension, in the remains of the 1990s Hong Kong film industry, where criminals, drug lords, and undercover policemen are left to scuttle among the ruins, disturbed occasionally by gunfire or explosions. ‘What era are you living in! We do everything for money! Go find a scapegoat now’, Lin Kai is urged as everything around him races out of control.” (Ray Pride). Dintr-un registru minimalist, aproape elegiac, cu pretenţii de film psihologic, lipsit aproape complet de acţiune vizuală generatoare de entertainment facil, se trece într-unul mai exotic pe măsură ce Kai se încăpăţânează să meargă pe firul procesului, spre sursă (odată ce influenţa sa creşte în sistem), de la distribuitorii mărunţi din cartierele sărace sau atelierul de ambalare al drogurilor pentru vânzarea cu amănuntul, la transportul banilor în interiorul paleţilor cu deşeuri reciclabile către furnizorii primari, şi al drogurilor, în sens invers, sub scoarţa buştenilor), cu o dinamică accentuată, însă nu atât de către conflictele violente (două la număr, cel din antrepozitul de pe chei în care se folosesc inclusiv grenade, şi cel prin care, după torturarea poliţistului complice cu Cheng, Kai se foloseşte de un tub de oxigen pentru a nu fi asasinat) cât de mutarea acţiunii în Triunghiul de Aur, fieful producătorului de heroină tailandez Eagle, văduv tradiţionalist şi credincios dar absolut necruţător în modul în care îşi conduce afacerile (îl supune pe nou venit probei ruletei ruseşti şi unei serii de şedinţe variate de tortură, care, prin injectarea cu morfină, îl transformă pe acesta într-un dependent de droguri... ne amintim, vrând-nevrând, de experienţa cu heroină din Marsilia al lui Popeye Doyle/Gene Hackman în “Filiera franceză II”, clasicul lui John Frankenheimer din 1975). Aparent convins de obsesia pentru bani şi de tăria de caracter al lui Kai, Eagle îi dă pe mână întreaga piaţă chineză a drogurilor, afacerea înfloreşte (sub supravegherea şi cu acordul din umbră a poliţiştilor integri) iar tânărul, odată cu descoperirea culturilor de maci şi a fabricii unde se procesează seminţele, aşteaptă unda verde pentru operaţiunea plănuită cu Interpolul în condiţiile în care sistemele de bruiaj sunt instalate în întreaga zonă, nu există semnal de telefonie mobilă sau GPS şi, ca atare, transmiterea locaţiei exacte este aproape imposibilă (este condus acolo legat la ochi). Punctul culminant al ascensiunii sale îl reprezintă invitarea la ‘sfatul bătrânilor’ din cartelul Double Eagle, ce are ca subiect principal apariţia metamfetaminei (de trei ori mai profitabilă) ca şi competitor a heroinei, unde primeşte misiunea de a aduce prin contrabandă din China arbuşti din genul Ephedra (din care se extrage efedrina, precursor în cadrul sintezei de metamfetamină) pentru a încerca, la rândul lor, să intre pe piaţa drogurilor de sinteză. După cum bănuiţi deja, nu există scene spectaculoase cu arte marţiale dar, în ultima sa parte, filmul bubuie de violenţă într-un mod aproape aiuritor. Uităm aproape instantaneu că miza o reprezintă războiul împotriva drogurilor, uităm că Ephedra e interzisă în China sau că releele de bruiere pot fi detectate în 2017 de sateliţii de pe orbită sau de drone, fiindcă totul se transformă într-o poveste de răzbunare personală al lui Eagle pe ‘cârtiţa’ care, acum 10 ani, i-a împuşcat soţia şi pe care îl vrea viu în faţa sa... pentru care Kai se trezeşte din nou în postura de ‘pion’ de sacrificiu. Doar că junele cavaler neînfricat revine cu o atitudine belicoasă, devotată şi eroică amintind de Actioner-ele anilor ’80 (raportat la durată, Sly sau Arnie se fac de ruşine prin statisticile lor desuete faţă de numărul de inamici împuşcaţi de către Kai) într-un final în care mixul de influenţe cinematografice te lasă cu gura căscată (de exemplu: “Matrix” – efectul ‘bullet time’, “Mission: Impossible II” al lui John Woo – cadrul cu Tom Cruise pe motocicletă având în fundal exploziile, “Heat” al lui Michael Mann – întregul final epic şi extrem de sângeros de aproape 20 de minute). Pelicula lui Mak şi Pun “it’s an object lesson in muscular, unpretentious action filmmaking, working with practical explosions and car chases and a motorcycle flying from rooftop to rooftop, as much as with painted-in CGI. The profligately inventive motorcycle chase that climaxes the film knocks the stuffing out of the laborious simulated single-take that opens the last Bond film [referirea e la “Skyfall”, Bond-ul cu Daniel Craig din 2012 – n.r.].” (Ray Pride). Nu am încheiat... întrucât imaginile cu caracter documentar de pe genericul de final (antrenamentele cadeţilor din S.W.A.T. China) confirmă în mod explicit că, sub masca ficţiunii şi a ambalajului consumerist, “Extraordinary Mission” (în trena unor producţii precum “Drug War”/2101 al lui Johnny To sau “Operation Mekong”/2016 al lui Dante Lam) reprezintă un instrument de propagandă pe plan internaţional pentru una dintre priorităţile de pe agenda anti-corupţie a lui Xi Jinping, ales Secretar General al Partidului Comunist Chinez în noiembrie 2012, şi anume lupta statului împotriva traficului şi consumului de droguri, la orice nivel (inclusiv fiul lui Jackie Chan a fost arestat, nu de mult timp, în apartamentul său din Beijing). Mai ales că realitatea - prezentată fragmentar inclusiv în filmul despre care vorbim - este aceea că “behind these media-driven operations, China is facing an increasingly difficult reality around drugs. Nationwide there are 2.58 million registered drug users. But the actual number of people who use illegal drugs regularly, while unknown, is a great deal higher – perhaps 12 million or many more. People who use heroin account for about 60 percent of registered drug users. But the number of people who use synthetic drugs like methamphetamine, ecstasy and ketamine is rising - and these people tend to be younger in age, from more diverse economic backgrounds and harder to count than the heroin users. China’s rapid economic growth has created a vast middle class, and synthetic drugs are more and more popular among these white collar workers and entrepreneurs. China’s drug policy fails to keep up with either its economic success or its developing drug preferences. Marginalized drug users lack resources and services, and the government offers virtually no strategy or effective interventions to help reduce harms. Instead, drug use is viewed overwhelmingly as a legal problem, and draconian law enforcement is the primary response.” (articolul “Here in China, Our War on Drugs Shows No Sign of Relenting”, autor: Shen Tingting, huffingtonpost.com). Din acest punct de vedere, nu cred că obiectivul propagandistic a fost atins deoarece, concentrându-se pe eroismul individual şi nu pe capacitatea de intervenţie eficace a poliţiei (aceasta se consumă abia în ultimile 2-3 minute din film), “Extraordinary Mission” nu se dovedeşte a fi un instrument de precizie ‘extraordinară’ capabilă să trimită un glonte chiar în mijlocul ţintei ci doar o armă ‘ordinară’ care împroaşcă alice inofensive (pentru vânatul de mare anvergură) în direcţii necontrolabile. Extra: zero. Tehnic: impecabil.

IOAN BIG
13 Ianuarie 2018


DEAD MAN’S BURDEN (2012, USA, r: Jared Moshé) – DVD

Dead Man s BurdenDebut à la Quentin Tarantino şi mă refer la al său “Inglorious Basterds”/2009 şi nu cum s-ar putea bănui la “Django Unchained”, mai exact la scena în care, ieşit din cabana izolată printre dealuri a familiei LaPadite, nazistul Landa o urmăreşte impasibil cu privirea pe Shosanna alergând disperată să îşi salveze viaţa. Construcţia estetică este asemănătoare însă semnificaţia diferă radical: dacă sadicul personaj interpretat de Christoph Waltz lasă în jos pistolul de dragul perpetuării ‘jocului’, în “Dead Man’s Burden”, femeia care îl ţintuieşte cu ochi împietriţi pe fugarul călare ce se îndepărtează spre orizont îşi împuşcă ‘vânatul’ cu o determinare aproape diabolică, o dată de la mare distanţă şi a doua de la doar câţiva centimetri de chipul său chinuit. “In the traditional American Western, land is the most important commodity. Everyone wants it and most people are willing to kill for it. ‘Dead Man's Burden’ is not that Western. Here, individuals are more willing to kill to get away from land than they are to keep it.” (Pete Ski, popmatters.com, iunie 2013). De aici, camera de luat vederi o abandonează pentru moment pe determinata Martha Kirkland, o fermieră sărmană din New Mexico, pentru a introduce celălalt personal principal, pe fratele său - considerat mort pe front de către familie - aflat acum la sute de mile de locul în care aceasta încearcă să supravieţuiască din puţinul pe care i-l oferă pământul, împreună cu soţul său devotat. Războiul Civil s-a terminat deja de ceva vreme (acţiunea este plasată, prezumtiv, prin 1870) dar rănile, în special cele psihologice, sunt departe de a se fi închis, sau... au lăsat cicatrice ‘comportamentale’ urâte la vedere. Wade McCurry, tracker singuratic stabilit în Cheyenne (Wyoming) dar născut în Texas, se întâlneşte întâmplător în codru cu dezorientaţii fraţi Ainsworth din Georgia (“Aren’t you gonna shoot a fellow Southerner, Ben?”), ex-bushwhackers incapabili acum să se adapteze unei existenţe în ‘civilie’, însă amiciţia la prima vedere se rupe rapid şi sângeros când necunoscutul se relevă a fi servit sub comanda Generalului Thomas (info: este vorba de Unionistul George Henry Thomas, veteran al Războiului cu Mexic şi unul dintre cei mai importanţi comandanţi de pe frontul de Vest în Războiul de Secesiune... am făcut această divagaţie istorică deoarece acest ofiţer a salvat situaţia în bătălia de la Chickamagua din 1863, la care se fac mai multe referiri pe parcursul filmului). Cu principii aparent bine conturate, situat indubitabil de partea legii, Wade n-are vise de îmbogăţire şi a fost timp de doi ani ajutor de Şerif, în timp ce tandemul care îl acuză de trădare visează la aurul din Vest şi, în plus, nu pare a avea un trecut patriotic Sudist chiar nepătat. Lucrurile se rezolvă simplu şi fără fasoane, cu... două gloanţe plasate letal. “Because you made the peace with your past don’t mean the world has.” îi spune Judecătorul-Şerif lui Wade, înainte de a-i aminti că are acum datoria de a reface legătura cu familia sa înstrăinată prin înmânarea scrisorii care conţine un ultim mesaj primit de la... un mort, tatăl său. Misiva ajunge la destinatar prea târziu pentru părinte însă nu totul e pierdut pentru fiu, care îşi asumă ‘burden’-ul şi se îndreaptă spre spaţiul rural din apropierea graniţei cu Mexicul în care relocatul clan McCurry (ce-a mai rămas din el) încearcă să îşi continue paşnic existenţa. Voi face acum o paranteză mai lungă ce întrerupe tratarea plot-ului propriu zis (care ne aminteşte indirect, prin abordare, de compoziţia lui Bob Dylan, “Blind Willie McTell”: “Power and greed and corruptible seed/Seem to be all that there is.”)... datorită unor observaţii prealabile care mi se par utile pentru perceperea filmului. O pasăre rară printre Western-urile post-2000, această dramă psihologică low-key este remarcabilă din mai multe motive, din care cel mai important e că tânărul Jared Moshé, producător al excelentelor documentare “Kurt Cobain About a Son” şi “Corman’s World: Exploits of a Hollywood Rebel”, se dovedeşte a fi, dincolo de un talentat cineast independent (semnează inclusiv scenariile ambelor Western-uri pe care le-a regizat, al doilea fiind “The Ballad of Lefty Brown” din 2017 cu Bill Pullman, Jim Caviezel şi Peter Fonda), un cinefil pasionat, burete absorbant şi totodată filtru creativ pentru influenţe din cinematografia genului de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului. Acestea sunt prezente într-un număr atât de mare încât voi aminti pe parcurs doar câteva dintre ele (pentru început... “The Furies”/1950 al lui Anthony Mann, “The Searchers”/1957 al lui John Ford, “Unforgiven”/1992 al lui Clint Eastwood şi “Meek’s Cutoff”/2010 al lui Kelly Reichardt), dar esenţial e că Moshé le integrează cu foarte mare discreţie astfel încât atenţia spectatorului să nu fie atrasă de detectarea acestora în detrimentul concentrării pe firul narativ. Un al doilea motiv, de asemenea de ne-neglijat, e reprezentat de miracolele pe care le-a făcut, cu echipa sa, din punct de vedere estetic: datorită bugetului mic, nu a avut la dispoziţie decât 18 zile de filmare în care nu a mai pierdut timpul cu storyboard-uri, conlucrând îndeaproape cu directorul de imagine Robert Hauer (opţiunea a fost pentru tradiţionala peliculă pe 35 mm/Panavision şi nu pentru ‘digitalul’ atât de la modă acum). Rezultatul este bine definit de către Justin Lowe pe hollywoodreporter.com: “By shooting mostly exteriors, with only a single interior setting, Moshé achieves an elegant economy of both style and execution that also incorporates a variety of ruggedly magnificent New Mexico landscapes... Studied camera placement and movement adhere to genre conventions without obtrusive imitation and gunfight sequences are well coordinated, observing the innovations and limitations of available period weaponry. Careful attention to period details – including clothing, utensils and interiors – and depicting the harsh realities of frontier life pays off with dividends, lending the film an immersive resonance.” (18 august 2012). Dată fiind lentoarea inerentă conturării cu minuţie a puţinelor personaje, inspirată a fost şi alegerea compozitorului H. Scott Salinas, mai puţin apreciat la Hollywood datorită varietăţii de proiecte în care alege să se implice (documentare, producţii TV, jocuri video), printre care nu se regăsesc... blockbustere epice. OST-ul este combinativ, cu adevărat interesant, şi mă voi limita la doar două exemple: tema lui Martha inspirată explicit de cea a lui Jill/Claudia Cardinale din “Once Upon a Time in the West”/1968, compusă de Morricone, şi înmormântarea tatălui, care se constituie într-un omagiu suplimentar adus cineastului John Ford prin includerea imnului său preferat, “Shall We Gather to the River?”, ale cărui versuri leagă direct titlul filmului de premisă: “Ere we reach the shining river/Lay we every burden down;/... Soon we’ll reach the silver river/Soon our pilgrimage will cease...”). Ne întoarcem astfel prin muzică la povestea lui “Dead Man’s Burden”, simplă în aparenţă, însă... doar în aparenţă. Cu un cimitir plin de membrii familiei McCurry, majoritatea morţi în război de partea Confederaţilor, Martha (Claire Bowen, din serialul dedicat muzicii Country “Nashville”) şi soţul ei Heck (David Call, actor Indie cu roluri în filme premiate precum “James White” al lui Josh Mond sau straniul “Wallflower” din 2017) se chinuie să îşi asigure traiul de pe azi pe mâine şi iau în considerare în mod serios oferta de a-şi vinde pământul reprezentantului unei companii miniere (ferma deţine singura sursă de apă generoasă din regiune) şi de a se muta la San Francisco pentru a-şi deschide un hotel. Revenirea neaşteptată în peisaj a dispărutului frate (Barlow Jacobs – “That Evening Sun”, “The Master”), ce are chiar şi o piatră funerară pe care sunt scrijelite “Wade McCurry, 1840-1861”, ar putea bulversa niţel aceste planuri dar nu foarte mult aşa că, teoretic, ne-am putea aştepta la o naraţiune plată şi statică în care dramatismul să fie construit în mod tradiţional (nu al Western-ului, ci al Psycho-Dramei) sau forţat-artificial pe micile conflicte familiale şi pe frustrările generate de lipsurile materiale. Vă asigur că nu se întâmplă asta deoarece, dincolo de emoţiile (“It wasn’t mai intent to cause you pain.”), rezervele (“This place, he killed us slowly.”) şi circumspecţia (“He must leave now!”) din partea celor trei protagonişti la primele contacte, filmul îşi propune să risipească pe îndelete o ceaţă densă şi enigmatică generată de nedumeriri care intrigă spectatorul: Cine este călăreţul pe care femeia l-a împuşcat cu atâta sânge rece? De ce tatăl, cel care l-a declarat pe Wade decedat cu ani în urmă, îi scrie această scrisoare, dar nu pentru a-şi cere iertare, ci pentru că ştia că va fi mort până la primirea ei şi are de transmis un mesaj... postum? Care este motivul pentru care singura fermă cu resurse naturale rezonabile nu poate oferi un trai decent administratorilor săi? Ce conservă naţionalismul feroce a lui Heck (“A damn Yankee traitor!”) după ani buni de la încheierea conflictului Nord-Sud... poate ceva din trecutul său? Şi de ce patriarhul Joe McClurry a fost îngropat cu coşciugul bătut în cuie fără ca cineva să îi vadă corpul? Nu de la mine veţi primi răspunsurile prin intermediul acestui text pentru a nu ruina experienţa descoperirii pe cont propriu al unuia dintre puţinele Western-uri din ultimii ani, asimilabil stilistic tragediei din Grecia antică (nu este deloc o exagerare) dar nu şi cea din teatrul roman... decât că “There is no law in these parts, my boy!”. Sau cum scria Jared Mobarak pe thefilmstage.com în mai 2013: “‘Dead Man’s Burden’ increases its suspense because we know what these characters did—yet not necessarily why. Understanding that their transgressions must inevitably come out into the open keeps us guessing as to how each will react.”. Mai ales că, pană să devină anchetator şi justiţiar împotriva dorinţei sale, purtând ‘crucea’ lăsată moştenire emoţională prin scrisoare (“the dead man’s burden”), solitarul şi laconicul anti-erou Wade, a man from nowhere, pare modelat după personajele din Spaghetti-Western-urile italiene (cu o menţiune specială pentru Sergio Leone)... cu toate că cineastul a declarat apoi că Heck este ‘Clint Eastwood’ (apropo de “The Outlaw Josey Wales” şi trecutul său violent) iar Wade McCurry e ‘John Wayne’. Martha, mai ales prin abilităţile de negociere şi siguranţa de sine, are ca referinţă presupusă personajul Jessica Drummond, fermiera autoritară interpretată de Barbara Stanwick în “Forty Guns” al lui Sam Fuller din 1957. Ca să nu fiu acuzat de excese în privinţa laudelor, apelez la opinia complementară a lui Katie Walsh: “‘Dead Man’s Burden’ is pretty darn classical in its themes, look and execution. The dialogue and performances are pitch perfect, almost to the point of too perfect, but the talented actors balance it just right... ‘Dead Man’s Burden’ is worth the watch for its sheer beauty, but it’s also a slow burner of Western tragedy that hails many new talents to keep an eye on.” (indiewire.com, iunie 2012). Extra: scene tăiate. Tehnic: impecabil (disponibil pentru vizionare gratuită la data redactării acestui text într-o versiune sub-mediocră şi pe YouTube).

REVOLT (2017, UK, r: Joe Miale) - DVD

RevoltLa început de an, m-am aventurat să vizionez încă un SF post-apocaliptic în care ne invadează extratereştrii (de parcă nu ne-ar fi suficienţi ‘teleormănenii’) prinzându-ne... complet nepregătiţi, realizat de un debutant american (Joe Miale) care susţine că a văzut un OZN pe când avea zece ani, implicat apoi ca profesionist mai degrabă în campanii PSA (Public Service Announcements) sau în spoturi video publicitare pentru Bloomingsdale sau Macy’s decât în cinematografia de anvergură, care mi s-a părut însă de netrecut cu vederea pentru faptul că e filmat integral în Africa de Sud (inevitabil, gândul ne duce la Neil ‘District 9’ Blomkamp, mai ales că parte din distribuţia locală, cu o menţiune specială pentru Sibulele Gcilitshana şi Wandile Molebatsi, a jucat în filmele acestuia), cu finanţare britanică curajoasă în aceste condiţii aparte. Motto enigmatic (după un scurt intro belicos cu civili fugind panicaţi, soldaţi transformaţi în praf şi elicoptere care se prăbuşesc neputincioase pe muzica alertă al lui Bear McCreary – serialele “The Walking Dead”, “Black Sails” şi “Agents of S.H.I.E.L.D.”): “To live is to fight. To fight is to live. And when all is lost I will be found.”. Doi străini încarceraţi separat într-o secţie de poliţie aflată la 200 de km de Nairobi (Kenya), Nadia, o doctoriţă franţuzoaică (Bérénice Marlohe – James Bond’s “Skyfall”) determinată să supravieţuiască într-o societate dematerializată în care oamenii se dovedesc în general mai periculoşi decât invadatorii mecanici, şi Bo, militar amnezic american (Lee Pace – “Guardians of the Galaxy”, “The Hobbit”) ce arată că, instinctiv, în ciuda lipsei amintirilor de dată recentă, este un excelent combatant... măcar în confruntările cu bipezii din aceeaşi specie ca şi el (indiferent de culoarea pielii acestora), formează un tandem care încearcă să găsească ‘luminiţa de la capătul tunelului’ într-o lume în debandadă afectată global în mod iremediabil (toti sateliţii de pe orbită s-au dezintegrat, deci şi comunicaţiile, metropolele au fost primele distruse, iar puţinii rămaşi în viaţă din naţiunile ultra-tehnologizate îşi continuă existenţa într-un mod aproape primitiv) îndreptându-se spre una din (fostele) baze ale armatei americane din Africa. Doar că... în dialectul Swahili, obţinem pe parcurs un indiciu şi o ipoteză interesantă plecând de la tatuajul de pe antebraţul lui Bo: Statele Unite sunt responsabile pentru invazie atâta vreme cât antenele lor de satelit de la sol par 100% funcţionale, chiar şi în pustietatea din emisfera sudică, neafectate de roboţeii tip “War of the Worlds” cu letalele lor raze laser şi arcurile voltaice generate de navele ce gravitează deasupra Terrei (atacul s-a bazat pe preluarea controlului asupra reţelelor electrice) care sunt programaţi să aneantizeze omenirea ce le mai opune rezistenţă (de altfel, cuvântul “RESIST” apare constant prin graffiti-uri în “Revolt”, deseori aproape agasant în condiţiile în care acţiunea, de cele mai multe ori, nu îl justifică). Judecând în ansamblu, totul se reduce la un quest dezolant de 500 km prin peisajele sud-africane asezonate cu elemente care să sugereze dezastrul (ce aminteşte mai degrabă de producţiile post-apocaliptice cu morţi-vii/zombies decât de SF), până aproape de frontieră, în tentativa celor doi de a identifica ‘antena’ şi, în consecinţă, de a obţine răspunsuri şi soluţii. Cu toate că nu sunt foarte mulţi, sigur că există ceva ‘pigmenţi’ care să alunge plictiseala dialogurilor anoste între Nadia şi Bo (Marlohe şi Pace îşi fac treaba pe cât pot de bine însă sunt limitaţi de platitudinea absolută în care ne sunt propuse personajele prin scenariu), precum capturarea şi utilizarea ca momeală de către grupul de guerilleros independenţi, trecerea prin cadru a fotografului muribund (Jason Flemyng – “Lock, Stock and Two Smoking Barrels”) cu rol de povestitor al modului în care a început invazia şi care le indică traseul corect prin intermediul imaginilor din memoria aparatului digital (da, aţi intuit corect, la un moment dat acestuia i se termină bateria dar... Bo descoperă imediat, în mod ‘miraculos’, o maşină decapotabilă americană funcţională de culoare roşie iar călătoria poate continua), sau aparent inexplicabila apariţie în pustietate a armadei de roboţei ce culminează cu răpirea Nadiei în nava spaţială (evident, o altă ‘surpriză’, cea a razei tractoare prin care femeia este ridicată la cer). Poate că înşiruirea de clişee şi stereotipuri (drone & roboţi distrugători, răpirea oamenilor în navele-alien în scopuri neprecizate, pulsul electromagnetic, vulnerabilitatea centrului navei, epavele prăbuşite în peisajul terestru) nu ar fi atat de deranjantă dacă, fie şi doar pentru purul entertainment, dinamica acţiunii ar fi mai bine susţinută însă, din nefericire, nu este cazul, iar “Revolt” arată ca o adaptare de proastă calitate a unui joc video aflat în vânzare la solduri. “Pace and Marlohe delivered convincing performances, but there’s only so much they can do. Our leads spend a good half of the film marching toward a destination, one which neither they nor other characters they meet, know much about. It’s the lack of motivation in the characters and flimsy movie logic that makes it hard to land on viewers. That might work in video games but hardly the case for films.” (F. Bots, fmoviemag.com, septembrie 2017). Referinţele la video games nu sunt întâmplătoare atâta vreme cât regizorul a realizat în 2013 două scurtmetraje după Actionere interactive extrem de populare (Adventure-Actioner-ul “Assassin’s Creed” şi F.P.S.-ul “Half-Life”) iar compozitorul Bear McCreary este un veteran al industriei de jocuri (“Dark Void”, “Moon Breakers”, “Defiance”, “Assassin’s Creed: Syndicate-Jack the Ripper”). În ceea ce îi priveşte pe cei doi, verdictul meu este tranşant: căutaţi să ascultaţi OST-ul lui McCreary fiindcă realmente merită, însă nu vă pierdeţi timpul cu “Revolt” sau, dacă aveţi nevoie de o evadare agreabilă, puteţi să luaţi la rând “District 9” al lui Blomkamp, “War of the Worlds” al lui Steven Spielberg, “Escape from L.A.” al lui John Carpenter (apropo de EMP), “Independence Day” al lui Roland Emmerich (dacă mai vreţi o plăcere vinovată adăugaţi eventual şi “Battle: Los Angeles”), şi, mai ales, “Monsters” (2010) al lui Gareth Edwards, realizat cu un buget de cel puţin patru ori mai mic decât cel alocat pentru “Revolt”, după care veţi înţelege de ce englezul Edwards a fost ales să pună în scenă blockbustere precum “Godzilla” şi “Rogue One: A Star Wars Story” iar americanul Miale rămâne un no-name la Hollywood. După cum scria Ernesto Zelaya Minãno pe screenanarchy.com, “Revolt” aduce mai degrabă cu un episod-pilot de televiziune iniţial promiţător… dar al cărui continuare nu va apare niciodată. Extra: zero (ediţia americană). Tehnic: excelent.

IOAN BIG
06 Ianuarie 2018


Arhiva Video Vault 2017

Arhiva Video Vault 2016

Arhiva Video Vault 2015

Arhiva Video Vault 2014

Arhiva Video Vault 2013

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Suceava Blues 2018.jpg

Afis_Nick Cave 2018

Afis_Arcade Fire 2018

Afis_Stonesour 2018

Afis_Ritchie Kotzen 2018

Afis_Garana 2018.jpg

Afis_Joe Satriani 2018.jpg

Afis_David Garrett 2018.jpg

Afis_Nigel Kennedy 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg