Arta Sunetelor

 

Regii Florilor scăldați în praf de stele

Cei ce se ocupă cu sistematizarea și așezarea în sertărașe a stufoasei producții muzicale din anii '60 încoace, sunt în general de acord cu ierarhizarea rock-ului progresiv în trei mari perioade, generos concepute pentru a face loc unei diversități de abordări și conexiuni destul de dificil de încadrat într-un pat al lui Procust muzical. Lucrurile au ajuns atât de departe în zilele noastre, încât ridicarea din umeri la întrebarea legitimă – “ce cântă băieţii ăştia (sau fetele, din ce în ce mai prezente și mai interesante)?“, este cel mai diplomatic răspuns. Îndârjiţi, unii specialişti nu se lasă şi inventează în continuare subcategorii cu nume sofisticate, fiindcă, nu-i aşa, nimic nu trebuie să rămână pe dinafară!

Primul val a pornit din Marea Britanie în 1967, o dată cu realizarea combinaţiei dintre ritmica rock şi complexitatea muzicii simfonice, aşa cum au gândit-o grupuri precum The Nice, Procol Harum sau The Moody Blues. A urmat un adevărat Big-Bang, care a generat o complexă galaxie muzicală în care cele mai strălucitoare stele se numeau Traffic, Jethro Tull, clusterul de la Canterbury, Yes, Genesis, Van Der Graaf Generator, Emerson, Lake & Palmer, Gentle Giant, Curved Air, dar mai ales King Crimson, care încă are o mare influenţă.

Vârful fenomenului este în general suprapus peste perioada 1971-1976, cu protagonişti de talia Pink Floyd, Mike Oldfield, Rush, Kansas, Focus, Le Orme, Premiata Forneria Marconi, Can, am citat pe sărite, nici nu are rost să lungim lista fiindcă nu acesta este subiectul. Apariţia contestării punk, stimulată subtil de producători cu un acut simţ al exploatării confuziilor, precum Malcolm McLaren, care a ştiut să mizeze pe un context social acut şi pe unul muzical confuz, a pus capăt unei perioade strălucitoare, rock-ul progresiv intrând încet, încet în penumbră şi în atenţia unui public specializat şi avizat.

Al doilea val a debutat la începutul anilor '80 şi este generatorul rock-ului neo-progresiv. Instrumentele cu clape domină sound-ul în structuri complexe pe o lirică sofisticată. Înfluenţa majoră a fost decretată ca fiind Genesis din perioada Peter Gabriel, o mulţime de grupuri foarte talentate din punct de vedere interpretativ aşezându-se cuminţi în spatele acestuia. Mai ales cele din Italia. Dar nu numai! Marillion, grup proeminent al valului doi, n-a negat niciodată că a primit lumină de la Genesis. Dar e greşit să reducem totul la o schemă atât de săracă. În realitate, situaţia era mult mai complexă, iar interferenţele cu alte teritorii muzicale au potenţat inteligent neo-progul, care a sărit gardul în curţile funk-ului, rock-ului hard şi chiar punk rock-ului. Să nu uităm că anii '80 au fost dominați de hard rock, heavy / glam metal și de influența canalului MTV, lansat în 1981.

Începutul anilor '90 marchează asaltul valului al treilea al rock-ului progresiv, care este socotit în acelaşi timp al doilea val al neo-progului, încă în desfășurare. Paleta exprimării stilistice este atât de diversă, încât s-a pus în discuţie chiar oportunitatea utilizării termenului “progresiv”, fiindcă asocia demersul artistic al noului val cu ceea ce se întâmpla în anii '70. Dar cum rupturi dramatice n-au existat cu adevărat, nu este nici o surpriză să descoperim că ecourile acelui deceniu de vârf se pot regăsi uşor în evoluţia unor grupuri importante ale valului trei precum The Flower Kings, Spock’s Beard sau Glass Hammer. Valul al treilea a mai generat un fenomen foarte interesant: internaţionalizarea sa. Au venit lucruri interesante dinspre America Latină, Rusia şi fostele republici sovietice de pe flancul sudic (Azerbaidjan, Georgia, Armenia, Kazahstan), Japonia, Polonia, Turcia, Indonezia, Filipine, India, China, sau exotice, de acolo de unde nu ne așteptam: Kuweit (Bader Nana), Tunisia (Mirath, The Ursula Minor), Pakistan (Mizraab), Emiratele Arabe Unite (Absolace), Iran (Across The Waves) etc. Una dintre cele mai interesante producții neo-prog din valul doi a venit compact și în forță din nordul Europei. Danemarca, Norvegia, Suedia și Finlanda i-au luat prin surprindere doar pe cei care credeau că rock-ul progresiv este un produs asupra căruia drept de proprietate aveau în Europa doar Marea Britanie, Italia, Olanda, Germania și Franța. Dar prog-ul scandinav avea izvoare puternice încă de la sfârșitul anilor '60, impunând în anii '70 trupe de mare valoare precum Ache, Alrune Rod, Culpeper’s Orchard din Danemarca, Aunt Mary şi Folque din Norvegia, Samla Mammas Manna (în care a evoluat şi un chitarist de origine română, Coste Apetrea) şi Kaipa din Suedia, Tabula Rasa, Wigwam şi Tasavallan Presidentti din Finlanda. În anii '80, prog-ul scandinav a fost dominat de suedezii de la Isildurs Bane cu maiestuosul lor rock simfonic, de danezii de la King Diamond şi de excelentul muzician finlandez Pekka Puhjola. Al doilea val al neo-prog-ului i-a găsit pe suedezi în primele rânduri, cu nimic mai prejos, din toate punctele de vedere, de cei mai buni colegi de breaslă din Europa. Anglagard, Landberk, Pain Of Salvation, Opeth, The Flower Kings, Anekdoten, Sinkadus, A.C.T., Paatos, Moon Safari, Karmakanic, Agusa, Beardfish, Morte Macabre, Carptree, formează o mică parte a unui grup compact de formații cu personalitate muzicală distinctă, ce nu pot lipsi din nici o istorie onestă a rock-ului.

În 1994, veteranul scenei prog-rock suedeze, chitaristul, muzicianul, compozitorul şi producătorul Roine Stolt, fost membru în perioada 1974 – 1979 al legendarului grup de rock simfonic Kaipa, a hotărât să revină în studioul de înregistrări şi pe scenă, după o perioadă în care a evoluat până în 1983 cu grupul propriu Fantasia, lucrând apoi ca muzician de studio, aranjor şi producător. I-a contactat pe Jaime Salazar, fostul baterist al cunoscutului muzician, compozitor şi basist Jonas Hellborg şi pe bateristul şi percuţionistul Hasse Bruniusson, fost membru al grupului Samla Mammas Manna. Solist vocal a fost ales Hasse Froberg, în acelaşi timp compozitor şi chitarist, una dintre cele mai bune voci ale rock-ului suedez din toate timpurile, care-i va rămâne lui Roine Stolt colaborator apropiat şi prieten până în prezent. În august 1994, primul album solo al lui Roine Stolt, intitulat The Flower Kings, a fost lansat pe piaţă. Inteligenta combinaţie de părţi instrumentale şi vocale în maniera classic prog-rock s-a bucurat de aprecierea unanimă a criticii muzicale, individualizându-l pe talentatul muzician în grupul celor mai importanţi muzicieni contemporani. A dovedit că are talentul şi viziunea de a crea o muzică a sa proprie, neinfluenţată de colaborările şi proiectele anterioare. Stimulat de reuşita acestui album solo şi a turneului de prezentare aferent, a hotărât să-i păstreze pe instrumentiştii care l-au însoţit, grupul preluând ca nume titlul acestui prim album, The Flower Kings! Aşa a început istoria unuia dintre cele mai prolifice şi mai interesante grupuri ale scenei rock contemporane. 12 albume de studio şi 4 din concert acoperă perioada 1995 – 2013 cu o muzică încadrată stilistic în prog-ul simfonic, foarte bogată în nuanțe, marcată de schimbări dinamice neaşteptate, poliritmii, aranjamente vocale bine armonizate, chitara bas foarte puternică, teme extinse şi versuri abstracte. Evoluţia grupului nu a fost marcată de conflicte şi neâînţelegeri care să ducă la schimbări dese în componenţă, doar 12 muzicieni făcând parte din el, patru pentru lungi perioade de timp: Roine Stolt, vocalistul/chitaristul Hasse Froberg şi Tomas Bodin, vrăjitorul clapelor, din 1994 până în prezent. Basistul Jonas Reingold a venit în 1999 de la Pain Of Salvation şi n-a mai plecat, după ce l-a înlocuit pe Michael Stolt, fratele lui Roine. Dintre cei cinci baterişti, cel mai mult au stat în grup Jaime Salazar, între 1994 – 2001, maghiarul Zoltan Csorsz, 2001 – 2005, 2007 şi Felix Lehmann, din 2012 până în prezent.

Pentru cei interesaţi de clasamente, albumele The Flower Kings se regăsesc în diverse ierarhii, disecate până la ultima notă și comparate între ele. Nu le comentez, fiindcă nivelul foarte ridicat al muzicii, calitatea compoziţiilor, interpretarea, producţia, n-au prea lăsat cârcotașilor în căutare de puncte slabe. Site-urile importante care au un cuvânt de spus, s-au pronunțat cu hotărâre. Progarchives a stabilit că 13 din cele 16 albume de studio şi live merită patru stele din cinci posibile. Allmusic, mai puţin darnic, acordă patru stele pentru şase albume. Best Ever Albums, care se bazează pe mai multe clasamente specializate, aşează zece dintre albumele grupului într-o ordine în care primele două poziţii sunt ocupate chiar de primele albume lansate de grup, Back In The World Of Adventures (1995) şi Retropolis (1996) care au câte patru stele în celelalte clasamente. DPRP (Dutch Progressive Rock Page), echilibratul şi credibilul clasament olandez, acordă albumului The Sum Of No Evil din 2007, cinci stele! Tot cinci stele sunt acordate albumului Retropolis de ProgressoR (Uzbekistan Progressive Rock Pages). O asemenea concentrare de aprecieri pozitive, chiar entuziaste, în ciuda unor criterii diferite de ierarhizare, constituie un motiv suficient de puternic pentru a căuta și asculta muzica superbă a acestui grup suedez. Alegeţi de exemplu Retropolis, considerat cel mai bun album în multe publicaţii muzicale. Pot fi însă şi Stardust We Are, Paradox Hotel, The Sum Of No Evil sau Meet The Flower Kings. Fiecare dintre ele reprezintă o fațetă a inspiraţiei şi harului acestui artist special numit Roine Stolt.

The Flower Kings.jpg

Emil Răducanu
10 iulie 2017

Foto: The Flower Kings

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg