Arta Sunetelor

 

Țambalul – o mașină de produs zgomote?

Concertul lui Marius Mihalache de la Festivalul ‘Bucureștii lui Caragiale’ m-a deziluzionat, m-a șocat în mod neplăcut. Aveam despre acest artist imaginea lui de acum vreo 20 de ani, când l-am văzut prima oară concertând la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Îl comparam cu alt mare instrumentist, Toni Iordache. Atunci, țambalul era și pentru el un instrument național, muzica românească, la fel, unică, incoruptibilă. Dar acum? Ce s-a întâmplat cu el? Evident, l-au amețit de tot ispitele alogene, de tot felul, care l-au transformat într-un slujitor modest al jazz-ului sau altor genuri străine. Țambalul, nu mai e țambal, e un cogea dulap, are o formă de Trabant și este și electric, și acustic, când lovește cu bețele în corzi, ies scântei. Și ca și cum acest lucru nu era suficient, și-a adus lângă ureche, să ne asurzească, și un toboșar dezlănțuit, ce trăgea în tobe mai ceva ca drumerii la la Irish Parade din New York. Iar ce a cântat ne dovedește această schimbare totală de registru: a început cu o piesă de Duke Ellington și a ținut-o numai în americănisme, cu o cântăreață care făcea mișcări de cabaret în rochie lungă și grea, împodobită cu ghirlande de flori și în picioarele goale, ca în nu știu ce trib african. Sigur, nu era de culoare, dar îi imita pe artiștii de culoare. Dacă Marius Mihalache voia să ne arate cât de bine cântă el la țambal jazz și alte songuri străine, trebuia să o aducă pe Julia Migenes sau să aducă un percuționist autentic, din Central Park, unde sunt profesioniști cu sutele, cu miile. Acolo pe toate aleile întâlnești un mare muzician care face dintr-o tigaie un instrument divin!

Zgomotul pe care îl produceau țambalul și tobele era așa de mare încât un alt instrumentist, la flaut și caval, nici nu se auzea, iar solista trebuia să strige la microfon din toți bojocii, ca să se audă! Parcă era o bandă (‘Marius Mihalache Band’) ieșită de la balamuc și își manifesta fericirea eliberării!

Asta era muzica promisă, din tradiția bucureșteană a anilor ’20, cum ne-a anunțat dl. Mihalache în program și pe scenă? Iată ce scrie: ‘Concertul «Origini interbelice» este inspirat din muzica românească a anilor 1920. Este o combinație de sonorități calde și liniștitoare, în care magia liniei melodice și tandrețea armoniilor creează o atmosferă în care să te simți acasă’. Nu mai avem proprietatea termenilor? Deraierea este totală! E limpede că în acest text este vorba de un alt concert, iar banda lui MM a greșit locația, a confundat Cișmigiul cu un bar. Și o piesă scrisă de Anton Pann acum două sute de ani, tot din anii ’20 era? Și ce credeți că a făcut din ea? Normal, tot jazz! A dat-o, de fapt, pe ritm de charleston. Evident, a transformat folclorul românesc în muzică de jazz, iar țambalul într-o mașină de produs zgomote. Bine că folclorul românesc, atât de generos cu unii, e salvat de alții sau stă cumite, la locul lui, în arhivele insondabile ale neamului nostru.

Muzica românească înseamnă rafinament, așa cum am arătat că ne-a demonstrat anterior Adrian Naidin. Ea nu înseamnă zbatere fizică, ea este trăire interioară, nu exteriorizare psihedelică. Evident, vitalitatea muzicii noastre populare m-a dus la teoretizarea conceptului Iuțirea de sine, care este marca ei specifică, așa cum a demonstrat Enescu prin creația sa. Și muzica afro-americană are iuțire de sine, dar este total diferită de cea românească. Noi nu o putem concura, așa cum nici cântăreții americani nu ne pot concura pe noi. Acest dialog este însă benefic atunci când el se face la un nivel superior, cum a făcut Jay-Z, când a colaborat cu trupa Indiggo și a rezultat o capodoperă, ‘Murder to Excellence’, încununată cu Grammy, sau cum am văzut la Lincoln Center, când se îmbină Mozart cu jazz-ul sau salsa cu jazz-ul.

Mă uitam la Marius Mihalache cum se zbătea la țambal de-i curgeau apele pe el. O strofocare nefirească pentru un artist de elită. Indiscutabil, căderea în manelism l-a atins și pe acest mare artist, probabil concesiile făcute prin concertele de serviciu. Muzica de bar, de cabaret, de imitație străină, nu avea ce căuta într-un festival ca ‘Bucureștii lui Caragiale’, în orice caz, pe vremea lui Caragiale, chiar și în anii ’20, nu se cânta așa ceva. Ne așteptam ca artistul să ne dea o lecție, să reconstituie cu migală și rafinament atmosfera muzicală din acei ani fericiți. Dar nu, concertul lui Mihalache nu a avut nici un moment de respiro, de nostalgie, de romantism. Nimic ’cald și liniștitor’. El ne-a sufocat, iar tobele au devenit vioara întâi, fiindcă tot nu exista pe scenă o vioară. La un moment dat, Mihalache a părăsit țambalul, a mers în culise, și l-a lăsat pe toboșar să se dezlănțuie în continuare, într-un număr solo, iar acesta atât a așteptat, s-a descărcat de toți dracii din el. Tânărul toboșar, căci nu pot să-i zic percuționist, a înțeles mesajul și s-a dezlănțuit până la abuz, până la implozie, spre bucuria unei bașoldine de peste 200 de kilograme, care se așezase lângă mine și a înflulecat tot timpul humus și popcorn. Când am simțit că pârâie scandura băncii de sub noi, m-am retras, iar ea mi-a spus ‘Sorry’, o, cuvântul magic al americanilor, când te deranjează și își cer imediat scuze, pe care îl știu atât de bine. Deci doamnă era din America! Pesemne că Mihalache et co. au făcut-o nici să nu-și dea seama că se află totuși în România, la un festival pur românesc. Ce bine ar fi fost ca americanca să nu asculte o muzică așa, ca la ea acasă, ci ca la noi acasă, muzică românească, să facă diferența, între a imita muzica americană a anilor ’20 și muzica românească de pe meleagurile lui Caragiale.

Mă așteptam la o reacție de orgoliu artistic, dar spectacolul s-a încheiat cu o manea sadea, și am plecat să ajung cât mai repede la Sala Palatului, unde Festivalul ‘George Enescu’ se deschidea cu Filarmonica din Londra, care a interpretat ideal opera ‘Oedipe’, capodopera marelui compozitor român, sub formă de concert, la pupitru, Vladimir Jurowski, un tălmaci de geniu, cum am să arăt într-o cronică viitoare, concert care m-a făcut să uit că mai devreme am trecut și prin Cișmigiu.

Grid Modorcea, Dr. în arte
3 septembrie 2017

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg