Storm Corrosion

Nu voi înceta prea curînd să mă bucur de sunetul impecabil ce se revarsă ca o furtună corodată (traducerea aproximativă a denumirii pe care Steven Wilson şi Mikael Akerfeldt au dat-o proiectului mă scuteşte de găselniţe poetice) din boxele dispuse cît de cît la distanţa necesară unei audiţii minimal decente. Judecat din punct de vedere al distribuirii materialului sonor în surround, discul acesta (se înţelege că e vorba de blu-ray) poate culege toţi laurii cuveniţi realizărilor de excepţie - tehnice şi muzicale în egală măsură. Totul - voci, chitare, bas, tobe, claviaturi, flaut, viori - este aşezat acolo unde trebuie, şi nu la modul calculat, conform vreunui standard al industriei de profil. Ascultători ahtiaţi şi iubitori ai experimentelor, tot mai putem cădea pradă iluziilor: meseriaşii (compozitori, ingineri, instrumentişti) rockului au acumulat destule cunoştinţe şi suficientă experienţă ca să ne vrăjească fără probleme, dacă vor. Nici n-ar avea mult de muncit, nu?

Dar pe discul de care vorbesc nimic nu mi s-a părut „făcătură”, nimic nu sună şablonard. Muzica nu-i din cea care te poate ameţi, cu efecte ce zboară de pe un canal pe altul, cu distrosiuni năucitoare de sintetizator, cu basul sforăind în subwoofer ca ursul bolnav de brîncă, şi aşa mai departe. Sunetul te înconjoară discret şi elegant. Chitara acustică vibrează ca frunzişul unei păduri vrăjite, cinelele respiră pasiune mocnită, clapele se abţin să-şi dezvăluie puterea secretă, vocile se întretaie şi se împletesc, inundînd sfera imaginară în centrul căreia te simţi aşezat ca într-un fotoliu de nori. Piesa nr. 3 - Hag - este exemplul perfect de surround pe care l-aş recomanda oricărui ascultător incredul, să guste curajul aprofundării unui fel de-a (trans)pune problema audiţiei pe alt plan, superior. Dacă stereo a fost un salt normal în evoluţia înregistrărilor audio, surround-ul nu pare să convingă „industria” că e vremea schimbării. Or, cînd ai la îndemînă mijloacele necesare - cum au mai mulţi inşi din branşă, nu doar Steven Wilson - e o încremenire în proiect, vorba filosofului Liiceanu, să nu treci la butoane. Şi dacă muzicienii nu impun noua paradigmă, comercianţii - stresaţi de cum să inventeze alte modalităţi de-a smulge banii aceloraşi fani pe care îi exploatează de jumate de secol - n-or să mişte o unghie (aia cu care se scîrmă-n nas) pentru asta. Pentru că - şi-aici au dreptate - surround-ul nu se vinde...

Dar să revin la Storm Corrosion. Cele aproximativ 48 de minute, împărţite în 6 piese, au coeziunea unei singure compoziţii. Ruperile de ritm, discontinuităţile de orchestraţie, alternanţa registrelor nu distrug rotunjimea de simfonie celestă, în care basul ţine, desigur, partitura elementului subteran vulcanic. Viorile şi flautul aduc lumina aurorei boreale, iar vocile suplinesc prin căldura lor specifică orice altă lipsă ai resimţi...

Nimic nu lipseşte, nici nu prisoseşte însă acestui disc. Poate o reclamă mai consistentă, aşa fel încît modalitatea surround să aibă o răspîndire binemeritată.

Dumitru Ungureanu
1 august 2013