SORIN MINGHIAT
MINGHIATURI PENTRU FLAUT ŞI PRIETENI, SAU SORIN MINGHIAT

Te întreb, aşa, din prima, dacă ţi-a plăcut "Bietul loanide" de George Călinescu. Bănuiesc că l-ai citit ...

Hm ... Este cartea mea preferată. Una dintre cărţile mele preferate ...

Insist: de ce?

Pentru că ... Pentru că este vorba despre un arhitect - nu? - un arhitect cultivat şi plin de inspiraţie... Un boem...

Ceva asemănări?

Poate!...

Ce se întâmpla în Târgovişte în perioada în care tu erai în liceu, care erau sursele voastre de informare muzicală şi la urma urmei, de ce ai trecut de la clasic la folk, la rock, mă rog ... Ce de întrebări, dintr-odată!

În vremea în care îmi făceam şcoala, la Târgovişte nu funcţiona un liceu de muzică. Eu am început Şcoala de Muzică, iar după ce terminam şcoala generală urma să ajung la un Liceu de Muzică, la Ploieşti sau la Piteşti. Asta ar fi însemnat o ruptură cu oraşul, cu Târgoviştea de care eu mă ataşasem foarte tare. Probabil că nici arhitectură n-aş mai fi făcut dacă s-ar fi întâmplat aşa. Ghinionul a făcut ca în ultimul an să-mi plece profesorul de flaut pe care îl iubeam foarte tare. Atunci m-am hotărât că n-am să mai fac muzică niciodată. N-am mai dat examen la liceu de muzică şi am rămas în continuare la celebrul liceu Carabella, Grigore Alexandrescu. Când eram eu în clasa a ... noua, profesorul de flaut a revenit în oraş la şcoala de muzică şi am continuat să studiez cu el în particular cam până în clasa a zecea. Tot prin clasa a zecea mi s-a deschis gustul şi pentru un alt gen de muzică. Era perioada Beatleşilor, era perioada Stones, era perioada Pink Floyd de început. Mi se deschisese gustul pentru o cu totul şi cu totul altceva, drept care în clasa a zecea, împreună cu câţiva prieteni, am încropit o formaţie, o trupă...

La voi în liceu?

La noi în liceu. Trupa liceului şi am întâlnit tot atunci nişte profesori la fel de entuziaşti ca şi noi, care ne-au susţinut. Inclusiv directorul liceului care ne-a susţinut şi ne-a cumpărat instrumentele şi doi ani de zile am cântat... - Formula standard a fost - şi mai este - cu chitară, chitară bas, tobe, eventual clapă şi voce.

Tu cu flautul ce căutai între ... ?

Eu nu căutam nimic cu flautul. Eram solist vocal.

Maaamă! ...

Da, eram solist vocal, pentru că nimeni nu-şi putea imagina cum ar putea să sune un flaut într-o trupă. Eu am mai încercat la un moment dat să cânt cu o trupă din Târgovişte, dar şi-au dat seama că n-au ce să facă ei cu un flaut acolo. După vreo două concerte am renunţat şi eu la ei, şi ei la mine, pentru că nu era de-acolo. Nu ajunsese până aici moda Jethro Tull. Nu se inventase Jethro Tull în Târgovişte.

Dar, iniţial, de ce ai ales să faci flaut? De ce n-ai făcut pian, eu ştiu, vioară, altceva?

Totul a fost foarte simplu. Părinţii mei locuiau în Gura Ocniţei, lângă Târgovişte. Eu am făcut şcoala generală acolo. Mama a vrut dintotdeauna să-şi trimită copilul la oraş. Parcă îl vedeam pe Ion Creangă sau pe Niculae Moromete, cu studiatul la oraş! Cum pe atunci nu te puteai muta de la o şcoală la alta aşa cum voiai, cum ţi se năzărea, ai mei au recurs la stratagema de a mă înscrie la Şcoala de Muzică. Când să mă înscrie, s-au trezit prea târziu, pentru că pentru vioară ar fi trebuit să mă înscrie din clasa întâi. Eu am putut abia din clasa a cincea. Şi atunci, singurele locuri unde era liber, adică unde te puteai înscrie din clasa a cincea erau contrabasul, clarinetul, trompeta şi flautul, cum la contrabas, trompetă şi nici la clarinet nu m-aş fi înhămat, singura mea şansă a fost flautul. Flautul pe care l-am chinuit şi m-a chinuit o jumătate de an, până când am învăţat să suflu. Jumătate de an mi-a luat până am reuşit să scot primele sunete. Sunete coerente! Altfel a fost un chin! Drept care mi¬am chinuit profesorul şi se profila la orizont un mare eşec, pentru că nu eram bun de nimic... După primul semestru, în care am reuşit să scot acele sunete coerente, în celălalt semestru mi-am ajuns din urmă şi mi-am depăşit toţi colegii mei de la clasa de flaut. Adică a fost greu până am început, pentru că, după aceea, totul a decurs…

Bun, asta din punct de vedere tehnic. Dar din punct de vedere al… descoperirii muzicii, pur şi simplu, aveai antecedente?

Da… Ce să spun? Mi-a plăcut întotdeauna să cânt. Mama avea voce, tata la fel, în familie sunt antecedente. La noi în familie toată lumea cânta sau cântă şi chiar îmi plăcea să fac un instrument. De fapt, mama şi cu tata ar fi vrut să facă din mine un violonist, dar s-au trezit prea târziu, cum spuneam… Ei, este foarte adevărat că, în perioada asta, când eram prin clasa a cincea, clasa a şasea, un prieten de familie, care era profesor tot la Şcoala de Muzică de la Târgovişte, profesorul Geamănu, m-a luat la clasa de vioară, încercând să facă nişte lecţii cu mine. Vreau să-ţi spun, că am fost o catastrofă! Chinuiam vioara aia… era o scârţâială… Dar aşa mi-am dat seama că nu îmi place. Şi cu atât mai mult a început să îmi placă sunetul şi ceea ce se poate face cu flautul. Chiar a fost, aşa, o dragoste…

La şcoală, la Carabela, era şi Liceul de Artă…

Era în aceiaşi curte cu noi, da. Dar eu nu am avut prea mari tandreţuri cu desenul în vremea aia. La noi în liceu, de pildă, era un cerc de desen. Mă duceam şi eu duminica acolo şi desenam. Îmi plăcea să desenez în cerneală, cu degetul. Udam hârtia şi după aia veneam cu degetul şi puneam culoare. Dar astea au fost singurele mele tandreţuri cu desenul. Eu m-am dus la arhitectură pentru că, mă rog, o aveam pe vară-mea arhitect şi îmi plăcea că desena căsuţe. Îmi plăcea să văd faţadele şi mi-am zis: aha, cam asta ar fi pentru mine, vai, ce minunat ar fi să fac şi eu case, să desenez… Aşa am ajuns la arhitectură, dar cum să spun, eu nefiind foarte convins că o să intru. Era, aşa, un… deziderat, arhitectura. Este adevărat că m-am pregătit în clasa a douăsprezecea. Am făcut tot felul de pregătiri, meditaţii, nu ştiu ce, nebunii. Cel mai greu a fost să iau bacalaureatul. Da, pentru că, la mine, întotdeauna, în ceea ce priveşte matematica, a fost un joc al extremelor. De exemplu, la bacalaureat – patru la scris, zece la oral. De-aia spun: mi-a fost foarte greu să iau bacalaureatul. Aşa mi s-a întâmplat şi la admiterea la facultate, la matematică. Chiar după ce am intrat la arhitectură, în partea a doua, în '83, când am început să fac arhitectura mare. Vreau să-ţi spun că am luat 2,40 la analiză matematică. Cu toate astea am intrat, ba chiar am sărit două locuri.

Faţă de ultimul?

Nu, ca şi clasament. Am câştigat două locuri, în ciuda acelui 2,40 de la analiză matematică, făcând foarte bine la geometrie. Adică, lucrurile care îmi plăceau, îmi plăceau, care nu, nu.

OK, hai să revenim. Ce se asculta în Târgovişte în adolescenţa ta.

Păi, ce să se asculte? Se asculta Beatles, se asculta Rolling Stones, se asculta Led Zeppelin, I Dik-Dik. Şi la un moment dat se asculta la Radio Festivalul "Club A".

Primele ediţii, poate. A început prin… '69, parcă. Contactul cu Bucureştiul a venit ca un şoc?

Nu. Stai să-ţi povestesc. Să începem cu anul 19… 71. Ce se întâmpla în 1971: deja cu trupa, cu formaţia mergeam în tabără şi cântam. Undeva într-o tabără din judeţul Dâmboviţa, la Gâlma. Acolo, într-una dintre vacanţe, în cea din '71, cunosc un băieţel în clasa a zecea, rotofei şi rârâit, cu care leg o prietenie… Schimbam scrisori… cred că le mai am şi acum: "Dragul meu prieten…". Acesta era Nicu Alifantis. Cu Nicu m-am împrietenit, aşa, el gravitând în jurul formaţiei, pentru că, cu modestia care îl caracterizează şi îl caracteriza şi pe vremea aceea…

… mai ales…

… mai ales pe vremea aceea… şi cu timiditatea inerentă vârstei, a venit să ne spună că ar cânta şi el. Îl mânca, săracul! A venit, a cântat…

El era foarte bun la acordeon, dacă ţin eu bine minte...

Nu, pe vremea aceea era cu chitara, nu era cu "cordilonul". Şi vreau să-ţi spun că ne-am împrietenit şi am avut ocazia să stau cu el. Nu toţi membrii formaţiei, eu m-am împrietenit cu el şi atunci am constatat că un om cu o chitară, poate să aibă un repertoriu atât de mare. El, deja, la vârsta aia, avea foarte multe cântece scrise.

Cântece pe care le-ai regăsit şi după aceea, când v-aţi reîntâlnit la Cenaclul "Flacăra".

Nu la "Flacăra" m-am reîntâlnit cu Nicu.

Sau, mă rog, când a început "oficial" cariera lui…

Când a început cariera lui oficială, Nicu a plecat în armată, după ce a terminat liceul şi din armată m-a căutat la Bucureşti. M-a rugat să îl ajut şi l-am dus unde am crezut eu că poate fi ajutat. L-am dus la Aurel Gherghel şi l-am recomandat şi proaspătului meu colaborator şi prieten, lui Doru Stănculescu pe care l-am găsit ca şi coleg de facultate, în anul întâi de arhitectură. L-am recomandat lui Doru care a zis: "Hai măi, lasă-mă cu ăsta. Nu vezi că nici nu pronunţă bine, că e rârâit?" – şi altele de-astea. Într-adevăr, cum să spun…

Încă nu-şi făcuse din defect o calitate…

Nu, nu… El avea farmec oricum. Dar Doru, pur şi simplu, nu a crezut în steaua lui. "Moşule, eu cred că nu. Lăsaţi-mă-n pace." Şi atunci Nicu a încercat pe partea cealaltă, cu "Flacăra". Venind, pur şi simplu, într-o permisie, s-a dus la Cenaclu şi a zis: "Domnule, eu vreau să debutez". A debutat. Şi atunci a prins. A prins şi din momentul acela s-a deschis şi cariera lui Nicu. El avea antecedenta. Făcuse muzică pentru nu ştiu câte spectacole la Teatrul din Brăila…

În primul rând a fost interpret. A cântat muzica pe care o compusese Mircea Florian pentru nu ştiu ce spectacol de-acolo…

A făcut şi muzică de teatru în perioada liceului.

După. Ştiu de la el. La început a fost doar interpret.

Poate, în orice caz, ştiu de antecedentele lui cu muzica de teatru. Să revin. Imediat după ce am terminat liceul, am intrat la facultate, în 1972. dar în perioada dinainte, în anul de învăţământ '71 – '72, mă asasina o piesă la radio. Îmi plăcea foarte tare. Era aşa-zisul "cântec al şomerului" – ăla cu "Tu n-ai venit, tu n-ai venit" – adică "Ecou de romanţă". Mie îmi plăcea extraordinar piesa asta! Era cu totul altceva. Era un suflu nou în muzica uşoară, ca să zic aşa. Aia nu era muzică folk. Era un hit de muzică uşoară, pop, pe o poezie foarte frumoasă… Şi eram înnebunit după piesa asta! Compozitor – Doru Stănculescu.

Dar o interpreta sora lui, Mihaela Mihai.

Da, în fine… mi-l imaginam pe acest Doru Stănculescu un personaj, aşa, la vreo patruzeci – cincizeci de ani, rotofei, cu burtică…

… ceea ce…

… ceea ce, da, acum a şi devenit. Intrând la facultate, bine-nţeles că mi-am luat şi flautul cu mine. Am început să cânt prin cămin, să continui să studiez. La un moment dat, colegii mi-au spus: "Băi, tu ştii că suntem colegi cu unul, Doru Stănculescu, ăla care a compus cântecul ăla cu Tu n-ai venit, tu n-ai venit?" – "Nu se poate! – am zis - Ăla este compozitor, este…" – "Nu, măi, este coleg cu noi. A fost coleg la Şcoala Tehnică de Arhitectură, la S.T.A.C.O., cu nu ştiu cine, este tânăr, este doar cu doi – trei ani mai mare decât noi. Hai să vă facem cunoştinţă, că poate vă apucaţi să cântaţi împreună." I-au zis şi lui Doru: "Este unul la noi în cămin, unul Sorin, cântă tot timpul cu flautul. Se făceau tot felul de seri de-astea, seara grupei, seara anului, seri culturale… "Hai să facem – au zis colegii mei – o trupă, un grup al anului". Şi Doru a zis: "Bine, aduceţi-l încoace, să vedem cine mai este şi ăsta…"

El cânta deja cu Dan Chebac.

Nu. Nu, cu Chebac am cântat… Stai că îţi povestesc imediat. În fine, în toamnă, târziu, spre iarnă, am început să cânt cu Doru. Ţin minte că m-a invitat la el acasă şi hai să cântăm, să…

Dar de ce i-a plăcut lui să aibă şi flaut? Doar, aşa, pentru că era ceva nou?

Nu, el avusese la un moment dat o trupă, Folk Cameral Grup, cu vioară, cu… nu ştiu cu ce mai cântau, cu pian… Cânta cu cumnatul lui, cu Mihai Stihi, fostul soţ al Mihaelei Mihai şi cu incă nu mai ştiu cine. De fapt, se pare că ei îl trăseseră pe Doru spre genul ăsta de muzică. Cert este că, la început, colaborarea noastră a fost incertă, pentru că nu ştiam ce o să iasă din chestia asta. Doru tot visa la chestia asta cu folkul cameral şi la un moment dat l-a luat pe Chebac, cu care fusese coleg de liceu, de clasă mi se pare şi asta a fost prima ieşire în public, undeva prin primăvara lui '73. Deci, aceea a fost prima noastră ieşire în public, în formula asta de trei, la Muzeul Storch.

Eu am şi opinia lui Doru, dar vreau să ştiu care este şi percepţia ta. Credeai că va intra pe ţeavă genul ăsta, că va avea succes?

Stai să vezi: de exemplu, la "Primăvara baladelor", Doru s-a dus şi a cântat singur. Nu a cântat cu mine pentru că piesele nu erau suficient repetate. Noi n-am terminat de repetat nici cum, dacă este să o spunem pe-aia dreaptă. Piesele erau nerepetate, nearanjate. Să ştii că majoritatea pieselor s-au aranjat din mers, în concert, adică noi am învăţat să înotăm după metoda aruncatului în apă şi lăsatului să te descurci singur.

V-aţi putut permite asta, pentru că fiecare avea în spate…

Da, i-adevărat. La un moment dat Doru avea fixurile lui (cum le are şi acum!) în ceea ce priveşte temele muzicale, el auzea un flaut într-un fel, eu auzeam altceva, aveam altceva în cap. Până la urmă ajungeam la jumătatea de drum, cum să spun, la un compromis. Am făcut o medie, anumite părţi făcându-le aşa cum voia el, pentru că îi suna lui orchestraţia în cap aşa, iar altele le-am făcut eu, chiar în interiorul aceluiaşi cântec. Contrateme. De exemplu, tema de la "Baladă de copilărie" este a mea. Pe vremea aceea se mai şi lucra cu Doru. Se mai putea lucra cu Doru şi ne întâlneam şi repetam. Cert este că în anul 1973, în toamnă…

… aţi devenit membri fondatori la Cenaclul "Flacăra"…

… vine Doru la mine la grupă şi-mi zice: "Jimmi, uite care-i treaba:"… Nu, "Sorin", că pe vremea aia nu-mi spuneau Jimmi. Asta cu "Jimmi" a fost mai târziu. M-a botezat Dorin Liviu Zaharia, Dumnezeu să-l odihnească… Şi-mi zice Doru: "Sorine, uite care-i treaba: tu îl ştii pe poetul ăla, pe Adrian Păunescu?" – "Da, îl ştiu, ăla care a făcut "Flacăra" asta nouă, color." Era pe hârtie lucioasă şi era mare lucru, revistă de revistă, pentru vremurile alea. – "Da, el este şi vrea să facă un cenaclu."

Pe el îl contactase George Stanca.

Îl contactase George Stanca. "Grasu' " (Adrian Păunescu – n.n.) îl văzuse la "Primăvara baladelor" când Doru luase Marele Premiu la prima ediţie. El se ştia cu Gigi Stanca… nu ştiu de unde…

Da' toţi aţi luat Marele Premiu la prima ediţie?!?! Şi Vali a câştigat, parcă, şi…

Nu. Prima ediţie a câştigat-o Doru Stănculescu. Restul lumii… Ciocu' (Mircea Vintilă – n.n.) a fost în anul următor şi… nu mai ştiu. Doru poate să-ţi spună. Şi Vladimir a fost, da. Vladimir a câştigat odată cu Doru, dar Premiul Special al Juriului. În fine… Unde rămăsesem?

La întemeierea "lu' Cenaclu' ".

A, la întemeierea "lu' Cenaclu' ". Ne ducem noi, frumos, acolo, la Slătineanu, unde i-am întâlnit pe…

Moţu Pittiş, Tudor Gheorghe… Cine mai era? Gigi Stanca din redacţie, Pino Caramitru…

Nu mai ştiu. Pe Doru să-l întrebi. Trebuie luată "Flacăra" şi văzut. Parcă şi Sabin Bălaşa cu pictură, nu mai ştiu. Ei, eu când am auzit de cenaclu, i-am zis că n-am mai scris poezie dinainte de '70…

Am văzut… Poeziile pioniereşti…

Da, şi Doru zice "Nu, că face de-astea cu cântări, cu muzică, hai să mergem şi noi." Ne-am dus acolo. Sala Slătineanu nici măcar plină toată. Mai erau locuri pe margini. Am cântat. Nimeni n-a ştiut, n-a bănuit ce o să iasă din chestia asta. Cert este că, peste două săptămâni plecam în deplasare, prima deplasare cu Cenaclul "Flacara", la Craiova. Cu Sfinx-ul, cu Dan Andrei Aldea… Scurt! Şi pe urmă, în iarnă, la două – trei săptămâni a urmat o deplasare în ungurime, în Covasna – Harghita, bine-nţeles că pe vremea aceea nu existau onorarii la "Flacăra". Mergeam cu bani din buzunarul propriu, aşteptam să se termine spectacolul şi să ne dea o masă… Protocolul…

Şi nu era mai bine?

Într-un fel era mai bine pentru că nu era nici un fel de interes material în toată chestia asta.

Plus independenţa.

A, sigur, sigur. Dar începuse să fie greu, pentru că Păunescu îşi crease această jucărie, care îi plăcea foarte mult şi începuse să ne cheme atât de des, încât nu mai aveam timp să ne câştigăm existenţa din alte surse. Şi atunci, după un an şi jumătate, s-au introdus onorariile, atunci când Cenaclul "Flacăra" a fost acaparat de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist.

Asta spun: în felul ăsta v-au şi obligat să faceţi ceea ce vi se spunea, pentru că eraţi plătiţi.

Da, trebuie să spun, pentru că nu îmi este ruşine de chestia asta, au fost oameni care veneau acolo, pur şi simplu din interes material.

Mercenari!

Mercenari! Da, dom'le, mă duc la ăla că plăteşte. Ei şi ce?

După tine, care a fost momentul în care "Flacăra" a început să decadă?

Nu, stai puţin. Nu am ajuns la momentul în care "Flacăra" a început să urce. Vreau să-ţi spun că, de exemplu, Chebac şi cu Vintilă au venit la rugăminţile noastre, ale lui Doru şi ale mele – hai, măi, băieţi, că este o chestie ca lumea acolo…Toată lumea avea o reticenţă, mai ales după ce începuse să se dea o tentă politică. Când s-a simţit, aşa, prin aer, că plutea tenta asta politică, toată lumea a avut reticenţe şi mulţi au pus piciorul pe frână şi n-au mai venit. S-au retras elegant, frumos… Nu se simţeau din zeama aia. Acuma, ceea ce este foarte adevărat, "Flacăra" a fost o şcoală de muzică şi o şcoală a vieţii. O şcoală de muzică bună şi muzică proastă. O şcoală în care… politica acestei şcoli a încăput pe nişte mâini… pe nişte mâini proaste… Dar era o şcoală!

De fapt, şcoala o făceaţi voi între voi.

O făceam noi între noi, dar prost a fost când a început să apară muzica la comandă. De-acolo a început declinul. Păunescu – un poet extraordinar! Extraordinar, dar prea mult cântat. El nu şi-a dat seama (şi cred că domnul Păunescu nu realizează nici acum) că el îşi demonetizează poeziile – valoarea artistică – fiind prea cântată. Bine-nţeles că acolo nu era numai poezia lui Păunescu. Era marea poezie românească! Un panteon de mari poeţi…

… de care generaţia noastră nu prea avusese parte şi după ce îl auzeai acolo, de exemplu, pe Alifantis că îţi cântă pe versurile lui Nichita, poate te duceai în bibliotecă şi citeai mai departe…

Sigur, sigur. De-aia spun că "Flacăra" a fost o şcoală. Şi a fost o şcoală nu numai de muzică între noi, de arte, în care ne ajutam sau ne învăţăm unii pe alţii. A fost o şcoală care a făcut educaţie pentru generaţii şi generaţii şi generaţii de spectatori. Este foarte clar că "Flacăra" îşi avea segmentul ei de public, cu o deschidere extraordinară.

Poate pe asta s-a şi mizat atunci când a fost deturnată toată jucăria…

S-a mizat! Acuma, eu îl înţeleg pe Păunescu, pentru că nu putea să ţină o asemenea armată în spate, fără să aibă segmentul ăsta politic şi aşa-zis patriotic. Că dacă nu-i zicea şi de "Nea Ceaşcă", nu se putea. Nu se putea! Eu n-am mai fost la "Flacăra" din '81, când m-am retras. Mai că nu îmi mai plăcea, mai că nu mai puteam să merg… eram la concurenţă cu Mircea Vintilă în ceea ce priveşte prezenţa la Cenaclul "Flacăra" fiind cei mai vechi. Îţi povesteam că…

Şi Doru, nu?

Ei, au fost câteva dăţi când Doru n-a putut să vină, dare eu m-am dus. Aşa cum spuneai tu, ajunsesem să fiu un fel de "The Band" al Cenaclului "Flacăra", în sensul că…

Chiar aşa, de ce cântai tu cu toată lumea?

Dragă, au venit mulţi şi m-au rugat. Cu Niculae nu puteam să nu cânt. Dar, să ştii că nu le făceam "flauţi" tuturor. Adică nu cântam decât cu persoane respectabile.

Sau piese respectabile?

Acolo unde mă simţeam eu bine, adică acolo unde simţeam eu că se poate pune o bucăţică de flaut. Aşa a început cântatul cu Vintilă, cu Rosetti la "Cozma Răcoare", cu Chebac la "Caii liberi"...

Cu Niculae la "Decembre", după care la "După melci"…

Nu, nu. "Decembre" a fost prima. Când şi-a făcut albumul, a venit la mine şi m-a rugat "Sorine, vino şi pune-mi flauţi." A venit într-o după-amiază la mine, am repetat. A doua zi dimineaţă ne-am dus la Electrecord şi am pus…

Flaut şi glockenspiel.

Glockenspiel a fost la "Melci". "După melci" a fost un disc care s-a lucrat… a fost un disc de grup.

Nu, pe "Decembre", tema de colind de la început…

Asta a fost o celestă, pusă în studio după aia...

Aşa scrie pe copertă, că eşti tu la glockenspiel. Plus că, veneai şi pe scenă şi cântai cu el.

Da, primisem de la Dan Andrei Aldea această jucărie, glockenspielul şi… Suna foarte interesant, aşa, colora câte-un pic… deci, puneam flauţi acolo unde credeam eu că se potriveşte şi la cine se potriveşte. Îţi dai seama că la un moment dat, erau situaţii de genul: "Jimmi, vii cu mine în turneu, sau te duci cu Doru în altă parte?" erau şi turnee care se suprapuneau: - "Vezi că avem spectacol la… Deva." – "Şi cine mai vine?" – "Vine şi Ciocu' şi cânţi şi cu el şi cu mine." Cântam şi cu ăla, şi cu ăla… De înregistrări nici nu mai vorbesc! Şi se mai întâmpla un lucru: în perioada '78… '79, până prin… '81, la mine acasă era, de fapt, un fel de comandament al folk-ului din Bucureşti. De ce spun "comandament": de exemplu, la mine trăgea când venea de la Cluj, Marcela Saftiuc. Era ca şi sora mea, după atâţia ani de "blană", de "scândură". Eu aveam o cameră în casa verişoarei mele din Episcop Radu, undeva la demisol. De unde şi vorba "În al său subsol / Stă Jimmi matol". Acolo toată lumea ştia unde este cheia. Important era să intri în curte, pentru că era un câine lup şi o cheie şi la poartă. În rest, toată casa era descuiată. Ajunsesem că nici nu mai încuiam, sau dacă încuiam, ştiau copiii unde este cheia. Veneam şi eu seara acasă, de unde veneam"… Şi găseşte-acasă veselie mare / Doar că nu s-a luat cu mâinile de cap"…

Vorba baladei lui Horia Stoicanu pentru…

Aşa se întâmpla, numai că aici, era la mine. Totul gravita în jurul schimbului de discuri. Am avut ocazia să-mi fac prieteni pe viaţă de la schimbatul discurilor. Vreau să-ţi spun că acolo se aduceau, se depozitau toate discurile de muzică… nu ştiu, de la jazz până la folk… orice, progresiv, de toate. Se depozitau la mine cu bileţel scris pe ele, care de unde erau şi când trebuiau date înapoi. Erau puse pe teancuri şi fiecare venea şi-şi lua din teanc şi scria: "Alifantis – am luat cinci discuri. Le aduc înapoi…". Şi ţi-am mai povestit asta, un singur disc s-a pierdut, dar s-a găsit după zece ani, un John Coltrane într-o copertă de Maria Tănase. Nu ştiu cum a ajuns acolo, dar s-a găsit. A funcţionat câţiva ani de zile sistemul ăsta. Tot acolo, de exemplu, Mircea Vintilă venea şi trăgea. Eu îmi cumpărasem atunci un magnetofon performant Philips, iar Mircică avea Tesla, Mayak, Kashtan, nu ştiu ce magnetofon şi venea şi trăgea la mine. Suna mai bine şi vreau să-ţi spun că Mircea mai are benzile trase la mine în anii ăia. Extraordinar! Hârciogul ăsta le ţine pe toate, le ţine acolo…

Dar, voi, la chefuri, când cântaţi, nu înregistraţi?

Dragă, uite ce se-ntâmplă: la chefuri, când se făceau jam-sesion-uri, eu eram conştient că se întâmplă lucruri unicat, irepetabile. Pentru că la chefuri nu cânta magnetofonul. Cântam noi. Poate, aşa, spre dimineaţă, dar n-apuca el să cânte. N-avea loc. Ei, eu am imprimat două benzi care mi-au dispărut din casă. Două benzi imprimate mono, pe patru piste. Ceea ce este cel mai trist, este că cele mai multe erau cu Nicu Vladimir, care venea destul de des pe la mine.

Şi nu are Cioculeţ asemenea înregistrări?

Nu, nu.

Păcat! Dar, după atâţia ani, care crezi că au fost (muzical vorbind) cele mai mari personalităţi ale Cenaclului?

Au fost multe personalităţi ale Cenaclului. Păunescu avea întotdeauna câte un preferat. Preferatul lui a fost Doru, preferatul lui a fost Vintilă, preferatul lui a fost Socaciu… Preferatul lui Păunescu, la un moment dat am fost chiar eu, în timpul în care făceam schimb de muzică, ne trăgeam benzi unul altuia… Deci intrase şi el în chestia asta, el fiind mare amator de muzică… asculta… Ce personalităţi?... Dragă, ştii, cum să-ţi sun, fiecare dintre cei care au trecut pe-acolo…

Care ţi s-a părut ţie a fi?

Măi, în orice caz, două personalităţi sunt: "Prezi" şi Secre". Secretair, Vintilă. Preşedintele mişcării – Doru şi secretar – Vintilă. Nu secretarul lui Doru, să nu o luăm aşa! Tovarăşul secretar! Personalităţi? Alifantis, Vali Sterian, Dumnezeu să-l odihnească… Ce să spun?... O personalitate extraordinară: Puiu Ivaniţchi. Această "mătuşică" a Cenaclului "Flacăra", care, cum să spun, a compensat, într-un fel, lipsa de… ce nu i-a dat Dumnezeu, printr-o tenacitate şi printr-o muncă şi printr-o… A compensat şi i-a ras pe mulţi.

În special prin gustul pentru poezie, foarte rafinat. Doar face parte din gaşca echinoxiştilor de la Cluj.

Sigur, sigur, cine ştie cunoaşte! Nu pot să nu spun că o personalitate din ultima perioadă bună a fost Victor Socaciu. Victor Socaciu care şi-a început cariera la Cenaclul "Flacăra". El mai cântase în mediile studenţeşti din Braşov, dar trebuie să nu uite că, cei care l-au adus la Cenaclul "Flacăra" şi l-au promovat în Cenaclul "Flacăra", au fost Doru Stănculescu şi Sorin Minghiat.

Ca şi pe Gigi Gheorghiu, dacă nu mă înşel.

Da, şi pe Gigi Gheorghiu, dar Victor, atunci, era o persoană foarte interesantă, un cântăreţ foarte interesant şi un compozitor foarte interesant. De câte ori ajungeam cu turneele la Braşov, noaptea se făcea albă în cameră la Victor, unde se cânta până dimineaţa. El a fost imediat promovat de Păunescu, avea şi de ce, avea valoare, deci, pe merit. Este clar că Victor a fost o personalitate în Cenaclu.

Povesteşte-mi puţin despre Vali şi despre Aldea, te rog.

Dragă, Vali, după cum îl cunoaştem, întotdeauna a fost un zăpăcit. Un zăpăcit irecuperabil. El avea perioade când se certa cu Păunescu, ăla îl dădea afară, ăsta revenea în forţă, mai cânta, mai nu ştiu ce… Între ei a fost… Până când să se prăpădească Vali, ei au fost ba în tandreţuri, ba în certuri.

Nu, eu mă refeream la Sterian pur şi simplu, nu la relaţia lui cu Păunescu.

Păi, vreau să spun că, această capitală, acest sediu al folk-ului românesc, în perioada '90 a gravitat în jurul lui Vali. Vali i-a strâns pe toţi lângă el, atât în ceea ce priveşte activitatea de la studioul "B'inişor", că acolo venea toată lumea… De exemplu, când Doru a venit din Franţa…

A tras la "B'inişor" ca la han…

Nu, ce să tragă?! Nu, eu l-am dus acolo şi i-am împăcat, pentru că se porcăiseră la Paris, irecuperabil şi iremediabil. "Eu nu mă duc la ăla, bă! Nu mă duc la porcul ăla, că ne-am certat la Paris…" Şi l-am dus acolo, i-am încârdăşit şi acuma ăsta plânge după Vali. Când îl apucă amocul plânge şi spune "ce dobitoc am fost că nu l-am apreciat pe băiatul ăsta la adevărata lui valoare!" Vali? Aproape că îmi este greu să spun ceva despre Vali. Ce să spun despre Vali? Între noi s-a legat o prietenie adevărată (la început camarazi) şi asta în ultimi ani, de când, să spun eu, în ultimii zece - cinsprezece ani, cam aşa… Cu înjurături, cu supărări…

Crezi că a avut un drum drept, în sensul că şi-a urmărit idealurile?

Uite, ştii cum era Vali? Era ca o şalupă. Lăsa dâră pe unde trecea. Asta era! În jurul lui se făceau valuri, dar lăsa dâră, este foarte clar. Lăsa semn! În primul rând, vreau să-ţi spun că Vali era un tip foarte informat. Asculta tot, citea presa, se uita la toate posturile de televiziune. Era unul dintre ăia care era acolo, aproape de capul trebii. Un observator foarte fin. Ai văzut subiectele, problematicile textelor lui? "De ce să mai iau ziare / Dacă-n jurul meu e plin / De evenimente bizare / Care mă năucesc deplin?" sau "Mirciumăreşte-ne bugetul / Urgentează ordonanţa / Dă în clocot Ciorbea / Vasile cu mustaţa", car erau pamflete muzicale… Şi mai era o chestie: te porcăiai cu el seara, te făcea albie de porci, a doua zi nu se întâmpla nimic.

Dar nici nu îşi cerea scuze. Însă făcea în aşa fel încât să înţelegi că îi pare rău… Aldea?

Dragă, Aldea a fost unul dintre colegii mei de cameră. Colegii mei de cameră au fost Doru Stănculescu (până când a început să doarmă cu fereastra deschisă şi iarna şi să scrâşnească din dinţi mai tare decât tramvaiul la cotitura de la Lizeanu), după aia a fost Mircea Vintilă, cu care am stat, iarăşi, o perioadă destul de lungă în cameră (pe care l-am cusut de pat într-una dintre năzdrăvăniile noastre) şi cu Dan Andrei Aldea. Cu Dan Andrei Aldea am stat în perioada în care aveam un magnetofon mic pe care puteam să îl iau cu mine. Îmi căram cu mine benzile şi stăteam cu Dan noaptea şi analizam Pink Floyd, analizam Genesis, analizam Jethro Tull, analizam tot ce era de analizat, muzică adevărată de la trupe adevărate, secvenţă cu secvenţă. Erau pasaje pe care le ascultam şi de câte zece ori la rând. Şi vreau să-ţi spun că eu atunci am învăţat să ascult şi altfel muzica, să aud şi altfel. Dan aprecia la mine că ştiu să citesc partituri. Ştiam să citesc partituri, nu cu viteza cu care o făcea el, conservatorist, dar ştiam unde se află La pe portativ ştiam de ce Si bemol este acolo şi nu este în partea ailaltă, ştiam cum să suflu în flaut dacă era o piesă mai lirică sau una mai dinamică, mai cu "smanes", mai cu ritm…

Cum de n-ai şi cântat cu el?

Nu s-a întâmplat. Cum să-ţi spun, muzica pe care o făcea Aldea singur pe chitară nu mai putea să primească nimic deasupra. Era totul atât de bine făcut şi atât de rotund, încât nu puteam să mă duc eu şi să murdăresc întregul edificiu pe care îl făcea Dan. Asta a fost cu Aldea. Aldea, cum să spun, m-a marcat foarte tare. Era aşa de bun coleg… era pâinea lui Dumnezeu, era prost de bun. Era bun coleg, dar, vreau să-ţi spun că şi el era conştient de valoarea lui. Bine că îl amintim, pentru că şi el a fost una dintre personalităţile Cenaclului "Flacăra". Dar şi el selecta! Avea o selecţie de-asta… nu dădea mărgăritare la porci. Era foarte greu să intri în graţiile lui Dan. Şi apropos de "Flacăra", să nu-l uităm pe Moţu, care a fost unul dintre creierele… Şi la Moţu acasă se întâmplau lucruri de-astea… Ne invita să ascultăm un disc nou, ce mai apăruse, dar nu pe toată lumea. Să nu crezi că oricine era primit acasă la Moţu, pe vremea când stătea în strada Cazărmii. La el şi la actorul Mihail Stan, iată altă personalitate.

Dar, până la urmă, ce este fenomenul ăsta, folk?

În primul rând, cu el s-a reinventat simplitatea muzicii. Este chestia aia celebră (nu mai ştiu a cui este) că n-am avut magnetofon acasă dar am avut chitară şi că am inventat muzica pe care mi-ar fi plăcut să o ascult la radio.

A lui Doru este.

Da, probabil că Doru e la extremitatea cealaltă, la extremitatea cultă a fenomenului rock-and-roll şi folk, era jazz-ul care era o lume (după cum a şi rămas) închistată, rămasă într-ale ei, şi-atât. Folk-ul cu varianta deschiderii şi cu o chestie absolute fundamentală, cu marea poezie.

N-avea nici o treabă cu protestul?

Da, dar folkul românesc nu a fost protestatar. Au fost fenomenele alea izolate de la Târgu Mureş, nu mai ştiu cum îi chema, cei cu "numele ei, Angela Davis".

A, Erica Ioja şi Karol Horvat.

Da, ei, dar pe mine mă cam durea… mai puţin de Angela Davis pe vremea aia. Nu era problema mea.

Şi totuşi, au fost folkişti protestatar, pur sânge, ca să zic aşa.

Vali este unul dintre ei.

Exact, şi mai erau şi Nicu Vladimir şi Mircea Florian.

Produsul lui Florian era se alt gen. şi ca să fiu foarte sincer, n-aveam nici o treabă nici cu războiul din Vietnam. Nu era problema mea, era problema americanilor. Noi aveam alte probleme de rezolvat, pe care, oricum nu puteam să le spunem. Aici era! Trebuia să faci apel la metaforă. Aici era frumuseţea! Poezia lui Păunescu a fost rapid îmbrăţişată, confiscată de un număr foarte mare de cantautori, prin faptul că era o poezie directă, uşor de înţeles şi bine făcută. Dar şi aici este o treabă foarte interesantă: ceea ce este rău, din păcate, este faptul că imaginea despre spectacol, despre genul ăsta de artă, a rămas neevoluată. Am mai vorbit despre asta. El a făcut şi servicii şi deservicii, inconştient, fără îndoială, punând etichete unor piese care nu aveau ce să caute pe nici un fel de scenă, nici la Palatul Pionierilor, nici la grădiniţă. Dar eu spun că s-ar putea revitaliza, s-ar putea revigora mişcarea în sine, fenomenul cultural în sine. Din păcate, însă, Păunescu, care are forţă, are o imagine învechită despre cum se face arta. Că, altfel, totul ar fi O.K. Sau nu cum se face arta, cum se face spectacolul, cum să-l îmbraci. Pe vremea noastră se putea îmbrăca în aura aceea patriotică. Asta se vindea, asta se cerea, n-aveai ce să faci, cântai Avram Iancu, Ioan Vodă Cumplitul. Nu sunt bine informat, dar ceea ce am văzut la ei, la "Totuşi Iubirea", până la urmă s-a redus la tema sărăciei şi la tema iubirii…

Dar şi istoria patriotico -…

Vezi? Şi Grasu' şi-a dat seama că, mă rog, merge cât merge, dar s-a dus vremea cu datul cu barda în piept…

Acuma, şi povestea asta cu sărăcia, este, după mine o ipocrizie…

Este, este, dar este una dintre teme. Într-un fel, eu chiar mă oftic că Cenaclul "Totuşi iubirea" nu depăşeşte Cenaclul "Flacăra". Dar şi aici… este locul ocupat… Înţelegi ce vreau să spun…

Da, de voi.

Exact, dar mă oftic… Gata?

Gata.

Calafat – august 2002

“CU CINE VREA EL!”

Începusem să fac interviul în Tabără la Calafat. Au trecut, iată, doisprezece ani de atunci şi nu mai ştiu dacă am păstrat ceva din prima încercare. Ceea ce îmi aduc aminte însă, este că nu m-a încântat de nici un fel ceea ce ieşise. După ce l-am ascultat, mi s-a părut că, nu ştiu cum să spun, că a ieşit ceva convenţional, sau, cum zic eu, “de serviciu”. Când am plecat, pe drumul spre Bucureşti, am încercat din nou. Eram numai noi doi în maşină, aşa că am dat drumul la reportofon şi am stat de vorbă până acasă. Pe al doilea l-am şi consemnat, dar, cred că am folosit şi din primul câteva secvenţe.

Despre Sorin, nici nu ştiu ce să scriu mai întâi. Sun foarte multe întâmplări şi lucruri care ar trebuie consemnate. Cred că, ar putea fi scrisă o carte numai cu amintirile lui. Un fel de “Portrete prin ţeava flautului”. Asta pentru că, aşa cum vorbeam şi în interviu, a cântat mai cu toţi, drept care, ar avea sumedenii de poveşti cu un spectru foarte larg de personaje.

În ceea ce mă priveşte îi datorez într-o mare măsură faptul că am realizat “Folk pur şi simplu”, prima emisiune de gen din ţară. Povestea este mai lungă şi nu despre asta este vorba aici. Dar, am mai spus şi voi spune oricând, că, fără el nu aş fi avut curajul să mă ocup de aşa ceva. Eu nu eram (şi sunt) decât un simplu fan şi atât. Acum, după atâta vreme şi cu ajutorul lui, am învăţat cum să ascult, nu numai folk. Timp de aproape doi ani, mi-a fost alături, el venind cu “expertiza” (ca să folosesc şi eu o expresie în vogă), dar şi cu poveştile din spatele muzicii. Mi-a fost alături ediţie de ediţie, până când, a considerat că îmi pot lua zborul şi singură. Cel puţin aşa îmi place să cred. Cu toate experinţele mele anterioare (“Clubul de la ora 7”, Ateneul Tineretului etc.) practic, în acea perioadă am intrat în “zeama” asta la modul serios şi îi mulţumesc pentru asta.

Ştiu că nu se face, dar în cele ce urmează mă voi autocita. Nu, nu este frumos, dar mi se pare semnificativ pentru propriul meu portret în ceea ce îl priveşte. La una dintre ediţiile “Om Bun” eram cu Jimmi în cabină. Tocmai îşi scosese flautul, pentru că avea de cântat. Nu cu Doru Stănculescu, care, nu era programat în acea seară. Teoretic, Sorin nu avea treabă, dar îl rugase Dinu Olăraşu să intre cu el şi se conformase. Victor Socaciu deschide uşa şi îl vede gata de intrat în scenă. S-a mirat, pentru că el, ca organizator, ştia programul. Deci, ce treabă avea Minghiat? Normal, Victor l-a întrebat cu cine cântă. N-a apucat să răspundă, pentru că m-am trezit eu dându-i replica: “Cu cine vrea el.”

Cam despre asta este vorba. Muzical vorbind, el are independenţa celui care alege. A ţinut întotdeauna la asta. În interviu vorbeşte despre modul în care îşi selecta piesele sau preopinenţii la care “se băga”. Aşa cred că ar trebui să gândească orice om de muzică, nu-i nimic anormal. Cu un singur amendament: partea financiară. Sorin Minghiat nu trăieşte din muzică. Cariera lui de bază este una universitară. În vreme ce colegi “cântăcioşi” şi-au abandonat studiile universitare, sau le-au încheiat (pe vremea lui “Ceaşcă”) numai pentru cazuri de “Doamne fereşte!”, el a reluat facultatea de la început după ce avea deja diploma de absolvire a trei ani. Aşa era pe vremea aceea, nu puteai continua, o luai de la cap. Chiar îmi aduc aminte de o scenă la care am fost martor fără voie. Prin anii când era student, începuseră celebrele turnee-mamut pe care le făcea “Cenaclul FLACĂRA”. Tocmai stătea să înceapă turneul de vară şi avea loc şedinţa tehnică la care participa, cred, toată lumea. Eram pe hol şi la un moment dat, Sorin a ieşit foarte nervos din biroul unde erau strânşi. După el, la câţva paşi, Doru Stănculescu, încercând să îl calmeze. Din discuţia care se purta la un nivel destul de ridicat al decibelilor, am înţels care era problema în dispută: turneul începea înainte de încheierea sesiunii de examene. Sub nici o formă, Minghiat nu voia să o rateze, iar Doru încerca să îl convingă că sesiunea de toamnă s-a inventat pentru restanţe. Nu am asistat la tot schimbul de replici şi nici Sorin nu-şi mai aducea aminte de de episod în sine, când i l-am povestit, prin anii ’90. Dar îmi spunea că asemenea probleme erau destul de frecvente… Comentarii, ceva?

Şi, în final, una scurtă, din perioada Casa Eliad. Plecam la Sighişoara cu Doru şi cu Sorin. Mergeam (cum alfel?) cu maşina lui Sorin. Am hotărât să ne vedem în Folk Club Casa Eliad, pentru că aveam de luat şi de acolo una-alta. La ora stabilită, Jimmi era deja acolo de ceva vreme. Voia să nu plece la drum cu burta goală, dar nici să nu întârziem prea mult. Era destul de nervos. Aştepta cam de mult ciorba. Îl întreb dacă nu întârziem dacă mănânc şi eu, având în vedere că trecuse cam o jumătate de oră de la comanda lui. Sorin este de acord. La un moment dat, apare şi ospătăriţa de serviciu, Heidy. Nu am ştiut niciodată care este numele ei real. Careva din gaşcă îi găsise porecla asta, pentru că era blondă şi îşi purta părul împletit în codiţe, exact ca personajul. Fata venise din Republica Moldova şi era studentă. Muncea, aici să mai facă un ban, să se întreţină. Foarte frumos, numai că era total paralelă cu meseria de chelnăriţă şi, în general total aeriană. Adevărul este că nici nu a făcut prea mulţi purici pe-acolo… Ei, bine, dacă într-o noapte cu cântare, era mai de-nţeles să facă faţă cu greu, acum, la zece dimineaţa nu eram decât noi doi la o masă. Deci, apare Heidy, mă salută cu un condescendent “Săru’ mâna”, după care mă întreabă, (normal!) ce vreau. Bomboana pe colivă a fost aceea că, după ce i-am răspuns, cu ochii ei blânzi şi cu un glas care nu trăda nicio străbatere, o auzim: "Domnu’ Sorin, dumneavoastră comandaţi ceva?” Minghiat, care deja bătea darabana în masă, a ridicat spre ea o privire criminală. Şi replica a venit pe măsură: “Aş comanda un pluton de execuţie, pentru tine!”, după care, s-a ridicat brusc şi (fiind de-ai casei) s-a dus direct la bucătărie să spună ce vrem să mâncăm. Ăsta este doar un mic eşantion din poveştile din Eliad, pe care, la un moment dat…

“Minghiaturi pentru flaut şi prieteni”, nu-i aşa?

Teodora Ionescu
17 iulie 2014