Arta Sunetelor

 

Sibiu Jazz Festival sărbătoreşte 42 de ani, 6-13 mai 2012

De la Baroc la Jazz şi înapoi

Cum au făcut, nu ştiu, dar au ajuns la ediţia cu numărul 42. O trupă de meseriaşi care duc, primăvară de primăvară, greul unui festival care aduce mereu nume de marcă ale diferitelor forme de exprimare jazzistică de pe mapamond – o Sarbatoare Nationala a Jazzului in adevaratul sens al cuvantului. Nişte meseriaşi care, huliţi de unii şi foarte apreciaţi de alţii, ignoră culisele şi reuşesc să tapeteze scenele oraşului cu nume cu care s-ar mîndri orice festival de gen din lume. După extraordinarele seri ale ediţiilor trecute, semnate de Omar Sosa, Arturo Sandoval, Kenny Garrett, Chucho Valdes sau Jazz Big Band Graz, ediţia 2012 se anunţă la fel de picantă. În primul rînd, fiindcă ingredientele sînt diverse: muzica baroc, flamenco, world music, jazz de cea mai bana calitate; şi apoi fiindcă fiecare seară de festival este echilibrată; un secret despre care nu ştiu dacă ţine de management nemţesc sau de fler organizatoric, dar la Sibiu am mirosit de fiecare dată asta.

Piata Mica – 6, 7, 8, 9, 10, Mai

Festivalul se deschide duminică, 6 mai, cu doua concerte incitante Loungerie II şi excelenta trupă a pianistului Peter Sarosi & Azara, care include un basist "periculos", Sebestyen Joo, care-ţi blochează sinapsele fără efort. Luni şi marţi se petrece tradiţionalul Concurs Sibiu Jazz Festival, plus un recital al tinerei trupe maghiare Miegymas, un cvartet foarte interesant, ce abordează un stil foarte cosmopolit, cu Bartok si Bach, turbane şi funk în partitură, plus un basist foarte expresiv.

Miercuri, 9 mai, întrăm în pîine şi în atmosfera de mare festival cu trei momente spectaculoase. Prima pe listă, Hadar Noiberg, o flautistă foarte apreciată din Israel si peste hotare; urmeaza polonezii de la Jazzpospolita, trupă tînără care experimentează sound-uri foarte moderne combinând inspirat jazz-rock-ul cu elemente de funk, trip hop şi progressive. Seara să se încheie cu recitalul cvartetului austriac condus de clarinetistul Ulrich Drechsler – drum’n bass spre hip-hop jazz.

Joi, 10 mai, se produce Dream of the Elephant Orchestra, un grup belgian foarte ambiental-experimental şi foarte interesant, cu trompete, banjo, tube şi multă percuţie în program. După visul elefantin, vine pe scenă o trupă ce include muzicieni din Belgia, Burkina Faso şi Africa de Sud, Mixtuur, cu proiectul „Back to Africa”. World music de bună facură, plin de percuţii, voci africane şi acordeon, amintind pe alocuri de magnificul proiect Codona.

Sala Thalia – 11 si 12 Mai

Vineri, 11 mai, e seară „latino” (în care, surprinzător, nu lipseşte muzica lui Bach), cu două nume foarte importante. Harold Lopez Nussa este unul dintre tinerii pianişti cubanezi, dar este deja un nume cunoscut pe scenele lumii. După „Siempre Cuba”, încălzeşte aerul primăvăratic al Sibiului unul dintre maeştrii genului, pianistul spaniol Chano Dominguez. Şcolit clasic şi trecut prin rock progresiv şi fusion, Chano a virat serios spre jazz după ce i-a descoperit pe Bill Evans şi Thelonious Monk.

Sâmbătă, 12 mai. Trompetistul german Joo Kraus ne propune „Songs from Neverland”, piese ale celebrului defunct Michael Jackson, excelent reorchestrate pentru publicul de jazz. Mai mult, cîntă şi cu vocea, grav şi simpatic, mai ales celebra piesa „Billie Jean”. Unul din momentele culminante se va petrece odată cu recitalul cvartetului patronat de magistralul Ron Carter, unul dintre locuitorii, deşi în viaţă, ai panteonului jazzului planetar. A fost basistul lui Miles Davis în perioada celebrelor dar şi colaborator al altor muzicieni uriaşi, precum Billy Cobham, Andrew Hill, Herbie Hancock, Milt Jackson sau Alice Coltrane. Este cel mai prolific muzician din istoria jazzului, numele lui apărând pe aproape 3000 de albume imprimate. Şi dacă toate astea nu v-au convins, va trebui să ajungeţi la recital măcar ca să-i spuneţi “la mulţi ani” în direct, fiindcă vine la Sibiu, cu proiectul „Golden Striker Trio” feat. Rolando Morales - Matos, la o săptămînă după ce împlineşte 75 de ani.

UNIT (Cotton) Club – 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13 Mai 

Duminică, 13 mai finalul va fi ca de obicei „baroc” şi apoteotic în UNIT Cotton Club în compania celebrului percuţionist român Mario & The Teachers şi a unei voci proaspete şi superbe: Irina Popa în formulă de quartet.Nopţile sunt albe pe toată perioada Festivalului. În UNIT Cotton Club (str. Ion Raţiu 9) vor avea loc, începând cu ora 23:00, Concerte / Jam session / After Party, în fiecare seară!!!BILETE în Reteaua Eventim, Libraria Humanitas, Diverta, Magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo.Online pe www.eventim.ro, www.myticket.ro, www.ticketpoint.ro

Intrare libera la concertele din Piata Mica si in UNIT Cotton Club (exceptie in 12 si 13 mai).


Avanpremieră Sibiu Jazz Festival 2012

Crizele se succed, dictaturile cad şi renasc, dar – din fericire – există şi oaze de libertate unde avem şansa de a ne reîntâlni anual. În timp de restrişte („In dürftiger Zeit”, cum ar zice Hölderlin), un asemenea loc al încântării rămâne Sibiu Jazz Festival, salvgardat de către Fundaţia Sibiu Jazz Festival, coordonată de H.K.J. Schmidt şi Simona Maxim. Care sunt propunerile pentru ediţia a 42-a, ce se va ţine între 6-13 mai 2012?

Din simpla parcurgere a programului se observă complexitatea acestuia: pe lângă galele propriu-zise, organizatorii îşi propun să extindă atmosfera jazzistică asupra frumoasei urbe transilvane, timp de o săptămână. Astfel, pentru fiecare zi se preconizează parăzi muzicale stradale la orele prânzului, iar serile se vor încheia cu tradiţionale jam sessions, desfăşurate la UNIT (Cotton Club) începând cam cu o oră înainte de miezul nopţii. Ca la fiecare ediţie din ultimii ani, primele patru zile de festival au un accentuat caracter tineresc. Astfel, în zilele de 7 şi 8 mai a.c. sunt anunţate – în colaborare cu Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu – recitalurile Concursului de Jazz, cea mai importantă platformă de lansare a junilor practicanţi ai genului din ţara noastră!

Între 6-10 mai recitalurile sunt programate la Pavilionul din Piaţa Mică, iar în 11 şi 12 mai la Teatrul Thalia. Primele seri vor sta sub semnul eclectismului stilistic promovat de formaţiile Peter Sarosi & Azara, Loungerie II şi Miegymas (aceasta din urmă invitată din Ungaria). Sâmbătă 12 mai, după terminarea galei de la sala Thalia, la UNIT/Cotton Club va avea loc recitalul grupului VAN din Ungaria, având-o ca vocalistă pe Eva Vigh. De notat că ultima seară a festivalului (duminică 13 mai 2012, la UNIT/Cotton Club) va fi dedicată talentelor autohtone: grupul vocalistei Irina Popa (cu Cornel Cristei la claviaturi, Virgil Popescu la ghitară-bas şi Titi Herescu la baterie) şi Mario & the Teachers, al eroicului percuţionist Mario Florescu, care în ultimii ani a reuşit să creeze în urbea sa natală – Arad – un veritabil pol al jazzului tânăr, demn de a fi urmărit şi susţinut cu toată atenţia.

Pentru data de miercuri 9 mai 2012 sunt programate trei recitaluri, semnalizând cosmopolitismul programatic al Festivalului sibian: foarte tânărul grup de fuziune Jazzpospolita ne va aduce la zi în privinţa celei mai productive scene jazzistice din Europa central-orientală: Polonia; flautista şi compozitoarea Hadar Noiberg, crescută în spirit clasic la Academia de Muzică din Tel Aviv, dar afirmată ca parte integrantă a actualei mişcări improvizatorice newyorkeze, vine cu un proiect purtând incitantul titlul Persian Love Song; din spaţiul germanofon ni se propune un cvartet austriaco-germano-helvet, condus de Ulrich Drechsler. Acest maestru al fascinantului clarinet-bas (dar care se manifestă, cu egală dezinvoltură, pe mult mai frecventatul saxofon tenor), nu ezită să combine filonul jazzistic cu referinţe stilistice heteroclite: hip-hop, rhythm&blues, drum’n’bass, funk & soul, blues, bossa nova, world music...

Pe o similară estetică a surprizei mizează, din câte putem anticipa, ambele formaţii programate pentru seara de 10 mai: septetul Rêve d’Eléphant Orchestra avertizează prin însuşi numele adoptat (=Visul elefantului) că ne putem aştepta la orice, din partea unui asemenea grup descins direct din patria suprarealismului – Belgia. Însăşi structura instrumentală e o provocare: trei suflători poliinstrumentişti (Michel Massot, Pierre Bernard şi Alain Vankenhove), secondaţi de trei iscusiţi percuţionişti – printre care evoluează un ghitarist, pe post de „electron liber”, capabil să inducă situaţii imprevizibile în acest univers sonor dens, în permanentă căutare de noi orizonturi. (Termenul proxim de referinţă este, din câte se pare, dezinvolta New Jungle Orchestra a ghitaristului-fantast Pierre Dorge din Danemarca). O a doua propunere de factură belgiană este proiectul lui Tuur Florizoone, intitulat Mixtuur/Back to Africa. Conceptual, muzicianul porneşte de la o tragedie istorică: ostracizarea căreia le-au căzut victime – în anii 1950 – copiii metişi, procreaţi de colonialiştii albi în Congo-ul belgian, smulşi de lângă mamele lor şi închişi în orfelinate fără a-şi fi cunoscut părinţii. Din punct de vedere artistic, această „odă pentru bastarzii epocii coloniale” reuneşte excelenţi jazzmeni belgieni (Florizoone/acordeon, Michel Massot/trombon & tuba, Laurent Blondiau/trompetă, Nicolas Thys/contrabas, percuţionistul Chris Joris, violoncelista Marine Horbaczewski), cântăreaţa sud-africană Tutu Puoane, bateristul Wendlavim Zabsonré din Burkina-Faso ş.a. O promiţătoare aventură muzicală afro-belgiană, capabilă să le animeze nostalgicilor şi eventuale reminiscenţe despre eroul de benzi desenate, Tintin...

Pentru 11 mai 2012 suntem invitaţi la o irezistibilă Fiesta a jazzului hispano-cuban. Continuând optima programare din ultimii ani, organizatorii sibieni ne propun – în premieră românească – doi pianişti reprezentativi ai „latin jazzului”: Harold Lopez-Nussa, abia trecut de un sfert de secol de viaţă, se înscrie pe linia unor virtuozi şi, totodată, sensibili, maeştri ai claviaturii, din categoria Bebo şi Jesus Chucho Valdes, Gonzalo Rubalcaba, Roberto Fonseca, Hilario Duran, Omar Sosa etc. Indubitabil, avem de-a face cu încă un muzician cubanez capabil să redefinească parametri acestei muzici, dintr’o perspectivă geomuzicală ce-l fascinase pe Dizzy Gillespie încă din anii 1940. Demn de reţinut, afirmarea lui Lopez-Nussa în context american s’a produs cu colaborarea directă a vibrafonistului Stefon Harris şi a saxofonistului David Sanchez. La Sibiu, junele cubanez va beneficia de acompaniamentul bateristului Ruy Adrian Lopez-Nussa şi a fabulosului basist Felipe Cabrera (afirmat în anii 1980 ca fagotist şi basist al lui Rubalcaba).

Seara va culmina cu recitalul pianistului spaniol Chano Dominguez, artistul care a reuşit să creeze cea mai convingătoare sinteză dintre jazz şi muzica flamenco. Şi, culmea, a făcut-o nu prin intermendiul ghitarei, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci deasupra claviaturii, pe care obţine efecte pianistice demne de maeştri ghitarei clasice. Stilistic, Chano nu se teme să îşi asume o multitudine de influenţe – de la Bud Powell, Thelonious Monk, Red Garland, Tommy Flanagan, până la Bill Evans, Chick Corea, Herbie Hancock, Keith Jarrett. Însă fundamentele gândirii sale muzicale rămân profund ancorate în genul originar din Andalucia (unde muzicianul însuşi s’a născut în 1960, la Cadiz). Într’un interviu recent acordat revistei americane Down Beat, Chano Dominguez afirma: „Superficial privind lucrurile, flamenco şi jazzul sunt diferite, însă în substanţa lor sunt similare. Ambele îşi au originile în cultura oamenilor ce au dus o existenţă dificilă. Jazzul provine de la negri, odată cu blues-ul, cu intenţia de a exprima fericirea şi tristeţea – iar flameco-ul are aceleaşi aspiraţii. Dar jazzul e crucial pentru mine. El reuneşte o multitudine de culturi şi le permite să gândească în aceeaşi direcţie.” Prezenţa lui Chano Dominguez la Sibiu va marca un moment de referinţă în istoria unui festival care, din fericire, continuă să ne alinte cu asemenea cadouri.

Dar asta nu e totul. În deschiderea ultimei gale festivaliere (12 mai a.c.) va evolua grupul trompetistului şi compozitorului german Joo Kraus, specializat – în ultimii ani – pe reluarea din unghi jazzistic a unor cunoscute hit-uri din domeniul jazz-rock şi chiar pop: Birdland-ul lui Joe Zawinul, Thriller sau Billie Jean ale lui Michael Jackson, Venus As a Boy de Bjork etc. Colaborările lui Kraus includ parteneri de talia unor Omar Sosa, Tina Turner, Mezzoforte, Klaus Doldinger ş.a.

Încununarea ediţiei 2012 a festivalului sibian va fi marcată de proiectul Golden Striker, al grupului condus de megastar-ul american Ron Carter. Neologismul nu are, în acest caz, nicio conotaţie pejorativă. Din contra, e vorba despre unul dintre cei mai mari jazzmeni ai lumii, aflat încă în plină activitate. Uimitoarea sa prolificitatea artistică s’a concretizat în peste 2000 de albume discografice, dar timbrul extras contrabasului şi maniera de articulare sonoră rămân inconfundabile. Cine poate uita prezenţa sa în aşa-numitul „cvintet clasic” condus de Miles Davis, între 1963-1968? Dar colaborările sale cu Eric Dolphy, Jaki Byard, Wes Montgomery sau Cannonball Adderley? În acei ani, pe când ghitara-bas părea să se instaleze – fără minime formule de curtoazie – în secţiunea ritmică a formaţiilor de jazz, Ron Carter a avut un rol-cheie în menţinerea nobilului contrabas clasic ca prezenţă inconturnabilă a identităţii sonore a acestui gen. Explicaţia pe care a dat-o jurnaliştilor fu următoarea: „A fost o opţiune conştientă. Mi-am asumat responsabilitatea de a prezenta o alternativă viabilă faţă de sunetul electric ce devenise popular.” De neuitat este şi brianta sa idee de a propulsa în prim-planul atenţiei generale instrumentul care până prin anii 1960 păruse a vegeta în penumbra acompaniatorilor. Mă refer la istoricul dublu-LP Piccolo (1977), unde Ron Carter devine protagonistul unui instrument manufacturat la comandă specială: contrabasul piccolo. Ingeniosul obiect avea dimensiuni şi acordaj intermediare între violoncel şi contrabas, iar obţinerea sunetelor era facilitată de coardele mai lejere decât cele ale instrumentului clasic. Astfel, Ron Carter se manifestă ca solist al unui cvartet din care mai făceau parte Kenny Barron/pian, Buster Williams/contrabas şi Ben Riley/baterie (adică nucleul viitorului grup Sphere, specializat pe repertoriul lui Monk). Pentru Sibiu 2012 Carter l-a inclus în formaţie pe spectaculosul percuţionist Rolando Morales-Matos, între ale cărui credite se numără şi colaborarea – ca instrumentist şi dirijor asistent – la producţia newyorkeză a faimosului The Lion King disneyan. În aceste timpuri, când zeii jazzului devin tot mai rari, o reîntâlnire cu Ron Carter la Sibiu reprezintă o adevărată terapie muzicală. Cu asemenea invitaţi, a căror muzică face să fiarbă sângele, nu e de mirare că Festivalul sibian e un elixir al tinereţii!


Ron Carter - “The Golden Striker Trio” feat. Rolando Morales - Matos (SUA)

Cu sprijinul Centrului Cultural American

Ron Carter - contrabas

Donald Vega - pian

Russell Malone - chitara

Rolando Morales – Matos - percutie

“…muzica sa întruchipează toate caltăţile care fac din jazz o formă de artă trainică şi vitală.” (Stereo Review)

Pătrundeţi şi cutreieraţi puţin prin lumea jazz-ului. Cu siguranţă îl veţi găsi acolo pe Ron Carter. Prestigiul său în lumea muzicii este inegalabil. El acompaniază cu eleganţă orice interpret sau formaţie, dovedind aceeaşi virtuozitate uluitoare şi ca solist. Muzica sa este bogată în detalii, curată ca sunet, şi impresionantă din punct de vedere tehnic. Nu există interpret de jazz cu o listă mai lungă de distincţii decât el; Ron Carter este probabil cel mai celebru basist al timpurilor noastre.Subţire şi înalt de peste 1,90 cm, caracterizat de o combinaţie de aroganţă şi politeţe, Ron afişează un calm elegant atât pe scenă cât şi în afara ei. El compune cu un talent desăvârşit de peste patruzeci şi cinci de ani, şi asta aparent fără a se strădui prea mult şi fără a-şi şifona câtuşi de puţin elegantele costume. A fost membru al prestigiosului cvintet al lui Miles Davis între 1963 şi 1968, împreună cu Herbie Hancock, Tony Williams, şi Wayne Shorter.Ron a fost printre puţinii basişti care a continuat să concerteze la contrabas atunci când mulţi basişti au trecut la basul electric. "A fost o alegere conştientă", spune el. "M-am simţit responsabil să păstrez o alternativă viabilă la sunetul electric devenit atât de popular."Una din trăsăturile principale ale lui Ron este că reuşeşte să creeze linii de bas atât de bogate din punct de vedere armonic şi ritmic încât soliştilor le este destul de dificil să facă faţă provocării. În interpretarea sa, Ron foloseşte adesea tonuri de gong şi glissando. Devenite marca sa exclusivă, aceste sonorităţi fac astăzi parte din vocabularul oricărui basist.Atunci când Ron îşi alcătuia propria sa formaţie, chitara bas nu era în general văzută ca instrument principal. Prin urmare, el a găsit ca soluţie basul piccolo, instrument care nu avea decât jumătate din dimensiunile unui bas normal. Susţinut de un cvartet de pian, tobe, percuţie şi încă un bas, Ron a creat unul dintre cele mai speciale şi neobişnuite combo-uri de jazz cunoscute vreodată.Cu peste 2.500 de albume, compozitorul, aranjorul, interpretul Ron Carter este probabil basistul de jazz cu cele mai multe înregistrări din lume. A avut un succes la fel de mare atât ca lider de formaţie cât şi în calitate de colaborator, realizând proiecte extrem de variate, cu o tehnică impresionantă şi un gust impecabil. A înregistrat piese alături de muzicieni celebri precum: Tommy Flanagan, Gil Evans, Lena Horne, Bill Evans, B.B. King, Kronos Quartet, Dexter Gordon, Wes Montgomery şi Bobby Timmons. La începutul anilor 1960 a concertat alături de Jaki Byard şi Eric Dolphy în săli de concerte şi cluburi de noapte de pe întreg cuprinsul Statelor Unite. Mai târziu a realizat un turneu în Europa alături de Cannonball Adderley. Din 1963 până în 1968 a fost membru al celebrului quintet al lui Miles Davis. În anul 1988 a obţinut Discul de Aur pentru interpretarea sa, solo, a Suitelor pentru violoncel ale lui Johann Sebastian Bach.De-a lungul anilor, a primit numeroase distincţii, printre care: „Cel mai important basist al deceniului”, din partea ziarului Detroit News, „Cel mai bun basist de jazz al anului”, din partea revistei Downbeat, „Cel mai valoros interpret”-contrabas, din partea National Academy of Recording Arts and Sciences. Ron Carter a câştigat un premiu Grammy pentru „Cea mai bună formaţie de jazz instrumental”, cu proiectul „The Miles Davis Tribute Band” în 1993, şi un alt Grammy, în 1998, pentru „Sheet Blues”, o compoziţie instrumentală din coloana sonoră a filmului „Round Midnight”. El compune şi orchestrează coloana sonoră a multor filme, dar, în afară de asta, îşi împărtăşeşte experienţa în cărţile pe care le-a scris, printre care “Building Jazz Bass Lines” şi „The Music of Ron Carter”, acesta din urmă conţine 130 din compoziţiile sale publicate şi înregistrate.Ron Carter a obţinut diploma de licenţă la Eastman School din Rochester şi un masterat în contrabass la Manhattan School of Music din New York. A primit de asemenea două doctorate onorifice, de la New England Conservatory of Music şi de la Manhattan School of Music. În 2002 a obţinut prestigiosul premiu Hutchinson din partea Eastman School, din cadrul Universităţii din Rochester. Carter a ţinut prelegeri, a cântat sau a dirijat la ateliere şi cursuri de masterat, a condus diverse formaţii de jazz şi a predat muzică la numeroase universităţi, în calitate de profesor emerit, fiind investit cu titlul de Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor. Ron Carter este dovada vie a faptului că integritatea şi claritatea viziunii artistice se regăsesc încă foarte bine în… jazz.www.roncarter.nethttp://www.youtube.com/watch?v=HMNkiocmVog.

Ron Carter


Hadar Noiberg - “Persian Love Story” (Israel)

Hadar Noiberg - flaut

Edward Perez - contrabas

Yohai Cohen - tobe

Stabilită în New York, flautista, compozitoarea şi aranjoarea Hadar Noiberg îmbină în muzica sa stiluri tributare mai multor culturi, distingându-se astfel ca o prezenţă aparte pe scena muzicală actuală. S-a remarcat la o varstă fragedă în cadrul orchestrei filarmonice israeline de tineret. Mai târziu şi-a continuat studiile la New York specializându-se în flaut şi compoziţie sub îndrumarea prestigiosului compozitor David Del Tredici. În prezent, Hadar conduce celebra trupă cubano-africană Charanga Soleil şi cântă alături de importante formaţii şi artişti cubanezi din New York. Hadar colaborează cu un registru larg de muzicieni şi formaţii, printre care: Dave Valentin, Anat Cohen, Choro Ensemble, Omer Avital, Coco Mama şi Mayra Casales, Rachid Halihal, Alvester Garnett, Joel Frahm, Rufus Reid şi mulţi alţii. În 2009 a obţinut premiul ASCAP Warner Brothers pentru compoziţie. „Nimeni nu s-a putut abţine să danseze când trio-ul lui Hadar Noiberg a interpretat o combinaţie de jazz şi muzică universală .” (Christian Kretz, Bruchsal Jazz Club, Germania) „Persian Love Story este un album cu melodii frumoase, impresionante, inteligente, interpretate magistral de muzicieni excepţionali.” (Adam Baruch, Jazzis Music Label) „...Noiberg este o flautistă extrem de talentată, care reuşeşte să scoată la iveală culorile profunde şi sufletul flautului său. Cu ajutorul flautului, ea ne oferă ritmuri de jazz, care însă păstrază amprenta muzicii tradiţionale israeliene.” (Lilit Vagner Yediot Aharonot)

www.hadarnoiberg.comhttp://youtu.be/d25fsPwu1bE.

Hadar Noiberg


Dream of the Elephant Orchestra - „Roots of Heaven” (Belgia)

Cu sprijinul delegaţiei Wallonie Bruxelles şi a Wallonie Bruxelles International

Pierre Bernard - flaut, fluiere

Michel Debrulle - tobe, percutie

Benoist Eil - chitara

Michel Massot - vocal, tuba, trombon

Etienne Plumer - drums, percussion

Stephan Pougin - tobe, percutie (congas, derbuka, bodhran)

Alain Vankenhove - trompeta, electronics

Dream of the Elephant Orchestra - „Roots of Heaven”, este un proiect multi-cultural extrem de incitant care combină tradiţia stilului de big band (de la Ellington şi Threadgik, la Bob Moses) cu muzica rap şi dance europeană. Un colaj de instrumente acustice, multe dintre ele de percuţie, produc o muzică telurică, cu ritmuri de club, house, sau funk. Tuba, trompeta şi flautul se strecoară prin labirintul de sunete de chitară şi instrumente de percuţie, creand o varietatea de texturi, sentimente şi culori. Negresit toate piesele sunt bazate pe GROOVE. „Ce visează elefanţii? Sunet de tubă în plină forţă, explozii de simplitate sonoră, ţipăt de pasăre – poezia pădurii – vibraţia unei tobe, ecoul unei coarde, dansatori imaginari, pulsaţie, bătaie, frecare, bătaie, respiraţie, bătaie, pauză. Ce visează elefanţii? Jungla, desigur. Jungla lui Duke? Jungla DJ-ilor? Ellington nu a renunţat niciodată la această clisă densă, vitală. Chiar şi pentru cei care jonglează cu sunetele, acesta a fost un fel de cântec de sirenă. Orchestra Dream of the Elephant adaugă o nuanţă nouă jazz-ului, o dorinţă de apă şi pâclă, o nouă modalitate de a transforma zgomotul în ordine. Sub pietre: Edenul cel adevărat, cealaltă parte a cimitirului lui Dumnezeu: ritmuri şerpuitoare, singurătate unduitoare, ceremonial, scindare, ritm cuprinzător. La mare distanţă de violul semantic uzual şi de comercianţii de fildeş, astfel de îmbinări telurice şi onirice reproduc ideea de virginitate. Un spaţiu mustind de sunete dezrădăcinate. Viziuni ale unei orgii acustice în ţara baobabilor unduitori. Un atac nimicitor”. (Jean-Pol Schroeder) „(...) La Ghent Jazz Festival a fost clar de la bun început faptul că Orchestra Rêve d'Elephant a reuşit ca nicio alta să evite pericolul de a se transforma într-un fel de carte de colorat pentru copii. Compoziţiile sale erau mult prea valoroase pentru a cădea în această capcană, fiecare apariţie publică evidenţiind un alt aspect al trupei: de la rafinatele sferturi de ton de tubă bas şi flaut de concert („Dromadaire”) şi „Kaai”-ul stratificat, în care cei trei suflători şi chitara electrică primeau fiecare o altă frază muzicală, până la mai liberul colaj muzical „Kasamée”, cu un Massot cântând fără cuvinte. Ingeniozitatea şi elocvenţa erau la fel de evidente în piesele compozitorilor din afara grupului. Partitura din secolul al 14-lea, „O, Cieco Mondo, de Lusinghe Pieno”, compusă de Jacopo da Bologna, a fost foarte convingător scăldată în sunet de chitară, iar spectacolul s-a încheiat uluitor cu superba melodie „Tradewinds” a lui Dave Burrells”. (Koen van Meel)

www.myspace.com/revedelephant;  http://www.youtube.com/watch?v=r7r7a5NlmZg;
http://www.collectifdulion.com/.

Dream of the Elephant Orchestra


Harold Lopez Nussa Quintet - “Siempre Cuba” (Cuba)

Harold Lopez Nussa - pian

Felipe Cabrera - contrabas

Ruy Adrian Lopez Nussa - tobe

Irving Acao - saxofon

Michael Gonzalez - trompeta

Harold Lopez Nussa s-a născut, în urmă cu mai puţin de 30 de ani, la Havana, într-o familie de muzicieni, de unde a primit o dublă educaţie, franceză şi cubaneză. După o pregătire clasică solidă la prestigiosul Instituto Superior de Artes din Havana, Lopez Nusa şi-a îndreptat atenţia către o muzică mai populară - jazz-ul devenind pasiunea sa.De la vârsta de 20 de ani s-a dedicat pe deplin acestei arte, concertând atât solo, cât şi în trio sau quartet, în diverse cluburi din Havana. Primul său turneu european l-a purtat în locuri prestigioase, de la Verona la Londra, de la Viena la Paris.În 2005, a câştigat “Montreux Jazz Piano Competition”, premiu carei-a permis să înregistreze primul său album solo "Sobre el Atelier". Criticii s-au grăbit să-l descrie ca pe „un talentat muzician de jazz”.În 2007 Lopez Nussa a însoţit-o pe marea divă cubaneză, Omara Portuondo în turneul său „Gracias” şi în paralel a continuat să susţină concerte alături de trio-ul său, a cărui prestaţie scenică a îmbunătăţit-o în vederea înregistrării celui de-al doilea album „Herencia” („Legacy”), lansat în martie 2009 pe WorldVillage.

Astăzi, susţinut în continuare de fratele său mai tânăr, un adevărat geniu în mânuirea tobelor, de Felipe Cabrera, contrabas, şi de maestrul saxofonist Irving Acao, Lopez trece la o nouă etapă. Pe albumul „El País de las Maravillas”, înregistrat la studiourile La Buissonne în noiembrie 2010, el se afirmă ca un compozitor elegant şi un pianist puternic ale cărui aptitudini tehnice alături de o sensibilitate deosebită transcend originile sale cubaneze. El se află astăzi în centrul tendinţelor jazzistice actuale.În albumele sale, pianistul cubanez îşi conduce trio-ul, format din basistul Felipe Cabrera şi bateristul Ruy Adrian López-Nussa (fratele sau mai mic), în interpretarea pieselor originale compuse în mare parte de el, combinând ritmuri de jazz cu influenţe ale formării sale clasice europene şi ritmuri din ţara sa natală. López-Nussa s-a facut recent remarcat prin intermediul proiectului americano-cubanez Ninety Miles , cu participarea unor nume precum Stefon Harris, Christian Scott şi David Sanchez. Pianist cu mare potenţial, Harold Lopez-Nussa ne atrage atenţia prin contribuţia sa la proiectele Ninety Miles şi Maraca’s Latin Jazz All-Stars, unde captează atenţia ascultătorului în fiecare scenă în care apare. Montreal Gazette îl descrie pe Nussa ca pe „un pianist strălucit plin de pasiune şi temperat de auto-cunoaştere şi sensibilitate... muzica sa combină măiestria atingerii clapelor şi un bogat vocabular ritmic cu armonii venite din suflet.www.myspace.com/haroldlopeznussa;  http://www.youtube.com/watch?v=DUJUFsn7Hcw.

Harold Lopez Nussa


Jazzpospolita (Polonia)

Cu sprijinul Institutului Polonez

Stefan Nowakowski - contrabas, chitara bas

Wojtek Oleksiak - tobe, ectronics

Michał Przerwa - Tetmajer - chitara

Michał Załęski - claviaturi, sintetizatoare

Polonia are o bogată tradiţie jazzistică, pasiunea polonezilor pentru acest gen muzical regăsindu-se clar în activitatea acestui cvartet extrem de talentat din Varşovia. În muzica lor este evidentă aprecierea tradiţiei, dar şi dorinţa de a experimenta şi de a progresa.„Jazzpo”, aşa cum este numit cvartetul de către admiratorii fideli, îşi găseşte inspiraţia în diverse genuri muzicale – de aceea, sound-ul rezultat este greu de încadrat într-un gen sau altul, dar cu atât mai plăcut auzului. Michał, chitaristul formaţiei, afirmă: „sursele noastre de inspiraţie sunt atât de diverse încât uneori este greu de înţeles cum de reuşim să cântăm atât de bine împreună, noi, cei patru membri ai formaţiei!”Putem spune că, aceşti muzicieni sunt mereu imprevizibili: acum alunecă pe riff-uri melodice de chitară, în secunda următoare trec la ritmuri hard şi groovy.Acest grup de tineri muzicieni atât de talentaţi continuă să muncească pentru a-şi spori popularitatea cântând live în concerte peste tot în Polonia, ajungând astăzi să fie comparaţi cu trupe cu mult mai multă experienţă pe scena muzicală.Cel de-al doilea album al lor, intitulat „Impulse” şi lansat pe 25 februarie 2012, a fost primit cu entuziasm atât de către publicul larg cât şi de jurnalişti.http://www.myspace.com/jazzpospolita

Jazzpospolita


Mixtuur - “Back To Africa” (Belgia, Burkina Faso, Africa de Sud)

Cu sprijinul delegaţiei Wallonie Bruxelles şi a Wallonie Bruxelles International

Tuur Florizoone - Acordeon

Tutu Puoane - Vocal

Mamadou Diabate - Balafon

Nicolas Thys - Contrabas

Renaud Crols - Vioara

Marine Horbaczewski - Violoncel

Michel Massot - Tubă/Trombon

Chris Joris - Percuţie

Stephan Pougin - Tobe

Bernadette Aningi - Vocal

Irene Meta Kabeya - Vocal

Banyele Mbambo - Vocal

“Mixxtur” este o combinaţie formată din ceea ce au Africa şi Europa mai bun de oferit. O lume plină de contradicţii aduse pe scenă. Pe de o parte, muzicienii europeni care nu refuză niciun fel de combinaţie, pe de altă parte, din Africa, Mamadou Diabate, balafonist de top, originar din Burkina Faso, Africa de sud. Alături de el, tânărul baterist Stephan Pougin, solista sud africana Tutu Puoane şi, cireaşa de pe acest „tort multicultural”, corul polifonic congolez Nabindibo format din 3 vocaliste. La baza proiectului MixTuur se află basistul de renume Nicolas Thys, care abordează cu mare uşurinţă orice gen muzical, şi, Michel Massot tuba/trombone.

MixTuur a luat fiinţă la iniţiativa acordeonistului belgian Tuur Florizoone, care a devenit într-un timp foarte scurt unul dintre cei mai iubiţi muzicieni din Belgia. Cu o prezenţă scenică extrem de elegantă, el şi-a propus să demonstreze că instrumentul său atat de neobişnuit este capabil de mult mai multe lucruri decât obişnuitele demonstraţii de la colţ de stradă. Împreuna cu MixTuur, Florizoone realizează un adevărat amalgam de culturi mixte, stiluri şi instrumente diferite. Compoziţiile sale create cu ocazia evenimentului Mixed2010 (un proiect despre copiii nelegitimi congolezi născuţi din taţi albi şi mame de culoare, care ajung în centre de plasament din Belgia), reprezintă o trecere în revistă a istoriei relaţiilor dintre Belgia şi Congo, şi o descriere a noii rase mixte de oameni frumoşi cunoscuţi astăzi sub numele de „Afropeans”. MixTuur se doreşte o minunată celebrare a ceea ce se întâmplă atunci când îi privim pe cei din jurul nostru ca oameni, fără să ţinem seama de culoarea pielii.
www.myspace.com/mixtuur_music;  http://www.youtube.com/watch?v=e9I7ouPovks
.

Mixtuur


Joo Kraus Quartet – “Songs from Neverland” (Germania)

Cu sprijinul Consulatului General al R.F.Germania Sibiu

Joo Kraus - trompeta

Ralf Schmidt - pian

Torsten Krill - tobe

Veit Hübner - contrabas

Când vorbim despre istoria muzicii germane a ultimelor două decenii, este imposibil să nu menţionăm numele lui JOO KRAUS. Este, prin urmare, absolut de neconceput ca numele său să nu pătrundă în topurile de jazz.Foarte inspirat, Joo Kraus a scotocit prin lada de vechituri a istoriei muzicii pop, unde a descoperit minunate perle muzicale, pe care le-a şters de praf şi le-a ambalat frumos în propriile orchestraţii extrem de interesante; le-a agitat bine şi le-a amestecat cu influenţe de jazz fascinant, ritmuri hip beat şi soul rafinat.

„SONGS FROM NEVERLAND” este titlul noului său album, realizat în colaborare cu trio-ul Tales in Tones. Titlul albumului este foarte relevant: piesele lui Michael Jackson „Thriller”, „Man in the Mirror” şi „Billie Jean” au fost reduse la esenţa lor, după care li s-a imprimat un ritm încântător, dar şi o delicateţe neaşteptată. În acelaşi timp, aceşti artisti au dat frâu liber spiritului acestor melodii să respire şi spaţiu să se desfaşoare. Ascultându-le, ai aproape impresia că inima regelui pop bate în ele, aşa cum a bătut atât de diferit în fiecare dintre melodiile sale.

Ritmurile de jazz, pop şi rap se combină cu aranjamente în stil Big Band. Piesa „Birdland” a lui Joe Zawinul este orchestrată, „Venus As A Boy” a lui Bjork este transpusă pe ritmuri de rap, “Love Is All We Need” a lui Mary J. Bliges pe ritmuri de jazz, iar „Getaway” a formaţiei Earth Wind & Fire devine o adevărată simfonie.

Joo Kraus s-a afirmat în foarte scurt timp ca un trompetist şi compozitor excepţional. Lista celor care au beneficiat de pe urma solo-urilor sale şi au ajuns să-i aprecieze compoziţiile şi să le includă pe propriile albume evidenţiază şi mai bine diversitatea talentelor sale muzicale: Omar Sosa, Tina Turner, Xavier Naidoo, Laith Al Deen, Jazzkantine, DePhazz, Pee Wee Ellis, Mezzoforte, Klaus Doldinger şi mulţi alţii.www.jookraus.de;  http://www.youtube.com/watch?v=CU0gc93xm3Y.

Joo Kraus


Sibiu Jazz Festival 2012

COSMOPOLITISM JAZZISTIC PE TĂRÂM SIBIAN

Crizele se succed, dictaturile cad şi renasc, dar – din fericire – există şi oaze de libertate unde avem şansa de a ne reîntâlni anual. În timp de restrişte („In dürftiger Zeit”, cum ar fi zis Hölderlin), un asemenea loc al încântării rămâne Sibiu Jazz Festival, salvgardat de către Fundaţia Pro Art Hermannstadt, coordonată de H.K.J. Schmidt şi Simona Maxim. În lumea de azi, puţine manifestări de acest tip se pot lăuda cu etatea de 42 de ani... Timp de o săptămână, frumoasa urbe transilvană şi-a justificat încă o dată renumele de capitală a jazzului pe tărâm românesc.

Primele zile ale ediţiei 2012 au fost dominate de Galele studenţeşti de Jazz. E vorba despre cea mai importantă platformă de lansare a junilor practicanţi ai genului din ţara noastră, organizată în colaborare cu Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu. Din juriul acestui stimulativ concurs al debutanţilor au făcut parte Florian Lungu, Ioan Pitty Vintilă, Horia Moculescu, Marius Dumitru, Zoltan Boros, Anca Romeci şi H.K.J. Schmidt. Trofeul Sibiu Jazz Festival 2012 a revenit formaţiei Univox din Chişinău, condusă de infatigabila Ilona Stepan. Printre speranţele autohtone recompensate cu premii s-au aflat pianistul Alexandru Pădureanu (Bucureşti), ghitaristul Alexandru Muşat (Bistriţa), vocalista Oana Mureşan (Bistriţa) acompaniată de grupul Aria Blue de la Academia de Muzică din Cluj (condus de promiţătorul pianist Paul Pintilie), Tonight Jazz Quartet (Târgu Mureş) şi Academic Jazz Grup (Iaşi). Din rândul formaţiilor active actualmente pe scena românească, au fost invitate în festival: Loungerie II, grupul vocalistei Irina Popa, Peter Sarosi & Azara şi Mario & the Teachers, condus de percuţionistul Mario Florescu. Acesta din urmă a reuşit să creeze în urbea sa natală – Arad – un pol al jazzului tânăr, demn de a fi urmărit şi susţinut cu toată atenţia. Cosmopolitismul programatic al Festivalului sibian ne-a furnizat noi mostre din vitalitatea periplanetară a jazzului actual. Astfel, tânărul grup de fuziune Jazzpospolita ne-a adus la zi în privinţa celei mai productive scene jazzistice din Europa central-orientală: Polonia; flautista şi compozitoarea Hadar Noiberg, crescută în spirit clasic la Academia de Muzică din Tel Aviv, dar afirmată ca parte integrantă a actualei mişcări improvizatorice newyorkeze, a venit cu un proiect purtând incitantul titlul Persian Love Song; Ungaria a fost reprezentată de grupurile Miegymas şi Van; din spaţiul germanofon provenea cvartetul austriaco-germano-helvet condus de Ulrich Drechsler. Acest maestru al fascinantului clarinet-bas (dar care se manifestă, cu egală dezinvoltură, pe mult mai frecventatul saxofon tenor), nu ezită să combine filonul jazzistic cu referinţe stilistice heteroclite: hip-hop, rhythm&blues, drum’n’bass, funk & soul, blues, bossa nova... Pe o similară estetică a surprizei au mizat cele două formaţii invitate din Belgia: septetul Rêve d’Eléphant Orchestra avertizează prin însuşi numele adoptat (=Visul elefantului) că ne putem aştepta la orice, din partea unui asemenea grup descins din patria suprarealismului. Însăşi structura instrumentală e o provocare: trei suflători poliinstrumentişti (Michel Massot, Pierre Bernard şi Alain Vankenhove), secondaţi de trei iscusiţi percuţionişti – printre care evoluează un ghitarist, pe post de „electron liber”, capabil să inducă situaţii imprevizibile într-un univers sonor dens, în permanentă căutare de noi orizonturi. La rândul său, proiectul lui Tuur Florizoone, intitulat Mixtuur/Back to Africa, porneşte de la o tragedie istorică: ostracizarea căreia le-au căzut victime – în anii 1950 – copiii metişi, procreaţi de colonialiştii albi în Congo-ul belgian, smulşi de lângă mamele lor şi închişi în orfelinate fără a-şi fi cunoscut părinţii. Această „odă pentru bastarzii epocii coloniale” a fost pusă în scenă sub forma unei aventuri muzical-conceptuale reunind jazzmeni belgieni şi africani.

Una dintre gale a reprezentat o adevărată fiesta a jazzului hispano-cuban. Continuându-şi programările tot mai ambiţioase din ultimii ani, organizatorii sibieni ne-au propus – în premieră românească – doi pianişti reprezentativi ai „latin jazzului”: Chano Dominguez şi Harold Lopez-Nussa, împreună cu imparabilele lor trupe. Abia trecut de un sfert de secol de viaţă, HL-P se înscrie pe linia unor virtuozi şi, totodată, sensibili maeştri ai claviaturii, din categoria Bebo şi Jesus Chucho Valdes, Gonzalo Rubalcaba, Hilario Duran, Omar Sosa etc. Indubitabil, avem de-a face cu încă un muzician cubanez capabil să redefinească parametri acestei muzici, dintr-o perspectivă geomuzicală ce-l fascinase pe Dizzy Gillespie încă din anii 1940. La Sibiu am avut încântarea de a-l admira pe pianist în compania unor compatrioţi ce anunţă o nouă generaţie de jazzmeni cubanezi de înaltă clasă: prodigiosul contrabasist Felipe Cabrera, suflătorii Mayquel Gonzales/trompetă şi Irving Acao/sax tenor, precum şi bateristul Ruy Adrian Lopez-Nussa. Fratele protagonistului generează asemenea torente de poliritmii încât, dacă închizi ochii, ai senzaţia că îi auzi cântând împreună pe percuţioniştii lui Carlos Santana din anii 1970... Însă efectul de ansamblu rămâne, prin nu se ştie ce alchimie, acela al unei exaltante presiuni ţinute sub control.

Adevărul că o multitudine dintre caracteristicile jazzului latino-american sunt de sorginte hispanică fu demonstrat con brio de prestaţia cvartetului Chano Dominguez. Este artistul care a reuşit să creeze cea mai convingătoare sinteză dintre jazz şi muzica flamenco. Şi, culmea, a făcut-o nu pe ghitară (altminteri, instrumentul său de debut), ci prin intermediul claviaturii, pe care obţine efecte pianistice demne de maeştri ghitarei clasice. Stilistic, Chano nu se sfieşte să îşi asume o multitudine de influenţe – de la Bud Powell, Thelonious Monk, Red Garland, Tommy Flanagan, până la Bill Evans, Chick Corea, Herbie Hancock, Keith Jarrett. Însă fundamentele gândirii sale muzicale rămân profund ancorate în genul originar din Andalucia (unde muzicianul însuşi s-a născut în 1960, la Cadiz). Într-un interviu recent acordat revistei americane Down Beat, Chano Dominguez afirma: „Superficial privind lucrurile, flamenco şi jazzul sunt diferite, însă în substanţa lor sunt similare. Ambele îşi au originile în cultura oamenilor ce au dus o existenţă dificilă. Jazzul provine de la negri, odată cu blues-ul, cu intenţia de a exprima fericirea şi tristeţea iar flameco-ul are aceleaşi aspiraţii. Dar jazzul e crucial pentru mine. El reuneşte o multitudine de culturi şi le permite să gândească pe aceeaşi direcţie.” Demersul pianistic al lui Dominguez şi-a aflat un suport de aleasă muzicalitate şi sensibilitate prin acţiunea empatică a contrabasistului Horacio Fumero – un nume de referinţă al jazzului argentinian –, dar şi prin intervenţiile oportune ale bateristului catalan David Xirgu şi ale cantaor-ului andaluz Blas Cordoba.

În deschiderea ultimei gale festivaliere a evoluat cvartetul trompetistului şi compozitorului german Joo Kraus, specializat pe reluarea din unghi jazzistic a unor cunoscute hit-uri din domeniul jazz-rock şi chiar pop: Birdland-ul lui Joe Zawinul, Thriller sau Billie Jean ale lui Michael Jackson, Venus As a Boy de Bjork etc. Un recital cu priză imediată la spectatori, în care protagonistul cânta cu egală dezinvoltură la trompetă, flugelhorn, vocal, sau ne amintea că se poate fluiera nu doar a pagubă, ci şi în beneficiul jazzului, iar Ralf Schmid îşi etala pe larg talentul pianistic (pe cel de orchestrator şi dirijor i-l cunoşteam de pe albumul Bossarenova, realizat cu SWR Big Band, unde îl avea ca basist pe Decebal Bădilă!)

Încununarea ediţiei 2012 a festivalului sibian a constituit-o proiectul Golden Striker, al grupului condus de megastar-ul american Ron Carter. Neologismul nu are, în acest caz, nicio conotaţie pejorativă. Din contra, e vorba despre unul dintre titanii jazzului, aflat încă în plină activitate. Uimitoarea sa prolificitate artistică s-a concretizat în peste 2000 de albume discografice, dar timbrul extras contrabasului şi maniera de articulare sonoră rămân inconfundabile. Cine poate uita prezenţa sa în aşa-numitul „cvintet clasic” condus de Miles Davis, între 1963-1968, sau colaborarea la tranziţia spre „faza electrică” a aceluiaşi Miles? Dar colaborările sale cu Eric Dolphy, Jaki Byard, Wes Montgomery sau Cannonball Adderley? În acei ani, pe când ghitara-bas părea să se instaleze – fără minime formule de curtoazie – în secţiunea ritmică a formaţiilor de jazz, Ron Carter a avut un rol-cheie în menţinerea nobilului contrabas clasic ca prezenţă inconturnabilă a identităţii sonore a acestui gen. De neuitat este şi brianta sa idee de a aduce în avanscenă instrumentul care până prin anii 1960 păruse a vegeta în penumbra secţiunii de acompaniament. Mă refer la istoricul dublu-LP Piccolo (1977), unde Ron Carter devine protagonistul unui instrument manufacturat la comandă specială: contrabasul piccolo. Ingeniosul obiect avea dimensiuni şi acordaj intermediare între violoncel şi contrabas, iar obţinerea sunetelor era facilitată de coardele mai lejere decât cele ale instrumentului clasic. Veteranul jazzului clujean Pitty Vintilă, care primise acel album din partea lui Willis Conover (realizatorul legendarelor programe Voice of America Jazz Hour, pe timpul războiului rece), i l-a adus lui Carter în culise, spre autografiere. A fost încă unul dintre episoadele din care se ţese istoria jazzului pentru cei ce-l trăiesc cu toată fiinţa, fie creându-l, fie savurându-l.

În aceste timpuri, când zeii jazzului sunt tot mai rari, o reîntâlnire cu Ron Carter reprezintă o adevărată terapie muzicală. La 75 de ani, şi în pofida condiţiilor extenuante impuse de un turneu transeuropean, contrabasistul ne-a regalat cu sapienţa sa de-o viaţă, concretizată în arta de a da sens fiecărei note, fiecărei fraze muzicale, indiferent dacă el acţiona ca ferm suport al demersului colectiv, ori ca improvizator (de o nesecată inventivitate, însă fără să-şi refuze nostalgice alunecări în citate din standards, asortate de minune inconfundabilelor sale glissando-uri). Pentru Sibiu 2012 Carter şi-a alcătuit o formaţie impecabilă, pe un „schelet” de tip trio de coarde: imperturbabilul Russell Malone la ghitară, cu tuşele sale cromatice şi modulaţii seci, evocatoare ale moltenirii lui Joe Pass sau a lui Jim Hall; apoi – veritabilă revelaţie – pianistul Donald Vega originar din Nicaragua, în egală măsură năvalnic, asemenea unui spirit neoromantic, dar totodată, lucid în sinuoasele-i traiectorii pe claviatură. Pe lângă trinitatea contrabas/pian/ghitară, grupul Golden Striker a beneficiat de un irezistibil element de coloratură: percuţionistul Rolando Morales-Matos (între ale cărui credite se numără şi colaborarea – ca instrumentist şi dirijor asistent – la producţia newyorkeză a faimosului The Lion King disneyan). Tratându-şi arsenalul de „small percussion” ca pe nişte obiecte de prestidigitaţie, acesta a dat aproape un ... recital paralel de teatru instrumental: gesticulaţie şi mimică de actor, simţ ritmic suveran, obţinerea celor mai nuanţate efecte dintr-o gamă minimală de instrumente pecutate cu degetele, palmele sau baghete de magician. Imaginaţi-vi-l pe George Dinică interpretând rolul regretatului Tito Puente, regele şcolii de percuţie „marca Puetro Rico” (insulă de unde provine şi Morales-Matos)...

Cu atâţia invitaţi a căror muzică face să fiarbă sângele, nu e de mirare că Sibiu Jazz Festival continuă să fie un elixir al tinereţii!

V.M.
25 mai 2012

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg