Arta Sunetelor

 

JOAN " ONE OF US" OSBORNE - Live în Hard Rock Cafe București

Joan Osborne 1.jpgAș începe prin a remarca că opera lui Bob Dylan a constituit, constituie și va constitui o inepuizabilă sursă de inspirație pentru generații de interpreți. Putem menționa o mulțime de interpreți care au înregistrat cel puțin un album complet cu melodiile sale, cum ar fi: Linda Mason,  Hamilton Camp, Hugues Aufray (mai multe albume), Odetta, Dorinda Duncan, The Silkie, The Gene Norman Group (Dylan Jazz), Duane Eddy, Gotham String Quartet, Joan Baez (mai multe albume),The Hollies, The Brothers & Sisters of L.A., Rob van Dyke, Hugo Montenegro, Dave Travis, John Schroeder, (Coulson, Dean, McGuiness, Flint), The Byrds, Steven Keene, Barbara Dickson, Phil Carmen, Tim O'Brien, Steve Gibbons, Steve Howe, Jimmy LaFave (2 albume), Dejan Cukic, Michel Montecrossa (mai multe albume), Bob Hate, Gerry Murphy (2 albume), 2 of Us, Grateful Dead, Barb Jungr (3 albume), Julie Felix (2 albume), Ronald Born, Acquaraggia, Jerry Garcia, The Dylan Project (2 albume), Martyna Jakubowicz, Fernando Goin, Moses Wiggins, Maria Muldaur, Brian Ferry, Mountain, Ze Ramalho, Steve Wynn (2 albume), Ben Sidran (2 albume), J.M.Baule (mai multe albume), Judy Collins, Toli Morilla, Janet Planet (2 albume), Jef Lee Johnson, Ben Lanzetti, The Persuasions, Ernst Jansz, Winston Apple, Polo Hafer, The Starbugs, Brewster Brothers, Thea Gilmore, Denny Freeman, The Charlie Daniels Band, Francesco de Gregori, Eric Lambert, Absolutely Sweet Marie (2 albume), Dylan.Pl.

Deseori nota personală a interpretului a venit cu o valoare adaugată compoziției originale, realizând interpretări de reținut. Aș menționa doar câteva melodii și interpreți: All along the watchtower (Jimi Hendrix), This wheel's on fire (Brian Auger & The Trinity with Julie Driscoll), It takes a lot to laugh, it takes a train to cry (Martha Velez, Little Feat vocal Shaun Murphy), Love minus zero (The Walker Brothers, Rod Stewart), If you gotta go, go now (Manfred Mann), If not for you (George Harrison), Make you feel my love (Adele), Gotta serve somebody (Etta James), I'll be your baby tonight (Norah Jones), I shall be released (Gov't Mule) și lista ar putea continua.

De data aceasta, îndrăgita interpretă/compozitoare americană, Joan Osborne, de 7 ori nominalizată la Premiile Grammy, ne-a delectat cu un program muzical, majoritar dedicat lui Bob Dylan, în cadrul turneului de promovare/testare al noului album "Joan Osborne sings the songs of Bob Dylan", care după spusele artistei va fi lansat în SUA, în luna iunie a.c. Născută în Kentucky, la 8 iulie 1962, a crescut cu pasiunea pentru muzică dar, curios, ajunsă în New York, la finele deceniului 8, s-a înscris la prestigioasa școală de film din cadrul New York University. Pasiunea sa pentru muzică nu a putut-o ține departe de cluburile din downtown și a devenit o prezență populară, într-o scenă vibrantă de performeri, pe atunci necunoscuți, cum ar fi: Jeff Buckley, Chris Whitley, Blues Traveler și The Spin Doctors. În 1991, Joan Osborne și-a lansat propria casă indie de discuri, Womanly Hips, la care și-a lansat primul său al album "Soul Show", un show live înregistrat la Delta 88. În anul 1995, la Blue Gorilla Records a lansat albumul "Relish", disc triplu de platină în SUA, platină în Canada și aur în UK. Discul a ocupat #9 în SUA, #5 în Canada și UK. Extrasul single de pe album, "One of us" a ocupat # 2 în Topul Pop Billboard și #1 în Australia și Canada, fiind până în zilele noastre cel mai mare succes al artistei. Alte 3 discuri single extrase de pe acest album - St.Tereza, Right hand man și Ladder nu au mai intrat în Topul Billboard.

Succesul melodiei "One of us", precum și cel din festivalul muzical itinerant, Lilith Fair, a impus-o pe Joan Osborne publicului larg, devenind una dintre colaboratoare și/sau guest star, preferate. În anul 2003 și-a unit forțele, într-un turneu, cu "rămășițele" Grateful Dead, reunite sub numele The Dead, a cântat cu The Funk Brothers în apreciatul documentar "Standing in the shadow of Motown" (2002), a produs 2 albume ale trioului de blues, The Holmes Brothers și a "împărţit" scena cu nume mari ca: Bob Dylan, Stevie Wonder, Emmylou Harris, Patti Smith, Melissa Etheridge, Taj Mahal, Luciano Pavarotti și The Chieftains. Actualmente este și în turneu ca membră a grupului Trigger Hippy (în componența actuală, ex-bateristul Black Crowes - Steve Gorman, chitaristul Guthrie Trapp, Nick Govrik - bas și vocal și Joan Osborne), cu care a înregistrat albumul "Trigger Hippy", în anul 2014.

Deși în întreaga sa carieră a mai avut o singură apariție în Topul single Billboard și anume cu "I've got to use my imagination" #27/2007 US Billboard Jazz Songs, din albumul "Breakfast in bed" (2007) și singurele sale albume care au mai pătruns în Topul Billboard au fost: Righteous love US #90/2000; Breakfast in bed US #160/2007, Little wild one #193/2008, Bring it on home #154/2012, How sweet it is US Indie # 19/2002 și Pretty little stranger US Indie #38 și US Country # 56/2006, Joan Osborne a continuat să rămână o interpretă iubită și stimată.

Pe scena Hard Rock Cafe din Bucureşti Joan Osborne a fost acompaniată de KEITH COTTON - keyboards și JIM BOGGIA - chitară, instrumentiști talentați, care au încercat să compenseze lipsa unei formații mai generoase care, după părerea mea, ar fi fost de preferat. Prestația Joanei Osborne a plăcut tuturor celor care au avut dorința de a o asculta chiar și la o oră târzie (spectacolul a început la ora 23.00, să recunoastem nu tocmai normală), au aplaudat-o și au cântat împreună cu ea. Joan Osborne este genul de artistă fără fițe, cum se spune în aria dâmbovițeană, a apărut pe scenă îmbrăcată într-o rochie simplă cu motive florale, a avut un discurs simplu şi direct, de gen "story teller", presărându-şi prestaţia muzicală cu informaţii despre melodie, albumul din care este extrasă, interpretări ale melodiei care au marcat-o (vezi notele cu privire la Chris Whitley şi Lucinda Williams), uneori şi despre poziţia melodiei în Topul Billboard. Ne-a declarat că a vizitat Muzeul Satului, că i-au plăcut casele ţăraneşti, că şi-ar dori şi ea una în SUA, fiind în general plăcut surprinsă de Bucureşti. Nu a putut să stea departe, ca orice artist angajat, de rezultatele alegerilor din SUA, lăudându-ne pentru amploarea demonstraţiilor din Piaţa Victoriei. Pentru unii a fost şi o lecţie de istorie muzicală când a informat publicul că va cânta o melodie a lui Bob Dylan care s-a clasat pe cea mai înaltă poziţie în Topul Billboard, şi anume Rainy day women # 12 & 35 (locul 2 în 1966). Trebuie să menţionez faptul că interpretările sale nu au fost şi evident nu şi-au dorit să fie "unu la unu" cu cele ale lui Bob Dylan, fiecărei melodii aducându-i o notă personală. Dacă ar fi fi să aleg melodia pe care şi-a pus cel mai pregnant nota personală as alege fără dubiu "Rainy day women #12 & 35".

În continuare vă voi prezenta setlistul cu mici adaugiri pentru poziţionarea melodiilor în timp, atât a celor lui Bob Dylan cât a celor lui Joan Osborne. Am dorit, prin adăugirile din setlist, să dau informații, cât mai complete, pentru cei care ar avea curiozitatea de a "investiga" diversele interpretări ale lui Bob Dylan de pe albumele de studio, compilaţiile și/sau albumele autorizate și neautorizate, precum și albumele live autorizate și neautorizate.

SETLIST 6 mai 2017 - Joan Osborne sings the songs of Bob Dylan Tour:

1. The mighty Quinn (Quinn, the eskimo)(Bob Dylan cover) Masterpieces 1978; Dylan's gospel 1969; Self portrait 1970; Bob Dylan's greatest hits vol. II 1971; Masterpieces 1978; Biograph 1985; The essential Bob Dylan 2000; The best of Bob Dylan volume 2 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; The real...Bob Dylan 2012; The original basement tape 2015;

2. High water (for Charlie Patton) (Bob Dylan cover)  Love and theft 2001; All Ages Catch Dylan - Live In Atlanta 2002; He Is The Man 2003; Blues 2006; Dylan 2007; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; Tell Tale Signs (Rare And Unreleased 1989-2006) 2008; Heartbreak Hotel 2009; The Hammersmith Box 2012; Man Of Steel And Constant Sorrow 2013;

3. Spanish Harlem incident (Bob Dylan cover) Another side of Bob Dylan 1964; Live 1964 (Concert At Philharmonic Hall) 1976; The original mono recordings 2010;

Notă: Interpretarea i-a fost inspirată de cea a lui Chris Whitley (RIP), un prieten al Joanei.

4. Don't think twice, it's allright (Bob Dylan cover) Live at the Gaslight 1962; The freewheelin' Bob Dylan 1963; The times they are a-changing 1964; Bob Dylan 1967 (Amiga-RDG); Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974; Masterpieces 1978; Earl's court 1978; Blackbushe 1979; Bob Dylan at Budokan 1979; Featuring Eric Clapton 1983; Live At OFC Stadium 1984; Border Beneath The Sun 1991; At The Globe Arena 1998; North Stage Woodstock 1994; Cardiff International Arena 2000 2000; The best of Bob Dylan - Volumes 1 & 2 2001; Trainload Of Fools 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Dylan 2007; Düsseldorf 2007; Globen Stockholm 2007; The Alternate Live "Freewheelin' Bob Dylan" 2007; Stolen moments 2008; Unravelled Tales 2008; New York Town Hall 1963 2008; The Witmark Demos: 1962-1964 2010; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets 2011; The Hammersmith Box 2012; 50th anniversary collection 1963 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Rare Tracks and Demos 1962 - 63 2015; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

5. Rainy day women #12 & 35 (Bob Dylan cover US#2 1966) Blonde on blonde 1966; Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Masterpieces 1978; Manchester Prayer 1979; Border Beneath The Sun 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; North Stage Woodstock 1994; Christiania 1996; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2  2001; Bergen 2001; He Is The Man 2003; Dylan 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets 2011; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

6. Masters of war (Bob Dylan cover) The freewheelin' Bob Dylan 1963; The times they are a-changing 1964; Bob Dylan 1967 (Amiga-RDG); Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Great Sounds - (Don't) Look Back 1971; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Masterpieces 1978; Earl's court 1978; Blackbushe 1979; Manchester Prayer 1979; Featuring Eric Clapton 1983; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Biograph 1985; Stuck Inside Of New York 1991; Border Beneath The Sun 1991; North Stage Woodstock 1994; Christiania 1996; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Bergen 2001; Trainload Of Fools 2001; He Is The Man 2003; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Dylan 2007; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; The Alternate Live "Freewheelin' Bob Dylan" 2007; Stolen moments 2008; Unravelled Tales 2008; New York Town Hall 1963 2008; In Concert - Brandeis University 1963 2010; The Witmark Demos: 1962-1964 2010; Flames On The Italian Streets 2011; 50th anniversary collection 1963 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles June 1978) 2014; Rare Tracks and Demos 1962-63 2015;

7. Leopard-skin pill-box hat (Bob Dylan cover US# 81 1967) Blonde on blonde 1966; Bob Dylan's greatest hits 2 1967; Meglio di Bob Dylan N.2 1977; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Bergen 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Blues 2006; Heartbreak Hotel 2009; The Hammersmith Box 2012;

8. Trying to get to heaven (cover Bob Dylan) Time out of mind 1997; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Not Standing In The Doorway With The Dirt Road Blues (Just Yet) 1999; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

Notă: Interpretarea i-a fost sugerată de către cover-ul Lucindei Williams, despre care criticii muzicali declară că ar fi una dintre cele mai reușite.

9. Game of love (Ike & Tina Turner cover) din albumul Joan Osborne "Bring it at home" 2012;

10. Shake your hips (Slim Harpo cover) single Joan Osborne 2012, din albumul "Bring it at home" 2012;

11. Gotta serve somebody (Bob Dylan cover US#24 1979) Slow train coming 1979; Biograph 1985; At The Globe Arena 1998; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Bergen 2001; Dylan 2007; Flames On The Italian Streets 2011; The Hammersmith Box 2012;

12. Tangled up in blue (Bob Dylan cover US#31 1975) Blood on the tracks 1975; Manchester Prayer 1979; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Biograph 1985; Border Beneath The Sun 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; At The Globe Arena 1998; San Jose Calling 1998; Hush, Hush Sweet Charlotte 1999; San José '98 Soundboard 1999; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; Cardiff International Arena 2000 2000; London Wembley Arena 5/10/00 2001; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Trainload Of Fools 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; He Is The Man 2003; Dylan 2007; Birmingham 2007; Globen Stockholm 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets  2011; The Hammersmith Box 2012; Man Of Steel And Constant Sorrow 2013; Street Legal Tour (Live at Universal Amphitheatre, Los Angeles 1978) 2014; The Waterfront Box 2015; Dylan Revisited – All Time Best 2016; Pathway To The Stars 2001;

13. Knockin' on heaven's door (Bob Dylan cover US #12 1973) Pat Garrett & Billy The Kid 1973; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Dylan And The Band Return 1974 ; Masterpieces 1978; Bob Dylan at Budokan 1979; Biograph 1985; Stuck Inside Of New York 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; The best of Bob Dylan - Volumes 1 & 2 2001; Bergen 2001; Dylan 2007; Flames On The Italian Streets 2011;

14. Highway 61 revisited (Bob Dylan cover) Highway 61 1965; Eleven years in the life of Bob Dylan (JP) 1973; Before the flood 1974; Dylan & The Band 1974; Real live 1984; Live At OFC Stadium 1984; Stuck Inside Of New York 1991; Bob Dylan And The Never Ending Tour Band 1993; North Stage Woodstock 1994; At The Globe Arena 1998; San José '98 Soundboard 1999; Rollin' Through Stormy Weather 1999; Eating Caviar In A King-Sized Bed 2000; Cardiff International Arena 2000 2000; Glasgow Scottish Exhibition & Conference Centre 2000; The best of Bob Dylan -Volumes 1 & 2 2001; Guildhall, Portsmouth, 25th September 2000 2001; No Direction Home: The Soundtrack (A Martin Scorsese Picture) 2005; Birmingham 2007; Düsseldorf 2007; Heartbreak Hotel 2009; Roseland Ballroom - October 19 & 20, 1994 2011; Flames On The Italian Streets  2011; The Hammersmith Box 2012; Dylan Revisited – All Time Best 2016;

Encore:

15. One of us single Joan Osborne US #2 1995, din albumul "Relish".

În încheiere mi-aș dori să mai am ocazia să văd spectacole cu artiști celebrii, chiar dacă acestea au loc la ani buni, după succesele care i-au consacrat.

VĂ MULŢUMIM, JOAN OSBORNE!

Joan Osborne 2.jpg

Mircea Giurgiu
14 mai 2017

Foto: Corneliu Tudor


JOE LOVANO -THE TENOR TITAN FOR OUR TIMES 

Joe Lovano 1.jpgÎn cadrul seriilor de manifestări organizate la Sala Radio - Jazz Syndicate - Live Sessions - am avut imensa bucurie ca în seara zilei de 25 martie 2017 să fim martorii unui spectactacol de excepție, de la swing la bebop, susținut de saxofonistul și compozitorul american Joe Lovano, în formulă de cvartet (Joe Lovano - saxofon, percuţie; Peter (Petăr) Slavov - contrabas, Lawrence Fields - pian și Carmen Castaldi - baterie). La activ cu peste 25 de albume înregistrate ca leader, 8 albume co-leader și peste 30 de albume ca sideman, Joe Lovano este fără discuție "The tenor titan for our times", laureat al Premiului Grammy pentru "52nd Street Themes" și nominalizat de alte 14 ori, câștigător de nenumărate ori a titlului de Cel mai bun saxofonist tenor, Muzicianul Anului, Albumul de Jazz al Anului, la sondajele criticilor și cititorilor revistei Downbeat, precum și a numeroase premii Jazz Times și Jazz Journalists Association. În plus, LOVANO se poate mândri cu o bogată activitate didactică la Berklee College of Music (unde are și un titlu de Doctor Onorific), New York University, Juilliard și Manhattan School of Music.

Joseph Salvatore "Joe" Lovano, născut la 29 decembrie 1952, în Cleveland, Ohio, într-o familie siciliano-americană (ambii părinți fiind de origine siciliană), este un saxofonist (tenor), clarinetist (alto), flautist și baterist. De mic, tatăl sau, și el saxofonist tenor, Tony "Big T" Lovano,  i-a îndrumat primii pași în muzică de jazz. La vârsta de 6 ani a început să cânte la saxofon alto, iar la 11 ani a trecut la saxofon tenor, influențat de creaţia lui John Coltrane, Dizzy Gillespie și Sonny Stitt. După terminarea liceului în 1971, a studiat la Berklee College of Music (Boston), sub îndrumarea lui Herb Pomeroy (trompetist) și Gary Burton (celebrul vibrafonist). Un element interesant de consemnat pentru fani: Herb Pomeroy a fost profesor la Berklee timp 41 de ani, iar Gary Burton are deja peste 30 de ani de catedră! După absolvirea Berkelee a lucrat cu "Brother" Jack McDuff și Dr. Lonnie Smith, renumiţi artizani ai clapelor. După o colaborare de 3 ani cu orchestra lui Woody Herman, s-a mutat la New York și a cântat regulat cu Mel Lewis Big Band. Anii petrecuți cu Mel Lewis l-au influențat în modul de abordare ale solo-urilor, lucru care se poate observa și astăzi. Bisul acestui concert, la care am asistat cu răsuflarea tăiată, a conţinut un astfel de solo, memorabil şi inegalabil, o mostră a unicităţii sale artistice.

"The idea of playing notes as words, and phrases as sentence structure, and choruses as paragraphs and chapters in a book, those ideas and those concepts are how you put solos together." (Joe Lovano)

La începutul anilor '80 a început să lucreze cu cvartetul lui John Scofield și în trio-ul fără chitară bas, cu Paul Motian (baterie, percuție) și Bill Frisell (chitară), colaborare care i-a scos în evidență abilitățile de avant-gardist, trio cu care a avut una dintre cele mai lungi și cele mai prodigioase colaborări. De chitaristul de bebop, Bill DeArango (și el din Cleveland), cu care a înregistrat albumul "Anything went" (1993) l-a legat o puternică prietenie, până în clipa în care DeArango a închis ochii, într-un azil de bătrâni, la 26 decembrie 2005, la 2 ore după ce Lovano l-a vizitat.

Joe Lovano este căsătorit cu cântăreața de jazz Judi Lovano, cu care a înregistrat albumul "Fourth world" (2001), împreună cu James Emery la chitară) și Drew Gress la contrabas.

Peter Slavov - Carmen Castaldi.jpgPeter sau Petăr Slavov s-a născut în familia legendarului baterist de jazz bulgar, Peter Slavov Sr. și a început să cânte la bas de la vârsta de 12 ani. În timp ce studia muzica clasică la Scoala de Muzica Pipkov din Sofia a descoperit muzica de jazz americană și în scurt timp a devenit cel mai solicitat basist pe scenele din Bulgaria, cântând cu cei mai buni interpreți de jazz ai țării vecine și a pornit să concerteze în toată Europa. În 1998 a primit o bursă la Berklee College of Music, iar în 1999 s-a mutat în Boston pentru a urma colegiul. În 2001 a primit John Neves Memorial Scholarship al Berklee Bass Department pentru Outstanding Musicianship şi o bursă întreagă. După absolvirea Berklee în anul 2002, Peter Slavov a performat şi/sau a înregistrat cu artişti de mare renume ai jazzului, cum ar fi: Joe Lovano, Quincy Jones, George Garzone, Danilo Perez, Sophie Milman, Kevin Mahogany, Simon Shaheen şi Jamey Haddad, printre mulţi alţii. Peter este actualmente membru al cvintetului Joe Lovano Us Five (în care a înlocuit-o pe celebra Esperanza Spalding), care a primit premiul Best Small Group din partea Jazz Journalists Association of America. În plus, Peter este și membru al Joe Lovano Europa Quartet, al Cuban Safari, al lui Francisco Mela, al trio-ului pianistului cubanez Alfredo Rodriguez, al Asen Doykin Trio și Uri Gurvich Quartet. Slavov a performat și înregistrat cu celebrul Quincy Jones, a compus o piesă pentru trio de jazz şi orchestră de coarde și a participat la prestigioase festivaluri din întreaga lume.

Lawrence Fields.jpgLawrence Fields și el absolvent la Berklee este unul dintre cei mai talentați tineri pianiști de jazz americani, ceea ne-a dovedit cu vârf și îndesat în acest concert. Este unul dintre pianiștii care ne-au "fermecat" din ultimul timp și căruia îi prevedem un viitor strălucit. Oare de ce nu mă mir că și bateristul Carmen Castaldi este absolvent de Berklee și că studiile private le-a făcut în Cleveland, oraşul natal al lui Joe Lovano. După terminarea studiilor a început să susţină concerte, în Las Vegas (între 1975 - 1986), cu nume "grele", ca: Keely Smith, Don Rickles, Mont Montgomery și Sonny Stitt (pe care l-am menționat deja mai sus), iar din anul 1986 a performat mai mult în zona oraşului Los Angeles. În 2001 a înregistrat cu Joe Lovano, "Viva Caruso". Ce alt titlu de album ar fi putut să aleagă doi muzicieni cu rădăcini în Italia? Colaborarea cu Lovano a debutat în anul 1994, ca membru al diferitelor formații, iar din 1997 este membru al formației de turneu mondial.

Un eveniment de excepţie, organizat impecabil de Jazz Syndicate - Live Sessions, care nu trebuia ratat de niciun fan adevărat al jazzului clasic.

Joe Lovano 2.jpg

Mircea Giurgiu
10 aprilie 2017

Foto: Tudor Macovei


Prinţesa şi menestrelul!

Blues Pills 1.jpg9 martie 2017, Mixtape 5, Sofia, Bulgaria. Pentru mine, a doua vizită în capitala vecinilor de la sud, - prima fiind reuşita experienţă prog cu Steven Wilson -, a însemnat o nouă victorie în plan personal şi o verificare a cunoştinţelor acumulate în blues, psychedelic-power-blues în acest caz. Impresia puternică pe care ne-a lăsat-o Blues Pills este copleşitoare şi trainică. Mă întruchipez în purtătorul de cuvânt al prietenilor mei, Mircea, Ritta şi Mihai, cu care am gustat, călătoria, gastronomia, licoarea, bucuria, ba chiar şi ploaia rece din seara zilei de 9 martie 2017. Întâi de toate, aceşti tineri muzicieni ne-au dăruit energia şi prospeţimea lor prin mesajul autentic al bluesului, fuzionat inspirat cu muzica soul şi psychedelia. Suntem în anul 2017 şi trupa sună atât de veridic de parcă aceste sunete nu ar fi dominat sfârşitul anilor '60. Pentru mai mult de o oră şi jumătate, am fost teleportaţi în frumoşii ani flower power, cu toată inocenţa şi puritatea lor. Iar când spun puritate, accentuez acest fapt, deoarece, media de vârstă din clubul Mixtape 5 era undeva mult sub 28 de ani, cam tot atât cât împlinise încântătoarea Elin Larsson, charismatică solistă hippie a quartetului suedez. Ea a recunoscut că influenţele sale au fost: Big Mama Thornton, Etta James şi Aretha Franklin. Un sincretism muzical provocator, care poate ţine la distanţă un organizator de concerte din România, dar care poate mulţumi orice fan contemporan al generaţiei de aur a muzicii rock. Este suficient să-i ascultaţi pentru început pe youtube, iar apoi să le descoperiţi performanţa live. Vă va fi greu după aceea, stilul acesta nostalgic şi uimitoarea lor interpretare vi se vor fixa bine în creier şi vă vor frecventa în vis, mult timp după ce-i veţi vedea live. Puţine trupe reuşesc să-şi desăvârşească atitudinea şi stilul încă de la începutul carierei. Este foarte greu, dacă nu imposibil, pentru oricine se apucă de muzică cu seriozitate şi temei, să izbândească acum în showbiz. Primul lor album (Blues Pills^, Nuclear Blast 2014) s-a vândut în circa 150.000 de exemplare ceea ce este o performanţă. De ceva ani buni vă recomandam Rival Sons, Ryan McGarvey şi... Blues Pills. Rival Sons au ajuns să cânte în deschiderea marilor legende ale muzicii rock, de exemplu, Black Sabbath. Ar trebui să dea de gândit organizatorilor mioritici şi să-i "cumpere" cât sunt tineri şi ieftini. Dar ce este ieftin pentru gurile lor hrăpăreţe?

"We got the name from a friend of ours Jens Heide. He had a music blog called BluesPillz with obscure 60’s and 70’ s underground music, which we found a lot of music from. I think the name kind of has to grow just like the music. And I do think Blues Pills will, as well as us." (Elin Larsson)

Bine ales numele trupei. Întotdeauna m-am gândit cât de bine se leagă numele unor trupe de legendă cu stilul consacrat. Amintesc doar pe Led Zeppelin. Un alt punct forte al trupei este imaginea psihedelică a coperţilor BLUES PILLS. Ea este creată de un nume binecunoscut în lumea artelor vizuale, Marijke Koger-Dunham. "The mother of psychedelic-art" este artista care a proiectat îmbrăcămintea faimoşilor The Beatles şi Cream sau cea care, a personalizat instrumentele lui John Lennon, Eric Clapton şi George Harrison. Această imagine se reflectBlues Pills 2.jpgă şi în designul scenei de concert şi al vestimentaţiei artiştilor. Front(wo)man-ul trupei, Elin Larsson, este binecunoscută deja pentru înfăţişarea proprie lui Janis Joplin, iar colegii din trupă întregesc acest tablou retro. La Sofia, Elin a cântat în picioarele goale şi a purtat un costumaş negru, întreg, cu pantaloni scurţi, cu spatele gol, mânecile evazate, cu tinţe în V pe piept, pe umeri şi pe mâneci. Încă un lucru care ar trebui să dea de gândit muzicienilor de la noi. Nu te poţi prezenta pe o scenă de concert, fie el şi club, oricum! O costumaţie de concert identifică şi creează auditoriului o punte de legătură cu muzica şi cu spiritul acesteia, întruchipat de muzicieni. Foarte tânărul chitarist, de origine franceză, Dorian Sorriaux (n. 21 iulie 1994), este un muzician abil, cu o tehnică ce-i face de ruşine pe mulţi confraţi cu experienţă. Solourile şi intervenţiile sale instrumentale îi certifică viitorul. Pentru cei care nu au ascultat încă Blues Pills le voi dezvălui sursa. O sursă care oferă inspiraţie şi spirit creativ întotdeauna. Peter Green şi al său Fleetwood Mac. Însă, ce s-ar fi făcut Elin şi Dorian fără o secţiune ritmică atât de energică, de vie, ce oferă, o temelie solidă dialogurilor ludice, voce-chitară. Americanul Zack Levi Anderson (n. 1990) şi suedezul André Kvarnström(care l-a înlocuit pe primul toboşar al trupei, americanul Cory Berry, fratele vitreg al basistului) întăresc senzaţiile şi trezesc amintiri, rezonanţe ale unor trupe celebre care au scris istoria muzicii rock. Mă gândesc desigur, la Cream. Am văzut un pic din viitor. Din viitorul muzicii care nu moare. Blues-rockul este şi va fi o redută greu de cucerit pentru muzicienii români, dacă nu vom şti să difuzăm pe undele radioului părţi din istoria trecută şi prezentă, a unui gen, cu care, uneori am avut de-a face. La televiziune nu mă gândesc. A fost confiscată de talk-showuri interminatibile. Spre folosul cui?

"We learned a lot from playing all those earlier shows. I think we found our balance with touring, with the crew we have - it's all much more comfortable now." (Dorian Sorriaux)

Adevărul în muzică se recunoaşte din primele sunete. Blues Pills este un întreg bine conturat şi închegat. O nucă tare. Cu miez sentimental, plăsmuitor de vremuri vechi prin spaţii noi. Dealtfel, întreaga logistică, scena, covorul, instrumentele, amplificatoarele, luminile şi bineînţeles, merchandise-ul sunt "plimbate" în caravana europeană "Lady in Gold tour 2017". Început pe 1 martie 2017 în oraşul Gdansk din Polonia, turneul de 23 de oraşe care a trecut prin Cehia, Slovacia, Grecia, Italia, Elveţia, Spania, Portugalia, Franţa şi Luxemburg se va încheia în 2 aprilie 2017 în Olanda. Un eveniment neobişnuit, chiar şi pentru bulgari, organizat impecabil, din toate punctele de vedere. Locaţie, acces, ospitalitate, curăţenie, preţuri moderate la bar (3,5 lv o bere bună, Zagorka). Nu trebuie să ne mirăm! Sofia a găzduit anul trecut un eveniment de mare amploare despre care, prietenul meu Ioan Big a povestit aici. În deschidere concertului Blues Pills, a cântat trupa locală de rockabilly, Van Cock (Lachezar Bosakov - vocal, chitară ritmică; Angel Angelov - bas, backing vocals, Cvetan Andreev - lead guitar, Miroslav Mirchev - tobe), care au impresionat prin prestaţia inimitabilă, ireproşabilă şi plină de energie, ce a încălzit şi relaxat, timp de 40 de minute, atmosfera Mixtape 5 pentru trupa suedeză. O trupă cu multă experienţă de concert, cu farmec şi umor, care au ştiut să anime şi să "invite" tinerii la dans, în clubul din Sofia.

Blues Pills bilet concert.jpgAlbumul nou promovat, Lady in Gold, în prima săptămână de la lansare, a ocupat prima poziţie în Topul albumelor din Germania! Albumul a mai ocupat şi următoarele poziţii: Elveţia #2; Finlanda #6; Austria #12; Belgia #19; Suedia #27; UK #31; Franţa #33; Norvegia #36. Primul abum^ a ocupat poziţia #4 în Germania; #10 în Elveţia; #19 în Austria; #21 în Finlanda; #68 în UK; #72 în Belgia şi # 118 în Franţa. Stilul muzical al trupei poate fi apreciat ca o mixtură monolitică de: Retro-flavoured Blues Rock, Hard Rock, Psychedelic Rock şi Stoner Rock cu influenţe din muzica anilor '60 şi '70 (Big Brother & The Holding Company, Free, Led Zeppelin, The Jimi Hendrix Experience, Janis Joplin, Cream & Peter Green). Veniţi la concerte! Nu staţi în casă pe youtube! Simţiţi muzica pe viu!

 

SETLIST - LADY IN GOLD* TOUR 2017 - 9 martie 2017 - Mixtape 5, Sofia:

Blues Pills 3.jpg1. Lady in Gold (Single Lady in Gold 2016; LP Lady in Gold 2016; LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

2. Little Boy Preacher (LP Lady in Gold 2016)

3. Intro

4. Black Smoke (Single 2012; LP Blues Pills 2014; EP Live at Rockpalast 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

5. Bliss (Single 2012; EP Bliss 2012; LP Blues Pills Live 2015; LP Golden treasures 2016 - compilaţie)

6. Won't Go back (LP Lady in Gold 2016)

7. Elements and Things (LP Lady in Gold 2016; LP Golden treasures 2016 - compilaţie) - compoziţie Tony Joe White, prima piesă de pe albumul său: Continued (1969)

8. You Gotta Try (LP Lady in Gold 2016)

9. Astralplane (EP Bliss 2012; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015)

10. High Class Woman (Single High Class Woman 2014; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

11. Ain't no Change (LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

12. Little Sun (EP Bliss 2012; LP Blues Pills 2014; EP Live at Rockpalast 2014; LP Blues Pills Live 2015)

13. Outro

14. I Felt the Change (Promo CD 2016 editat doar în Finlanda; LP Lady in Gold 2016)

15. Gone So Long (LP Lady in Gold 2016)

ENCORE:

16. Somebody to Love (cover Jefferson Airplane - interpretată în original de Grace Slick)

17. Devil Man (EP Bliss 2012; EP Devil Man 2013; Maxi Single High Class Woman 2014; LP Blues Pills 2014; LP Blues Pills Live 2015; Live - LP Golden Treasures 2016 - compilaţie)

Note informative pentru colecţionari:

1. Bliss şi Black Smoke au apărut prima dată pe un single demo (2011) înregistrare proprie a grupului, în tiraj de 50 de exemplare;

2. Blue Pills Live a fost înregistrat la Freak Valley Festival (Germania);

3. Somebody to Love nu apare pe nici o înregistrare audio oficială a grupului;

4. Melodia "High Class Woman" a fost dedicaţie specială a Elinei tuturor femeilor cu ocazia zilei de 8 Martie;

5. I felt the change a fost interpretată doar de Elin - la orgă şi vocal;

6. Formaţia pentru turneu a adoptat al cincilea membru - Robert Walllin - orgă & chitară ritmică.

*Formaţia care a înregistrat albumul Lady in Gold (Nuclear Blast, 2016): Elin Larsson (vocal); Dorian Sorriaux (chitară); Zack Anderson (bas); André Kvarnström (tobe).

“There is something about vintage rock that is very true and filled with feeling, which is what we like about it.” (Blues Pills)

Blues Pills 4.jpg

Radu Lupaşcu
14 martie 2017

Foto: Mircea Giurgiu


O jumătate de secol de muzică Jethro Tull 

Ian Anderson 2017.jpg"Jethro Tull by Ian Anderson" Tour
București, Sala Palatului, 21 februarie 2017

Pentru a elimina orice posibilă interpretare eronată, declar din capul locului că sunt un mare fan al muzicii Jethro Tull și Ian Anderson! Prin urmare, recenzia celui mai recent concert al lui Ian Anderson și a trupei sale, desfășurat la Sala Palatului în 21 februarie 2017, nu poate fi decât o declarație de dragoste ... la maturitate, cu alte cuvinte plină de nostalgia trecerii a mai bine de 45 de ani de când am ascultat pentru prima dată, la Radio Europa Liberă (cum altfel?), muzica trupei.

La începutul anului 1968, un grup de tineri muzicieni britanici cu o dragoste comună pentru blues, dar și pentru alte forme de exprimare muzicală, au început să aibă un public mic, dar entuziast, în diverse pub-uri și cluburi din sudul Angliei. Și a urmat apoi concertul din noaptea de 16 ianuarie 1968 din deja celebrul Marquee Club din Wardour Street, Soho, Londra, al trupei care fusese anunțată cu numele "Navy Blue", dar care s-a prezentat ca ... Jethro Tull (un pionier al agriculturii din secolul al XVIII-lea, inventatorul semănătorii, nume ales de agentul trupei)! Și spectacolul continuă și astăzi, chiar dacă acum sunt mai multe trupe care prezintă pe scenă muzica Jethro Tull. Sigur, echipa formată în jurul figurii centrale Jethro Tull, Ian Anderson, este cea mai activă și cunoscută, realizând în această componență 2 albume noi. Trebuie să amintim aici și trupa lui Martin Barre, cel care, timp de 43 de ani, a fost un membru proeminent al trupei Jethro Tull, contribuind decisiv cu riff-urile chitarei sale la sunetul trupei, atât de ușor de recunoscut.

Jethro Tull au fost, în anii șaptezeci, una dintre cele mai de succes trupe de pe scena mondială, rivalizând cu Led Zeppelin, Elton John și chiar The Rolling Stones. Surprinzător pentru un grup mai degrabă necomercial, a cărui muzică mai sofisticată și, uneori, extravagantă stilistic era destul de departe de standardele Pop și Rock din acea perioadă, fiind un amestec de progresive-rock, folk-rock, blues-rock și influențe din muzica clasică. Cu cele peste 30 de albume (de studio, compilații și live) vândute în peste 60 de milioane de exemplare, "necomerciala" trupă Jethro Tull a continuat timp de peste 4 decenii să călătorească și să susțină, pentru fanii din întreaga lume, peste 3000 de concerte în peste 40 de țări.

Nu pot să nu spun câteva vorbe despre cel ce este indisolubil legat de muzica Jethro Tull, Ian Anderson, probabil omul cu cea mai eclectică carieră muzicală din panteonul vedetelor rock "old-school". Cunoscut în toată lumea muzicii rock ca flautul și vocea din centrul trupei, creatorul celor mai multe piese și, implicit, al sound-ului Jethro Tull, sărbătorește în acest an 49 de ani de carieră muzicală. Recunoscut ca omul care a introdus flautul în muzica rock, versatilul Ian este la fel de bun mânuitor al fluierelor, chitarei acustice și mandolinelor, oferind texturi acustice care sunt parte integrantă a celor mai multe piese din repertoriul Tull.

Dar să trecem la concertul "Jethro Tull by Ian Anderson", susținut de Ian Anderson și trupa sa, cu care concertează din anul 2012 - după regretabila disoluție a legendarei Jethro Tull -, în 21 februarie la Sala Palatului din București. Pentru mine a fost a 5-a oară cand am putut trăi pe viu muzica Jethro Tull, interpetată fie chiar de celebra trupă (2 ocazii), fie de Ian Anderson & band. Și, ca de fiecare dată, mi-a plăcut foarte mult spectacolul pentru că acesta a însemnat contactul nemijlocit cu marea muzica Jethro Tull.

Nu pot să nu merg în urmă cu aproape 31 de ani și să nu relatez marea bucurie și surpriză de a fi prezent la primul concert Jethro Tull de dincoace de Cortina de Fier, susținut în 2 iulie 1986 pe stadionul M.T.K. din Budapesta (cu 25 de zile înainte de concertul Queen din capitala Ungariei socialiste, redescoperit și apărut pe DVD & BluRay în 2012, sub titulatura "Hungarian Rhapsody"). A fost o experiență de neuitat, nu credeam, pe atunci, că voi avea fericirea de a vedea pe viu o trupă din panteonul rockului progresiv! Componența trupei Jethro Tull a fost la acel concert, parte a turneului "Summer Raid 1986", următoarea: Ian Anderson - Vocals/Flute/Acoustic Guitar, Martin Barre - Guitars, Peter John Vettese - Keyboards, Dave Pegg - Bass, Doane Perry - Drums/Percussion.

Ian Anderson 2017 2.jpgUn lucru mai puțin știut este că albumul de studio apărut în anul următor (1987), "Crest of a Knave", a câștigat cu totul suprinzător primul "Grammy Award for Best Hard Rock/Metal Performance Vocal or Instrumental", devansând marele favorit, albumul "... And Justice for All" (Metallica). Evident că Jethro Tull nu a fost vreodată trupă de Hard Rock, cu atât mai puțin de Heavy Metal, din acest motiv acordarea acestui Grammy a stârnit un adevărat scandal. De altfel, nici un membru Jethro Tull nu a fost prezent la ceremonie, considerând că, deși nominalizat, albumul nu ar fi avut nici o șansă de câștig!

În fine, pe scena Sălii Palatului au urcat, în seara zilei de 21 februarie 2017, Ian Anderson - Vocals/Flute/Harmonica/Mandolin/Guitar, Florian Opahle - Guitars, Scott Hammond - Drums and percussion, John O’Hara - Orchestral conductor/Keyboards și David Goodier - Bass. "Jethro Tull by Ian Anderson" nu putea aduce în fața publicului altceva decât o colecție de piese clasice, alături de unele dintre cele mai cunoscute creații Jethro Tull fiind prezente câteva mai rar prezentate publicului, respectiv câteva din creațiile solistice Ian Anderson.

Producția a fost una complexă, spectacolul beneficiind din plin de proiecții video și efecte speciale, dintre aparițiile virtuale de pe ecran menționând colaboratori apropiați ai lui Anderson, respectiv cântărețul Ryan O'Donnell și cântăreața/violonista/actrița islandeză Unnur Birna Björnsdóttir. Concertul de la București a fost al 4-lea din turneul aflat în curs de desfășurare și trebuie spus că această producție "Jethro Tull by Ian Anderson" datorează foarte mult precedentei, "Jethro Tull: The Rock Opera", prezentată în turneu în perioada septembrie 2015 - ianuarie 2017, în care Ian Anderson celebrează viața agricultorului Jethro Tull în Anglia secolului al XVIII-lea.

Proiecțiile video sunt preluate în mare măsură din producția "Jethro Tull: The Rock Opera", și, pe ici-colo, doar modificate. Ian atinge teme de actualitate, inclusiv schimbările climatice, producția de alimente intensivă și creșterea populației, teme vizibile pe ecranul din spatele trupei. Dacă pentru precedentul turneu Ian Anderson a realizat compoziții noi, originale, care încă nu au apărut pe înregistrări comerciale, în spectacolul de la București nu a prezentat decât o singură piesă din acel set, respectiv Fruits Of Frankenfield.

Spectacolul a cuprins două părți (plus un bis) fiind compus dintr-un număr de 18 piese, așa după cum sunt prezentate la finalul recenziei. Veți remarca fără doar și poate că 14 piese sunt din primii ani ai trupei Jethro Tull, cu alte cuvinte din anii '70 și chiar înainte. Nu voi face o trecere în revistă a tuturor acestor piese, cele mai multe sunt mari succese ale trupei și nu cred că Living in the Past, Heavy Horses, Jack in the Green, Songs From the Wood, A New Day Yesterday vă sunt necunoscute și că, dacă ați fost la concert, nu ați vibrat la ele!

Nu a lipsit o parte din cea mai importantă creație progresive-rock a trupei Jethro Tull, extraordinara Thick as a Brick! Imediat după aceasta a urmat o piesă de pe Thick as a Brick 2 - Ian Anderson solo concept album -, Banker Bets, Banker Wins. Un arc peste timp de 40 de ani, povestea lui Gerald Bostock începută în 1972 continuată în 2012. Tot din prima parte a showului nu pot să nu remarc una din piesele de rezistență ale concertelor Jethro Tull și Ian Anderson, minunata Bourée, aranjament al lui Ian după Johann Sebastian Bach.

Partea a 2-a a concertului a fost, așa cum ne așteptam, cel puțin la fel de interesantă și captivantă ca și prima. Ca noutate personală, am remarcat coverul regelui Henry al VIII-lea, Pastime With Good Company, o piesă care se potrivește de minune spiritului Jethro Tull. În această parte și-au găsit locul solo-urile așteptate: Scott Hammond solo tobe în Dharma for One, Florian Opahle solo chitară în Toccata and Fugue in D Minor. Sigur că la clape John O’Hara a fost o prezență vie pe tot parcursul concertului (nota bene, el este și "dirijorul orchestrei" lui Ian Anderson!), iar David Goodier a susținut la chitară bas, alături de Hammond, secția ritmică cu talent și profesionalism.

Am lăsat la urmă pe cel mai important personaj de pe scenă, muzicianul, actorul, acrobatul, energicul Ian Anderson, fără de care actul artistic la care am fost prezenți nu ar fi existat! Chiar dacă pe 10 august în acest an cavalerul Regatului Unit, Ian Scott Anderson, va împlini frumoasa vârstă de 70 de ani, acest mare muzician, interpret, instrumentist, compositor, dovedește o tinerețe de invidiat și a condus desfășurarea show-ului ca în tinerețe.

Sigur, vârsta nu l-a ocolit nici pe protagonist, fără doar și poate calitățile sale vocale nu mai sunt cele cu care ne-am obișnuit ascultând albumele sau urmărindu-l în concerte acum ceva ani. Sunt destule voci care au criticat aspru faptul că Ian nu mai are același succes ca vocalist și că "giumbușlucurile" sale vocale nu mai ating înălțimea, atât la propriu cât și la figurat, așteptate. Sigur că nici Aqualung, nici Locomotive Breath, nu au mai fost interpretate vocal așa cum cei mai multi spectatori și-ar fi dorit. Dar să fim sinceri cu noi înșine: chiar se aștepta cineva ca un interpret, ajuns la aproape 70 de ani și prezent timp de 50 de ani în mii de spectacole, ar mai putea să ajungă la performanțele de atunci? Știm bine că instrumentul cel mai perisabil este vocea umană, trecerea anilor și-a spus cuvântul asupra lui Ian si a celor care sunt colegi de generație cu el.

Cred cu tărie că (aproape) toți spectatorii prezenți la Sala Palatului sunt fani Jethro Tull și au venit la concert pentru a urmări live MUZICA acestei irepetabile trupe. Din acest punct de vedere, cred că spectacolul i-a satisfăcut și că muzica nemuritoare Jethro Tull interpretată de Ian Anderson si trupa sa a fost ceea ce așteptau. Nu cunosc nici un spectator care să aplaude și sa aclame forțat (asta se întâmpla la marile evenimente politice înainte de '89!) și că doar bucuria de a fi alături, la câțiva pași, de foarte bunii muzicieni conduși de o legendă a rock-ului, Ian Anderson, a făcut ca publicul sa vibreze și să se bucure de un eveniment memorabil.

Question: Jethro Tull and Ian Anderson are amongst the legends of Rock. Why do you think the band has lasted so long?

Ian Anderson: The loyalty of our fans keeps us in work and pocket money. Some artists have fickle fans who have short attention spans. More loyal and committed fans ensure that the work of some bands like Zeppelin, The Grateful Dead, Hendrix and the Stones won’t fade away. Tull is just a lesser version of those rock giants whose music will go on to define the form in the history books of the future.

Setlist "Jethro Tull by Ian Anderson", București, Sala Palatului, 21 februarie 2017

Set 1:

1.Living in the Past (Jethro Tull song) - single 1969, album compilație Living in the Past, 1972

2.Nothing Is Easy (Jethro Tull song) - album Stand Up, 1969

3.Heavy Horses (Jethro Tull song) - album Heavy Horses, 1978

4.Thick as a Brick (Jethro Tull song) (excerpt) - album Thick as a Brick, 1972

5.Banker Bets, Banker Wins (Ian Anderson song) - album Thick as a Brick 2, 2012

6.Jack in the Green (Jethro Tull song) - album Songs From the Wood, 1977

7.Bourée (Johann Sebastian Bach cover) - album Stand Up, 1969

8.Farm on the Freeway (Jethro Tull song) - album Crest of a Knave, 1987

9.Songs From the Wood (Jethro Tull song) - album Songs From the Wood, 1977

Set 2:

1.Sweet Dream (Jethro Tull song) - single 1969, bonus-track album Stand Up, 1969

2.Pastime With Good Company (King Henry VIII of England cover) - album Stormwatch, 1979

3.Fruits of Frankenfield (Ian Anderson song) - live in turneul Jethro Tull: The Rock Opera, 2015

4.Dharma for One (Jethro Tull song) (with Scott Hammond's drum solo) - album This Was, 1968

5.A New Day Yesterday (Jethro Tull song) - album Stand Up, 1969

6.Toccata and Fugue in D Minor (Johann Sebastian Bach cover) (excerpt; Florian Opahle's guitar solo) - Ian Anderson, live in turneul Ian Anderson’s “Best of Jethro Tull”, 2013

7.My God (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971

8.Aqualung (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971

Encore:

  1. 1.Locomotive Breath (Jethro Tull song) - album Aqualung, 1971 

Ian Anderson 2017 3.jpg

Radu Birişteică
28 februarie 2017

Foto: Răzvan Nedelcu


Simply, beautiful!

Stan Webb Chicken Shack.jpgUK, Derby, 11 februarie 2017. O seară de blues alb cu Stan Webb Chicken Shack! Un eveniment de poveste, pe care nu-l pot uita vreodată. Din multe, conjuncturale motive. Este prima mea întâlnire cu bluesul britanic la el acasă, într-un autentic și încărcat de istorie pub englezesc, The Flowerpot. Recunoscut și apreciat la nivel național, "Ghiveciul" din inima orașului Derby, situat în apropierea celebrei catedrale anglicane, The Cathedral of All Saints, construită în secolul al 14-lea, este un loc cu tradiție bahică și muzicală, în aceeași măsură. În timpul săptămânii, în special miercurea, au loc concerte acustice, urmate la fiecare weekend, de evenimente speciale cu nume de legendă, cu tineri muzicieni în ascensiune sau cu trupe tribut (de ex.: Arthur Brown, Andy Fairwater Low, Dr. Feelgood, China Crisis, The Men They Couldn't Hang, Wishbone Ash, Ben Poole, Devon Allman, Jo Harman, Laurence Jones, Kings Ov Leon, Mentallica, Fred Zeppelin, Too Rex, Fleetwood Bac, Blondied, Keep It Cash etc.).The Flowerpot.jpg Tot aici, se poate testa din greu, savoarea berii englezești REAL ALE, adevăratul gust al hameiului, de fermentație superioară, delicat și plin, consistent și neted, care nu are (chiar) nicio legătură cu noul produs apărut pe piața românească și supralicitat ca bere ALE. Băutorii de bere își dau seama la prima sorbitură. Cea testată de mine în acest pub a fost Pedigree Amber Ale, o bere de la robinet, la draft, cu aromă densă, alunecoasă, de culoare arămie, cu sclipiri de chihlimbar. Cu pintul umplut la refuz și fără spumă!, (deh!, ei fac totul ca la carte, pentru a ne simți cât mai bine în cârciuma lor, o bere costă £3,40) am pășit cu disimulată emoție, - împreună cu două superbe domnișoare, fiica mea Andreea și prietena ei Carmen -, pe podeaua lipicioasă, suprasaturată de bere, a locului de concert, la întâlnirea cu o legendă a bluesului, creatorul unui renumit combo de blues, Chicken Shack. Această podea, îmi aduce aminte (cum aș putea uita oare?!), de prima mea vizită newyorkeză în Greenwich Village, într-unul din cluburile din partea de vest a Downtown Manhattan, pentru un concert de punk... Diferența a constat desigur, în calitatea berii (americanii beau în principal bere slabă, american lager, iar pintul lor are 0,473 litri), dar atmosfera era la fel de boemă și libertină. Au trecut mulți ani de atunci, 22 la număr și parcă, mă încearcă un sentiment de regret că nu am emigrat cumva. La ora la care scriu aceste rânduri, demonstrația din Piața Victoriei are aspect de eveniment corporatist, iar ocupanții fostelor sedii ale pcr sunt neclintiți și înfometați după guvernarea Băsescu. Cred totuși că, democrația va câștiga. "Au întinat numele Partidului Comunist și memoria celor care și-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această țară", spunea tătucu' Iliescu. Sper că ați invățat lecția de istorie și sunteți vaccinați corespunzător. Îmi prezint scuze că a trebuit să-i pomenesc.

Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpgPrincipalul motiv pentru care am ales acest concert, luîndu-ne bilete cu mult timp înainte, a fost muzica. Bluesul britanic, care a reprezentat o mișcare de anvergură și certă valoare muzicală, este o formă de expresie derivată din bluesul american, al cărui părinte a fost ALEXIS KORNER. Împreună cu excepționalul muzicuțist și vocalist Cyril Davies, el a pus bazele primei școli de blues, numită Blues Incorporated și a dat naștere primului album de referință pentru British Blues Boom: R&B from the Marquee (Decca Records, 1962). Această mișcare va culmina cu a doua școală britanică, Bluesbreakers-ul lui JOHN MAYALL, cu al său istoric album: Blues Breakers with Eric Clapton (cunoscut și sub numele de The Beano Album). Astfel, la mijlocul anilor '60, vor apărea cele mai bune trupe de blues britanice (în paranteze, vă amintesc albumele lor reprezentative): The Animals (The Animals, 1964), Spencer Davis Group (Their First LP, 1965), Them (The Angry Young Them, 1965), Cream (Disraeli Gears, bilet Stan Webb_b.jpg1967), Fleetwood Mac (Fleetwood Mac, 1968), Savoy Brown (Getting to the Point, 1968), Ten Years After (Stonedhenge, 1969), Free (Tons of Sobs, 1969) și Chicken Shack (40 Blue Fingers, Freshly Packed and Ready to Serve, 1968). Puțini știu că acest vestit "coteț" a instruit patru nume importante din istoria bluesului britanic, Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Dave Bidwell. Prima lor trupă se numea Sounds of Blue și a fost închegată în anul 1964. Cântau în general skiffle și rhythm and blues, iar din prima componență făceau parte: Stan Webb, Christine Perfect, Andy Silvester și Chris Wood (plecat ulterior să se alăture lui Steve Winwood pentru grupul Traffic).
Votată doi ani la rând, The Best Female Vocalist, în topul revistei Melody Maker, Christine Perfect a devenit cunoscută sub numele de Christine McVie, ca soție a basistului John McVie și componentă de bază a faimosului Fleetwood Mac, un alt grup de renume dintre trupele de blues de la sfârșitul anilor '60, în special datorită personalității artistice excepționale a chitaristului Peter Green. După primele trei albume Chicken Shack, în 1971, Andy Silvester și Dave Bidwell (împreună cu Paul Raymond, pianistul care o înlocuise pe Christine Perfect) vor deveni secția ritmică a grupului Savoy Brown (aka Savoy Brown Blues Band), un alt exponent al școlii de blues britanice, cu mare succes în Statele Unite ale Americii, prin care s-au perindat muzicieni faimoși, cum ar fi: Bill Bruford, Miller Anderson, Andy Pyle, Hubert Sumlin, Leo Lyons, Duke Robillard etc. Stanley Frederick "Stan" Webb (n. 3 februarie 1946) este singurul membru activ al grupului care a rămas fidel "primei iubiri", deși, pe parcursul unui întreg an, a "experimentat" aroma Savoy Brown și a participat la înregistrarea unui album plin de vigoare, Boogie Brothers (1974). Orășelul Kidderminster, locul unde repetau Chicken Shack, situat în sud-vestul metropolei Birmingham, este sediul de rezidență al lui Stan Webb și de-a lungul timpului, a reprezentat punctul de plecare pentru multe trupe legendare, amintesc doar câteva: Robert Plant de la Led Zeppelin, Nick Mason de la Pink Floyd, Steve Winwood de la Traffic, The Moody Blues, UB40, Duran Duran, E.L.O. etc. Numele Chicken Shack nu are legătură cu locul de repetiție al trupei, cum se bănuiește, ci el a fost sugerat de marele bluesman Champion Jack Dupree, fiind, de fapt, un argou din limbajul populației americane de culoare, ce înseamnă, un loc de întâlnire și cântat, situat lângă șoseaua principală. Revenirea, sub numele de Stan Webb ChickenDanny Bryant - Radu Lupascu The Flowerpot, 2017.jpg Shack, datează din anul 1976, nestăpânitul chitarist, Stan The Man, aflându-se în activitate neîntreruptă de peste 50 de ani... Considerat de mulți, un mare talent, nerecunoscut și nerecompensat la justa valoare, Stan Webb continuă să cânte cu succes, dovedind cu reală modestie și umor, că mai are multe de transmis semenilor săi, tineri sau maturi. Un chitarist din noua generație de muzicieni britanici, care a venit tocmai din Cambridge, în mod special pentru acest show, mi-a destăinuit după concert, simpatia și recunoștința sa sinceră, pentru buna dispoziție și prețioasa experiență câștigată. Este vorba de "One of those amazing British talents" Danny Bryant, un excepțional chitarist și vocalist, pe care sper să-l vedem cât mai curând în România. Un alt tânăr chitarist britanic, Oli Brown, a înregistrat un album în acest club, intitulat Songs from the Road, în fapt, un dublu album de colecție, ce include și un bonus video (Ruf Records, 2012). Oli Brown cântă de la vârsta de 17 ani (la fel ca Mick Taylor!) și a concertat peste tot prin Europa deschizând concertele multor legende ale bluesului cum ar fi: Johnny Winter, Walter Trout, Robben Ford etc. Este bine să vă orientați eficient în lumea sunetelor alese, să știți alege și culege valorile, să nu orbecăiți fără busolă pe youtube. Sper că revista noastră virtuală a reușit să vă ofere un îndrumar Stan Webb Chicken Shack 2.jpgcompetent în acest sens. STAN WEBB este un chitarist de excepție din liga marilor bluesmani britanici și nu mă sfiesc al asemui cu Eric Clapton (au și cântat împreună, vezi albumul: Post Cricket Jam - Finchley Cricket Club, 1987) sau Mick Taylor (au cântat de asemeni împreună, într-un gigantic turneu alături de Godfather of the British Blues John Mayall, în anul 2004). La fel și în concertul din Derby, Stan Webb a strălucit chitaristic, dinamica sa prestație fiind de-a dreptul incendiară pe alocuri, în ciuda vârstei și a răcelii aspre, de sorginte hibernală. O răceală care m-a contaminat și care, nu s-a lăsat tratată cu neaoșul nostru vin fiert sau cu horinca de Ardeal. Întocmai unui club care se respectă, aerul condiționat funcționa chiar și în acest anotimp, berea era răcoroasă, avea gust monarhic, iar ploaia nu ne-a ocolit, ci dimpotrivă, parcă ne-a testat limitele cu răceala ei proverbială. Nu puteam să iau în seamă toate acestea, fiind absorbit de prezența plină de personalitate a liderului din "Coteț" și mai ales, de cumsecădenia umorului său. Bluesul său este acea stare de spirit unică, pe care o caută mulți dintre compatrioții noștrii și puțini o găsesc și stăpânesc, onest și fără emfază. Nu vreau să mă repet, să nominalizez pe câțiva dintre cârpacii care s-au apucat să cânte blues în spațiul nostru mioritic de dragul banilor și al aparițiilor televizate. Se știu ei bine! Din păcate, mă simt nevoit (încă) să amintesc acest fapt, până ce voi simți că glasul meu s-a făcut auzit unde trebuie. Ideal ar fi, în conștiințele care-i promovează atât de agresiv în mass media. Pe ei sau evenimentele lor. Cu timpul, acest lucru de mântuială, se va întoarce împotriva lor, iar istoria le menționa potlogăria la capitolul, "Dorel cântă blues"... Și nu uitați că, în luna mai, Paul Rodgers dă startul turneului Celebrates The Music of Free, în care va cânta numai piesele acestui mare grup britanic, al cărui mare solist vocal a fost. Fiți pe fază!

Radu Lupascu - Lewis McGregor The Flowerpot, 2017.jpg"Prima mea chitară adevărată, primită în dar de la tatăl meu, a fost una japoneză, numită Guyatone, cu corpul din arțar placat cu aur, ce a costat în acea vreme, 33 de guinee. Era exact ca a lui Hank Marvin pe vremea când cânta în grupul The Drifters. Trebuia musai să o am, pentru că așa era pe atunci, o avea Hank MARVIN, idolul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu că el nu cânta la cimpoi...". (Stan Webb)

Într-un spațiu tradițional, intim, cu o ofertă bahică de excepție, am văzut și "gustat" din plin bluesul alb, la el acasă, alături de un public avizat, ce participa intens la showul scenic, și datorită umorului fin, revărsat cu noblețe în pauzele dintre piese. Un quartet mobil (Stan Webb – chitară electrică, vocal, Lewis MacGregor – chitară electrică și acustică, Chris Williams la baterie și Rob Hull chitară bas), stoic, plin de prospețime, cu temeinice studii tehnice și bogate experiențe live, cu un tânăr chitarist de mare viitor și cu un carismatic lider, care ne-a cântat admirabil, în stilul său propriu, împodobit cu discrete inserții psihedelice, mari hituri clasice de blues: The Thrill is Gone, Reconsider Baby ("probably last words of Lowell Fulson..."), Spoonfull, și desigur, I'd Rather Go Blind, binecunoscutul cover scris de Ellington Jordan și făcut celebru de Queen of Soul, Etta James, pentru care s-a remarcat și Christine McVie. O mențiune specială pentru compoziția Poor Boy, un mare hit desprins din albumul Imagination Lady (Deram, 1972) din perioada când Chicken Shack era trio, la chitară bas fiind regretatul John Glascock (fost membru în 2 trupe de prog: Jethro Tull și Carmen). Am admirat un veteran al scenei britanice de blues, un chitarist tonifiant, cu un glas colorat, potrivit chiar pentru operă, supranumit The Freddie Mercury of the Blues, cu o mare bucurie de-a cânta și un simț al umorului bine dezvoltat, ce a cântat de multe ori, alături de mari nume ale bluesului: Howlin Wolf, Taj Mahal, Canned Heat, Peter Green.

“The best British Blues guitarist I’ve seen” (Freddie King)

Stan Webb Chicken Shack 1.jpg

Radu Lupaşcu
14 februarie 2017

Jacksdale, UK


Logica timpului rock!

Pro Music Live in Prison.jpgNici prin gând nu-mi trecea că recenzia concertului trupei PRO Musica din Penitenciarul Timişoara putea fi atât de bine ancorată în logica timpului prezent. 2017 a început furtunos. Cele mai mari demonstraţii de stradă din ultimii 27 de ani au avut ca ţintă principală, renunţarea la avizarea proiectelor de ordonanţă de urgenţă privind graţierea unor pedepse şi modificarea şi completarea Codurilor Penale. Manifestanţii s-au declarat ferm împotriva amnistierii şi graţierii penalilor, cu referire specială la cei din zona politică şi acoliţii lor. Unii aflaţi în curs de condamnare, pentru care se justifică, nu-i aşa, "urgenţa". Pentru ceilalţi, aflaţi deja în închisori, ar fi (mai) indicat de-a se stabili onest şi echitabil, ce fapte se pot amnistia, graţia sau ce reducere din pedeapsă se poate aplica, bineînţeles, după recuperarea integrală a prejudiciilor. Cum bine spunea Ilie Stepan: "Ei sunt produsul societăţii în care trăiesc. Nu au fost teleportaţi sau trimişi de alte societăţi sau de alte etnii sau civilizaţii". La fel şi politicienii, am putea spune şi sublinia cu tărie. Accesul în această "zonă publică" politicianistă s-a făcut fie prin înrudirea cu ocupanţii fostelor sedii ale PCR, fie cu bani sau fie cu grade, desigur nu, alcoolice. Sunt amintiri reci din Zările gri... dar, foarte actuale, după 11 decembrie 2016. Pe strada Popa Şapcă din Timişoara există o închisoare veche, un fel de oraş în oraş, cu peste 1000 de deţinuţi. "Şi între ziduri sunt inimi". Sub acest slogan, - creat de scriitorul Marian Odangiu şi artistul vizual Pavel Vereş -, Ilie Stepan a conceput un spectacol total, intitulat Live in Prison, filmat şi transpus pe un excepţional DVD de Gheorghe Şfaiţer. O filă de istorie rock, scrisă (tot) la Timişoara. O recompensă vie pentru "personalele lipsite vremelnic" de libertate. De ce rock şi de ce în oraşul de pe Bega? Pentru că rockul, întotdeauna a însemnat libertate şi stare de spirit. În Timişoara, mai mult ca în toată ţara, a fost o evadare de circa 2 ore dintre ziduri... Au zburat pe aripile cântecului respirând libertatea de dincolo de ziduri. Cum şi în 1989 a fost (chiar) revoluţie (pe bune) la TIMIŞOARA. Bucureştiul a rămas întotdeauna de căruţă, cum se spune. Au pierdut trenul. Le dedicăm piesa Epitaf, scrisă pe versurile poetului George Bacovia. "Aici sunt eu / Un solitar, / Ce-a râs amar / Şi-a plâns mereu. / Cu-al meu aspect / Făcea să mor / Căci tuturor / Păream suspect." Să nu uităm că în Bucureşti, formaţia Savoy era practic Ansamblul UTC-ului. Am dat un singur exemplu.

"La popa la poartă / Stă o mâţă moartă / Bomba cu un cui din altarul nimănui / Cine râde şi vorbeşte/ Să pună mâna pe cleşte..." Am cules câteva versuri din încrâncenata Baladă pentru doi soldaţi scrisă de Ilie Stepan şi Doru Eugen Iosif.

Concertul extraordinar al grupului PRO Musica din Penitenciarul Popa Şapcă este o lumină vie, călăuzitoare, ce scapără scântei pe alocuri, arătând privitorilor, la mai bine de 45 de ani după Johnny Cash, că o democraţie originală ca a noastră, este fragilă şi poate fi redusă la tăcere oricând. Glasul străzii nu ştiu dacă se va mai face auzit şi va mai fi luat în seamă. Luaţi aminte la mesajul muzicii rock! Întotdeauna el a fost la unison cu logica timpului!

B.B. King care a realizat Live In Cook Country Jail, în anul 1970, un superconcert clasic de blues - intrat în top 500 al celor mai bune discuri ale tuturor timpurilor -, a reuşit să dea umanităţii una din cele mai bune înregistrări live, de referinţă pentru istoria unui gen muzical. Pe rând, Johnny Cash în muzica country, B.B. King în blues şi Ilie Stepan cu muzica rock, au creat legături culturale între "societăţi" aparent antagonice, demonstrând fiecare că, mesajul muzicii poate îmblânzi şi modela cetăţeni cu inimi de piatră. Este bine să vă gândiţi că, aceste acţiuni culturale au un rol educativ şi formativ, indiferent dacă subiectul în cauză este afon din punct de vedere muzical. Este o opţiune la care nu s-a gândit nimeni de la noi şi faptul că această punte de comunicare a venit (tot) din Timişoara este cu atât mai meritoriu pentru istoria muzicii româneşti. Aud că, la protestele din Piaţa Victoriei, s-au solidarizat personaje cu pretenţii de vedetă, Inna, Smiley, Tudor Chirilă. Au vreun mesaj în muzica lor? Mai ţineţi minte ce se cânta în Piaţ  a Universităţii? De cântecele golanilor aţi auzit? Ce treabă are calul din Marlboro cu spiritul acestor proteste stârnite de OUG 13?Reuşita acestor trei nume de carton, pe piaţa muzicală mioritică, constă în valoarea muzicienilor din spatele lor. Cei trei sunt produsul industriei muzicale româneşti, condusă de inculţi! Un oportunism de conjunctură într-o şubredă realitate.

"La şaisprezece decembrie, după calendare / Era preziua sfinţilor strămoşi / Care strigau din neuitare, să nu lăsăm urmaşilor / Povara să facă, s-audă şi să tacă / La şaptesprezece decembrie, Duminica Mare / Cu ce durere ne-nvaţă să fim / Să fim şi toţi şi fiecare, să dăruim copiilor / Speranţa, vorbirea, privirea şi lumina / La Timişoara au coborat în stradă / Frica, deznădejdea şi speranţa / Speranţa cea din urmă - libertatea / Noi nu plecăm, noi vrem să fim / Nu suntem laşi, nu suntem hoţi / Chiar dacă ne-mpuşcaţi pe toţi / Noi nu plecăm, noi nu murim." (PRO Musica - Marian Odangiu)

PRO Musica - Live in prisoneste primul concert rock în aer liber, (cu utilizarea logisticii aferente) organizat vreodată într-un penitenciar din România. Cu o durată de peste două ore, DVD-ul de faţă, ce se va lansa în Bucureşti pe 27 februarie 2017 la clubul Ţăranului, are o simbolistică bine conturată în muzica românească şi este o realizare audio-video de cea mai bună calitate. "O bineţe creştinească", după cum frumos afirmă creatorul ei! Un produs autentic, cu muzică rock de legendă şi detalii documentaristice picante, din "culisele" evenimentului, cu un bonus de excepţie, ce conţine: un admirabil Slide Show de imagini art-rock, un alt Slide Showîn alb şi negru, tribut înaintaşilor, un clip video pe muzica piesei Logica Timpului şi un extras audio în format mp3 (pentru computer) al întregului show. Pentru acest concert, grupul PRO Musica i-a reunit pe: Ilie Stepan - cred că este cea mai valoroasă realizare a sa, Dixie Krauser - basistul cu voce de aur, Doru Apreotesei - un Jon Lord al muzicii rock din Banat, Grigore Bujor-Hariga - rafinamentul chitaristic în persoană, Lică Dolga - conştiinţa datoriei ritmice, Horea Crişovan - din plutonul primilor cinci chitarişti din România, Bogdan "Bogy" Nagy - cea mai bună voce a blues-rockului românesc actual, Doru Eugen "Castravete" Iosif - atitudinea revoltei bunului-simţ, Dana Borţeanu - soprana cu mare priză la public şi George Găină - un bariton cu personalitate, spaima femeilor. Chiar dacă deţinuţii nu sunt rock (cel mult hip hop), nu s-au manifestat cu atitudine (bănuiesc că Nu li s-a permis acest lucru!), întreg evenimentul a fost o reuşită şi va rămâne în istorie, prin această excepţională mărturie digitală, Live in Prison, cu care orice meloman cu bun-simţ muzical se mândreşte! Avem şi noi San Quentinul nostru!

DVD setlist:

1. Intro - prezentare

2. Zările gri - Dixie Krauser / Ştefan Dandu

3. Circe şi Păunul - Dixie Krauser / Marian Odangiu

4. Conferinţa de presă

5. Epitaf - Ilie Stepan, Eugen Iosif / George Bacovia

6. Balada pentru doi soldaţi - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

7. Interviuri

8. 11 septembrie - Ilie Stepan, Eugen Iosif / Eugen Iosif

9. Interviuri 2

10. Love Alone - Ilie Stepan / Dana Borţeanu

11. Road House Blues (The Doors)

12. Interviuri 3

13. Brain Damage + Eclipse (Pink Floyd) cu Intro "Invenţiune" (fragment) - Doru Apreotesei

14. Interviuri 4

15. Şi dacă... - Ilie Stepan / Mihai Eminescu

16. Interviuri 5

17. Pentru voi - Ilie Stepan / Ştefan Dandu

18. Interviuri 6

19. Timişoara - Ilie Stepan / Marian Odangiu

20. Interviuri 7

21. Epilog

Bonus Content:

1. Live in Prison

2. The Waltz

3. Logica timpului - Ilie Stepan / Marian Odangiu

4. Full Concert mp3 audio track.

"Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii / E ca în minte să te am / Şi-ncet să mi te-apropii / Şi dacă stele bat în lac / Adâncu-i luminându-l / E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul / Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna / E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna." (PRO Musica - Mihai Eminescu)

pro musica dvd 2017.jpg

Radu Lupaşcu
2 februarie 2017


Blues Fest London 2016!

O2 Arena 2016.jpgVan Morrison a fost prezent la toate ediţiile Festivalului de Blues de la Londra, fie că acesta a avut loc la celebra Royal Albert Hall (în 2013 şi 2014), fie la relativ noua locaţie de concerte, The O2 Arena (2015 şi 2016). Întotdeauna organizatorii au anticipat farmecul apariţiilor sale unice, ireversibile, irepetabile, experienţe concertistice ce transcend spaţiul şi timpul. Dacă aveţi răbdare, căutaţi înregistrări vechi sau noi cu Van Morrison (sau cu trupa THEM) şi constataţi diferenţe majore, de substanţă şi expresie, în (mai) toate concertele sale. La ediţia de anul trecut, care a avut un succes de răsunet, Van a cântat cu Tom Jones. Unii vă veţi întreba, pe bună dreptate, ce are Sir Tom Jones cu bluesul. Ascultaţi-l aici acompaniat de Hugh Laurie şi Irma Thomas. Apoi, puteţi parcurge repertoriul setlistului de la (Prudential) Blues Fest London şi veţi putea fi de acord sau nu, cu armonica bluesului său. Tom Jones a cântat tot bisul său împreună cu "Van the Man", printre cele patru piese regăsindu-se celebrul hit, Sometimes We Cry. O compoziţie VAN MORRISON, pe care a reluat-o anul acesta, în duet cu charismaticul Chris Farlowe. Pe numele său adevărat, John Henry Deighton, Chris are 76 ani, este VOCEA trupei COLOSSEUM, eminenţi precursori ai jazz-rockului, intraţi definitiv în eternitate cu excepţionalul album Colosseum Live, din anul... 1971. Aşadar, "legendarul cowboy din Belfast" a revenit în arenă, în aceeaşi seară cu un alt gigant al Regatului Unit, încântătorul Jeff Beck. Pe 30 octombrie 2016 la Arena O2 din Londra, am prins un Van Morrison în formă de zile mari, o zi norocoasă pentru mine şi pentru cei prezenţi, a cântat foarte mult cu saxofonul sau muzicuţa şi ne-a dăruit rezonanţa unică a timbrului său nazal, în multe din faimoasele sale compoziţii. Amintesc aici numai două, Wavelength şi Moondance, dintre cele vechi şi, deja celebra, Every TimeIncalzire la Priority Lounge.jpg I See A River, de pe ultimul său album, Keep Me Singing, al treizeci şi şaselea, ce tocmai fusese lansat cu o lună înainte de acest uimitor eveniment. Trei zile de concerte, în trei locaţii diferite, The O2 Arena, Indigo şi Brooklyn Bowl, plus alte mici spaţii, B.B. King Stage (aici ne-am amuzat cu americanca Kaz Hawkins), Acoustic Stage şi futuristul Private Lounge. O atmosferă prietenoasă peste tot, îngeraşi-hostess amabili, zâmbitori şi utili, sunet impecabil, iar despre aromele berii englezeşti sau a whiskey-ului tradiţional, nu cred că este cazul să mai comentez. Însă trebuie să amintesc şi cu această ocazie că... De prisos să vorbim de un (mare) festival de blues în Bucureşti. Avem în Sighişoara, la Tulcea şi Timişoara, la Focşani, la Ghelari sau la Suceava. De pomană am tot scris că bluesul este o stare de spirit şi că nu toţi muzicienii care ştiu note îl pot cânta cu onestitate şi râvnă. Aşa cum nu toţi poeţii pot traduce versurile altor poeţi - de exemplu ale lui Dylan -, aşa cum doar unii muzicieni pot fi pictori - aşa cum ESTE de exemplu Dylan -, tot aşa putem vorbi de blues pe româneşte, doar în cazul lui Baicea, Ochescu, Aldea, Hanno, Chifi, Totu, Joe Ruşi, Radu Cârlan, Giuglea, Marcian, Tzetze, şi mai tinerii, Soul Serenade, Southerman Robbie şi The River. Restul este în zadar, în deşert, în van... sau cum spunea Moţu, este degeaba! Revenind la Sir George Ivan Morrison (n. 31 august 1945), pentru că a cântat totuşi cu Dylan şi John Lee Hooker (la Acropola ateniană) să amintim pentru cei tineri că este singurul artist din lume cu cele mai multe albume de cinci stele. Este apreciat de critică şi de fani în ciuda atitudinii infatuate şi a unui egotism clar pronunţat. Aşa i-au şi prezentat englezii: "The Mavericks Night!"

"Someone once described me as a maverick and that's what I would say. I'm a maverick not by choice but by conviction." (Van Morrison)

Întotdeauna în pas cu vremurile şi mereu cu verbul la el, Van a punctat fiecare moment, cu ascuţimea spiritului său, fiind printre acei artişti care nu pot plictisi audienţa cu nicio remarcă. Ritmul e mai domolit, însă încărcătura emoţională a devenit mai Chris Farlowe O2.jpgrafinată. O ţesătura de hituri, pe care o sesizaţi în cupajele din playlist, atât de bine legată, că ar părea un întreg inamovibil. Van Morrison este însuşi bluesul Omului Alb.

"I didn't want to be mimicking Chicago blues musicians forever. My thinking was, We're not them, we're not black, we're British middle-class kids and let's get on and do our own music."

Vocea sa, acum intrată în al 72-lea an de faimă, a fost pe placul tuturor, chiar dacă intensitatea a mai scăzut, expresivitatea a oferit aceeaşi culoare amprentei sale vocale. Am trăit o bucurie muzicală adevărată, o experienţă irepetabilă, drept care, vă recomand cu sinceritate, să prindeţi unul din showurile noului său turneu.

Setlist Van Morrison The O2 Arena:



  • Too Late (de pe albumul Keep Me Singing 2016) 
  • Have I Told You Lately (Avalon Sunset 1989) 
  • Magic Time (Magic Time 2005) 
  • Wavelength (Wavelength 1978) 
  • Every Time I See A River (Keep Me Singing 2016) 
  • Baby, Please Don't Go / Don't Start Crying Now (singles Them 1964) 
  • Here Comes the Night (Them song1965) 
  • Cleaning Windows / Be-Bop-A-Lula (Beautiful Vision 1982 / A Night in San Francisco1994) 
  • Call It Stormy Monday (But Tuesday Is Just as Bad) (TyBone Walker cover; with Chris Farlowe&Jeff Beck) (A Night in San Francisco1994) 
  • Sometimes We Cry (with Chris Farlowe, The Healing Game 1997) 
  • Lonely Avenue (Ray Charles cover, Too Long in Exile 1993) 
  • Moondance (Moondance 1970) 
  • In the Afternoon / Ancient Highway / Joe Turner Sings / Raincheck (Days Like This / Days Like This / Down the Road 2002 /Days Like This 1995) 
  • Help Me (Sonny Boy Williamson cover) (A Night in San Francisco1994) 
  • Ballerina(Astral Weeks 1968) 
  • Gloria (Them song)(single B-side of Baby, Please Don't Go 1964) 

Jeff Beck O2.jpgJeff Beck a fost cealaltă legendă a muzicii rock pe care am reuşit să o prind la acest festival şi a treia pe anul tocmai scurs (despre The Who puteţi citi o recenzie aici). Împreună cu membrii valoroasei sale (noi) trupe (Jimmy Hall - n. 26 aprilie 1949, vocalistul grupului american Wet Willie -, - vocal, Rhonda Smith - din Canada, fostă basistă în grupul lui Prince -, chitară bas, Jonathan Joseph la baterie, Rosie Bones - vocal şi Carmen Vandenberg - chitară, componente ale trupei britanice BONES) a încălzit audienţa pentru Van Morrison, reuşind să-i surprindă pe toţi tinerii veniţi singuri sau cu părinţii lor, la acest final de festival. Nu se aşteptau la aşa ceva, mulţi necunoscând piesele noului său album, Loud Hailer. Modern, plin de viaţă şi cu o voce feminină impresionantă, albumul său este relativ neobişnuit pentru stilul epic pe care-l cunoaşteţi, este mai degrabă ieşit din tiparul jazzy-liric atât de caracteristic, de ani buni încoace. Descoperiţi în setlistul de mai jos inspirata aranjare a noilor piese printre celebre solouri instrumentale sau entuziaste coveruri, atât de mult dorite live de orice fan al chitarei electrice. La un moment dat, fata mea cea mare, Andreea Carmen, chiar m-a interpelat cu întrebarea: "Cum de se aud atât de puternic, clar şi curat, aceste sunete de chitară?". Geoffrey Arnold "Jeff" Beck (n. 24 iunie 1944) este printre puţinii chitarişti din lume care şi-a cultivat acest unic sound, cu o semnătură tehnică autentică şi inconfundabilă. Însă este şi "vina" instalaţiei de sunet din The O2 Arena. Lăsând gluma la o parte, trebuie să amintesc că Jeff Beck şi-a impus acest stil inovativ încă din anii '60, pe când cânta în celebrul The YARDBIRDS şi mai apoi, în super-grupurile sale, The Jeff Beck Group şi Beck, Bogert & Appice. Al cincilea chitarist al lumii (din topul alcătuit de revista Rolling Stone, 100 Greatest Guitarists of All Time) a fost o stea care a strălucit mai mult de o oră pe scena faimoasei O2 Arena, însă care ne-a creat o emoţie puternică, şi sunt sigur că, nu vom rezista tentaţiei de a-l revedea cât de curând. În primele luni ale lui 2017, Jeff Beck colindă cu acest album Japonia. Poate cine ştie, cineva dintre organizatorii mioritici se încumetă să-l invite, după aceea, la Bucureşti. La noi, speranţa ţine de foame, aşa că aveţi timp, cei care nu-l cunoaşteţi încă, să-l studiaţi pe internet, căci la radio şi TV este stric interzis... Cultura dăunează grav societăţii.

"Jeff Beck is my all-time favourite guitarist, what do I say after that?" (John McLaughlin)

Setlist Jeff Beck The O2 Arena:

  • The Revolution Will Be Televised (de pe albumul Loud Hailer2016) 
  • Freeway Jam (Blow by Blow, 1975) 
  • Lonnie on the Move (Lonnie Mack cover) 
  • Live in the Dark (Loud Hailer2016) 
  • The Ballad of the Jersey Wives (Loud Hailer2016) 
  • You Know You Know (Mahavishnu Orchestra cover) 
  • Morning Dew (Bonnie Dobson cover) 
  • A Change Is Gonna Come (Sam Cooke cover) 
  • Big Block (de pe Jeff Beck's Guitar Shop, 1989) 
  • Cause We've Ended as Lovers (Syreeta cover) 
  • Scared for the Children (Loud Hailer2016) 
  • Beck's Bolero (primul său mare succes solo, single 1966) 
  • Goodbye Pork Pie Hat (Charles Mingus cover) 
  • Brush with the Blues (Who Else! 1999) 
  • Superstition (Stevie Wonder cover) 
  • A Day in the Life (The Beatles cover) Un cover instrumental interpretat magistral de Jeff Beck. 

Radu Lupascu O2.jpgPentru mine, 30 octombrie 2016 a fost, A Day in the Life... Mulţumesc Andreea!

"Found my coat and grabbed my hat / Made the bus in seconds flat / Found my way upstairs and had a smoke / And somebody spoke and I went into a dream / Ah I read the news today, oh boy / Four thousand holes in Blackburn, Lancashire / And though the holes were rather small / They had to count them all / Now they know how many holes it takes to fill the Albert Hall / I'd love to turn you on."

Bilet O2 si bratara.jpg

Radu Lupaşcu
10 ianuarie 2017

Foto: Andrea Constantin


RELUAT – BIFAT – MERITAT!

Folk Om Bun 2016 1.jpgScriu atât de târziu, din motive... tehnice. Adică, pur și simplu, n-am avut pe ce. Deci, scuze pentru întârziere.

Ca martie din post, nu am lipsit de la nici o ediţie „Om bun”. Din ’90 încoace, am tot „monitorizat”, fie festivalurile - concurs, în amploarea lor de trei zile, fie galele de-o seară, cum a fost cea luni, 12 decembrie 2016.

Afişul a fost generos şi ca număr şi ca nume. Nu foarte des îi poţi vedea şi asculta în acelaşi spectacol pe Zoia Alecu, Mircea Vintilă, Vasile Şeicaru, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Marius Baţu, Emeric Imre, sau pe mai proaspeţii Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, cu Spam-ul lor cu tot.

Într-un fel, m-am simţit ca pe vremuri, în sensul bun al cuvântului. În primul rând, pe scenă, s-a cântat curat, fără sofisticări orchestrale şi reinterpretări aduse la zi. Doar voce şi chitară. Ba, Mircea Vintilă, chiar a renunţat la cablul pentru amplificarea chitarei şi a folosit un al doilea microfon. Tot ca pe vremuri, când erau foarte rare (spre inexistente!) instrumentele „cu ascuţitoare” – cum glumea Doru Stănculescu, adică electroacustice. Şi iar mi-am surprins un zâmbet nostalgic, pentru că mi-am adus aminte că m-am îndrăgostit de muzica folk, în urma primului concert mare de gen, pe care îl vedeam, chiar pe această scenă, aici la Sala Palatului, cu... o mie de ani în urmă, pe la începutul anilor şaptezeci...

Despre mult prea „micro” (după gustul meu) recitaluri, nu am a comenta, în mod special. S-a cântat cu drag, s-a cântat cu poftă şi cu bucurie. Şi cum să nu fie aşa, când ai în faţă o sală plină şi când aproximativ patru mii de oameni se contopesc şi se fac una cu tine, cel de pe scenă. Din păcate, timpul a fost singurul cenzor. Mai greu să te desfăşori, în cele circa douăzeci de minute alocate fiecăruia. Dar, poate că a fost mai bine aşa. Doar ne-au „întărâtat” pe noi, fanii să mergem şi să îi vedem şi să îi ascultăm şi în evoluţii mai ample.

Poate, o explicaţie a evoluţiilor (la maxim!) de pe scenă a fost şi atmosfera din culise. Pentru că se întâlnesc doar accidental ca acum, în formaţie aproape completă, bucuria revederii a fost pe măsură. Nu au lipsit din meniu schimburile de informaţii, (fie despre colegi, fie despre cele mai recente cântări sau cele ulterioare ale fiecăruia) „miştourile” reciproce (devenite tradiţie), bancurile, sau rememorările unor întâmplări din vremuri de mult apuse. Şi uite aşa, „iar m-am cufundat în stele şi în nori şi-n cerurile ‘nalte” ale nopţilor cheltuite cu folos – din punctul meu de vedere - prin cabinele de la „Creangă”. La primele ediţii „Om Bun”, parcă, era dat ordin pe unitate ca, trei zile, nimeni să nu părăsească incinta, cu excepţia câtorva ore de somn precar...

Seara s-a încheiat așa cum ar fi și trebuit să se întâmple: cu aproape toată lumea pe scenă. Generos cum îl știm, Mircea Baniciu și-a sacrificat jumătate din recital pentru că, după numai trei piese pe care le-a cântat singur, și-a invitat aflaţi în culise. Pe sistemul „faceţi voci, faceţi voci”, la „Andrii Popa” cabinele s-au golit de artiști. Au continuat apoi cu „Om bun” și au încheiat, evident, cu „Cântecul bufonului”.

Cam asta a fost la Sala Palatului, luni, 12 decembrie 2016. Nostalgii, bucurii și... bomboane (muzicale!) la copii, cum se spune.

Mare lucru, faptul că Om Bun s-a reluat! Ba, mai umblă vorba prin târg, cum că, de la anul, titularul de drept, adică Victor Socaciu, își va lua, din nou, copilul în grijă. Doamne ajută, să fie așa! Poate, până atunci și Teatrul „Ion Creangă”, va redeveni „acasă” pentru serile festivalului considerat (pe vremuri, ce-i drept) un fel de navă amiral a manifestărilor de gen. De ce „ăi bătrâni” mai pot umple o Sală Palatului? Simplu! Pentru că au cu ce!

Copilași, hai, cu egalarea!

Folk Om Bun 2016 2.jpg

Teodora Ionescu
6 ianuarie 2017

Foto: Radu Birişteică


Recenzii concerte 2016

Recenzii concerte 2015

Recenzii concerte 2014

Recenzii concerte 2013

Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg