Arta Sunetelor

 

SOUTHERNMAN ROBBIE – Devil  Got My Name (Second Harmonic, 2016)****

ÎNAPOI LA IZVOARE!

Southernman Robbie.jpgAlbumul de debut al lui Southernman Robbie (Zsugya Robert Cristian) – artist român din zona Indie, cu activitate naţională şi internaţională – e notabil atât prin genul muzical abordat, cât şi prin autenticitatea actului artistic. Dacă nici rockul nu e cultivat de mass-media, cu atât mai mult bluesul rural nu are o poziţie favorabilă. Or, lucrul acesta, la nivel de cultură generală şi de percepţie muzicală, e grav. Tot ce este mai valoros în sfera pop contemporană are nişte rădăcini. Necunoaşterea lor e cauză directă a mediocrităţii (şi aici mă exprim frumos, că am pe limbă alt cuvânt!...) creative şi receptoare. Ceea ce realizează Southernman Robbie (din păcate, pe lângă el, la noi, doar o mână de muzicieni mai sunt...) e un dialog cu tradiţia, prin cover-uri, dar şi prin plăsmuiri originale. Back to the roots! – iată mesajul său, pe care îl transmite într-un mod convingător.

Sunt 14 piese pe album, dintre care 3 sunt compoziţii proprii, iar restul ar fi o mică antologie a folk blues-ului, cu accentul pe Delta blues (de aici şi numele de scenă al artistului). Titlul albumului – Devil Got My Name – trimite la piesa lui Skip James, Devil Got My Woman (a noua piesă de pe disc), dar şi la faimoasa legendă legată de Robert Johnson şi pactul său cu diavolul (amuzant ilustrată în interiorul albumului). Omagiul pentru Robert Johnson e cover-ul Love in Vain, pe care, curios, l-am ascultat având în minte, nu varianta originală, ci vocea lui Mick Jagger , din 1969, în Hyde Park.

Nu e deloc simplu să te apropii, interpretativ, de country blues. E nevoie de feeling, de o anumită tehnică chitaristică, cât şi de transmiterea unor sentimente fundamentale, în modul cel mai direct, vocal, prin grai, ritm şi modulaţii specifice. Southernman Robbie are vocaţia acestor lucruri, dialogul chitară-voce curge firesc, iar acel mesaj „sudic” îşi găseşte întruchipări pe măsură. E adevărat că, uneori, interpretarea e uşor „teatrală”, ceea ce – credem – riscă să diminueze dramatismul bluesului. Dacă în cazul primei piese de pe disc, compoziţia lui Taj Mahal, Fishing Blues – un cântec pe care, în concerte, artistul american  îl prezintă drept un „East Texan song”! – „teatralizarea” vocală e potrivită, în alte locuri ni se pare prea accentuată. Asta poate fi, ce e drept, şi aportul original al cântăreţului. O distanţare de original se produce, de pildă, în altă reluare Taj Mahal, Cakewalk into Town (cu adieri de Honky Tonk Woman!), unde tuba şi clapping-ul sunt înlocuite de basul alternativ şi de kazoo. Din Mississippi John Hurt, cel care a contribuit considerabil la revitalizarea folkului în anii `60, se interpretează pe disc Candyman şi, într-un tempo alert, Nobody’s Business. O expresivă interpretare e de găsit în Vigilante Man, piesa lui Woody Guthrie. Fără muzicuţă, dar cu slide guitar, în stilul Delta.

Skip James ocupă un loc aparte pe disc, din repertoriul căruia Southernman Robbie, pe lângă Devil Got My Woman, interpretează şi Hard Times şi I’m so Glad. Să nu uităm că Skip James şi Delta blues-ul au constituit o influenţă majoră pentru Alan Wilson de la Canned Heat. Vocea sa înaltă îl inspiră pe muzicianul român în compoziţia sa Sweet Mama.

Piedmont Blues-ul (East Coast) e reprezentat pe album de Elizabeth Cotten “Libba”, bunicuţa care, stângace fiind şi cântând pe o chitară pentru dreptaci, a dezvoltat un stil chitaristic cvasi-inimitabil. Freight Train rămâne o capodoperă a country blues-ului care, alături de Sittin’ on Top of the World (Walter Vinson), nu poate lipsi din nicio antologie de folk blues american. Cântecul tocmai pomenit încheie, de fapt, albumul lui Southernman Robbie. Ca şi Freight Train, acesta e interpretat cu căldură, degajare şi intensitate, totodată.

Dintre compoziţiile originale, Moanin’ and Cryin’ e, de departe, cea mai reuşită, prin desenarea în acuarelă muzicală a sentimentului de dor…bluesistic.

Devil Got My Name e un album de debut remarcabil (mai ales pentru spaţiul nostru cultural) care, depăşind egoismul artistic, aduce tribut unor mari şi umili artişti, cu sufletul vândut, dar recuperat în chiar clipa ascultării noastre cea de toate zilele.

Gabriel Petric
11 iulie 2017


Elefanţi pe plajă

Elefantii bizari seen.jpgAm ajuns prima dată la mare în toamna lui 1976, într-o zi senină de noiembrie, cu aerul rece, însă uscat.

Făceam parte dintr-un regiment al Marinei Militare şi începusem perioada instrucţiei de bază. Şi cum cazarma se afla în Tomis Nord, aproape de Mamaia, ne-au dus, fireşte, să mărşăluim pe ţărmul unde turiştii lăsaseră gunoaie cu duiumul. Le ocoleam cu scârbă, tocindu-ne invidia pentru petrecerile şi lipsa de griji a nesimţiţilor, cărora se presupunea că armata le asigura pacea. „O, ţara mea, cu drag te apărăm/ Şi pentru tine viaţa noi ne-o dăm“ – sunau cuvintele unui cântec ostăşesc fredonat în băşcălie.

Ne-am prefăcut, ţin bine minte, că executam mişcări de front şi exerciţii de luptă, până au sosit caporalii trimişi de plutonier, responsabilul nostru, să cumpere vin de Murfatlar (14 lei litrul) dintr-o alimentară mărginaşă. Apoi ni s-a dat pauză, să hălăduim prin nisip câteva ore. Tovarăşii mei de ar­mă, preocupaţi mai degrabă să-şi ude beregăţile cu băutură decât să admire frumuseţea litoralului, au început deodată să vorbească de­spre femei şi aventuri erotice, instigaţi de atmosfera uşor lubrică, persistentă şi-n lipsa fiinţelor care ne tulburau visele. Eu şi încă vreo doi-trei, „intelectualii“ plutonului, am prins a dezbate chestiunea poluării, găsind că „extremitatea pătată a infinitului“ (formula îmi aparţine) l-ar umple de amar pe Ovidiu, poetul latin ale cărui Tris­te nu le citiseram nici unul. De atunci, ori de câte ori am fost la Marea Neagră, n-am reuşit să depăşesc trauma resturilor şi a murdăriei găsite într-un loc despre care îmi imaginasem că este Paradisul. Poate n-am ajuns încă într-un astfel de loc? Dar o exista vreunul pe această planetă, locuită de oameni?

Marea, plaja, femeile/iubirea sunt teme asociate muzicii uşoare, îndeobşte ocolite de rockeri. Trupele care aleg asemenea subiecte şi obţin succese de-o vară aparţin mai degrabă zonei pop, chiar dacă una dintre formaţiile considerate importante se numeş­te The Beach Boys. Să cânţi despre vacanţă şi plajă pare o bagatelă. Distracţie în sine, „cântec despre distracţie“ sună a tautologie, dar şi a un fel de ars poetica, nu ştiu cât de voluntară. Muzicienii adevăraţi nu tratează subiectul în joacă. Orice partitură cere un dram de inspiraţie, rareori accesibilă şi la îndemâna oricui. Refrene cantabile şi armonii şarmante se pot face; s-au umplut discuri întregi, discografii chiar. Lumea are nevoie de distracţie pe măsura muncii depuse. Nu poţi trăi mereu ca un lider chinez, plimbat în calitate oficială pe dinaintea trupelor aliniate la paradă. Cine îşi imaginează că toate lucrurile bune s-au compus cu morga lui Salieri (vezi filmul regizat de Forman) e complet paralel cu realitatea culturii de spectacol. Iar cine îşi închipuie că se lucrează la plesneală, ca-n economia comunistă, n-are decât. A face o piesă „uşoară“ bună cere totuşi muncă. Muncă serioasă, aplicată.

Am pe liftul playerului ultimul disc semnat Les Elephants Bizarres – Seen (2017, Universal Music Romania). Destul de puţin cunoscuţii români recidivează într-un gen muzical despre care cuvântul corect şi exact este: plăcut. Să ascult cele 43:42 minute de muzică a fost o plăcere eterică primăvara ce-a trecut, şi-mi răcoreşte încăperile inimii acum, în iulie. Să-i menţionez pe componenţi, mi se pare inutil şi lipsit de farmec. Să-i laud pe cât merită, parcă sună ca palavra de prezentator plătit. În loc de asta, îmi permit sa recomand piesa Vocile mării. Dacă nu sunt eu exagerat de nostalgic şi furat de peisaj, e una dintre cele mai simpatice din câte am auzit. Elefanţii noştri sunt sincroni cu lumea liberă. Texte în engleză, orchestraţii moderne, sunet dinamic, echilibrat. Producţie impecabilă, coperta inspirată, cu surpriza inclusă. Unora li s-o părea bizar. Mie, nu.

Dumitru Ungureanu
10 iulie 2017


The Flower Kings Stardust We Are (2CD) InsideOut Music, 1997****

The Flower Kings Stardust We Are.jpg- 1995. Echipa muzicienilor strânși în jurul veteranului chitarist, compozitor, aranjor și producător suedez Roine Stolt pentru înregistrarea în 1994 a primului său album solo, The Flower Kings, stimulată de sucesul neașteptat al acestuia, a hotărât să continue. A adoptat ca nume titlul albumului, deja binecunoscut publicului și a intrat din nou în studioul de înregistrări pentru primul album. În septembrie 1995, este lansat oficial sub eticheta suedeză Foxtrot Records și europeană InsideOut Music, Back In The World Of Adventures. Titlul reflecta întocmai dorința lui Roine Stolt de a se lansa într-o serie de aventuri muzicale, pe care le avea deja în mintea sa. Toate cele zece compoziții îi aparțineau în totalitate și asta arăta foarte limpede cine hotăra drumul echipei. Albumul a fost primit foarte bine de critica muzicală, care a apreciat cum se cuvine puntea creată între viziunea creativă modernă a lui Roine Stolt și moștenirea rock-ului progresiv simfonic de înaltă calitate din anii 70. Indiscutabil un album de patru stele.

- 1996. După o scurtă pauză, The Flower Kings intra din nou în studio în decembrie 1995, înregistrând până în martie 1996 cel de-al doilea album de studio, Retropolis, poate cel mai bun album de studio al grupului suedez. Unsprezece compoziții excelente, trei dintre ele aparținând foarte talentatului Tomas Bodin, claviaturistul grupului. Un alt câștig foarte valoros pentru acest album și pentru toată activitatea ulterioară a grupului, a fost aducerea lui Hasse Froberg, chitarist abil și solist vocal, care i-a permis lui Roine Stolt să se concentreze mai mult asupra chitarei solo, mai ales pe scenă. Retropolis este indiscutabil unul dintre cele mai reușite albume ale rock-ului progresiv din anii '90, onorat cu patru și cinci stele. Din fericire, nu a devenit unitatea de măsură după care Roine Stolt și colegii săi au construit ceea ce a urmat, dar au folosit-o diverși analiști muzicali în acest scop.

- 1997. A urmat Stardust We Are. Un proiect îndrăzneț, construit pe un dublu CD, ceea ce reprezintă cu totul altceva decât două CD-uri alăturate. Patru albume în mai puțin de patru ani, toate de înalt nivel muzical, iată o performanță pe care nu și-o poate permite oricine ! Vigoarea izvorului inspirației a rămas la fel de inepuizabilă, reunind remarcabilele capacități componistice și interpretative ale membrilor grupului într-o construcție muzicală de mare rafinament. Un dublu CD asigură desigur spațiu suficient pentru dezvoltarea ideilor muzicale atunci când acestea există cu adevărat, altfel poate deveni o capcană care să dăuneze fatal densității mesajului muzical. Chiar dacă nu toate cele douăzeci de compoziții se ridică la același nivel, creativitatea nestăvilită a lui Roine Stolt, secondat de Tomas Bodin, a generat momente de mare intensitate, pline de spirit muzical, aranjamente luxuriante, voci puternice și, foarte important, atitudine pozitivă. Materialul muzical nu este doar o simplă înșiruire de melodii, ci o expunere complexă în care temele cu voce și cele instrumentale asigură o continuitate naturală, neforțată, interpretate cu o vizibilă plăcere pentru a bucura urechile și inimile ascultătorilor. Balansul între acustic și electric sugerează cumpătarea și grija pentru evitarea monotoniei. O ascultare atentă poate descoperi în diverse locuri asemănări cu Yes, ELP (In the Eyes of the World), Genesis (Just this Once, Church of Your Heart), Isao Tomita, Camel (The Man who Walked with Kings), King Crimson (Circus Brimstone), Tangerine Dream, Frank Zappa, dar nimic mai mult; Roine Stolt are prea multă înspirație pentru a se preta conștient la astfel de modalități de a compune. Vorbim de fapt despre sonorități asemănătoare generate de același tip de instrumente și nu despre structuri muzicale preluate copy-paste, așa ceva nu vom găsi oricât ne-am strădui. Este foarte interesant modul în care grupul introduce temele treptat pentru a le relua în final, în tradiția muzicii simfonice. Foarte fericită aducerea cu normă întreagă în grup a solistului vocal Hasse Froberg, un câștig evident pentru aspectul emoțional al muzicii, vocea sa înaltă și nuanțată completând perfect registrul inferior al vocii lui Roine Stolt. Melodiile principale sunt legate între ele prin punți instrumentale scurte care asigură continuitatea. Dacă la o primă ascultare, dublul CD poate părea cam prea lung, nu vă grăbiți, reluați operațiunea de mai multe ori și veți descoperi că ceea ce pare în plus are un loc bine definit în arhitectura foarte complexă și luminoasă a muzicii. O mențiune specială pentru piesa de titlu, care asigură în mod fericit finalul celor două discuri. Epica Stardust We Are, construită de-a lungul a 25 de minute reprezintă chintesența tuturor ideilor și sonorităților de pe album. Concepută în trei părți, oferă plăcute surprize în ceea ce privește schimbările de tempo și stil într-o manieră curgătoare, fluidă. Este o capodoperă, una dintre cele mai frumoase compoziții de prog simfonic din anii '90. Deși acest album împlineşte anul acesta 20 de ani de la lansare, rămâne la fel de proaspăt și generator de emoții pozitive ca în momentul lansării. Acordați-i atenție și nu veți regreta !

The Flower Kings – STARDUST WE ARE (2CD) InsideOut Music, 0504112 (1997)

Disc 1

1.In the Eyes of the World (Roine Stolt) 10.38 / 2. A Room with a View (instr.,Tomas Bodin) 1.26 / 3. Just this Once (Roine Stolt) 7.54 / 4. Church of Your Heart (Roine Stolt) 9.10 / 5. Poor Mr. Rain’s Ordinary Guitar (instr., Roine Stolt) 2.44 / 6. The Man Who Walked With Kings (instr., Roine Stolt) 4.59 / 7. Circus Brimstone (instr., Tomas Bodin, Roine Stolt) 12.03 / 8. Crying Clown (instr., Tomas Bodin) 0.57 / 9. Compassion (Roine Stolt) 4.45.

Disc 2:

1.Pipes of Peace (instr., Tomas Bodin, Roine Stolt) 1.19 / 2. The End of innocence (Roine Stolt) 8.29 / 3. The Merrygoround (Roine Stolt) 8.17 / 4. Don of the Universe (instr., Roine Stolt) 7.02 / 5. A Day at the Mall (instr., Tomas Bodin) 0.45 / 6. Different People (Roine Stolt) 6.19 / 7. Kingdom of Lies (Roine Stolt) 5.47 / 8. If 28 (instr., Tomas Bodin, Roine Stolt) 2.15 / 9. Ghost of the Red Cloud (Roine Stolt) 4.37 / 10. Hotel Nirvana (instr., Roine Stolt) 1.49 / 11. Stardust We Are (Roine Stolt) 25.03.

The Flower Kings: Roine Stolt – lead voice, electric & acoustic guitars, keyboards / Tomas Bodin – Waldorf Synthesizer, Hammond Organ, Mellotron, Piano, Pipe Organ, Rhodes Piano, Optigan, Accordion and effects / Michael Stolt – bass guitar / Jaime Salazar – drums / Hasse Bruniusson – percussion / Hasse Froberg – lead and backing voice. Guest Appearance: Ulf Wallander – soprano sax / Hakan Almqkvist – sitar, tabla. Recorded by Foxtrot Mobile  Recorders, Uppsala, Sweden, between dec. 1996 and april 1997. Mixed at Foxtrot Mobile Recorders, april 1997. Producer: Don Azzaro for Hippiefield Productions. Engineer, Mixing: Dexter Frank, Jr. Published by Foxtrot Music, 1997.

Emil Răducanu
10 iulie 2017


VIȚA DE VIE„Șase (+)” – Universal Music România 2016*****

Vita de vie 2016.jpgDacă nu mă înșel, au trecut șase ani de la precedentul material original lansat pe disc de Vița de Vie. Se numea „Fetish” și a apărut în 2010. Ignorând încă o dată premeditat, cutumele comerciale, Adrian Despot a preferat să „fabrice” temeinic un material audio, preferând calitatea înaintea cantității. O practică care își are riscurile ei, pentru că nu întotdeauna un disc lansat după o perioadă lungă de timp, trebuie să fie neapărat un material de calitate. Nu este însă cazul acestui... EP. Da, cred că cel mai bine am putea integra această producție în categoria EP-urilor.

Originalitatea și calitatea compozițiilor sunt lucruri cu care cei de la Vița de Vie ne-au obișnuit. Timpul generos pe care l-au alocat acestui nou disc, a mai adăugat o caracteristică materialului sonor: maturitatea. Este discul care sună cel mai matur din toată discografia trupei. Și arată cel mai bine.

Dincolo de subiectivitățile personale care pot să genereze păreri diferite legate de calitatea compozițiilor de pe acest album, un lucru rămâne sigur și nu lasă loc de interpretări. „Șase (+)” este un album discografic care arată într-un mare fel. Vizual radiază calitate, auditiv – am spus deja – degajă maturitate, per ansamblu se distinge clar ideea unui concept pe care artiștii l-au dorit, avut și pe care au reușit cu brio să îl realizeze.

Originalitatea, marcă înregistrată Vița de Vie, este prezentă de această dată și în modul în care s-a dorit promovarea acestui nou material discografic. Conștienți de dificultățile pe care ar fi putut să le întâmpine la o eventuală promovare prin mijloacele clasice media - radio sau tv - unde comercialul futil e rege, Universal Music România, compania producătoare și băieții de la Vița de Vie au ales să folosească mijloacele mai variate dar și mai complexe pe care le pune la dispoziție, media digitală online. Fiecare din cele șase piese ale albumului au fost publicate pe internet la sfârșitul unei luni calendaristice, odată cu începutul anului 2016. Asta în ideea că acest material a fost gândit a avea o continuare, pentru lunile din an neacoperite. De aici și „plusul” din titlu. Cei care s-au înscris pe site-ul oficial, au putut să asculte fiecare piesă înaintea publicării oficiale, o practică des folosită la numele mari din lumea civilizată.

Muzical, ascultăm un material echilibrat, profund, bine închegat. Se nasc în suflet sentimente variate și complexe, generate de împletirea sinuoasă dintre muzică și versuri. Senzații accentuate în materialele video care însoțesc lansările de single. Vița de Vie nu mai se joacă doar cu laturile depresive ale fiecărui dintre noi. Chiar dacă nu se dezmint nici de astă dată, prin piese precum „Metaforă de toamnă” sau „Inimi surde”, au grijă să repare rănile, cu accente optimiste spre sfârșitul discului: „Luna și noi”, „Pe plajă-n Vamă la 5”. De remarcat această „Luna și noi”, o colaborare cu fetele de la Blue Noise, piesă inclusă pe coloană sonoră a filmului „Ziua când am dat de aripi”. Alte colaborări cu schepsis: Cosmin Lupu, la piesa „Hai încearcă” și Dan Stănescu cu Alex Teodorescu pentru „Somn ușor”.

„Șase (+)” consolidează statutul trupei Vița de Vie. Una dintre cele mai bune trupe pe care scena muzicală românească a fost în stare să le producă în ultimii 27 de ani. Un disc și o trupă care sună așa cum trebuie: original, matur, reflexiv. Acel „altceva”, acel ”alternativ” de care avem nevoie pentru a nu fi înghițiți de platitudinile muzicale livrate cotidian. Mulțumiri pentru asta. Disc produs de Universal Music România în 2016. Înregistrat în componența: Adrian Despot – voce, chitară, ukulele, bas; Sorin „Pupe” Tănase – tobe; Cezar Popescu – chitară, percuție; Adrian Ciuplea – bas, sound design; Mihai Ardelean – Keys, sound design. Albumul poate fi ascultat și online, pe principalele rețele de streaming.

Ovidiu Moldovan
22 iunie 2017




LUNA AMARĂ - Live la Conti (Universal Music Romania, 2017)****

Luna Amara DVD 2017.jpgEste normal să te identifici clujean şi să ai atitudine. O parte de ţară, mai mare decât vă permiteţi a închipui vreodată, mai astâmpărată decât ar putea fi un bănăţean scos din pepeni, însă cu siguranţă mai bogată muzical decât Ţeara Rumânească. De unde mulţi zic, şi sunt mă împac cu asta, că se dă ora exactă. Însă Nu sunt în acord cu ei şi cred că, identitatea muzicală de după 1989 a fost prost aleasă şi de oameni potrivnici artei sunetelor, care au urmărit interesul personal sau al grupului din care făceau parte. Cum nu cred că, este oportunism din partea organizatorilor de concerte, care aleg de o bună perioadă de timp, oraşul Cluj-Napoca ca destinaţie a evenimentelor lor. Au unde, au înţelegere de la autorităţi, au public cu gusturi muzicale şi o mulţumire îndreptăţită. Nu ne macină invidia că, acolo a fost organizat evenimentul Jean-Michel JARRE (Electronica World Tour 2016) şi că va fi organizat în luna octombrie concertul celebrului STING (57th & 9th Tour 2017). Nu! Doar (ne) punem întrebarea! De ce nu are Bucureştiul o sală nouă pentru concerte de muzică de atâta timp? Pentru că se ceartă pe bani. De ce nu vine lumea la spectacole live în Bucureşti? Pentru că unele dintre aceste concerte sunt organizate prost, se aud execrabil şi biletele sunt foarte scumpe. Este principalul răspuns. De ce Clujul arată foarte bine cu un primar care nu a făcut nimic ca prim-ministru? De ce Bucureştiul este murdar, poluat şi suprapopulat? De ce nu avem autostrăzi de la est la vest şi de la nord la sud? Tot banii sunt cauza. Muzica nu a fost considerată niciodată o prioritate pentru cultura acestei naţii. În vârful piramidei sunt (numai) hoţi! Folclor.

"Vom renunța la proteste când ei vor renunța să mai fure!” (Mihnea Blidariu)

LUNA AMARĂ are un mesaj clar şi o atitudine rock! Sunt de acord cu ei şi ca mine sunt zeci de mii în toată ţara. De câte ori am avut ocazia, am spus că, muzica rock este rău văzută în România şi că, a fost şi este marginalizată. Înghesuită în underground (acolo unde, de fapt, ar trebui să zbenguie alte genuri lătăreţe) şi deloc mediatizată. Mihnea Blidariu a fost cenzurat şi chiar a fost dat jos de pe scenă pentru opiniile sale. Aici la Conti, Mihnea a protestat vehement împotriva abuzurilor, iar la Roşia Montană a organizat un Festival cu personalitate (FânFest). Nu întâmplător acest DVD a fost realizat la CONTI (fostul Hotel Continental). Un prim material video al trupei pe care vi-l recomand cu fermitate. Atât cât mai respiraţi, cât mai simţiţi şi trăiţi Rock, alegeţi Live la Conti. Luna Amară ne animă pe toţi cu acelaşi scop. Unitate, statornicie şi perseverenţă în anihilarea prostului gust!

"Cultura devine protest atunci când sistemul deraiază, iar politicul şi societatea dorm în papuci!" (Mihnea Blidariu)

Strigătul de libertate nu a sunat niciodată mai convingător decât ca în mesajul unui rocker. Nick Făgădar şi Mihnea Blidariu sunt două voci ale conştiinţei naţionale. Muzicieni, poeţi, scriitori cu talent şi mărturisiri usturătoare. Trompeta lui Mihnea accentuează comportamentul intens al protestului rock şi statorniceşte o semnătură vie în muzica românească. (există nume sonore, care au folosit sau folosesc trompeta în prim plan, amintesc numai pe cele cu urme adânci în fantezia Rock: Gândul Mâței - Chișinău; Omega - Ungaria, Nucleus - UK; East of Eden - UK; Muse - UK; Magma - Franţa; Lighthouse - Canada, Calexico - USA etc.) LUNA AMARĂ este un univers liric Gri dorian într-o Lume oarbă, demagogică, pe care unii dintre noi, Prea târziu, am descoperit-o ca fiind Dizidentul din noi. "Toate pietrele albe / Adună uitare / Şi tot ce e viu se stinge şi moare Neagra uitare acoperă urma / Eşti sânge şi lut viaţa ta-i una." (Pietre în alb)

"Luna Amară este cel mai bun exemplu de formaţie Rock din România!" (Richard Constantinidi)

Formula în care trupa a înregistrat acest valoros material video este o culme a succesului, a profesionalismului şi a prieteniei lor. Mihnea Blidariu (vocal, chitară, trompetă), Nick Făgădar (vocal, chitară), Șerban Onțanu-Crăciun (chitară principală), Sorin Moraru (bas) şi Răzvan Ristea (tobe). Cinste LOR, clujenilor! 129 de minute de muzică live de la Conti din 2013, un documentar de 25 de minute despre povestea trupei din Ardeal şi fotografii cu membrii săi. Luna amară face ca lucrurile fireşti să fie dulci. Roşu aprins.

"Şlefuirea, strângerea în armonie a unui gând, a unui fior anume, a unei frici sau fericiri e un proces frumos dar şi greu. Pentru mine, muzica şi versul sunt căutare şi eliberare." (Nick Făgădar)

Radu Lupaşcu
20 iunie 2017


Jimi Hendrix Machine Gun: The Fillmore East First Show 12/31/1969 (Experience Hendrix LLC/Sony Music, 2016)*****

Recurs la clasici

Jimi Hendrix - Machine Gun.jpgCine priveşte rockul în perspectiva istorică, poate să observe lejer structura unei mişcări artistice coe­rente, întinse peste o jumă­tate de veac.

Lăsând la o parte in­fluenţele native şi interferenţa subgenurilor, o posibilă defalcare superficial argumentată rân­du­ieşte evidenţa. Primii vreo zece ani, numărând de la hitul lui Bill Halley, Rock Around the Clock, ce-a făcut ravagii în 1955, pot fi consideraţi copilărie şi tinereţe, cu Elvis Presley, Buddy Holly, Li­ttle Richard, Jerry Lee Lewis şi mai ales Chuck Berry, performerul parţial nedreptăţit de-un sistem obtuz şi discriminator. Decada 1966 - 1975 înseamnă clasicismul rockului, consolidat în mod paradoxal de explozia lui universală. The Beatles, The Rolling Stones, The Doors, The Who, Hendrix, Zappa, Pink Floyd, Deep Purple, Led Zeppelin, Yes, Jethro Tull şi – dincoace de Cortina de Fier – Phoenix, Bijelo Dugme sau Omega figurează în orice dicţionar complet, ca puncte de reper ale contraculturii ce capătă statut onorabil prin seriozitate, inovaţie şi amplitudine. Deşi miş­carea venea pe fondul unor schim­bări vădit revoluţionare la nivel social, principalii ei actanţi preluau tradiţia multiculturală, îm­bogăţind-o cu energia şi experienţa propriei generaţii complet dezinhibate. Tot în acei ani, rockul devenea sursa de îm­bogăţire pentru nenu­măraţi profitori, mulţimea lor deturnând arta angajată şi frumu­seţea pură către profit şi comerţ. De aici s-a născut revolta ce defineşte deceniul urmă­tor, lesne de atribuit gene­raţiei punk-new wave, caracterizată prin­tr-o sinceritate deseori jenantă. Şi, dacă primul cincinal consemnează anarhia sublimată iconic de Sex Pistols, al doilea consfinteşte asimilarea mijloacelor de expresie rezultate din evoluţia tehnologică şi impunerea lor dincolo de orice limită. Depeche Mode se potrivesc drept emblema pentru perioada secundă, noutatea şi succesul lor plasându-i în categoria „greilor“.

Şi următoarele decenii pot fi configurate urmărind zvâcnetul vreunui curent subteran care ajunge la un moment dat principal. Thrash-metal cu Metallica şi Megadeth; grunge cu Nirvana; gothic-rock cu trupele nordice ş.a.m.d. Ascultând, fie şi-n timpanul memoriei, toate numele astea, ca şi pe cele mai noi, necunoscute sau reformate, câteodata mi se umple tabaltocul urechii şi vreau să-l curăţ, să-mi eliberez mintea de fraze, riffuri, refrene, ritmuri ce se întretaie parcă în polifonii absurde. Soluţia vine dinspre muzica simfonică, recursul la preclasici dovedindu-se mereu imbatabil. După o cură de Vivaldi, Corelli, Scarlatti, Bach sau Monteverdi, nu mă pot conecta instant la Arch Enemy, Bullet For My Valentine, Ministry ori Dimmu Borgir. Ca de obicei, îmi amintesc una dintre cugetările „clasicului“ Iosif Sava, auzită cândva, prin anii 1980, într-o emisiune a programului doi de la radio, difuzată pe la miezul nopţii. Spunea cam aşa: „La tinereţe, descoperind pe cei mari ai muzicii, te dedici lor 100%, învăţând şi asimilând tot ce se poate. Maturitatea îţi aduce descoperirea teritoriilor mijlocii, a celor minore, a spiritelor stranii, exilate în vreo suită camerală sau un poem simfonic. Însă la senectute regăseşti clasicii, pe cei mari, şi constaţi că, departe de a fi depăşiţi sau uzaţi, ei au mereu ceva proaspăt, ceva inedit, formidabil. Bucuria audiţiei de bătrâneţe nu se compară cu nimic“.

Aşa păţesc şi eu, de la un timp, ascultând rock. Cea mai recentă petrecere în felul schiţat de Sava mi-a fost prilejuită de Jimi HendrixMachine Gun: The Fillmore East First Show 12/31/1969 (2016, Experience Hendrix LLC/Sony Music).

Inutil, cred, să detaliez viaţa & faptele chitaristului. Spectacolul dat în New York la revelionul de pomină nu lipseşte din panoplia nici unui fan, fie proaspăt venit în armata rockerilor, fie schelet viu, uitat în pivniţa cu vechituri şi arome de ierburi înecăcioase. SACD-ul primit deunăzi conţine 11 piese, variante nu prea diferite de cele deja cunoscute, dar suficient de incitante pentru melomanul devotat, cu apetit pentru disecţii sonore.

Pentru mine sunt tonifiante.

Dumitru Ungureanu
15 mai 2017

(articol preluat cu acordul autorului din suplimentuldecultura.ro / rubrica Rockin’ by myself)


Rezident EX – Audio Doping (Self Product, 2017)***

Rezident EX front.jpgUitându-mă plin de curiozitate pe lista pieselor de pe ultimul album al grupului Rezident Ex, am constatat că două piese foarte bine cunoscute iubitorilor autohtoni ai muzicii rock n-au fost lăsate nici de această dată deoparte: Povestiri din gară și Brigadierii. Nu lipsesc nici de pe Alpha, albumul de debut al trupei lui Tavi Iepan, lansat în urmă cu patru ani, Povestiri din gară apărând și în 2012 pe discul single Catedrala Sufletului. Dacă ne întoarcem și mai mult în timp, în perioada de glorie a grupului Cargo, aceleași vechi și constante prietene ne zâmbesc de pe albumele Povestiri din gară (1993) și Cargo XXII (2007). Doar Batacanda și Clasa muncitoare au mai avut o asemenea prezență multiplă pe albumele Cargo. E de la sine înțeles că Tavi a luat cu el peste tot compoziții care-i aparțin în intregime și la care ține foarte mult, mai puțin în proiectul Locatarii, pe care l-a dominat cu autoritatea inițiatorului. Nu cunosc motivele pentru care a introdus cele două compoziții pe două albume diferite lansate unul după altul, dar cred că prin comparație, putem aprecia mai ușor ce s-a păstrat și ce s-a schimbat în sound-ul și în concepția muzicală a grupului de-a lungul ultimilor ani. Cred că, în primul rând, Rezident Ex, cu rădăcini sentimentale și culturale în creuzetul muzical timișorean și, prin extensie bănățean, s-a îndepărtat foarte mult de substratul ritmic și melodic balcanic specific, cel care a dat identitate unor grupuri precum Phoenix, Pro Musica, Cargo, pentru a se integra în mainstreamul heavy metal, operațiune care i-a reușit pe deplin. Un factor decisiv în acest sens este implicarea mult  mai vizibilă în procesul creativ a chitaristului Matthias Lange, instrumentist cu multă experiență în zona power metal. Dacă pe Alpha, albumul din 2013, toate compozițiile aparțin lui Tavi Iepan, pe Audio Doping responsabilitatea creației a fost împărțită între Tavi Iepan, Matthias Lange și Sebastian Simonis. Numele lui Matthias Lange se regăsește pe cinci dintre cele nouă piese, fiindcă cele două bonusuri – Povestiri din gară și Brigadierii, nu se pun. Matthias Lange face parte și din echipa de producători, alături de Tavi Iepan și Thomas Schroder și tot lui i se datorează și ideea coperții principale a albumului. Apropo de imaginea de pe copertă cu acea pastilă care amintește prin formă de viagra, este cât se poate de sugestivă asupra conținutului muzical – heavy metal viril, apăsat, fără sofisticări inutile. Se vede că tehnicienii de la Absurd-Studios-Hamburg au înțeles intențiile artiștilor și au făcut totul ca soundul să fie cât mai direct, mai natural, mai ușor de reprodus pe scenă. Nu am auzit nimic spectaculos în plan componistic, se merge pe rețeta verificată de când s-a inventat heavy-metalul, se vede că cei cinci rezidenți cântă de plăcere ceea ce le-a intrat deja în sânge. Evident, o fac cât se poate de profesionist, fără să forțeze lucrurile, atâta vreme cât aproape toți au și alte proiecte în care sunt implicați.

Tavi Iepan este creditat ca autor al tuturor textelor, și pentru că nu participă la vreun festival de poezie unde așteaptă să primească un premiu, nu a avut în prim plan grija pentru formă. Probabil că ele prind contur odată cu linia melodică și sunt condiționate de aceasta și de tempoul piesei, dar capătă valoare doar în combinație cu muzica. Sunt directe, pe teme despre viață (Lasă-mă să zbor, Omul, Cyber Faber), prietenie (Noi să fim noi) absurditatea războiului (Pompierul atomic, Soldatul căzut). Altele par a fi chiar absurde, de exemplu Roy Black Sabbath, al cărei mesaj n-am reușit să-l pătrund, fiindcă mi s-a părut forțată alăturarea între marea vedetă a schlager-ului german din anii 60 și legendarul grup britanic, sau puerila Primul din clasă, cu un mesaj despre insuccesul în viață al unui fost coleg de clasă admirat nu pentru sârguință, ci  pentru năzbâtiile care-i dădeau o aură de mic erou.

Lăsând la o parte valoarea poetică a textelor, îmi asum părerea despre ce-mi place și ce-mi place mai puțin de pe acest album: îmi plac Lasă-mă să zbor, Noi să fim noi și Soldatul căzut, îmi plac mai puțin Omul, Roy Black Sabbath, chiar dacă înțeleg după riff-urile cunoscute admirația pentru  tăticii heavy-metal și Înger și demon, contribuția tânărului Sebastian Simonis, care a ținut probabil să reînvie vremurile când, puștan fiind, legăna emoţionat bricheta când Cargo interpreta Dacă ploaia s-ar opri.

Citind câteva dintre declarațiile date de membrii grupului, e clar că nu sunt mânați din spate de vanitate și de ambiția de a demonstra ce importanți sunt, sunt prea “bătrâni” şi cunosc prea bine piaţa muzicală europeană şi personajele care o animă, pentru a nu-şi cunoaşte locul pe scenă. De aici atitudinea relaxată şi plăcerea de a oferi necondiţionat. Audio Doping trebuie ascultat fără a-i căuta inutil nod în papură, un cadou muzical oferit cu generozitate de prieteni sinceri. Good, but non-essential, cum ar spune cei de la Allmusic.

Coperta din spate a digipack-ului afişează o eroare care poate deruta cumpărătorul atent la detalii. Deşi ştim cu toţii că albumul a fost lansat oficial pe 21 martie 2017, din neatenţie apare © & (P)2013 Rezident Ex, eroare de tipar care în lumea filateliştilor de exemplu, ridică veriginos valoarea mărcii poştale respective.

Rezident Ex – Audio Doping, 2017

1. Lasă-mă să zbor (Iepan, Lange) / 2. Omul (Iepan, Lange) / 3. Noi să fim noi (Lange, Popescu, Iepan) / 4. Roy Black Sabbath (Lange) / 5. Cyber Faber (Iepan) / 6. Pompierul Atomic (Lange) / 7. Soldatul căzut (Iepan) / 8. Înger şi demon (Simonis) / 9. Primul din clasă (Iepan).

BONUS: 10. Povestiri din gară (Iepan) / 11. Brigadierii (Iepan)

Line-up: Tavi Iepan – chitară, Matthias Lange – chitară, Mark Cross – tobe, Christian Podratzky – chitară bas, Sebastian Simonis – voce, backing vocal – Nadja Scheller (8)

Produced by Lange/Iepan/Schrodey.

Recorded & mastered at Absurd-Studios-Hamburg.

Emil Răducanu
11 mai 2017




FAMELESS Dreams Without a Past (Universal Music România, 2017)****

UN DEBUT DE BUN AUGUR

Fameless.jpgDacă a existat o formaţie românească „fără nume”, de ce n-ar exista şi o formaţie „fără glorie”? E, trebuie să recunoaştem, o cutezanţă să te adăposteşti, chiar şi ironic, sub un astfel de nume. Oricum, formaţii Fame mai există aiurea, aşa că formaţia „fără glorie” ar putea să atragă, tocmai prin numele ei neobişnuit, aripa succesului.

CD-ul e, aşa cum îi stă bine rockului supărat, dominat de NEGRU, iar cărticica însoţitoare, care cuprinde versurile cântecelor, are ilustraţii/fotografii hiper-supra-realiste ce sugerează o lume de manechine şi figuri depersonalizate, o lume anonimizată, în ton cu versul din piesa The Second Round, care dă şi titlul albumului: DREAMS WITHOUT A PAST.

Cam asta e prima impresie, vizuală. Impresia auditivă va confirma subtilitatea design-ului CD-ului.

Fameless e o trupă recentă, clădită pe destinul unui star TV. Tiberiu Albu, pornit din Orăştie, a cucerit – nu fără peripeţii – publicul în 2014 şi a câştigat Vocea României sub tutela lui Tudor Chirilă. A fost atunci o izbândă a sa, personală, dar şi o revanşă a rockului care nu are un statut prea fericit la nivel de audienţă şi promovare mass-media. Interpretarea piesei Stairway to Heaven a dovedit atunci calităţile sale interpretative excepţionale şi necesitatea valorizării sale la nivel naţional.

Mulţi s-au pierdut după un atare succes. Tiberiu Albu, însă, a reuşit să creeze proiectul Fameless, alături de Şerban-Ionuţ Georgescu, bas; Andrei Gabriel Ilie, tobe şi Mihai Vasile, chitară.

Un lucru este clar, ascultând albumul lor de debut: nu te plictiseşti! Nu doar că Tiberiu Albu dovedeşte cu prisosinţă că a meritat laurii de la Vocea României, dar şi că are abilitatea de a se înconjura de oameni valoroşi alături de care să creeze ceva durabil. Albumul Dreams without a Past e mai mult decât o voce bună de rock acompaniată de chitare şi tobe. E sunetul închegat al unei trupe de rock care are ceva de spus în acest spaţiu stilistic, prin voce, sound şi compoziţie.

Cele 10 piese de pe CD se derulează într-o logică muzicală coerentă, cu un balans de hard alternativ şi mirodenii grunge/new wave. Virtutea principală a cântecelor e locul geometric unde se întâlneşte melodia cu ritmul, liantul prim expresiv fiind interpretarea şi versurile solistului vocal. Dacă primele piese (Show Me How to Live, Save Myself, iFear) trădează o exasperare hard/grunge susţinută convingător de voce şi instrumente, For the Love of God vine cu suavităţi de chitară cu efecte de modulaţie. Există aici, ca şi în The Second Round, ingenioase combinaţii sonore, voci filtrate şi contraste între chitara chorusată şi cea cu distors, cât şi momente de relaxare ce accentuează tensiunea melodică. Cea mai lungă piesă de pe CD – Stationary Star – are un refren majestuos, iar soloul lui Mihai Vasile e în cheie psihedelică, de respiraţie largă. Două piese foarte reuşite sunt The Witness şi Hypocrisy, ambele caracterizate de un dinamism de rock alternativ de bun-gust. Muzica Fameless (era să scriu Famelessless!...) nu are surplusuri sau redundanţe supărătoare, ceea ce e, din start, un atù estetic. Ceea ce lipseşte, totuşi, în momentul de faţă, e o baladă rock care să rupă gura târgului. Calitatea acestui debut mă face să cred că această baladă nu va întârzia să apară, împlinind un univers muzical care, din start, s-a poziţionat la cote înalte.

Ascultătorului n-ar trebui să-i scape subtilităţile armonic-ritmice marca Fameless (vezi rifful din The Witness), nici cele textuale („cover me in idiocracy”, Hypocrisy), deşi charisma trupei poate fi receptată şi la un nivel primar, al dinamicii muzicale şi al solemnităţii refrenelor.

Sunt convins că viitoarele albume Fameless vor confirma existenţa unui grup care a păşit cu dreptul în rockul românesc.

Gabriel Petric
1 mai 2017


Jurjak - Lemon Blues (Universal Music România, 2016)****

Prospătura

Jurjak 2016b.jpgPrejudecata că pop-rockul românesc îl imită pe cel vestic nu mai este valabilă de mult, dar circulă în mediile băştinaşilor snobi, cărora le miroase frumos doar ce „vine de-afară“.

E drept, după 1990, confruntaţi cu hiturile străine difuzate fără interdicţii politico-ideologice, ro­ckerii noştri s-au văzut obligaţi să dea un pas înapoi, dar au revenit mai rapid decât se credeau în stare. Şi n-au zbârcit-o. Texte în engleză, oarecum obligatorii pentru pătrunderea pe piaţa occidentală, unde se dă ora exactă, unelte de ultima generaţie (chitare, clape, tobe, sintetizatoare, software), decoruri necesare chiar şi pentru un play-back reuşit – toată gama de jucării şi trucuri pentru actul pus în scenă. Cine se respectă nu face rabat de la calitate, începând cu tehnica din dotare şi terminând, apoteotic, sub ploaie de artificii. Cine vrea să fie doar „vedeta de profesie“ bântuie nenumăratele tembeliziuni, exhibându-şi nurii, certurile cu soacra, ori bătăile încasate de la iubitul sezonier. A confunda circoteca mass-media cu tensionata lume pop-rock e o fatalitate aproape caragialească. Dar oamenii din pop-rock nu comit asemenea greşeală. Ei chiar muncesc, deşi – văzuţi din afară – par a se distra. Şi dacă pică uneori în abureala vreunui realizator tv cu mare succes la babe şi pensionari ştirbi, e pentru că stă în firescul artistului să se exteriorizeze. Nu-i nimic rău în asta.

Talentul, seriozitatea, inspiraţia, conectarea la spiritul epocii (în fond, despre aşa ceva e vorba în orice artă) nu lipsesc pop-rockerului român. Îi lipseşte însă un management profesionist, cinstit şi eficace. Exemple de reuşită sunt, dar excepţiile întăresc trista constatare. Să nu ne îmbătăm cu apa tonică: în showbiz, mai strident ca-n orice domeniu, indivizii care trăiesc (şi trăiesc bine) pe spatele şi-n casa muzicianului se pricep mai abitir la jecmăneală decât la afaceri oneste. Nu s-a inventat parazitismul în România pop-rockerescă, nici nu s-a aplicat la noi mai crunt ca-n alte părţi, fiindcă nici plăcinta noas­tră nu e mare. Însă, de când casele de discuri importante şi-au deschis filiale româneşti, parcă bate alt vânt prin Bărăgan. Aşa s-au rostogolit până la mine câteva discuri, ce pot fi luate ca model de oricine lucrează în domeniu.

Unul care mi-a destupat deu­năzi urechile este semnat Jurjak şi se intitulează Lemon Blues (2016, Universal România). N-o să aflaţi mare lucru despre muzician din booklet-ul CD-ului. Nu scrie nici unde s-au făcut înregistrările, nici când, nici dacă participă şi alţi muzicieni. Nici o propoziţie despre titular. Sunt însă versurile cântecelor, atât de mărunt tipărite, că trebuie să foloseşti o lupă de ceasornicar să le poţi citi. De citit nu-i nevoie, pentru că dicţia lui Jurjak e perfectă, atât în română, cât şi în engleză. Iar muzica sună a naibii de bine, proaspătă, antrenantă, plăcută, inteligentă. Mixtura izbutită de interpret (compozitor, instrumentist, producător?) pare la îndemâna celui care a crescut legănat de rock şi, copil, s-a jucat pe scene (Jurjak e George Petroşel, fiul lui Edi, toboşarul de la Holograf). Glam rock, heavy metal, blues, rap, hip-hop, funk, soul şi tot ce poate fi suspectat de provenienţă anglo-saxonă, condimentat cu sonorităţi populare de cea mai neaoşă factură levantină. Tenta parodică nu scade sub nivelul de subtilitate dincolo de care orice demers ludic devine băşcălie. Dimpotrivă. Jurjak ştie să menţină echilibrul ideal între influenţele universal consacrate şi izvoarele din care atâţia rockeri români s-au adăpat. Iată, bunăoară, chiar prima piesă, Doua fete. Textul mimează poezia populară, tema fiind arhiştiută din cultura noastră rurală. Muzica dă impresia unei pastişe după vreo piesă T. Rex. Dar substanţa sonoră glisează imperceptibil, susţinută de-un balans impecabil, către o bijuterie muzicală, pentru care n-ai decât să faci gestul clasic: jos pălăria!

Dumitru Ungureanu
25 aprilie 2017


DAMIAN & BROTHERS  Gypsy Rock (Change or Die) (Universal Music Romania, 2016)*****

Damian Gypsy Rock 2016.jpg‘Sunt mândru că sunt ţigan’ ne transmite Damian Drăghici. Fie şi doar pentru acest manifest şi asumare determinată a ascendenţei personale discul nu poate fi trecut cu vederea. O spune asta în mod categoric cineva care a avut în ultimile două decenii, în majoritate covârşitoare, o sumă de experienţe disconfortabile legate de ţigani, directe sau indirecte, private sau profesionale, fie că e vorba de lebedele vieneze sau de ‘donne moa, donne moa, mon mari e mort dan la revolusion’ pe Champs Élysées, fie că am auzit în apropiere de catedrala din Köln replica spirituală ‘haoleu, mânca-ţi-aş, ce vitrine mişto au ăştia!’ sau observaţiile sarcastice legate de moşul violonist din ansamblul Fanfare Ciocârlia care, după terminarea concertului susţinut pe scena festivalului de la Saalfelden din Austria (la acea vreme, în anii ’90, devenise al doilea ca importanţă după Montreux), până la îmbarcarea in microbuze, a început să cânte printre mesele din backstage cu speranţa că mai câştigă ceva firfirei. Am simţit nevoia acestui intro pentru a nu fi bănuit că am parti-pris-uri şi că, mai degrabă, ar trebui să fiu ‘Gică-contra’. Problema aparţine însă fiecăruia dintre noi şi nu are o soluţie comună. Cât ne afectează individual opiniile bazate pe experienţe, bune sau rele, şi cât este de scurtă calea ca acestea să se transforme în prejudecăti? Cât de subţire e firul care ne poate întuneca mintea astfel încât să refuzăm de facto valori autentice printr-o generalizare cu caracter pur subiectiv? Poţi să îl conteşti pe omul politic Mădălin Voicu, dar nu şi valoarea sa artistică, poţi să o antipatizezi pe Rona Hartner, dar nu îi poţi nega rolul important pe efervescenta scenă pariziană, poţi să strâmbi din nas ascultând muzica lui Connect-R, dar nu îi poţi trece cu vederea popularitatea, iar istoric vorbind, nu poţi uita că printre comunităţile romanes cele mai marginalizate în istorie se numără Ţiganii Lăutari al căror aport artistic face parte indisolubilă din patrimoniul cultural românesc, caracterizat prin etno-diversitate. Conştientizarea acestei realităţi poate contribui la erodarea prejudecăţilor individuale privitoare la o întreagă minoritate etnică (continuăm ca români şi acum să convieţuim în bună pace cu peste 20 de etnii în acelaşi spaţiu geografic). “Change or Die” mi se pare un titlu asociat unui demers inspirat, mai ales din perspectiva înlănţuirii de crize sociale în Europa ultimilor ani. Este obligatorie schimbarea, redefinirea sau nuanţarea principiilor, opticii şi opiniilor fiecăruia dintre noi, fără a aştepta sugestii, recomandări sau directive din altă parte. Trebuie să evoluăm ca personalitate adaptându-ne la suma şocantă de schimbări de context... altfel vom deveni ‘dinozauri’ cu faţă umană. Acum câte ceva, nu mult, despre conţinutul albumului. La vârsta mea, sunt posibil depăşit de evoluţia sub-sub-sub genurilor muzicale din imensa ramificaţie a coroanei culturii Pop muzicale însă îmi asum riscul întrucât mi se pare esenţial să relev una din calităţile fundamentale ale concepţiei acestui disc: versatilitatea şi diversitatea reinterpretării în fuziuni surprinzătoare a unor piese catalogabile acum drept nostalgice sau desuete. Beneficiul? Dincolo de ascultătorii deja câştigaţi din categoria old-boys, revalorizarea acestor teme tradiţionale (repet, aparţinând realmente patrimoniului artistic românesc) care transcende actualul trend imbecil consumerist al trupelor de cover-uri ce au invadat locantele din urbe cu copy-paste-uri muzicale de factură îndoielnică (nu ne-am săturat să tot reauzim “Simply the Best” şi “We Will Rock You” scâncite de către unii care se cred mult superiori amatorilor de karaoke?) dar satisfăcătoare pentru hipsteropitecii care nu-şi doresc altceva decât un selfie dintr-o seară ‘cool’ pe care să o pună pe vreo reţea socială. “Change or Die” reprezintă un produs Pop culture remarcabil (inclusiv grafica lui Robert Obert, ce-mi aminteşte vag de un alt ‘ţigan’ dar... de-al lor, haitianul portorican Jean-Michel Basquiat şi de scrijeliturile sale enigmatice de pe zidurile imobilelor părăsite din Manhattan) prin prospeţime şi deschiderea absolută spre mixajul stilistic (şi-a spus cuvântul experienţa lui Damian Drăghici începută la Berklee College of Music şi continuată prin sumedenia de colaborări şi contacte cu muzicieni din liga grea, indiferent de genul muzical, de la London Symphony Orchestra la Nigel Kennedy, de la Roger Hodgson şi Cyndi Lauper (pentru “Night of the Proms”) la Vinnie Colaiuta şi James Brown). Albumul, înregistrat cu ‘fraţii’ ţigani şi cu o mulţime de invitaţi, este extrem de consistent, având 15 piese plus un bonus track, “Până când nu te iubeam” în interpretarea Blue Noise, sextetul român de voci A capella. Inventar melodic cu sublinierea, dincolo de coerenţa backgroundului ‘Gypsy Rock’ asigurată de Damian & Brothers, a câtorva particularităţi ce individualizează piesele: “Şaraiman” (Hard-Rock - feat. Dan Bittman cu intervenţii ale rapper-ului Doc, “Araclema” (Balkanic-Rock – feat. Lora), “Hopai Diri Da” (Slow-Dance - feat. Feli), “Mama mea e florăreasă” (Balkanic-Pop - feat. Loredana & Connect-R), “Lume, lume” (Pop - feat. Andra cu intervenţii ale Hip-Hop-erului Cabron), “Dă mamă cu biciu-n mine” (Blues - feat. Ştefan Bănică), “În staţie la Lizeanu” (Dance-Pop - feat. Smiley), “Mă dusei să trec la Olt” (Folk/Folclor cu nuanţe Country - feat. Cristina Bălan), “Mona” (Techno-Dance – feat. Delia), “Damigeana/Uite-aşa aş vrea să mor” (Pop-Rock - feat. Cornel Ilie), “La Chilia-n port” (Punk-Rock - feat. Zdob si Zdub), “Constantine, Constantine” (Dub-Jazz – feat. Sergiu Ferat, Grasu XXL), “Johnny”/”Sanie cu zurgălăi” (Retro-Pop – feat. Alina Eremia), “Cine-a pus cârciuma-n drum” (Lăutarie-Rock - feat. Delia şi Omu’ iubit & Dorian), şi “Ursărie maximă” (Electro-Dance - feat. Sore, Giulia, Sergiu Ferat, Jazzy Jo – Ioana Sihota & Vlad Popescu). Aşa cum spuneam însă ceva mai sus, nu trebuie să-mi luaţi sugestiile de accentuare stilistică drept... verdicte şi fiecare trebuie să îşi contureze propria opinie după ascultarea pieselor. Gata. Încerc să închid cercul printr-o concluzie simplă: ascultând acest album, sunt mândru că sunt compatriot cu ţiganul Damian şi cu fraţii săi ţigani.

IOAN BIG
21 Aprilie 2017


COMA – ”Orizont (Universal Music România, 2016)****

Coma Orizont 2016.jpgAm urmărit activitatea formației COMA încă de la înființare, din anul 1999, când mai mulți membri ai unor formații de rock alternativ și de ska punk, pe care-i promovasem la Radio Tinerama sau care participaseră la diverse evenimente organizate de mine au hotărât să se implice într-un proiect comun, mai apropiat muzical de ceea ce se cântă în mileniul trei pe plan mondial și anume nu metal - rapcore. Vocalul, Cătălin Chelemen, avea deja experiența acumulată în formațiile The Words și Daft Allison, Dan Costea, fusese chitarist – vocalist în Lazy Bones și Ska Burger, chitaristul Călin Marcu cântase cuNo Can Do, Ska Burger și Daft Allison, iar toboșarul Răzvan Albu, activase și el în Lazy Bones, Ska Burger și Daft Allison. Acestora li s-au alăturat doi prieteni din anturajul trupelor numite mai sus: basistul Sorin Petrescu și un mânuitor al platanelor de discotecă îndrăgostit de hip hop Răzvan Rădulescu aka DJ Hefe.

Cunoscând efemeritatea formațiilor românești, la care s-a adăugat și scăderea interesului publicului pentru muzica rock românească, nimic nu prevestea că formația COMA va rezista pe ”baricade” aproape două decenii. Și totuși, acest lucru s-a produs, trupa lansând, până-n prezent, un număr de 4 albume: Somn (A&A Records, 2001), Nerostitele (Bring The Noise, 2006 – autoprodus), pe care au colaborat la piesa ”Mai presus de cuvinte” cu celebrul basist Bill Gould de la Faith No More, Coma Light (Sunete, 2008), album unplugged și recent, Orizont (Universal Music România, 2016). În cei 18 ani de activitate, COMA a susținut zeci de concerte în cluburi sau a participat la festivaluri rock importante, precum: Bestfest – București, Peninsula – Tg. Mureș, Stuffstock – Vama Veche, FânFest – Roșia Montană, Coke Live – București, StudentFest – Timișoara, Snowboard – Bâlea Lac, Mountain Bike – Poiana Brașov sau Motorock – Ploiești. La aceste evenimente COMA a cântat în deschiderea unor trupe celebre: Linkin Park, Deftones, Incubus, Sepultura, Therapy?, Ozzy Osbourne, Biohazard, Soulfly, Harmful feat. Billy Gould etc.

Lansat pe 27 noiembrie 2016, la Arenele Romane, Orizont, cel mai recent album COMA, cuprinde 10 melodii, compuse în perioada 2011 – 2016, înregistrate în Coma Crocuses’s Studio, mixate și masterizate de Marius Costache (Studio 148). De remarcat este faptul că, 8 dintre piesele albumului au videoclipuri, 7 dintre ele realizate de regizorul Vasile Alboiu aka Black Moon, un talentat cineast de animație adept al tehnicii ”slow mo” și de operatorul Adrian Iurchevici.

Piesa care dă titlul albumului, ”Orizont”, ne introduce în noul sound COMA, un fond sonor ”nu metal” agresiv, suprapus unei voci rămase în stilul hardcore – grunge specific anilor 90. Eroul principal al videoclipului este interpretat de Mihai Băncilă, component al formației Grey Matters.

”Un semn”, amintește de vechile melodii COMA, fiind binecunoscută deja fanilor trupei încă din 2011, când a fost lansat și videoclipul. Chitara rece și DJ Hefe, cu inserturile sale electronice, completează textul baladesc și subliniază căldura din vocea lui Cătălin.

Mult mai ”jucăușă”, dar beneficiind de aceeași chitară rece, ”Dor” ne prezintă un progres în maniera de exprimare a trupei COMA. O piesă plăcută, cu veleități de hit, un text inspirat și un videoclip realizat de regizorul Dorin Marcu și operatorul Andrei Ungureanu.

Una dintre piesele care nu beneficiază, deocamdată, de videoclip este ”Delicii”, o întâlnire între un rock alternativ ușor agresiv și un text psychedelic senin, ușor euforic:

”Vorba ta caldă m-a făcut s-adorm pe un nor de îngheţată/ Cu tot felul de arome şi culori ce îmbată/ Pas la pas cu visuri ce nu se repetă niciodată/ Nu prea e clar ce zi e azi, dar pare a fi fermecată”.

Vezi”,  anunța încă din 2012 noul drum pe care avea să pornească COMA. Găsim aici un reușit balans între vocea grunge și cea hardcore și un nou text valoros cu veleități de poezie post - modernistă. Un alt hit din repertoriul formației bucureștene. De remarcat și colaborarea cu Răzvan ”Sheriff” Năstase, un vechi prieten, chitarist în doDiez, precum și videoclipul ”visceral”, după cum se exprima un fan al trupei.O melodie care nu dispune deocamdată de un videoclip este ”Montagne Russe”, care dispune de un fundal sonor și un text ce oscilează între agresivitate și romantism. Document”, este pe alocuri nervoasă, dar și cu multe pasaje lirice, ce doresc să exprime alienarea. Excelent videoclipul cu citate din ”Basket Case”, hitul formației Green Day și din filmul ”Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Peste 250 de fețe diferite apar în videoclipul piesei ”Chip”, lansată încă din 2014, în clubul #Colectiv. O piesă agresivă, în care se remarcă prezența chitaristului Călin Marcu, fost membru Skaburger, care a colaborat cu COMA și pe albumul ”Somn”.O poveste de dragoste împlinită ”Cel Mai Frumos Loc De Pe Pământ”, este însoțită de un videoclip  inspirat de filmul lui David Lynch, ”Rabbits”. Personajele principale sunt The Rabbit (Cristiana Ioniță) și The Wolf (Bogdan Iacob). La hotar”, încheie albumul în manieră lirică. Videoclipul este filmat în 2016, în aceeași manieră ca ”Orizont”, numai că, de această dată avem de-a face cu o o eroină, DidiChaos. Pe lângă mai vechii componenți ai trupei, menționați mai sus, noul membru COMA  estei Mihai ”Tibacu” Blendea (chitară, ex - Illuminati).

Coperta albumului, realizată de Saddo aka Raul Oprea Sebastian, un cunoscut artist plastic român stabilit în Berlin, combină tehnica street art cu elemente voodoo specifice artei afro – jamaicane. Dan Costea se referea într-un interviu la copertă: ”Ceea ce pot să spun este că întradevăr ceea ce se regăsește acolo sunt părți din melodii, sunt cuvinte pe care le-am spus și au o anumită însemnătate pentru noi, sunt aproape niște metafore vizuale...” (interviu acordat lui Andrei Prună de la maximumrock.ro, 11-12-2016).

În concluzie, ”Orizont”, este un disc care nu ar trebui să lipsească din colecțiile de CD-uri sau vinyluri ale fanilor rockului alternativ, iar posturile de radio și televiziune româneşti ar trebui să fie mult mai implicate în promovarea muzicii Rock.

Nelu Stratone
20 aprilie 2017


STRAD STYLE - RĂZVAN STOICA (LE FOXX Music Company, NL - Universal Music Romania, 2016)****

“Discerning charm and ravishing timbre, breathtaking technical bravura, sparkling intonation…he will become one of the greatest violinists of his generation.”  (Meunsteriche Zeitung)

razvan stoica strad style.jpgNu este prima dată când am plăcerea să aștern câteva rânduri despre Răzvan Stoica. Am făcut-o cu ceva timp în urmă (27 februarie 2015) când am scris câteva cuvinte despre "albumul de familie" - A journey into classical (2015), înregistrat împreună cu sora sa, pianista Andreea Stoica. Recunosc că sarcina mea este mult mai plăcută atâta timp cât îl admir pe Răzvan Stoica, care nu numai după părerea mea, ci unanim, este recunoscut, pe plan mondial, ca cel mai bun violonist de 30 de ani, mai ales după câștigarea Euro Broadcast Competition (EURORADIO New Talent Competition), din Bratislava (Slovacia) în octombrie 2013. De data aceasta, doar Răzvan Stoica își pune în lumină incredibila sa tehnică interpretativă, virtuozitatea, muzicalitatea și pasiunea sa pentru muzică. Pentru oricine era clar, de la început, că din acest album, fiind unul de virtuozitate, nu vor putea lipsi opere ale marelui compozitor și violonist Niccolò Paganini, considerat a fi unul dintre cei mai mari violoniști ai lumii, din toate timpurile, la care interpretul a mai selectat niște capodopere moderne, ale compozitorului și pianistului maghiar Béla Bartók și ale compozitorului și violonistului belgian Eugène Ysaye - Regele viorii sau cum l-a numit Nathan Milstein - "Ţarul".

Albumul debutează cu piesa - Paganiniana - variațiuni pe teme de Paganini în aranjamentul virtuosului violonist rus Nathan Milstein, unul dintre cei mai buni violonişti ai secolului 20, o piesă de o rară frumusețe. A doua piesă este o compoziție Béla Bartók - Chaconne - prima mișcare "Tempo di ciaccona" din Sonata pentru vioară solo (1944), interpretată prima dată de către Yehudi Menuhin (căruia i-a fost dedicată), în New York, la 26 noiembrie 1944, o superbă piesă de virtuozitate și de muzicalitate. Piesa care este o adevărată piatră de încercare pentru orice violonist, variațiuni la imnul național britanic "God save The Queen", denumită "God save The King - Heil dir im Siegerkranz" (1829) a lui Paganini, piesă care ani buni a fost considerată ca imposibil de interpretat, în general fiind binecunoscută dificultatea compozițiilor marelui compozitor italian.

A patra melodie de pe disc este compoziția lui Eugène Ysaye - Sonata no. 3 "Ballade" (1923), dedicată lui George Enescu, din ciclul celor 6 sonate pentru vioară solo, fiecare dedicată câte unui violonist contemporar cu el, și anume: Joseph Szigeti (no.1), Jacques Thibaud (no.2), George Enescu (no.3), Fritz Kreisler (no.4), Mathieu Crickboom (no.5) și Manuel Quiroga (no.6). Deși i-a fost dedicată lui George Enescu, prima interpretare a fost cea a lui Josef Gingold. Ysaye a fost inspirat (după propriile declarații) să compună aceste piese pentru vioară pentru ca ele reprezintă evoluția tehnicii și expresiei muzicale specifice timpului său și în acest fel acest set de sonate impune înalte cerințe tehnice din partea performerilor. Cu toate acestea Ysaye, avertiza periodic violoniștii că ei nu trebuie să uite să "interpreteze", în loc să fie doar preocupați de elementele tehnice. Un maestru al viorii "trebuie să fie un violonist, un gânditor, un poet, o ființă umană, el trebuie să fi cunoscut speranța, dragostea, pasiunea și disperarea, el trebuie să fi trecut prin 'gama'emoțiilor, în scopul de a le exprima pe toate, în interpretarea sa". Ultimele două compoziții de pe disc sunt dedicate tot lui Niccolò Paganini - Variațiuni la "La molinara" a lui Giovanni Paisiello (1788) aka Introducere și variațiuni în Sol major pentru vioară (1827 ) și "Duo Merveille" (Sonată pentru vioară solo).

Răzvan Stoica a dovedit prin interpretările de pe acest disc (și nu numai) că merita cu prisosință cele peste 35 de premii internaționale. În anul 2017, în perioada 20 ianuarie - 27 februarie a participat împreună cu sora sa, Andreea Stoica la un turneu în SUA și Europa. La data de 21 ianuarie a avut loc primul concert din turneu, la Alkmaar (Olanda), în Groote Kerk (Biserica Mare) cu programul muzical de pe disc. Răzvan Stoica a început să "cocheteze" și cu a șaptea artă. Pe 23 ianuarie 2017 a avut loc premiera filmului "Strad style" (R: Stefan Avalos), la Salt Lake City (SUA), în cadrul Festivalului de Film Slamdance, în care Răzvan se interpretează pe sine și semnează și muzica filmului (sursa IMdB). Filmul s-a bucurat de succes fiind premiat cu "Marele Premiu al Juriului " și "Premiul Publicului" pentru cel mai bun film documentar, iar în ziua de 24 ianuarie a.c. a avut loc, tot în cadrul Slamdance Film Festival, un recital Duo Stoica. "Strad style" a mai participat și la a 10-a ediție a Festivalului de Film Documentar de la Salem - 4 martie (Premiul Publicului), Martha's Vineyard Film Festival (18 martie), Sonoma International Film  Festival (30 martie) și Dallas International Film Festival (4 aprilie) și va mai participa la Florida Film Festival, Columbus,Toronto, Mendocino Film Festival. Dar despre acest film voi vorbi cu altă ocazie.

Mircea Giurgiu
15 aprilie 2017


Adrian Enescu - Mybach (A&A Records 2017)*****

"Muzica este timp sonor." (Emil Cioran)

Adrian Enescu Portret 2011.jpgVehiculul cu care parcurgem acest excepţional timp sonor este albumul MyBach. Spun excepţional, pentru că este inedit prin creaţie şi modern prin expresie. Dezvoltarea unor frânturi de teme BACH şi armonizarea lor în estetica contemporană reprezintă o provocare artistică pentru mulţi muzicieni, tineri sau maturi, notişti sau urechişti, în activitate sau în repaos. Bach, Johann Sebastian Bach (n. 21 martie 1685 - d. 28 iulie 1750), a fost inspiratorul, călăuza şi veneraţia compozitorului Adrian Enescu. Albumul de faţă, apărut postum, este un al doilea proiect al său, primul numindu-se, "Bach în showbiz”, despre care maestrul ne povestea:

"Alături de Zoli Toth cântă un violonist, un violoncelist şi un alt percuționist. Împreună formează un quartet. Sunt 8 piese unplugged şi 10 piese în care există o orchestră electronică (background electronic) cântată de mine, pre-imprimată şi care se aude în boxe, iar cei patru cântă simultan cu mine şi live. Am făcut un turneu de 12 spectacole în zona Transilvaniei şi a venit foarte multă lume. Am „remixat” teme celebre din creaţia lui Bach. M-am îndepărtat destul de mult de partitura originală. Este un Bach urban, plin de energie, de vibraţie, o muzică foarte accesibilă, dar cu mult respect față de un geniu şi... cu multă imaginație." (Adrian Enescu, selecţiuni din ultimul interviu, realizat de Ioan Big şi Radu Lupaşcu, apărut în antologia Culorile sunetelor, RAO, 2015)

Luni, 6 martie 2017, la ora 12.00, a avut loc lansarea MyBach, produs de prolifica casă de discuri A&A Records, în colaborare cu Fundaţia MUZZA, al cărui neobosit motor-producător este Alexandru Șipa. MyBach este cel de-al patrulea album editat de acest rezervat tandem, în întregime diferit de cele dinainte, atât ca încadrare stilistică, cât şi ca diversitate sonoră (primul album fiind de jazz, al doilea adună muzică de film, şi al treilea, este o reeditare cu bonus a unui mare succes din anii '80). O perspectivă cu totul nouă de abordare a unor teme cunoscute, pe care, mulţi din generaţia facebook şi iPhone, o vor îmbrăţişa cu tenacitate în spaţiul lor virtual. Modernitatea, în acest caz, este un atuu rezonabil pentru toţi fanii muzicii electronice. Este legătura noastră cu viitorul, prin realizările prezentului, ce îndeplinesc conştient, o sarcină ancestrală. Muzica lui Enescu are demnitate şi umple un imens gol în muzica românească şi (ne) îndeamnă la schimbare şi înălţare spirituală. Nu e totul pierdut, nu vă pierdeţi corăbiile, apar tineri extrem de talentaţi, precum Cristian Lolea, co-autorul acestui proiect, pe care l-a desăvârşit muzical, componistic şi desigur, tehnic (mixaj, procesare și post procesare sunet).

Deși eram foarte apropiați și ne împărtășeam mereu gândurile și planurile muzicale, n-am apucat să și lucrăm împreună. Până la MyBach. Au fost câteva luni extrem de intense alături de energia muzicii lui Adrian Enescu. Restul se aude pe cele douasprezece track-uri…” (Cristian Lolea)

La îzbânda acestui disc a pus umărul sârguincios, chitaristul Radu Goldiș, unul dintre cei mai armonizabili chitarişti români de pretutindeni, în stare de orice intervenţie chitaristică (i)novatoare (pe chitară electrică sau chitară bas!), ce a ales din anul 1980, să trăiască în Statele Unite ale Americii (o mare pierdere pentru România, alături de mulţi altii, Dan Ionescu, Dan Andrei Aldea etc.). Remarc, de asemeni, o emoţionantă recitare cu actrița Adina Popescu - soția lui Adrian Enescu -, și nu în ultimul rând o inspirată comunicaţie cosmică provocată de intervenţia încântătoarei soprane, Liliana Irina Calora. Muzica ar trebui să vindece, să lege prietenie şi dragoste între semeni. Muzica lui Adrian Enescu i-a dăruit putere soţiei sale, pentru a ne spune câteva cuvinte despre realizarea acestui album postum. "Cristian Lolea a continuat munca lui Adrian. A mers pe formulele şi ideile lui,care sunt ieşite din comun, faţă de ce se face în muzica românească. El este acum ca şi copilul meu. Nu am să am niciodată cuvinte să-i mulţumesc pentru faptul că a continuat şi continuă muzica lui Adrian, geniul lui, ştiinţa lui despre carte, ştiinţa lui de muzică. Eu nu pot să vorbesc acum în numele lui, pentru mine este ceva îngrozitor, că nu am erudiţia lui, nu am..." (Adina Popescu)

Un om care a ascultat şi a studiat toată creaţia celui mai mare compozitor al tuturor timpurilor ştia ce să aleagă pentru acest proiect-experiment. Numele pieselor sunt seducătoare simboluri cinematice din panoplia atât de aproximativă, a celei de-a şaptea arte. Consumul în exces al acesteia dăunează culturii de masă. Cinematografia nu este întotdeauna un refugiu, cum nici în spatele unei partituri nu te poţi ascunde. Rezum ideea la preferatele mele, ce pot fi chiar hituri, oriunde în eter (şi nu au, culmea!, nume filmice): 1989, Galaxy şi Sun Dance. MyBach este un album excepţional, deoarece, dacă reuşeşti să-l parcurgi detaşat, cu foarte mare atenţie, şi-l dezbraci de aura uşor mercantilă, îi descoperi în străfunduri un univers autentic, stăruitor şi propriu artistului, pentru care mulţi dintre puriştii artei muzicale roşesc cu invidie (birocratică, desigur). Acest amănunt dezleagă orice compromis ars pe rugul facerii şi trimit muzica lui ADRIAN ENESCU în panteonul iluştrilor săi predece-sori, Vangelis, Tomita, Rick Wakeman, Wendy Carlos şi cu voia dvs., ultimul pe listă Mike Oldfield (pun pariu că nu v-a dus gândul atât de departe).

"Prin cultură poţi accesa şi poţi transcende" (Adrian Enescu)

Şi tot despre acest album, criticul muzical Anca Romeci spunea: “După un plan schițat de marele prieten și maestru defunct, Adrian Enescu, finalizarea proiectului avea să îi revină spre îndeplinire urmașului său, Cristian Lolea, expert în mix-uri sonore de zguduitor simț dramatic (surpări, viraje, stupefiante suprapuneri de texturi), cu consecința redimensionărilor de toate tipurile: planetare și galactice, filozofice, sacre, profane, tribal magice, new-age. Întocmai cum le puteți identifica ascultând albumul MyBach, cu acompaniamentul vizual bine ghidat de titlurile cu trimiteri cinematografice, de la Michelangelo Antonioni la Michael Curtiz. Nu poți rămâne același după coliziunea cu copleșitorul univers MyBach 2017!”

Suficient de convingător sper, pentru conducerea radioului, de a promova artişti români, de-a-i difuza şi promova pe undele tot mai ostile fenomenului muzical autohton. În final, vă invit să achiziţionaţi toate albumele colecţiei (felicitări lui Adi Păun pentru concepţia grafică şi cuprinzătorul booklet) şi să nu uitaţi că, Arta Sunetelor poate oferi satisfacţie celor îndreptăţiţi să primească, cu evlavie, Bucuria Sunetelor.

"Am descoperit muzica de unul singur sau muzica m-a ales pe mine. Tot ce era ritm şi sunet mă fascina. Îmi aduc aminte, stăteam pe podul Basarab şi ascultam polifonia (cântatul pe mai multe voci) care se compunea din ritmurile roţilor de tren, din aburii scoşi de locomotive combinat cu şuieratul grav sau ţiuit, cu murmurul oamenilor, cu zgomotul maşinilor. În scurt timp am devenit dirijorul, solistul şi compozitorul acestui ansamblu.

Pentru mine asta înseamnă bucuria sunetelor." (Adrian Enescu, text apărut pe coperta 4 a antologiei Bucuria sunetelor, 2016)

Adrian Enescu MyBach 2017.jpg

Radu Lupaşcu
7 martie 2017

Foto: ©Arhiva personală Adrian Enescu




RIDE ON BAND – Looking Back (R.o.B. 2016)****

Trupa care merge mai departe…

Ride on Band.jpgDacă vom cădea de acord că “suceala” lui  Ilie Moromete nu înseamnă rock and roll, va trebui să facem o plecăciune evidenţei că rock and roll-ul s-a născut cam odată cu Moromeţii. Are o vârstă, şi chestia asta dă de gândit. Dar, dincolo de modificările prin care a trecut de-a lungul timpului, rockul, în general, şi-a păstrat atitudinea, deşi în jurul său foiesc atâtea alte forme de vieţuire muzicală, de la protozoare inepte, la delfini şăgalnici, un caleidoscop năucitor care-l poate încurca rău pe un drumeţ, fie el şi călare. Această atitudine inconfundabilă o găsim în muzica Ride on Band, care poartă la rever energiile rockului clasic, pe care le “fusion”-ează cu elemente ce ţin de afinităţile membrilor grupului.

Recentul CD al formaţiei bucureştene, apărut în noiembrie, anul trecut, culege roadele anului 1996, când ia naştere grupul. Formula cu care s-a înregistrat albumul este: Radu Cârlan, chitară, voce, Andrei Cobzaru, bas, Ionuţ Nistor, tobe, Alex Sima, clape şi Codrin Buliga, chitară, voce. La una dintre piese (I Got Blues) chitara bas e mânuită de Marcel Neguţ, iar cât priveşte bonus track-ul, Walking on Water, el cuprinde o piesă instrumentală din 1996, complet diferită de maniera CD-ului, la care participă doar unul dintre membrii Ride on Band de acum, şi anume liderul Radu Cârlan, la chitară fiind regretatul Miroslav Dziubinski, la tobe Andi Ciuruşniuc, iar la bas John Bilavschi (aceasta este, de fapt, prima formulă Ride on Band).

Prima piesă de pe CD, Ride this Dream, de factură instrumentală, e o carte de vizită a grupului. Un riff dinamic de chitară deschide călătoria muzicală. Alături de Hurricane, cu groove-ul ei dens, ea stabileşte coordonatele hard, dominante. Filonul hard  e reliefat şi prin apetitul melodic, piesa Again plutind – cu creşterile şi descreşterile ei de tensiune – între baladă rock şi dark pop. Nu lipseşte de pe album piesa lui Hendrix, Freedom, care a apărut şi pe Romanian Tribute to Hendrix, nr. 2. Ride on Band o interpretează cu onestitate şi dibăcie. Matca blues-rock este fundament al construcţiei muzicale, iar sugestia flower power nu se află doar în design-ul literei “o” din numele trupei, ci alimentează, ca substrat, demersul artistic, ca întreg.

Ceea ce este definitoriu pentru stilul grupului, alături de temelia blues-rock, e ingredientul funk, anunţat de maniera chitaristică din Hurricane, dar conturat limpede în Not Alone (compoziţia lui Miroslav Dziubinski) sau Don’t Give It Up. Tehnici instrumentale specifice genului (glissando, slap bass, wah-wah) creează un spaţiu hard funk convingător, iar riffurile de chitare, la unison, invită la o traducere a lor în riffuri specifice de alămuri.

O excelentă piesă e Ride on Time, cu un riff introductiv foarte inspirat. Pe alocuri, vocea (dar şi balansul cântecului) sugerează Riders on the Storm a Doors-ilor şi chiar mă întreb dacă trupa interpretează în concerte vreun cover The Doors

Către finalul CD-ului, intervenţiile de keyboard devin mai pronunţate, iar ultima piesă, Looking Back, ne aminteşte că zilnic ni se aruncă praf în ochi, că “we feel like freedom it’s not in our lives/we have to try, to find a reason”. E atitudinea rock pe care o evocam/invocam la început şi care transpare în muzica Ride on Band prin toţi porii (nu e de ignorat că Radu Cârlan a cântat, înainte de Ride on Band, în trupa Protest !)

Compoziţii şi texte inspirate, o secţie ritmică perfect sincronizată, riffuri şi solouri de chitară ingenioase, sunet compact, atitudine rock şi, nu în ultimul rând, pasiunea ce se face simţită în alveolele actului muzical alcătuiesc o parte din virtuţile care n-ar dezamăgi pe cel care cumpără CD-ul sau care participă la concertele de promovare a albumului, aflate în plină desfăşurare.

Aş menţiona, spre încheiere, reflecţiile recente ale cronicarului muzical Adrian Simeanu, publicate în „Cafeneaua literară”: „La noi, rock & roll –ul a-nfruntat mereu şi un sistem politic. Fiind sâcâitor şi primejdios pentru comunism. Căci aduna oameni şi desfereca de îndat’  energii. Un giuvaer precum „Child in Time”, de exemplu, sau „Back in the USSR” erau tabu pe postu’ de radio naţional în cea “epocă de aur”. Amintirile vremii nu m-au părăsit, ferice, nici azi. Aşa c-o spun clar unor neclari: nu rocku-i de vină pentru “Colectiv”. Ci noi toţi din ţară tolerând de ani o stare nefastă de lucruri şi-ai ei profitori sfidători, condamnabili, revoltători. Ca iubitor, practicant, cunoscător, comentator avizat am ca o concluzie titlul ăstor rânduri, limpede şi ferm: despre rock numai de bine!”

Ride on Band – o formaţie cu farmec retro, care priveşte înainte!

LOOKING BACK STRAIGHT AHEAD!

Gabriel Petric
28 februarie 2017


MIKE OLDFIELD -Return to Ommadawn (Virgin EMI 2017)*****

A mi manera sau... întoarcerea bunului-simţ

Mike Oldfield Ommadawn 2017.jpgO călătorie în lumea sunetelor de porţelan ale lui Mike Oldfield. Tema fluieraşului de os, mult sună duios, a fost abandonată şi Ommadawn se preface în... Return to Ommadawn. Este frumos şi totodată folositor să ai la ce te întoarce. 1975, anul când a fost lansat Ommadawn a fost unul plin de capodopere. Nu mă sfiesc să le numesc aşa, în ciuda chibiţilor de pe margine, fiindcă sunt puncte de reper în istoria muzicală a lumii (bunului-simţ). A Night at the Opera (Queen), Physical Graffiti (Led Zeppelin), Blow by Blow (Jeff Beck), Procol's Ninth (Procol Harum), Masque (Kansas), Toys in the Attic (Aerosmith), The Myths and Legends of King Arthur and the Knights of the Round Table (Rick Wakeman), The Snow Goose (Camel), Fish Out of Water (Chris Squire), Scheherazade and Other Stories (Renaissance), Free Hand (Gentle Giant), Ritchie Blackmore's Rainbow (Rainbow), Nightingales & Bombers (Manfred Mann's Earth Band ), E. C. Was Here (Eric Clapton), Minstrel in the Gallery (Jethro Tull), Crisis? What Crisis? (Supertramp), Hair of the Dog (Nazareth) şi, ca să fim loiali cu muzica electronică, Rubycon şi Ricochet (Tangerine Dream), Heaven and Hell (Vangelis) şi Timewind şi Picture Music (Klaus Schulze). Return to Ommadawn este o continuare a celui de-al treilea album realizat în 1975 şi calcă pe urmele sale, dar nu-i stirbeşte cu nimic, distinsa faimă.

"Amarok was originally going to be Ommadawn II, but it went off a little in its own direction." (Mike Oldfield)

Cu un format (mai) obişnuit pentru discurile de vinyl, cu câte o piesă pe fiecare parte a plăcii inventate de Edison şi cu un timing potrivit, Return to Ommadawn este o pastorală celtică. O sărbătoare a bunului-simţ muzical, în care Michael Gordon Oldfield (n. 15 mai 1953, Anglia) excelează la toate instrumentele: Acoustic steel guitar, Flamenco guitar, Bass guitar, Acoustic bass guitar, Electric guitars, Gibson SG Standard P90, Fender Telecaster, Fender Stratocaster, PRS Signature, Mandolins, Banjo, Ukulele, Celtic harp; Vox Continental organ, Hammond organ, Farfisa organ, Mellotron, Solina, Clavioline, Piano; Bodhran, African table drums, Glockenspiel, Penny whistles; Vocal effects (derived from the original Ommadawn), Mesa Boogie, Fender Twin Reverb. Am putea spune că Mike îşi cântă singur. În Nassau Bahamas, unde locuieşte de ceva vreme, a gândit şi compus în acelaşi stil unic, o epopee clasică, despre care se va vorbi doar de bine. De mult se credea că, după răsunătoarele succese ale Tubularelor reciclate în n variante, Oldfield a rămas în "zona" culturii populare şi nu (mai) satisface puriştii art-rock cu probe autentice de sensibilitate şi armonie tandră (deh!... ce face un Grammy primit pentru Tubular Bells - Theme From The Exorcist). Mike Oldfield ne reprimeşte în casa sa, plină de instrumente acustice şi intimitate tonică. Muzica sa este (din nou) plină de viaţă şi extaz. Un semn bun pentru artistul britanic şi un arc peste timp, prilej de reconversie legitimă pentru tânăra generaţie. Cu trimiteri clare spre Ommadawn, Hergest Ridge şi Amarok. Uneori, cu solemnităţi de Imn. Utilizarea unui cor de copii (ca în finalul primului) este un mare atuu al autorului. Corul de copii este viitorul. Toţi ştim, mai puţin scandaloasele autorităţi. Albumul vă bate la uşă, Domnilor! Deschideţi uşa bucuriei sunetelor! Încercaţi să importaţi cultura adevărată şi să promovaţi certa valoare pe canalele media. Nu lăsaţi lucrurile la voia întâmplării. Cuvintele sunt de prisos în cazul muzicii lui Oldfield. De cele mai multe ori, ele răsar ad-hoc şi le fredonaţi în cadenţă, fiind părtaşi la actul artistic. Sonorităţile electronice sunt doar o palidă reflecţie a timpului trecut şi o covertă de coeziune între un invizibil păienjeniş sonor. Gândiţi-vă câteva secunde la Amarok şi Ommadawn. Este argumentaţia primei pagini a revistei noastre virtuale. Happy? Discul Return to Ommadawn trebuie ascultat la capacitatea maximă de suportabilitate a urechilor, întrucât astfel veţi putea desluşi vraja unui desiş acustic progresist, futurist, nepieritor. O ultimă recomandare. Nu căutaţi albumul în magazinele noastre, încercaţi să-l procuraţi de pe internet, amazon, ebay sau direct de pe siteul artistului (varianta CD + DVD 5.1 audio mix). Coperta nu respiră aceeaşi atmosferă de optimism şi nu reflectă ţara de adopţie a artistului. Nuanţele de gri şi aparenţa uşor înfricoşătoare fac trimitere la un tablou mitic, inspirat de creaţia lui Roger Dean (The Magician's Birthday) sau a grupului Hipgnosis (Wind & Wuthering). Însă, designerul noului album Oldfield este Phil Smee, cel care a produs coperţi şi logouri cunoscute pentru: Motörhead, The Damned, Madness, Elvis Costello, Pogues, Elton John, Status Quo, the "Live Aid" logo, Donna Summer, Paul McCartney, Morrissey, Robert Wyatt, Richard Thompson etc. În cazul de faţă, coperta nu oferă aceeaşi viziune cumpărătorului pentru muzica noului Return to Ommadawn, decât dacă am fi de acord că, Om-MA-Dawn ar face trimitere la creatorul suprem şi la o nouă epocă în creaţia oldfieldiană. A mi manera! My way sau... ours way.

1. Return To Ommadawn, Pt. I 21:06

  • INTRO 
  • Spanish Tune Acoustic 
  • Mandolins 1 
  • Spanish Tune 2 
  • Mandolins 2 
  • High Bridge 1 
  • Spanish Tune 3 
  • High Bridge 2 
  • Bodhrans 
  • Fast Tune 1 
  • Fast Tune Bridge 1 
  • Fast Tune 2 
  • Fast Tune Bridge 2 
  • Fast Tune Boogie 1 
  • Fast Tune Break 
  • Grand Tune 1 
  • Victory V 1 
  • Victory V 2 
  • Victory V 3 
  • Reef Intro 
  • REEF 1 
  • BASS SOLO 
  • HeavyFUZZ 
  • FUZZ TUNE 2 
  • AFRICA 2 
  • Big WhistleTune 
  • BWT END 
  • END TUNE 
  • CLIMAX ENDING 
  • JIG 
  • JIG 2 

2. Return To Ommadawn, Pt. II 20:57

  • WhilstleInt
  • Tune 1
  • EthnicFlute 1
  • 2 Spanish
  • Glock 1 Riff
  • GIok 2 Elec
  • Glok 3 Mandolins
  • EthnicFlute 2
  • Tune 1 *2GT
  • Not Happy
  • BIG Tune
  • Soft Tune
  • Bolero
  • Bolero Blues
  • Glock 3 Blues Guitar
  • WhistIeMIX
  • Africa 1
  • CHANT 1
  • AF PIANO
  • AF QUIET
  • AF ACOUSTICS
  • AF BASS
  • AF GIBSON SOLO
  • CODA

"Thanks for your patience, I know it has been a long wait." (Mike Oldfield)

Radu Lupaşcu
24 ianuarie 2017


BUCIUM - Live în codrul ascuns (Audiosama Records 2016)****

„NOI CÂNTĂM BASMELE ROMÂNILOR...”

Bucium Live in codrul ascuns.jpgCând a apărut primul album al formaţiei Bucium, l-am lăsat deoparte câteva luni până să mă încumet să-l ascult. Era intitulat Voievozii şi mă temeam că voi auzi vreo tiradă muzicală împănată cu sloganuri patriotice, o variantă muzicală a...Buzduganului cu trei peceţi. Sigur, figurile acelea de voievozi împietriţi, de pe coperta albumului, mai degrabă mă duceau cu gândul la coperta Deep Purple in Rock, sugerau ceva solid, dar nu îndeajuns să-mi risipească îngrijorările de meloman. Titlurile pieselor, care se aşezau consecvent în zona mitologiei şi a istoriei vechi româneşti, mi-au alimentat o a doua temere: nu cumva să fie o lălăială folclorică sau o pastişă Phoenix.

Pornind, sceptic, cu un astfel de orizont de (ne)aşteptare, muzica celor de la Bucium a trebuit să lupte îndoit cu mintea mea de ascultător critic, pentru a mă convinge de valoarea sa artistică. După primele două piese de pe Voievozii, eram edificat: Bucium-ul sună, dar nu cu „jale”, ci cu forţa unui ansamblu conceptual coerent, viabil, încântător.

Albumul recent, Live în codrul ascuns, e gândit ca un Best of, dar şi ca un omagiu adus unor membri/colaboratori/prieteni ai trupei, victime ale nenorocirii de la Colectiv: Adrian Rugină, Alex Pascu, Alex Chelba, Mihai Alexandru, Vlad Ţelea, Bogdan Enache şi alţi făuritori sau simpli iubitori ai muzicii. Rană vie a trupului muzical românesc, ei au zis Goodbye to Gravity, ridicându-se în sfera „gravity's rainbow”, dar trăiesc azi şi prin sunete de bucium.

CD-ul e prezentat într-o formă artistică neobişnuită, într-o casetă specială 21/21cm, cuprinzând cartoane artistice (autor: Tibi Militaru) cu textele cântecelor şi alte informaţii folositoare. Acest lucru, cât şi imaginea de vinyl a CD-lui, reînvie întrucâtva farmecul LP-urilor de altădată, ce constituiau obiecte artistice muzicale, dar şi vizuale (cumpărătorii CD-ului au posibilitatea să-şi descarce şi varianta sa mp3).

Bucium-ul de pe actualul disc – adică Andi Dumitescu (voce, chitară, bas), Alexandra Nicolae Milea (vioară), Mihai Balabaş (vioară), Cristi Răducanu (tobe), iar la bas Mircea Munteniţă, Alex Pascu, Robert Ardeleanu sau Andrei Zamfir, la care se adaugă prezenţa regretatului Adrian Rugină la tobe, pe cele două bonus track-uri – ne oferă o carte de vizită atent concepută, cu grijă pentru orice detaliu, de la design-ul CD-ului, la selecţia pieselor, mixaj sau masterizare (acestea din urmă, finalizate în Elveţia, de către V.O.Pulver). E un produs artistic excelent structurat care rezumă calitatea trupei bucureştene.

Pe calea valorificării folclorului şi mitologiei româneşti, Bucium are un model de înaltă clasă, Phoenix, pe care nu-l copiază, ci îl continuă în mod original, creator. Trupa din „codrul ascuns” creează o epopee folk agrementată cu speed metal pe strune de vioară şi cu power chords de chitară. Cele două viori dau un sound specific, remarcabil în zona rock unde instrumentul e rar folosit (Phoenix, Fairport Convention, dacă lăsăm deoparte jazzul, fusion-ul, sunt câteva excepţii cu „ceteraşi”).

Conceptul Bucium trebuie privit ca un întreg, cu o voce haiducească, baritonală, cu două viori însoţitoare şi o secţie ritmică fermă, la care se adaugă savorile lumii arhaice româneşti, evocată în compoziţie sau în versuri. Firescul şi dârzenia actului artistic sunt, poate, câteva  din atuurile trupei.

Majoritatea pieselor aparţin primului album, Voievozii, restul fiind selectate din Mioriţa şi Zimbrul Alb.

Maria e infuzată de un dinamism romantic, o invocaţie matern-mesianică. Războieni are un balans  bine proporţionat între „hora” viorii, din intro şi pasajele speed/thrash ce alternează cu oaze de relaxare, cu pizzicato de vioară. Ca mai în toate piesele, în Morgana vocea imprimă o emoţie densă, obsesivă, de o melodicitate simplă (dar nu simplistă) memorabilă. Ea se regăseşte în Greuceanu, unde o lumină cosmică însoţeşte umbra figurilor terestre de basm, cu un groove metal de acută solemnitate. Tonul baladesc din Frunză verde de trei flori e meşteşugit condimentat cu dialogul instrumentelor (vioara1- vioara 2, vioară – bas, vioară – tobe, pe ritmuri de joc popular).

Poate ar fi de dorit o  punere în valoare a chitarei acustice (ceea ce se întâmplă în concertele trupei) care să consolideze pecetea timbrală a grupului, să se alăture sistemului viori/chitară electrică ritmică.

Am ascultat de mai multe ori Live în codrul ascuns (privind apoi şi videoclipurile unor piese) şi, de fiecare dată, a sunat proaspăt. Câteva refrene, prin muzică şi text, aproape că au devenit, pentru subsemnatul, earworms...Maria mea/Luminoasă ca o stea,/N-are gândul a căta/Minunată cum e ea./Să te-ajungă ruga mea/Să-ţi înalţe inima,/Al tău pântec cu-al său rod/Să ivească-un voievod...” (Maria) sau, din Morgana: „Arareori,/Dintr-o dată se arată./Arareori,/Cu tristeţea ei de fată-n dor./Arareori,/Lupii îi deschid cărăruia-n zori./Arareori,/Zboară mereuţ pe drum de flori.” Iar cartoanele cu ilustraţiile lui Tibi Militaru, pe care le priveam simultan cu ascultarea cântecelor, au reuşit să creeze un joc sincretic, sporind impresia global-artistică.

Sound-ul specific, valorificarea literară şi muzicală a fondului arhaic, mitologic, românesc, crearea unui folk metal ce se distanţează radical de etno-ul de divertisment, autenticitatea estetic-spirituală, calitatea înregistrărilor – sunt câteva elemente care asigură trupei Bucium un loc proeminent în peisajul folk-rock de la noi.

Gabriel Petric
14 decembrie 2016


Metallica - Hardwired... To Self-Destruct (Blackened Recordings / Universal Music, 2016)***

...aşa, şi mai departe?

Încep acest text măcinat de nişte dureri stomacale, a căror provenienţă încă este incertă.

Metallica 2016.jpgOr fi rezultatul consumului nesăbuit de alimente şi alcool? Or fi sechele târzii ale lucrului în câmp electromagnetic? Or fi contingente eliberate de ascultarea muzicii la un volum propice activităţilor (auto)­distructive? Mă gândesc, apropo de asta, că la mijloc de iulie am intrat în Arenele Romane din Bucureşti pentru spectacolul Megadeth doar ca să simt în stomac reverberaţiile secţiei ritmice. Şi le-am (re)simţit din plin, iar senzaţia trăita preţ de vreo două ore nu pot să o compar cu nimic. Aşa se petrece şi la au­diţia albumelor Metallica, fără să fie nevoie să merg la vreun concert. Dacă meta­liza(n)ţii vor ajunge şi-n Bucu­reşti, cum au mai fost, fireşte că las deoparte toate grijile, nevoile, necazurile şi merg să-mi vindec durerile la mai puţin de o sută de metri de scenă. Sau să le acutizez, naiba ştie.

Am primit ultimul disc Metallica – Hardwired... To Self-Destruct (2016, Blackened Recordings), distribuit de Universal Music, special pentru a-i face o cronică. Sincer, treaba asta m-a pus în dificultate. Nu pot scrie liber şi onest când beneficiez de un asemenea cadou. Nu pot nici să aglutinez o serie de cuvinte simandicoase, cu pretenţii de obiectivitate, în realitate generalităţi insipide, neutre. Dacă muzica nu mă „atinge“ la sensibilitate, mai bine returnez suportul pe care e distribuită. Departe de mine pretenţia că înţeleg totul, că sunt conectat la cele mai noi curente artistice, că vibrez la experimente novatoare. Uneori e nevoie de minimum două sau trei audiţii, ca să receptez mesajul, să pricep intenţiile muzicienilor, să intru în rezonanţă cu ardoarea lor. Exact aşa s-a petrecut şi cu acest album, care deja rupe topurile din toată lumea la nici o săptămână după lansarea oficială.

Prima impresie mi-am făcut-o privind imaginea de pe copertă şi apoi pe cele din cărţulia însoţitoare a dublului CD. Impresionantă prin sugestiile negative, grafica pare concepută mai curând să îndepărteze decât să atragă. Totuşi, e cumva în tradiţia Metallica şi în asentimentul fanilor înflă­căraţi, cărora cred că nu le pasă de subtilităţi şi trimiteri subliminale, dar apreciază impactul maxim. Iar discul este conceput, realizat, mixat, masterizat şi managerizat în aşa fel încât să producă un şoc devastator. Însă, într-o lume în care şocul este regula vieţii de zi cu zi, ce efect să aibă strigătul deznă­dăjduit al unor rockeri bogaţi, celebri, adulaţi şi premiaţi? Cum să crezi în sinceritatea lor, când nu le lipseşte nimic? Oricât de francă le-ar fi suferinţă (şi eu nu-i bănuiesc de falsitate), tot nu scapi de bănuială că la mijloc este ceva mai mult metafizic şi teoretic. Versurile, şi ele în linia obişnuită a trecutelor albume, traduc în metafore nepretenţioase o viziune de coş­mar asupra lumii cotidiene. E, de altfel, o viziune comună mai multor curente religioase şi/sau artistice, răspândite pe tot globul, a cărei unică slăbiciune rezidă în succes. Filme despre sfârşitul omenirii, muzici despre moarte şi damnare, cărţi pline de elucu­braţii nici măcar ştiinţifico-fantastice, toate vândute în tiraje ame­ţitoare, cer drepturi de capodoperă şi ridică pretenţii de Biblie, Coran sau Tora. În ce lume trăim?

Cei patru tipi de la Metallica nu-şi asumă intenţii mesianice, nu vor să schimbe ordinea mondială ori să salveze planeta. Parcă plini de regret pentru frumoasele zile de odinioară, au compus 12 piese cu sonorităţi ce amintesc de începuturile carierei lor, pe bună dreptate azi îndrăgite de un public divers. Nimic senzaţional în opţtiune. Faptul că m-au stârnit să vorbesc mai întâi despre mine ara­tă că obsesiile lor sunt contagioase, cuceresc. Dar la final, nedumerirea mă bruschează: autodistrugere... Aşa, şi?

Dumitru Ungureanu
5 decembrie 2016


Dirty Shirt - Dirtylicious (ProMusic Prod, 2015)****

Ruperi delicioase

Dirty Shirt Dirtylicious 2015.jpgOrice cronicar (de cărţi, discuri, filme sau meciuri de fotbal) ştie cât de greu este să scrii „obiectiv” despre ceva care ţi-a plăcut mult. Am păţit aşa ceva după ce am pus într-un player staţionar cuplat la amplificatorul 5.1, difuzând în surround muzica de pe CD-ul Dirtylicious al maramureşenilor Dirty Shirt, scos anul trecut la ProMusic Prod. Dat fiind că discul e stereo, m-am pomenit trăind o senzaţie nebănuită, plus zguduirile aferente, cumva aşteptate de la orice trupă heavy. Programând aparatul pe „repet”, am pornit televizorul. E o modalitate de-a exclude entuziasmul conjunctural şi de a elimina riscul supraestimării fluxului audio. Credeţi-mă, boierockeri dumneavoastră, nu băusem nimic şi nu m-am putut concentra decât până la piesa Maramu, a patra. Atunci, apăsând butonul „pauză”, am coborât în beci, unde pitisem ultima sticlă cu vin din recolta lui 2015. Ce-a urmat, e lesne de bănuit, poate şi de înţeles! Drept care, n-o să vă mire că merg pe ocolite...

Nu se poate spune că în România rockului socialist a existat vreo „dictatură” a casei de discuri, aşa cum există în Occident. Cenzură da, dar cenzura ideologică practicată în comunism pare curată fandacsie pe lângă cenzura economică. Vorbind mai clar şi parafrazând spuse celebre, n-a fost trupă românească de rock ale cărei piese să nu fie editate pe disc din alte motive decât delăsarea componenţilor. Sigur, în ţările vestice se putea imprima orice năzbâtie. Dar toate trupele cu contract la case de discuri importante fie respectau „directivele” departamentelor „creative”, fie plecau, de cele mai multe ori pierzându-se în anonimat. Câţi rockeri n-au eşuat după primul hit în autopastişă?

Paradoxal, o „dictatură” în rockul românesc a impus formaţia Phoenix. Anume, una care stipulează şi azi că preluările din folclor trebuie să aibă calitate ridicată, limpezime stilistică şi ritm fără compromis. Nu orice adaptare de „muzică tradiţională” poate fi rock, aşa cum nu orice improvizaţie poate fi jazz. Sună ridicol strădaniile unor Savoy ori Sincron, care credeau că folosind chitara în loc de ţambal fac rock adevărat. Rockul nu-i ca filosofia; nu ţinteşte elita naţiunii, ci caută să placă fiecărui individ trăitor pe planetă, indiferent în ce ţară. Dacă regimul comunist din România voia să obţină recunoaştere mondială, altfel decât prin crasa lui prostie, tocmai prin pop-rock putea să o capete, fiind un limbaj universal ai cărui „vorbitori” (ascultători) dau puţină atenţie ideologiei.

Porniţi la drum de vreo două decenii, băieţii din Seini au editat abia trei discuri oficiale, dar şi-au construit o reputaţie europeană, fiind mai cunoscuţi „afară” decât în ţară. Situaţia rockului autohton nu este mult diferită decât a celorlalte domenii productive, unde „străinii” ne apreciază inteligenţa, seriozitatea, creativitatea, originalitatea (vezi filmele, de exemplu). Sunt la ora actuală câteva nume şi trupe care fac cinste ţării din care provin, dar de ele nu prea o să auziţi la tembeliziunile băştinaşe, nici dacă ar fi nominalizate pentru Hall of Fame.

Dirty Shirt au tot ce trebuie să „rupă” scena rock. O casă de discuri universală le lipseşte. Şi-un ţoi de noroc.

Dumitru Ungureanu
26 octombrie 2015


ELENA  MÎNDRU – Evening in Romania (EM Records, 2014)****

JAZZ DOINIT, DOIN' IT!

Elena Mindru 1.jpgElena Mîndru este un autentic ambasador al jazzului românesc înaripat pe tărâm finlandez. Între Cluj şi Helsinki, ea creează un spaţiu de libertate muzicală pe care jazzul îl alimentează din plin, rezonând cu fiorul ei interior. E deja un artist consacrat (premiul obţinut la Shure Montreux Jazz Voice Competition e doar una din reuşitele ei muzicale) care se mişcă cu dezinvoltură în câmpul jazzului, în diverse formate - duet, cvintet, big-band etc. - şi cu o paletă de proiecte muzical-culturale sau ştiinţifice impresionantă.

Al doilea album al artistei, Evening in Romania, a apărut sub egida propriei case de discuri, EM Records. Acompaniată de Sampo Hiukkanen (vioară), Tuomas J.Turunen (pian), Eero Seppä (contrabas) şi Anssi Tirkkonen (tobe şi percuţie), Elena Mîndru reuşeşte să construiască o stare sufletească aparte, vesperală, cu labirinturi şi modulaţii armonice organice, definite de vocea care e în permanentă căutare de „reflecţii” şi „consolări”. Ca întreg, CD-ul e mărturia unui dialog spiritual între Orient şi Occident, între tradiţia românească şi modelul stilistic al jazzului ca formă încetăţenită a culturii universale contemporane.

Esenţială într-o atare confluenţă a tradiţiei autohtone cu formele jazzistice standard este organicitatea, naturaleţea cu care vocea Elenei Mîndru interpretează o poveste muzicală. Membrii grupului se alătură acestui epic muzical, sudând energiile compoziţional-interpretative. Dialogul folclorului cu swing-ul e captivant şi, deşi el se termină cu puncte de suspensie, are suficient timp pentru a făuri un spaţiu al reflecţiei şi al alinării, al melancoliei şi al dârzeniei, al libertăţii şi al necesităţii.

Compoziţia lui Johnny Răducanu Jocul ţambalelor e piesa de deschidere, care permite cântăreţei etalarea virtuozităţii vocale, odată cu proba de foc a scat-ului. Această primă piesă, ca şi ultima de pe disc, Mai uităm uneori, de Marius Popp, sunt singurele care nu sunt compoziţii proprii sau semnate de soţul ei, pianistul Tuomas J. Turunen (Swan şi Reflection sunt creaţii ale acestuia). Prezenţa acestor piese pe album e o recunoaştere a şcolii româneşti de jazz al cărei produs, într-o măsură considerabilă, este Elena Mîndru.

Bluebird, compoziţie Elena Mîndru, stabileşte coordonatele stilistice ale artistei. Swing-ul şi scat-ul sunt însoţite de un dramatism doinit care accentuează latura dark a CD-ului. Vioara lui Hiukkanen şi pianul lui Turunen au chipul unor respiraţii rapsodice care, prin intervenţiile lor, alină dramatismul vesperal al vocii, ornând un feeling fundamental cu nuanţe diverse, cu rol de echilibru. Piesele scrise de TurunenSwan şi Reflection – pregătesc intrarea piesei care dă titlul CD-ului. Swan e desenată cu subtile poli-acorduri şi intervenţii violonistice minimal-eficiente.Are accente teatrale şi dinamism narativ, acesta fiind prezent şi în Reflection, unde vioara îşi revelează identitatea, ca personaj.

Evening in Romania reprezintă piesa care strânge în textura ei compoziţională şi interpretativă rostul albumului, ca întreg muzical. Putea fi foarte bine intitulată „Omagiu Mariei Tănase”, deoarece, aici, scat-ul se îmbină cu dramatismul temei „cine iubeşte şi lasă”. Superbă declinare a folclorului românesc, în tonalitatea sa copleşitoare, marcată de jocul vieţii şi al morţii, cu mijloace jazzistice orchestrate convingător şi consunând ancestralul şi modernul. Citatul din Maria Tănase aproape că-şi pierde ghilimelele, regăsind, prin apropriere, o interioritate universală pe unduirile vocii Elenei Mîndru. Ecouri din Maria Tănase vom găsi şi în Consolation, iar vioara şi contrabasul se desprind cu solo-uri de bun-gust în altă compoziţie a artistei, I Do Not.

Virtuozitate fără emfază, creativitate substanţială, respect faţă de tradiţia folclorică românească – transfigurată prin swing, scat sau...doinit – şi, alături de energia calmă a grupului -, o înserare de spaţiu mioritic intonată de vocea Elenei Mîndru cu dor  - iată elementele unui CD care merită ascultat şi savurat.

Gabriel Petric
24 octombrie 2016




JazzyBIT -Horizon (EM Records, 2016)****

Delicatețea declarației de jazz

Jazzybit.jpgRegistrul modernității în jazzul contemporan are multe surse inspiraționale, fie că vorbim de fuziuni cu stiluri consacrate din muzica universală, funk, soul, rock, blues, fie că vorbim despre culturi nativ-etnice, latino, afro etc. Suficient de temperat pentru a destinde, însă atât cât trebuie de sprinten, albumul Horizon întruchipează o stare rectilinie de relaxare și bună dispoziție. O delicatețe pentru audiofili și o declarație de ingeniozitate jazzistică, cu un bit mai mult, decât suntem (tradițional) obișnuiți. Atât prin rafinatele incursiuni pianistice ale lui Teodor Pop, cât și prin confortul ritmic domol, provocat de așezarea armonică fermă a basului lui Mihai Moldoveanu, cablat pe astâmpărul percuției lui Szabó Csongor-Zsolt, noul album JazzyBIT este o creație de reverență a jazzului românesc. Un groove propriu, meritoriu, în care am simțit influența unui gigant al cadențelor, Dennis Chambers. Este, pe de altă parte, meritul unei înregistrări de excepție în studioul budapestan, SuperSize Recording, al unui mixaj și mastering realizat admirabil de inginerul de sunet, Bence Brucker. La final de audiție puteți face diferența.

Trioul timișorean JazzBIT este pe placul iubitorilor jazzului de la noi și cu acest al doilea disc îi întrevăd o binemeritată prețuire internațională. La reușita acestuia, a contribuit și excelenta prezentare a coperții albumului realizată de designerul de la Synopsis, Ovidiu Hrin, atent la aspectul exterior al digipack-ului, cât și la cel interior, printr-o ilustrație grafică de excepție (un booklet de 16 pagini!). Horizon este un succes al labelului EM Records, casa de discuri a adorabilei cântărețe de jazz, Elena Mîndru. Despre creațiile acestei noi case de producție vom mai vorbi la această rubrică și închei aici, cu convingerea că, nivelul calitativ al acesteia a ridicat (deja) gradul de competitivitate al realizărilor discografice în plan național.

Radu Lupaşcu
13 octombrie 2016
Jacksdale, UK


Florin Giuglea - Invitation to the Blues (Soft Records, 2016)****

Florin Giuglea.jpgErau anii de glorie ai clubului Big Mamou. Pentru cine vrea să recunoască, Big Mamou a dus singur stindardul bluesului ani de rândul, a lansat majoritatea trupelor de blues existente şi în prezent, şi-a legat numele de circuitele şi turneele unor mari muzicieni şi a rămas în amintirea fanilor ca un loc special, unic, în care spiritul, taina şi bucuria cântecului erau prezente seară de seară, concert după concert. Acolo l-am văzut pe FLORIN GIUGLEA prima oară. Era cu Marcian Petrescu, faimosul nostru muzicuţist, amândoi, an de an, tot mai buni. Chitara lui Florin a fost tot timpul prezentă, vie, şi-a întrupat multitudinea de stări şi motive ale poveştilor bluesului. Mulţi chitarişti rock (în special!) gândesc că pot cânta blues, fiindcă ştiu note, este relativ simplu şi tehnic, nu-i contrazic. Dar spiritul? Cum poţi capta spiritul dacă nu-l înţelegi. Au ei oare tânguiala unui Guitar Gabriel sau francheţea unui Huddie William Ledbetter? Pot ei înţelege suferinţa şi apăsarea unui centenar de oprimări, suplicii şi neajunsuri? Bluesul îşi are originea în sudul Statelor Unite din perioada imediat următoare războiului de secesiune, când populaţia de culoare a căpătat o libertate cu care nu prea avea ce face, în lipsa resurselor economice. Negrii americani au suportat sclavia foarte mulţi ani, dar au reuşit prin gospel, şi-apoi prin blues, să-şi vindece sufletul, să-l blindeze, încât vicisitudinile vieţii să pară fapte banale. Modul de proclamare a libertăţilor populaţiei de culoare se dovedea în realitate pură demagogie. Accesul la învăţătura, la informare, asigurarea unui job potrivit pregătirii, nivelul de salarizare, accesul în viaţa publică etc., toate acestea au rămas promisiuni ... „electorale”. Să facem trimiteri dâmboviţene? Nu este locul şi cazul de faţă.

Florin Giuglea a descoperit şi înţeles mesajul bluesului într-o perioadă de timp în care numărai, pe degetele de la două mâini, trupele sau "grupările" ce se ridicau în această zonă muzicală. Cu Nightlosers cap de afiş şi atunci şi acum! Biografia lui Florin explică pas cu pas, momentele şi alegerile muzicale de la care ulterior s-a întors către marea sa pasiune, bluesul. "În 2015 ... a re-format StoryTellers, duetul de acoustic blues cu Marcian Petrescu alături de care imprimase un album de blues acustic în 2007." Şi a convins! Prima dată cu STORYTELLERS Acoustic Blues Experience şi acum, cu acest minunat prim album în nume propriu. Invitation to the Blues este o mărturie a strădaniei şi perseverenţei unui talentat chitarist român într-o lume distonantă, ostilă valorilor muzicale capabile, sincere şi concludente. Un astfel de album se naşte greu. Cum spuneam, trebuie să ai harul interpretării, chemare şi nu în ultimul rând, suflet. Povestea bluesului îţi oferă sufletul pe tavă. Cele zece piese ale albumului comunică cu ascultătorul şi-l poartă dincolo de timpul trecut, în prezentul plin de viaţă şi îmbibat de tehnologia modernului. Acest lucru îi foloseşte din plin chitaristului şi membrilor grupului său, izbutind din acest punct de vedere, unul din cele mai victorioase producţii de blues ale industriei muzicale româneşti. Spun românească, deoarece albumul poartă holograma la vedere, pe faţa principală a albumului, ştirbind din calitatea excepţională a graficii realizate de Emil Luca. Ăsta ar fi un punct slab, dar şi aşa, produsul comentat în recenzia de faţă rămâne american (aproape) 100 la sută. Invitation to the Blues a fost mixat şi masterizat în ţara bluesului, el fiind înregistrat excelent în România, la VdVmusic Studio and SYSOUND Studio. În 2015, pentru acest album, Florin Giuglea a cooptat mai vechii colegi de scenă şi prieteni, Adrian Ciuplea la chitară bas, Hanes Radu la percuţie şi Mihai Ardelean la claviaturi. Alături de ei, regăsim pe album pe: Marcian Petrescu (muzicuţă), Jimi El Lako (vioară), Adrian Flautistu (contrabas), Sebastian Burneci (trompetă), Paolo Profeti (saxofon) şi Florian Radu (trombon). Alegerea pieselor mi se pare iarăşi o mare realizare. Chiar dacă calităţile vocale nu sunt punctul forte ale lui Florin, el a reuşit să emoţioneze şi să convingă de la început la sfârşit, onestitatea simţirii sale, fiind în cazul bluesului, actul artistic primordial. De la Born Under A Bad Sign la The Thrill is Gone, şi de la Worried Life Blues la Trouble in Mind, Florin "îşi stoarce" chitara, concretizând esenţa bluesului istorisit în formidabile alocuţiuni chitaristice. Chitară tot de el făcută pentru că, sigur nu ştiaţi, în anul 2011, Florin a "devenit endorser oficial al Cornford Amplification, fiind acceptat într-un club elitist de chitarişti care deţin şi utilizează live unele din cele mai apreciate şi căutate amplificatoare de chitară din lume. În 2012, după ani de cursuri, workshop-uri şi experienţă de scenă, Florin a fondat FLO Custom Guitars. Devenind astfel lutier şi constructor de chitare electrice." Adăugirile inspiraţionale aduse fiecărui standard de blues trezesc în noi sentimente de mulţumire sufletească, pentru care, fiecine dintre chitariştii de blues actuali, ar putea fi invidioşi. Trebuie să mergeţi să-l ascultaţi şi pe viu (vă va captiva îmbietor cu cel puţin două coveruri Jimi Hendrix!) astfel, vă va convinge să achiziţionaţi, în colecţia dvs., un strălucit album de studio. Însă, până atunci, puteti asculta o piesă aici. Invitation to the Blues a fost lansat în Clubul Ţăranului din Bucureşti pe 5 aprilie 2016. Tot pe acest album veţi descoperi bucuria bluesului acustic. În Malted Milk şi Come In My Kitchen, Florin devine respiraţia imanentă a bluesului despre care tot scriu, reuşind ca nimeni altul din generaţia lui, să închidă un cerc al cunoaşterii, călătorind mii de kilometri în Statele Unite, de pe Beale Street din Memphis până-n 6th Street din Austin, iar mai apoi de pe Bourbon Street din New Orleans, în renumitele baruri honky-tonk din Nashville şi mai departe în Tupelo şi Clarksdale, trecând prin clasicele săli de concerte din New York sau Los Angeles. Am lăsat la finalul acestui articol, cuvintele lui Florin să vorbească, pentru că, mai mult ca alţii, el s-a încumetat cu tenacitate pe acest teritoriu muzical, a înţeles bine mesajul bluesului, îl cântă cu măiestrie şi dăruire. Este viitorul modern al bluesului de la noi.

"Pe urmele Blues-ului în SUA, am fost în Memphis, New Orleans, Ausitin, Tupelo şi multe alte locuri ca să identific leagănul blues-ului, să-I ascult vocea şi să întâlnesc muzicieni de blues autentici. Chiar şi în Clarksdale, Mississippi, origine a legendei Crossroads şi locul unde s-au născut mulţi muzicieni de blues. Toate acestea doar ca să respir acelaşi aer, să privesc ore-n şir fluviul Mississippi sau să calc pe acelaşi pământ pe care au trăit la un moment dat atât de mulţi muzicieni binecuvântaţi prin talentul lor. Prin această producţie sunt convins că am reuşit să aducem magia blues-ului, în locul şi timpul în care trăim. Acest album este omagiul pe care îl aduc celor intitutulaţi the Kings (B.B., Albert şi Freddie), lui Robert Johnson, Albert Collins, Hubert Sumlin, Stevie Ray Vaughan, Muddy Waters şi multor altor artişti de blues care-mi hrănesc sufletul şi mi-au adus inspiraţie de-a lungul carierei mele muzicale.” (Florin Giuglea)

Radu Lupaşcu
14 iulie 2016


URA DE DUPĂ UȘĂ Cicatrice  (Vladina Trading, 2016) ****

UDDU.jpgO trupă cu un nume ciudat, URA DE DUPĂ UȘĂ sau UDDU, apărea în undergroundul românesc în 1993. Alcătuită pe ”ruinele” formației DESPOT, decimată de plecarea în armată a trei muzicieni, UDDU, a plecat ”la luptă” cu Adrian Radu (bas, voce), Ioan Costache (solist vocal, tobe), Dan Ionel (chitară) și Petre Gavrilă (chitară). Cum ultimul a renunțat relativ repede, în favoarea unui alt proiect, UDDU rămâne în formulă de trei, câștigând Marele Premiu la Festivalul Top T Buzău (1993). Primele înregistrări ale formației datează din 1994, când a apărut un demo, De trei ori Ura, urmat de un split, alături de ZOB și de un prim album De ce atâta ură?, apărut, pe CD și casetă, la Vivo. Se părea că a fost și ”vârful” activității trupei, care, a continuat să activeze sporadic, iar după plecarea în Canada a lui Adrian Radu, părea să se fi desființat. Totuși, Ioan Costache, rezistă pe baricade și, în ciuda greutăților financiare și a lipsei de interes a caselor de discuri și a radiourilor pentru promovarea genului thrash / hardcore / punk, practicat de trupă, continuă să înregistreze și să trimită materiale muzicale nebăgate în seamă de nimeni. Ajunși la două decenii de activitate, UDDU reușesc, în sfârșit, să lanseze un nou album, Cicatrice, cu nouă piese. Alături de Ioan Costache (voce), care este și autorul textelor, îi găsim pe Iosif Cosma (chitară), Lucian Păcuraru (bas) și Bebe Popescu (tobe). Albumul mixat și înregistrat de Gabi Pipai Andrieș, în Sound Studio Production, și masterizat de Cristian Varga, la ”Mastervargas”, dispune de colaborarea unei mulțimi de invitați: unii din hip hop, cum ar fi: Arssură (Bogdan Iordănescu), Geo, Nimeni Altu’ (Dan Oniga), Supape și Tessa, alții din punk rock, Albert (Niște Băieți) și Vlase (Vlad Gorneanu – Zob). Ca de obicei, în cazul UDDU, majoritatea pieselor se bazează pe texte de protest social. Prima piesă de pe album, se referă la eroii, răniți în Revoluție, care sunt uitați de cei din jur: ”Pe viață ai rămas infirm – ai rămas infirm,/ Ai vrut să scapi de comunism – să scapi de comunism / Acum ești doar o legumă – tu ești o legumă / Și pentru mulți tu ești o glumă – o simplă glumă”. Indiferența, Viață de câine, Nevinovat și Marioneta, sunt adresate pe deoparte celor care nu iau atitudine în fața nedreptăților sociale fiind indiferenți la ceea ce se petrece în jurul lor, celor care se lasă manipulați, dar și celor care fac abuz de funcție, ”șpăgarilor” din sistemul juridic sau din cel medical. Ha ha ha, Patima alcoolului, cred că este ușor autocritică, venind de la un consumator autentic (sau s-o fi lăsat?), iar Flagelul inconștienței, se referă la pericolul prezentat de consumul de droguri. Vecinul insuportabil, există pe scara oricărui bloc, așa că ajungem la Ura 2, un remake după piesa care speria organizatorii de concerte la începutul anilor '90... ”Ura! Ura! Ura! / De după ușă”. Un album cântat cu patimă așa cum îi stă bine unei trupe hardcore.

Nelu Stratone
20 mai 2016


Bega Blues Band - Brassica Soup (EM Records, 2015)****

Bega Blues Band - Brassica Soup 2015.jpgInventivitatea jazzistică a sextetului BEGA BLUES BAND a produs o nouă încântare discografică. Ea se numeşte Brassica Soup şi conţine opt piese, dintre care cinci sunt creaţiile liderului, Johnny Bota, în jurul căruia s-a coagulat noua formulă a grupului timişorean, de după regretata dispariţie a lui Kamocsa Béla (n. 24 decembrie 1944 - d. 14 ianuarie 2010). O supă de conopidă... coaptă, aş putea remarca, datorită experienţei tehnico-improvizatorice a membrilor sextetului, pe care îi şi numesc de la început: Johnny Bota (Fender Jazz Bass, Cort acoustic fretless, tamburină, guiro); Toni Kühn (claviaturi Nord Lead, melodica la piesa 1, chitară la piesa 5); Lucian Nagy (saxofon tenor, flaut, caval bulgăresc, caxixi, agogo, clopote, talking drum, djembe, compoziţie 2,7); Mircea Bunea (chitară electrică Suhr, amplificator şi pedale Mad Professor); Lică Dolga (tobe Tama); Maria Chioran (voce). Bucuria cu care ne înconjoară aceşti minunaţi muzicieni este expresia rafinatelor construcţii armonice bazate pe improvizaţii individuale şi colective, într-un demers cartezian made în Timişoara. O marcă de prestigiu, ce leagă punţi spre Europa, spre lumea civilizată, spre Arta Sunetelor. Regăsim, cu voia dvs., sonorităţi care vă amintesc de adevăratele valori ale bluesului, jazzului, ale folclorului african şi românesc. Sinteza pe care ne-o dezvăluie această (puţin peste o) oră de muzică cu BEGA BLUES BAND preschimbă ascultătorul în candidat la bun gust şi bună dispoziţie. Toată istoria jazzului ni se descoperă într-un consens sinusoidal, plurivalenţa rezonanţei instrumentelor de suflat, contrapunându-i-se, tonalităţi cromatice ale inconfundabilelor claviaturi şi canoane chitaristice, atât de bine integrate în melodicitate ritmică a tandemului Dolga-Bota. Un astfel de album te îmbogăţeşte. Îţi pune la încercare cunoştinţele şi-ţi dă de veste inteligenţa. Îmi amintesc de Dixie Dregs, de Joey deFrancesco, dar şi de Joshua Redman şi mă opresc doar la aceste trei nume, pe care, vă invit a le cunoaşte şi a le parcurge repertoriul, în opinia mea, demn de studiat la materia de curând propusă pentru excludere din programa şcolară. "Ascult muzica precum aş privi o fotografie dintr-o excursie care mi-a plăcut şi îmi vin în minte amintiri." - îmi spunea eminentul profesor şi inginer de sunet, Horea Murgu (într-un interviu publicat recent în antologia Bucuria Sunetelor). Am ştiut din prima clipă, de când am ascultat-o live la clubul Big Mamou, că Maria Chioran o să fie fie glasul acestui grup. Pe atunci era studentă şi confirma excelenta alegere a profesorului Johnny Bota. Sunt şi de această dată bucuros, pentru integrarea perfectă în grup, pentru armonizarea cu ceilalţi muzicieni, pentru clara şi curtenitoare sa voce. Vreau să o remarc, încă o dată acum, în piesa ce dă titlul albumului, Brassica Oleraceea, o compoziţie-elogiu legumei preferate a lui Johnny Bota. Setlistul întreg al albumului conţine în ordine piesele: Finkenstein Strut; Soup A La Blues; Pagan Thracian Dance; Song For Sasha; Borangic De Mozambic; Brassica Oleraceea; State Of Soul; Afro Blue. Nu în ultimul rând, doresc să atrag atenţia asupra unui invitat de renume, excepţionalul Lucian Ban, prezent cu distinsa sa tuşă pianistică, în piesa Song For Sasha, dedicată fiului lui Johnny Bota. De asemeni, Sasha Bota participă cu vioara sa magică la realizarea pieselor 1, 5, 8, iar cu viola la piesele 4 şi 6. Calitatea înregistrărilor şi realizarea grafică sunt un plus pentru audiofili, aceştia bucurându-se de sunetul foarte bun, captat în studioul Credo Music de producătorul Steven Brookfield, contribuabil cu un intens solo pianistic la State of Soul, o viguroasă compoziţie semnată de Lucian Nagy, pe care vă recomand să-l urmăriţi şi în remarcabilul proiect, Lucian Nagy și The Balcumba Tribe. Ultima piesă, Afro Blue, singurul cover al discului, de peste 11 minute este o compoziţie a celebrului percuţionist cubanez, Mongo Santamaria, rearanjată minunat de duo-ul Bota, tată şi fiu. O piesă de rezistenţă şi satisfacţie pentru toţi iubitorii jazzului, frumuseţea componistică capatând acum, noi şi moderne valenţe, multiplicate de intervenţiile soloistice ale sextetului. Nominalizez pe rând, accentuatele linii de bas, preţioase incursiuni vocale şi migăloase dantelării pianistice, în ambianţa delicatelor confesiuni nobiliare ale flautului, într-un cuvânt: "Shades of delight, cocoa hue / Rich as the night afro blue".

Discografia Bega Blues Band conţine în total 6 albume: Blues de Timişoara (Studio Recording, 1996); Te Sponsorizez (Self Prod., 2002); De la Gershwin la Sting (cu Filarmonica Banatul, 2004); Vechituri Noi - cu Gyarfas Istvan (Ungaria, 2006); Zboina neagră – In memoriam Kamo (Show factory, 2010); Brassica Soup (EM Records, 2015). Piese cu Bega Blues Band au mai apărut pe compilaţiile: Sighisoara Blues Festival (Macondo, 2005); Romanian Tribute To Hendrix (ZAKA Music, 2005); The Romanian Jazz Collection (A&A Records, 2012).

Radu Lupaşcu
6 mai 2016


NEGURĂ BUNGET -OM (Aural Music, 2016)****

OM 2016.jpg"Când făcutul nefăcut, / Ce-a trecut prin netrecut / A zăcut și-a petrecut / Prin făr’ de loc, / În făr’ de vreme..." (Cunoașterea tăcută, albumul OM, 2006)

În mod cert, sunt puțini rockeri din România care știu că cea mai titrată trupă românească, care a concertat în calitate de cap de afiș, în peste 500 de concerte, susținute atât în Europa, cât și în America de Nord și Australia, este NEGURĂ BUNGET, o formație total neglijată de mass media.

Veteranii black – metalului românesc, Negură Bunget, împlinesc 20 de ani de activitate și 10 ani de la lansarea albumului OM, un bun motiv pentru reeditarea albumului respectiv. Dintre trupele românești apărute în anii '90, au și cea mai bogată activitate discografică, având 10 albume, serie începută în 1997, cu Zârnindu-să, iar cea mai recentă producție, din 2015, este Tău. De asemenea, au lansat și două EP–uri și trei compilații, una dintre ele, fiind un elegant box set de 6 CD – uri, apărut în 2009.

Începuturile NEGURĂ BUNGET, pornesc în anul 1994, când activau sub numele de Wiccan Rede, în formula Hupogrammos Disciple și Negru. În luna noiembrie a aceluiași an au înregistrat primul lor demo, From Transylvanian Forest. După o activitate de doi ani, cu participări notabile la festivalul Top T– Buzău, cei doi hotărăsc să schimbe numele trupei, în NEGURĂ BUNGET. Albumul de debut Zârnindu-să, lansat către sfârșitul lui 1996, aduce cristalizarea unei ideologii specifice. Următorul album a apărut în 1998, sub titlul de Sala Molksa, l-a adus în trupă pe cel de-al treilea membru oficial, Spurcatu.

Dacă, în perioada 1995 – 1998, activitatea concertistică a trupei a fost sporadică, limitându-se la cele patru prezențe la festivalul "Top T– Buzău", la alte trei participări la "Young Rock For Young Festival" – Piatra Neamț sau la câteva prezențe ”live” la Hard ’N’ Heavy Cafe – București sau în câteva cluburi din țară, începând cu anul 1999, NEGURĂ BUNGET, și-a construit, cu pași mici dar extrem de importanți, o carieră internațională. După o participare la ”Open Hell Fest 1999”, în Volyne (Rep. Cehă), urmează, un an mai târziu, concerte în Ungaria și Serbia, țări vecine care vor fi vizate, aproape an de an.

În 2000, au lansat cel de-al treilea album, Măiastru Sfetnic, la același label timișorean, Bestial Records. Popularitatea lor în mediul underground a crescut, astfel că au încheiat un contract cu casa de discuri italiană Aural Music - Code 666.

În 2001, se adaugă participarea la ”Helloween Fest”, în Leszno (Polonia). Anul 2003, este cel în care, vor avea mai multe concerte alături de o trupă heavy metal din Newcastle – UK, AVENGER, pe lista țărilor în care NEGURĂ BUNGET, a concertat, adăugându-se, Austria și Bulgaria.

În sfârșit, în perioada aprilie - mai 2004, are loc primul turneu european, ”Shadows from the East”, cu concerte în Portugalia, Germania, Belgia și Slovacia și o participare la ”Wanted Festival” – Ungaria, pe aceeași scenă cu TIAMAT și DEATH ANGEL.

La începutul anului 2005, NEGURĂ BUNGET concertează în Italia și Slovenia, iar pe 12 august, apar pe scena "Brutal Assault Festival" (Rep. Cehă), alături de MY DYING BRIDE și OBITUARY.

Dar adevărata lovitură de imagine, avea să o dea cu turneul ”OM – European / Romanian Tour”, cu un număr de 24 de concerte, începute la Hamburg, desfășurate în perioada octombrie – decembrie, ”ținte” noi, pe harta Europei, fiind Polonia, Olanda, Belgia, Italia, Bosnia și Croația, iar în 2006, Franța.

Se poate spune că, începând cu anul 2007, prestigiul internațional al formației NEGURĂ BUNGET, a crescut spectaculos, astfel că, numărul turneelor și a invitațiilor la festivalurile importante s-a înmulțit, în perioada 2007 – 2015, neexistând perioade prea lungi de pauză concertistică, asta în ciuda faptului că, membrii trupei au continuat să compună și să înregistreze numeroase albume, sau au apărut, în același timp și în câteva side-projecte cum ar fi DorDeDuh.

Din 2010, producțiile Negură Bunget apar la Lupus Lounge, un sub label al Prophecy Productions, arondat la casa de discuri germane ProMedia GmbH, axat pe promovarea trupelor avantgarde black metal, dark metal sau pagan folk metal, precum germanii de la Secrets Of The Moon, Lantlôs, Eïs, Farsot, Helrunar, Drautran, suedezii de la Silencer, norvegienii de la Nàttsòl, englezii de la A Forest Of Stars, dar și românii de la DorDeDuh.

Cele două turnee americane, ”Transilvanian Legacy Tour 2012” și ”World Tour TĂU – North America 2015”, primul alături de ECLIPSE ETERNAL, WOLVEN ANCESTRY și DIN BRAD, iar cel de-al doilea, alături de islandezii de la DYNFARI, au promovat formația NEGURĂ BUNGET, pe întregul teritoriu al Statelor Unite, unde au susținut un număr total de 55 de concerte, apoi, în Canada unde au avut 21 de concerte, dar și în... Islanda, unde au susținut un concert.

Promovarea celui de-al 10-lea album TĂU, a început în 2014 și a continuat în 2015, printr-un turneu european, cu peste 70 de concerte în 26 de țări: Grecia, Bulgaria, România, Moldova, Serbia, Bosnia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Finlanda, Suedia, Danemarca, Olanda, Belgia, UK, Irlanda, Franța, Spania, Italia, Elveția și Malta, în perioada, martie - iunie 2015, alături de polonezii NORTHERN PLAGUE și arădenii GRIMEGOD, și a continuat, cu ”repriza” americană, în perioada septembrie – octombrie, prezentată mai sus.

În 2016, NEGURĂ BUNGET, a pornit în ”20 Years Anniversary European Tour 2016”, prilej cu care a concertat pe 16 aprilie 2016, și la Arenele Romane din București, la evenimentul "Stelele rockului românesc 2”, unde au lăsat cea mai bună impresie fanilor muzicii rock. Formula actuală a trupei îi cuprinde: Negru (tobe / percuție), Tibor Kati (voce / chitară), Adrian Neagoe ”Oq” (chitară / voce), Petrică Ionuțescu (instrumente tradiționale), Ovidiu Corodan (bas) și Agerul Pământului (percuție, instr. tradiţional arhaice).

"Prin OM, Negura Bunget propune un alt opus complet, concentrat în jurul simbolismului şi semnificaţiei unui concept unitar. Limba română oferă o sferă vastă şi complexă a cuvântului, dar OM e în acelaşi timp şi starea contemplativă asociată elevării spiritului în cadrul esoterismului tradiţional." (Metalhead.ro)

Nelu Stratone
17 aprilie 2016


ZOB – Deviant (Universal Music Romania, 2015)****

Zob Deviant.jpgCu aproape un sfert de secol în urmă, în efervescenţa post-decembristă, aveam încă, în ciuda haosului şi a confuziei de care eram înconjurat, idealuri şi iluzii. Ca audiofil, eram convins că schimbarea radicală de regim va fi reprezentată muzical prin Punk, gen asociat eminamente crizelor politice, economice şi sociale, iar semnele păreau încurajatoare (aici, exemplificările sunt pur subiective): bebeluşul cu papion de pe coperta fabulosului album Timpuri Noi, inegalabilă (până acum... în România) interpretare a lui Should I Stay Or Should I Go - The Clash a prietenului meu Ticke (Attila Blaga) de la Pansament şi, nu în ultimul rând, bulversant de ludicul cover la Drumurile noastre toate al lui Dan Spătaru realizat de Vlase & Co. (ZOB), simbolic manifest de disociere faţă de trecut a unor generaţii mai pline de prospeţime şi de energie. Pe dracu’... m-am înşelat amarnic, între timp nu s-a întâmplat nimic frumos sau aspiraţional în jurul meu, iar totul se arată acum, retrospectiv, a fi fost doar “smoke & mirrors”. Publicul larg, vrăjit de fetele morgana consumeriste ce au invadat piaţa muzicală, s-a lăsat blegit (cu o apatie inexplicabilă mai ales în cazul celor între două vârste) cu ajutorul mass-mediei create pe temelia publicităţii la detergenţi sau praf de copt, de ‘vraja mării’n podu’gării’, ‘mă lovesc de o meduză şi primesc o archebuză’ sau ‘sânziana mi-a halit banana’ până în punctul în care ‘rezistenţa’ s-a retras în munţi (a se citi underground-ul diverselor cluburi încă fidele nişelor Rock-ului) şi, fără a face vreun efort conjugat de unificare/coagulare, a activat în grupuri sau conjuncturi izolate. Punkul ca vector de transmitere artistică a unor acute şi necesare mesaje anti-sistem a devenit aproape inutil prin, pe de-o parte, apariţia Hip-Hopului şi Rapului dâmboviţean (mult mai trendy, cool & stylish) iar, pe de altă parte, datorită popularităţii ceva mai mari a noului val de muzicieni tineri din spaţiul Rockului alternativ. În acest context, ZOB rămâne ca proiect muzical o rara avis de o longevitate remarcabilă, un Don Quijote colectiv (R.I.P. Sorin Sfârlea, acest Sancho Panza adorabil a grupului, a cărui bonomie şi pozitivism va stărui etern în memoria oricăruia dintre cei care l-au cunoscut), promotor cu ferocitate a unui gen catalogabil acum de junii imberbi drept desuet, dar esenţial în evoluţia unei istorii a Pop culture-ului autohton prin raportarea obligatorie a demersurilor creative la contextul în care acestea au fost realizate. Căci, din 1990 şi până acum, deşi “printre nori noi alergam împreună”... Noi am rămas NOI, iar ei au devenit EI... din vina NOASTRĂ (“M-am născut în România/ Şi îmi place nesimţirea... Comentezi îţi dau la faţă/Că asta ştiu să fac în viaţă... Oh oh” – Balada nesimţitului de pe albumul ZOB, Printre nori, din 2004). Îmi asum şi eu, personal, doza de inconştienţă civică aproape de iresponsabilitate care a făcut posibil să ajungem să trăim într-un mediu social şi cultural aproape intolerabil. Noi suntem cei care l-am lăsat pe Nea Nelu să îşi instaleze (inclusiv prin pactul şcolii sale de păpuşari cu Diavolul ‘godporatist’) discipolii care, în mare viteză, din... noi au devenit... ei. Lumea noastră a început să arate pe măsura trecerii anilor din ce în ce mai diferită de lumea lor. Albumul Deviant (ce conţine 12 piese) reprezintă, în opinia mea, un urlet muzical simbolic a unei naţiuni care, ajunsă să se târască pe podea datorită unor ciocoi (indiferent de culoarea politică şi fondul genetic de politrucism) ce continuă să o lovească chiar şi când e la pământ, şi-a pierdut în mare măsură iluziile de a supravieţui altfel decât într-o aspră iobăgie. EI chiar nu înţeleg că nu mai pot reveni printre NOI? Se pare că nu. Atunci, voi, aceşti EI, să ne pupaţi în cur! Cu îngăduinţa voastră, voi transcrie o parte din versurile piesei cu acelaşi titlu (emblematic) ce închide albumul Deviant (înregistrat în formula de trio Vlad ‘Vlase’ Gorneanu-Mihai ‘Moşu’ Iovănescu-Doru Cincă, cu participarea lui Artan, Adrian Despot, Hanno Höfer, Ombladon, Ovidiu Niculescu, Danez, David Ciente, Barbu Niculae, Leon Seamster, Traian Bălănescu, Freakadadisk şi Sergiu Berindei) şi care, cred eu, justifică cele scrise până acum: “N-am să lupt pentru voi/N-am să plâng pentru voi/N-am să plătesc pentru voi/Şi n-am să mor pentru voi/Pentru anii furaţi, pentru anii futuţi/Pentru visele ce s-au pierdut/N-am să plătesc pentru voi/Am să trăiesc şi-am să râd pentru noi/Am să iubesc şi-am să beau pentru noi/Pentru ura din voi ce-o purtaţi pentru noi/Pentru banii care-i slăviţi/N-am să lupt pentru voi/Am să beau pentru noi/Am să iubesc pentru noi...”. Dacă nu suntem ipocriţi trebuie să admitem că aceste gânduri ne bântuie cu obstinaţie la fiecare câteva minute în existenţa noastră cotidiană în România şi că ZOB reprezintă una din puţinele trupe care au avut şi au curajul, dublat de un cinism simpatic, să ne arunce periodic adevărul brutal în faţă, indiferent că se referă la NOI sau la... EI. Acesta e Punk-ul! ‘God saved Nea Nelu?’... “Născut dintr-o întâmplare într-o ţară de proşti/Crescut cu comunismu-n gură, am rezistat!/Am văzut apoi cum proştii se duc să atârne la stat!” (extras din piesa 2na Punk). Nu rezist să nu închei această recenzie minimalistă la un disc-jalon a vremurilor pe care le trăim (ce mă îndoiesc că va rupe gura târgului în materie de vânzări datorită conţinutului incomod pentru cei închistaţi în prejudecăţi, cei vizaţi direct sau... cei dezinteresaţi de ce se întâmplă în jurul lor, preocupaţi de păcănele, seminţe şi de beemveul vecinului) fără a cita unul dintre cele mai savuroase răspunsuri pe care Vlase le-a dat vreodată unui reporter la întrebarea legată de “... guilty pleasures în muzică şi filme” (21 august 2013, autor: Ana-Maria Gavrilă, sursa: metalhead.ro): “Nu înţeleg întrebarea. Dacă e despre ce cred eu răspunsul e porn. Porn cu pitici, un urangutan cu hemoroizi, Alexandra stanciu (sau cum paştele mă-sii o cheamă p-aia bătută de peştele ei) şi Inna. Cele două dive ar fi păroase ca bunică-mea în ’39.”. Fără alte deviaţii, o singură urare: ZOB, tot înainte! Să rămânem noi cu ZOB şi ei cu ZDUP.

Ioan Big
02 aprilie 2016


A JOURNEY INTO CLASSICAL - Kamerata Stradivarius Orchestra
(Universal Music Romania, 2015)****

A Journey into Classical.jpgAcest proiect poate fi considerat un proiect de familie, al fraților Stoica, Răzvan și Andreea, instrumentiști de o certă valoare, provenind dintr-o familie muzicală. Scuzați-mi impolitețea de a-l menționa primul pe Răzvan, dar, vrem nu vrem, el este centrul de gravitație al întregului album.

Răzvan Stoica, un violonist de mare clasă (cel mai bun violonist din Europa sub 28 de ani) dovedește prin acest album și adevărate valențe de aranjor, orchestrator și dirijor. Nu am avut, pe de altă parte, niciun moment senzația că ar vrea să o pună în umbră, pe nu mai puțin talentata soră-pianistă și ea cu o mulțime de realizări la activ. Dimpotrivă, acest album este bine  proporționat și construit pentru că și atunci când Andreea Stoica nu este solistă, contribuția ei nu poate fi neglijată. De altfel, cei doi frați concertează împreună sub numele de Duo Stoica, cu "Virtuozitate şi Pasiune" (ca şi titlul albumului lor cu acelaşi nume). Andreea își pune în valoare măiestria interpretativă în "Inverno Parteño" a compozitorului, aranjorului şi interpretului de bandoneon argentinian Astor Piazzola, cel mai mare compozitor de muzică de tango, care deși nu este un compozitor de muzică clasică în accepțiunea cuvântului, este "un clasic", nu face notă discordantă cu restul discului. Vrând nevrând țin să-l felicit încă odată pe Răzvan pentru alegerea locației în care s-au făcut înregistrările - Oude Kerk (Biserica Veche) din Oldenzal (Olanda), o biserică cu o acustică impecabilă.

Albumul este structurat în două părți, prima parte interpretată de Kamerata Stradivarius Orchestra (Nicolò Paganini, Gabriel  Fauré, Antonio Bazzini, Astor Piazzola și Fritz Kreisler), iar cea de a doua cu aportul Beethoven Academy Orchestra dirijor Alexander Geluk (Camille Saint Saëns, Edourd Lalo și Maurice Ravel). Pentru Răzvan nu este prima oară când lucrări de Lalo și Saint Saëns sunt înregistrate pe un disc, el având deja un disc cu concertele de vioară ale celor doi, acompaniat tot de Beethoven Academy Orchestra sub bagheta lui Alexander Geluk. Întregul album este "îmbogățit" de sunetul inconfundabilei al viorii Stradivarius 1729, primită în folosință (de la un donator anonim din Salzburg), ca premiu pentru locul I "Stad Prize", la competiţia The Strad din Salzburg. Personal nu am nimic de reproșat faptului că unele compoziții clasice au fost reinterpretate de către Răzvan, dar sunt convins că unii "puriști" nu vor fi de acord. După mine, muzica clasică a fost, este și va rămâne un izvor nesecat de teme muzicale, regândite nu numai de către celebrii compozitori de muzică clasică, dar și de către cei de muzică, hai să-i spunem "ușoară". Poate într-o zi am să revin cu un articol legat de această temă.

Pentru cei care nu au ascultat încă discul, le recomand cu căldura acest lucru. Vor fi fascinați de circa 41 de minute de muzică excepțională care i va scoate din stereotipia zilelor aspre, care din păcate, se scurg implacabil.

Mircea Giurgiu
27 februarie 2016


SYN ZE ȘASE TRI – Între două lumi (2011) / Sub semnul lupului (2012) / Stăpân peste stăpâni (2015) (Aural Music – Code 666, Italia)***

Încă de la începuturile sale, rock an roll-ul și blues-ul, au fost genuri muzicale blamate de biserica creștină, care a sesizat că artiști precum, Robert Johnson, Jerry Lee Lewis sau Elvis, micșorau numărul credincioșilor cotizanți, motiv suficient pentru a-i considera pe aceștia sataniști. Îngrijorarea bisericii a crescut și mai mult, odată cu apariția tinerilor hippies, majoritatea adepți ai mișcării ”new age”, astfel că, a început un adevărat război, uneori mediatic, alteori prin demonstrații stradale, împotriva mișcării rock.

Aceasta, a fost acuzată de anumite mesaje subliminale ascunse în textele piselor, în ținuta scenică, în show sau chiar, în desenele apărute pe mapele discurilor. Rând pe rând, formații precum: The Beatles, The Rolling Stones, Led Zeppelin, Eagles, Santana, Mahavishnu Orchestra, Deep Purple, Alice Cooper, Black Sabbath sau Queen, au fost acuzate, de bisericile creștine, că ar induce în subconștientul ascultătorilor și spectatorilor mesaje diavolești. În mod cert, o parte din muzicieni au mizat pe creșterea popularității, dar în multe cazuri, s-a demonstrat că membrii trupelor respective se distrau, pur și simplu, în timpul orelor de studio sau pe scenă.

Începând cu anii '80, lucrurile s-au schimbat radical, o mare parte dintre formațiile aferente curentelor extreme, transmițând mesaje explicite, prin care se așezau pe partea neagră a baricadei. Între timp, cea mai mare parte dintre trupele respective, exceptând pe cele black metal, au trecut pe partea albă a baricadei, schimbând mesajul textelor, fără a renunța însă la soundul agresiv.

În timp, trupele black metal, uneori și cele death sau thrash, îndeosebi cele din aria scandinavă, au început propriul război cu biserica creștină. În prima fază, a fost vorba despre un război pașnic, manifestat prin ținută scenică, autoflagelare, atitudine sau texte anticreștine, dar apoi, acesta s-a acutizat, muzicienii și membrii mișcării black metal fiind acuzați de fapte reprobabile, precum incendierea a peste 50 de biserici, numai în Norvegia, multe din patrimoniul UNESCO datând din secolele XIII - XIV, și de ritualuri satanice, încheiate cu omucideri.

Nu am fost niciodată fan black metal, deși, pe vremea în care făceam parte din juriul festivalelor Top T - Buzău și Posada Rock - Câmpulung Muscel, mă familiarizasem, cât de cât, cu muzica timișorenilor de la WI-CAN-REDE, și cu cei doi componenți ai acesteia, ale căror nume de scenă reprezentau un exercițiu de dicție extrem de dificil pentru Gabi Gomboș: Hupogrammos Disciple's și Black Pharmakeya Pepóromenée, apoi cu NEGURĂ BUNGET, IR-KALLA, HATHOR, INDIAN FALL, VOKODLOK! sau FUNERAL CEREMONY. Trupele erau OK, din punct de vedere muzical, astfel că show-urile lor, și recuzita aferentă, par mai degrabă spectacole de ”teatru rock”. Mi-e greu să accept faptul că, membrii trupelor respective, și-au asumat, voit și conștient, contractul cu ”Ucigă-l toaca”.

De altfel, prin 1996, după un concert rock pe stadionul din Sighișoara, ratat din cauza ploii, unde adusesem vreo zece formații de toate genurile muzicale, toți organizatorii am fost acuzați, în pagina de religie a cotidinului ”România liberă”, de apartenență la o biserică satanică, de care habar eu chiar nu aveam de unde să știu că exista, sectă în care se afirma că, aș fi ocupat o funcție extrem de importantă, ceva cu Mare Maestru de rit scoțian.

Sub semnul lupului.jpgDar să revenim la oile noastre, trilogia: ”Între două lumi”, ”Subsemnul lupului” și ”Stăpân peste stâpâni”. Un membru al trupei, susținea că numele SYN ZE ȘASE TRI (Sunt cu trei de șase), provine dintr-o rugăciune cioplită pe o piatră de mormânt, descoperită în Munții Apuseni, versurile întregii rugăciuni regăsindu-se pe ”Ruga”, ultima piesă de pe primul album, "Între două lumi", apărut în 2011. După un timp, a declarat că era doar o fantezie mediatică.

Din punct de vedere conceptual, întreaga trilogie este symphonic black metal, fiind legată, de numele lui CORB (Alex G. Mihai), care semnează și majoritea textelor, excepțiile fiind, pe primul album, ”Făuritorul luminii”, o poezie de Mihai Eminescu, iar pe cel de-al doilea album, ”Pustnicul munților”, un text rezultat din compilarea poeziilor, ”Sămânța geto-dacă” și ”Rugă fiilor rătăciți”de Pavel Coruț, și ”Legământul”, poezie scrisă de Cicerone Teodorescu (n.a. Aici avem o confuzie, întrucât pe mapa discului apare ”Pustnicul munților”, în timp ce, pe site-ul Discogs, apare ”În Pîntecul Pământului”), în timp ce, STRIGOI (Paul Bologa), a colaborat și el la muzica primului album. În plus, asemeni concitadinilor NEGURĂ BUNGET, SYN ZE ȘASE TRI, au apelat la același sublabel italian, Aural Music - Code666 și au toate textele în limba română, multe inspirate de texte precreștine. Legătura dintre cele două trupe black metal timișorene, este și mai strânsă, întrucât chitariștii CORB și SPIN (Istudor Sergiu), au fost membrii NEGURĂ BUNGET, cei doi participând la înregistrarea albumului ”Vârstele Pământului”.

SYN ZE ȘASE TRI, au pornit la drum în 2007, nucleul de bază fiind constituit din CORB (chitară, voce), STRIGOI (tobe) și basistul HULTAN (Andrei Ionescu), foști membrii ai formației STACCATO. Acestora li s-a alăturat un al doilea vocalist, LYCAN (Mihai Deliu) și SPIN, formulă prezentă pe primul album, ”Între două lumi”, lansat în 2011. Un album, concept, care s-a bucurat de cronici favorabile, atât pe plan intern cât și internațional. La înregistrarea albumului, a participat și ”clăparul” NECREDINCIOSU (Vladimir Toma), care este și compozitorul piesei ”Măreția întrupării”.

Lucrurile s-au schimbat, din bine în și mai bine, pe albumul ”Sub semnul lupului”, apărut în 2012, deși STRIGOI și SPIN, părăsiseră trupa. Albumul, a fost înregistrat în formulă de quartet, noul toboșar, fiind un adolescent de 16 ani, PUTRID (Andrei Jumugă). Mult mai simfonizat decât primul Stapan peste stapani.jpgalbum, la înregistrarea sa a participat și o mică orchestră, cu o partidă de instrumente cu coarde și un pachet de suflători, dirijate de Franz Hoffner. Managementul trupei a fost preluat de Titus Constantinescu, de la Bestial Records, care a asigurat o bună promovare a albumului, prin turnee în țară și în Europa. ”Legea străbunilor”, ”Sub semnul lupului” și ”Pustnicul munților”, sunt piesele care ar fi meritat să fie promovate prin videoclipuri. Lansat pe 29 mai 2015, în clubul timișorean Daos, albumul ”Stăpîn peste stăpîni”, reprezintă, încheierea triumfală, a trilogiei SYN ZE ȘASE TRI. Schema conceptuală, se menține: Intro – Epopee războinică – Epilog, astfel că, toate piesele alcătuiesc un tot unitar. Trupa s-a întărit, prin cooptarea unui chitarist, URMUZ (Dragoș Oichea). Surprize plăcute, prezența unor ”invitați” precum Coiotu, de la TROOPER, prezent pe ”Ăl din ochi de apă” și ”Faurul munților”, și a celor doi membri ai formației BUCOVINA, Bogdan Luparu și Manuel Giugula, pe ”A vremii rânduială”. Momente de inspirație componistică, găsim și pe ”Trecerea mistică”, ”În gerul iadului” și ”Stăpîn peste stăpîni”, o piesă complexă, în forță, cu o tema obsesivă de cimpoi, performat de Andrei Oltean, ”guest” de la PROHOD. Și tocmai când mă gândeam, ascultând începutul piesei ”Scrijelit în piatră”, că alternanța de voci, dintre CORB și LYCAN, devenise cât de cât plictisitoare, apare o altă surpriză plăcută, o voce feminină, cea a Iuliei Szabo, solistă la Opera din Timișoara și un frumos solo de chitară, ambele venite dintr-un alt context.

Epilogul, ”Răscrucea timpului”, aduce instrumente tradiționale și concluzia albumului: ”Și iată, că fiii omului, vin și-mi aduc ofrandă, vin după-nțelepciune, alinare și nădejde, și toți îmi spun Zalmoxe, ZĂUL MOȘ”. Paradoxal, dar versurile acestui album sau îndepărtat de arhaismele și regionalismele ce caracterizau primele două discuri din trilogie, ele nu mai sunt inspirate de rune sau scrieri tracice, găsite pe pietre funerare fantasmagorice, amintind, mai degrabă de ”scenariul” albumului ”Zalmoxe” al formației SFINX.

Nu putem încheia fără a menționa grafica celor trei albume, care a fost creată de Jan Yrlund, artist plastic, dar și vocalist și chitarist în formații precum: PRESTIGE, LACRIMOSA sau ANCIENT RITES.

Nelu Stratone
19 martie 2016


BYRON - ”Eternal Return (Universal Music România, 2015)****

Byron eternal.jpgPe scurt. De la byronmusic.ro: „Byron cântă un fel de rock, s-au înființat în 2006 și au lansat de atunci 6 albume de studio și 3 DVD-uri live.

Cu aproape fiecare lansare, Byron a inovat, pe o piață a înregistrărilor audio înregimentată între niște reguli foarte stricte dictate cu prioritate doar de rațiuni pur comerciale. Este demn de apreciat curajul unui artist de a fi altfel, în condițiile acestui tip de piață muzicală mioritică. Există clar aici și un sprijin solid, regăsibil în politica de producție a celor de la Universal România care își reiterează odată cu acest nou material, intențiile de a sprijini artiștii care au cu adevărat ceva de spus.

Vorbeam de inovație. Byron aduc noutăți tehnice odată cu al lor „Eternal Return”. Discul a fost înregistrat în format „high resolution audio” (24 bit/96 khz). Mai mult, materialul a fost „tras” în studiourile Windmill Lane din Dublin. Studiouri la care înregistrează și U2. Masterizarea a fost efectuată la Abbey Road de către Frank Arkwright, care a lucrat printre alții și cu Joy Division sau Blur. Ok. Tehnic, albumul este impecabil. Un produs care arată bine și sună exemplar.

Muzical, Byron își continuă evoluția artistică într-un registru sonor aparte, alcătuit din influențe care transcend cu lejeritate genurile muzicale. Rezultatul este un material discografic dedicat unor urechi „cunoscătoare”, sau celor care doresc să exploreze teritorii muzicale mai profunde. Albumul în sine este un concept, așa cum îl descrie și Dan Byron pe site-ul oficial. Un ”tot” complex, în care fiecare piesă își spune povestea, iar versurile și muzica dezvoltă o complicitate aproape vinovată în urechile și mintea ascultătorului. Discul trebuie privit ca un întreg, un real omagiu adus clasicelor albume din rock-ul progresiv. Îmi este greu în aceste condiții să subliniez sau măcar să extrag niște exemple. Ar fi poate de remarcat „City on Fire„ sau „The Sea”.

Fiecare piesă poate fi ascultată selectiv. Dar valoarea acestui disc constă în întreg. Un material pentru introspecție, un disc greu de încadrat în vreun gen anume. Nu sunt compromisuri și asta e bine. Cel puțin pentru ascultătorii fideli ai trupei. Nu vor fi dezamăgiți. Byron își continuă evoluția muzicală, după ”Melancolic„ un disc poate prea comercial pentru fani.

Responsabilul absolut pentru muzica și versurile discului: Dan Byron. Grafica realizată de Sergiu Mitrofan (6fingers) se integrează perfect în conceptul albumului. Componența Byron la momentul înregistrării discului: Dan Byron (voce, chitară, flaut, synth, programming, sound design), Sergiu „6 fingers” Mitrofan (clape, pian, orgă Hammond), Laszlo Demeter (bass electric și fretless), Dan Georgescu (tobe, percuții, synth, programming). Au colaborat Mihai Sorohan și Lu Cozma.

Ovidiu Moldovan
15 martie 2016


H8 – GRI (Universal Music România, 2015)****

H 8.jpgA fost odată, dar mai bine n-ar fi fost, o cucuvea, care-i cânta la ureche unui președinte emanat de o așa numită revoluție. Acesta era adulat de o gașcă de indivizi, cu trecutul murdar, care, profitând de avuția națională și de ignoranța celor din jur, au instaurat un capitalism barbar, chipurile de ”model suedez”.

Și tot atunci, pe la începutul anilor '90, au apărut o serie de formații hardcore - crossover, care, pe modelul celor de la R.A.T.M., D.R.I., Biohazard sau R.H.C.P., au început să protesteze vehement împotriva celor de mai sus. Melodiile lor deranjau, mai ales autoritățile locale, obișnuite cu tarafuri, maneliști și muzică disco, astfel că, erau interziși, ignorați sau forțați să cânte doar prin beciuri insalubre.

Unii, precum: Ura de după ușă (Zărnești), Implant pentru refuz (Timișoara), Dirty Shirt (Seini), Coma (București) sau Rock N Ghena (Mangalia), au rezistat peste două decenii pe baricade, continuând să protesteze împotriva nedreptăților sociale, a nesimțirii unor parlamentari care-și urmăresc doar propriile privilegii, neglijând total drepturile și bunăstarea celor care i-au ales, și a îmbogățiților peste noapte, rude directe, de gradul I și II, ale celor care au aplicat ”modelul suedez”.

Alții, precum Forceps (Zalău), Anarhia (Lugoj), Lotul Național de Hardcore (Brașov), NPH (Craiova), Do Diez (București), Legion (Seini) sau Screaming Heads (Reșița), au renunțat, preferând preocupări ceva mai bănoase sau au revenit sporadic cu materiale înregistrate ”la distanță”.

Printre cei dintâi, se află și H8, o trupă înființată în Ploiești, în 1995, dar care, și-a mutat, între timp, cartierul general în București. Trei dintre cei cinci muzicieni, care au reprezentat formula inițială a formației H8, fac parte, și în prezent, din componența trupei: vocaliștii Ionuț Sebastien Cosmineanu (Aliosha), care este și autorul textelor și Marius Neagu (Văru`), precum și basistul Radu Arnăutu (Chioru`). ”Nucleul de prieteni”, este completat de doi chitariști, hiper-tatuatul Călin Răduță, care a intrat în trupă în 1998, înlocuindu-l pe regretatul Dragoș Bărbulescu (Duzzu) și Valentin Raicu (Pixy), membru H8 din 2012.

După, două materiale demo, ”Dialect” (1996) și ”Ce îți dorești” (2004), au urmat două albume, ”Nimic nou” (2006) și ”Printre voi” (2008), precum și, includerea piesei ”Gropile” pe compilația ”Balkan Hardcore"(2013).

GRI”, cel de-al treilea album H8, este, după cum declară Aliosha, o rezultantă a ”nopților albe, pierdute pentru înregistrarea albumului și a zilelor negre care ne înconjoară”, și a fost lansat pe 12 februarie 2015, în clubul Fabrica din București.

Se pare că, un adevărat ”călcâi al lui Ahile”, l-a reprezentat pentru H8, secția ritmică, care s-a modificat, în timp, din varii motive. La bas, după, Radu Arnăutu, inginer constructor plecat în Gabon, au evoluat, pe diferite perioade de timp, Costin Chioreanu, Andrei Ionuț și Sorin Petrescu, iar, pentru înregistrarea acestui album, s-a apelat la Alexandru Claudiu Nichiforof, colegul lui Tudor Scânteie și Flip Brunet, în Negative Core Project. Postul de toboșar a fost deținut, pe rând, de: Cătălin Istrate (1995 – 1998) și Răzvan Răduță (Napalm) (1998 – 2015), acesta din urmă fiind înlocuit, din motive de sănătate, cu Petru Emanuel Asurdoaie Turos aka Nunu Racris, adus tot de la Negative Core Project.

Lansarea albumului a fost însoțită de proiecția unui film, ”making off”, de circa 15 minute, realizat cu sprijinul lui Napalm. Din film, aflăm povestea fiecărui membru al trupei. Materialul albumului ”GRI”, a fost înregistrat, mixat și masterizat, în Studio 148, de producătorul Marius Costache (Bloodway, Breathelast, White Walls), aflat la prima întânire, de studio, cu o trupă hardcore. A rezultat un album, ce cuprinde 14 piese, care îmbină sound-ul ”old school”, cu noile sonorități ale scenei metal.

Referindu-se la trupa sa, Aliosha, declara într-un amplu interviu: ”Muzica H8 se bazează în primul rând pe sinceritate într-o manieră directă, de multe ori fără ocolişuri, lucru care de altfel a deranjat prin modul de exprimare nu prea elevat pentru unii ascultători. (...) Revenind la oile noastre haşoptiste, cam asta înseamnă H8: prietenie, protest, exprimare directă în cel mai românesc mod cu putință. Referitor la necesitatea muzicii de protest în societate? Protestul prin muzică se întâmplă de sute de ani, s-a întâmplat şi o să se întâmple atâta timp cât nu uităm ceea ce este cu adevărat să fii om. S-a încercat dintodeauna o uniformizare a gusturilor, s-a inventat mereu ceva care să te facă să uiți ca eşti sub control” (Revista Metalfan, 29 februarie 2016, reporter: Hellhammer_x09).

Leitmotivul primei piese de pe albumul ”GRI”, ”Fără emoții”, reprezintă, dacă vreți, o concluzie sau o rezolvare a situației în care ne aflăm, din cauza partidelor politice, a bisericii, a bancherilor și a mass mediei, a celor care adună averi în detrimentul celor mulți: ”La pușcărie toată lumea / La pușcăriee, la pușcărieee!”. Superbă secvența din documentar, în care un solist african interpretează, în forță, refrenul de mai sus. Piesa dispune și de un videoclip, filmat de Adi Popescu, Bogdan Trestianu și Cătălin Ingeaua, cu prilejul evenimentului, ”Împreună rezistăm”, desfășurat la Arenele Romane. ”Epava asta se scufundă / o ajută hoții. / Hai să înotăm în larg, / Eliberați fără emoții / ”.

Revolta interioară, reiese și din următoarele piese. Astfel, ”Alții”, se ridică împotriva resemnării tinerilor care nu au atitudine, preferând o viață cu ”capul plecat”: ”Trăiești din reclame, te ling și își place? Plăcere și foame, e tot ce-a rămas. / Viața ta are subtitrare, / nu înțelegi nimic din ea. /

Dacă, ”Paradisul javrelor”, bate obrazul celor care strică imaginea României: ”Nu sunt oameni, / sunt doar portrete / lipite / pe un perete, / fără sentimente. /”, ”Aripi de carton”, ”Inimi cusute”, ”Fragili” și ”O viață de hârtie”, se referă atât la resemnare, cât și la necesitatea schimbării viitorului.

Vino cu noi” și ”Gropile" sunt piesele cu mesaj belicos: ”Ții totul în tine / și vrei să uiți, / când alții zâmbesc, / așteptând să renunți. / Și alții te privesc / ca pe un rebut. / Și alții te vor sclav, / mereu vândut, / dar ai visul tău, / îngropat în tine. / Hai vino cu noi / și-o să-ți fie bine! /”. Cea mai veche piesă de pe album, ”Gropile”, datează din anul 2012, când a fost realizat un videoclip, regizat de Aliosha și Răzvan Răduță: ”Toți au talent / Toți sunt baieți / Toți sunt vagabonzi, șmecherie fără preț / Ne arată viitorul la tv / Sunt cei mai buni / Te fac din vorbe fraiere, cu promisiuni / Folosim limbaj direct / Și asta o să supere / Toți știu că-n parlament / Prezidează curvele. /

O altă piesă care beneficiază de un videoclip, realizat de Costin Chioreanu și Aliosha, este ”O lume nebună”, înregistrarea, mixarea și masterizarea materialului muzical fiind făcută de Gabi Pipai Andrieș, care a colaborat și pe melodiile următoare: ”S-a umplut țara de plafariști / de zdrente stilate și elitiști, / de țărani intelectuali și / karatiști, o nație condusă de pupincuriști / Treziți-va triștilor la realitate, nu vrem cantitate, vrem calitate”.

Din ”2020”, rezultă că, nici imaginea viitorului apropiat, nu arată prea bine: ”Matricea / europeană / a dat un rezultat / că cei mai buni / din țara asta / s-au teleportat / o să murim visând / aici...  / nimeni nu o să fugă / o să murim visând / aici... /

Napalm, semnează regia și montajul celui de-al patrulea videoclip,”Ce nu mai simt”, prezentat într-o variantă lungă de peste 6 minute și una scurtă, o constatare amară, ”...într-o perioadă, în care, românul este folosit pe post de ștampilă, din 4 în 4ani, când emigrarea a ajuns un laitmotiv al tinerilor”.

Gram cu gram”, reprezintă speranța că, la un moment dat, lucrurile pot fi schimbate: ”Nu vreau să ruginească / în mine / bucuria de a trăi o nouă zi / și știi, / nu mi-am clădit un scenariu, / o regie, / pentru o viață / într-un acvariu / sau o colivie”.

Și, când toată lumea aștepta un final fericit, cu un nou îndemn la protest și nesupunere civică, vine tristul și resemnatul ”Epilog”: ”Suntem lumi diferite, în același sicriu / deschide-ți sufletul până nu e prea târziu. /”.

După lansarea albumului ”GRI”, Nichiforof, s-a retras, pentru proiectele sale, Asemic şi Negative Core Project, iar în H8, revine primul basist, Radu Arnăutu.

Din nefericire, deși a cântat în deschiderea mai multor trupe, unele cu nume de rezonanță internațională, H8, s-a limitat la concerte doar în București și localitățile apropiate, fiind aproape necunoscută în restul țării.

Iar concluzia acestei cronici o găsim, extrem de bine exprimată, într-un articol intitulat: ”Două decade de luptă sau H8 at their best”: ”...piesele astea ar trebui să ne devină imn, nouă, generației care ne apropiem de 30 de ani. E impulsul perfect pentru oamenii care încep să se trezească la realitate, pentru tinerii nebuni care până acum s-au înfruptat doar din ambrozia lipsei de responsabilitate. E medicația împotriva sindromului resemnării, care ne amenință tot mai mult, pe fiecare dintre noi.” (Moshpit.ro, 17 februarie 2016, semnează Mădă).

Nelu Stratone
12 martie 2016


TIARRA – X (dublu CD, Collectable edition, 2015)****

Tiarra.jpgÎnființată în 2004, în București, Tiarra și-a dorit, la început, să fie o replică românească a trupelor gothic metal: Nightwish, Within Temptation, Tristania, After Forever, Evanescene sau Theatre Of Tragedy.În timp, sound-ul trupei s-a diversificat cu elemente doom & death, black și dark, respectând tendințele mondiale ale genului. Un curent muzical destul de greu de abordat întrucât necesită virtuozitate chitarisică, voci diferite, atât în registru sopran cât și în cel gutural (growl), o secție ritmică agresivă, precum și o serie de instrumente adiționale: keyboards, viori, violoncele, iar uneori, și instrumente de suflat.

Pe piața muzicală românească posibilitățile de afirmare ale trupelor ”grele” sunt extrem de reduse, datorită faptului că mass media și casele de discuri nu sunt interesate de acest curent muzical, astfel că, numărul concertelor este neînsemnat, iar investițiile legate de achiziționarea de instrumente, închirierea sălilor de repetiție și plata studiourilor de înregistrare nu pot fi acoperite sub nicio formă din veniturile obținute.

În aceste condiții, bineînțeles că, este necesar să ai un proiect muzical bine pus la punct, capabil să atragă muzicieni valoroși și disciplinați dispuși să adere la ideile șefului trupei.

Unul dintre cei mai talentați muzicieni din ”noul val”, născut pe 20 martie 1987, se dovedește a fi Tudor ”Dorel” Scânteie, artist polivalent, chitarist, compozitor, textier, inginer de sunet și producător. În ciuda look-ului afișat, cu numeroase tatuaje inspirate de black metal, Tudor se dovedește a fi interesat de majoritatea curentelor muzicale din zona underground: gothic symphonic metal – doom metal – dark wave, alături de Tiarra (2003 – prezent), rhythm & blues, alături de formația fraților Cristi și Mihai Donos, Old News (2006 – 2007), rock alternativ, cu Oaia Neagră (2007), metal core și violent metal, alături de vocalistul Filip ”Flip” Brunet, în proiectele Negative Core Project (2010 – 2012) și respectiv, Defunct (2012), hardcore, alături de Ionuț Solescu ”Shole” de la Crize, în proiectul Shesdead (2010 - 2012), atmosferic rock, alături de Delia Oprean, în proiectul Antartica (2012 – 2014), spiral rock, împreună cu Mihnea Ferezan de la Roadkillsoda, în proiectul M – 51 (2012 – 2014).

De asemenea, Tudor Scânteie, are un side project, progressive metal, Asemic, care a lansat, în 2015, albumul ”Luminescentity”. În plus, a participat, în calitate de inginer de sunet, la înregistrarea albumului ”Alone” (2012), al formației Psychogod, apoi a albumului trupei death metal Concurrency In Knowledge, ”The Decider” (2014) și la apreciatul dublu album stoner rock, ”Yo No Hablo Ingles” (2014), al formației Roadkill Soda. Adept al principiului DIY (Do It Yourself), Tudor Scânteie, a autoprodus materialele muzicale apărute sub brandul TIARRA: un demo, ”Drama Per Musica” (2005), un EP, ”Le monde des tenebres” (2012) și a două albume, ”Post Scriptum” (2008) și ”X” (2015). Doar pentru albumul ”Post Scriptum”, a găsit un label german, Omvina, specializat în promovarea formațiilor black metal, care s-a arătat interesat să-i susțină proiectul.

Dublul CD, ”X, a fost lansat, în clubul Fabrica, pe 25 martie 2015, și marchează împlinirea a 10 ani de activitate ai trupei. Albumul a fost înregistrat, mixat şi masterizat de către Tudor Scânteie. Comparativ cu materialele anterioare, muzical, cele 14 piese de pe album reprezintă un salt în timp, sound-ul trupei fiind redefinit, îndepărtându-se evident de începuturile gothic, doom metal, adaptându-se noilor tendințe muzicale, pe plan mondial: atmosferic, spatial, prog metal.

Din păcate, mapa și coperta albumului nu ne oferă prea multe informații referitoare la muzicienii trupei, compozitorii și textierii pieselor sau măcar la studioul de înregistrare, astfel că, nu ne rămâne decât să concluzionăm că, toate piesele și textele de pe album reprezintă o operă colectivă, iar componența trupei îi cuprinde pe cei 8 muzicieni care au participat la concertele de promovare ale albumului.

Cu un intro liniștit, clape - vioară – violoncel, ”To Feel Again” (”Să simți din nou”), se dezvoltă de două planuri, unul gothic oferit de vocalista Anda Pomponiu, celălalt brutal, pe zona doom – death, partitură ce-i revine lui Alex ”Indianu” Pantea. De remarcat repriza de virtuozitate instrumentală oferită de chitariștii Tudor ”Dorel” Scânteie și, ”special guest star”, Alin Moise (Kempes, Gothic). Un început de album onorant care stârnește curiozitatea ascultătorului, mai ales datorită unor pasaje care amintesc de Evanescence. ”House Of Tears” ("Casa lacrimilor”), este cea mai cunoscută dintre piesele albumului, fiind promovată încă din 2013, printr-un single și un videoclip, realizat de Răzvan Răduță și Oldboy Studio. Este cea care amintește cel mai mult de formațiile metal gothic scandinave. Din păcate, expresia vocii feminine nu se ridică la calitatea și performance-ul piesei. ”When The Roses Are Gone” (”Când trandafirii se ofilesc”), este o baladă de dragoste, în care Anda, se simte ceva mai bine, dar lipsesc plămânii și accentul metalic, așa că totul rămâne o lamentație feminină de iarnă, în așteptarea iubitului plecat, ”undeva departe” (scuze dacă metaliștii nu știu la ce mă refer). ”Burn!” (”Arzi!”), mi se pare cea mai spectaculoasă piesă de pe album. Interpretată, vocal, de Indianu și de invitatul special, Mihai Ilie (Abigail), cu vocea growl, este o piesă plină de forță, cu multe ruperi de ritm, în care remarcăm prestația secției ritmice: Adi Comorașu (chitară bas) și Cristi "Wracka" Răcășanu (tobe), excelentă pe tot parcursul albumului. ”Broken Echoes II” (”Ecouri întrerupte II”), reprezintă continuarea piesei ”Broken Echoes”, aflată pe albumul precedent, ”Post Scriptum”. Un spațiu suficient de generos pentru Ionuț "John" Pomponiu (keyboards), să-și demonstreze, la rândul său, măiestria. O epopee războinică, mult prea lungă, de peste 14 minute, în care, abia după minutul 7, ne prindem de ce și unde ne mor ostașii. Oricum, un final senzațional ce oscilează între Pink Floyd, Fusciante, King Crimson și Theatre Of Tragedy. O baladă atmosferică, ”Cold” (”Rece”), reprezintă o bună șansă de reabilitare a solistei vocale: ”Rece este respirația pe care o simt / rece este atingerea ta pe piele/ reci îți sunt șoaptele la urechea mea / și reci sunt toate lacrimile mele /”. Pain Knows Our Names” (”Durerea ne cunoaște”), este cea de-a doua piesă de pe album pentru care s-a filmat un videoclip, inteligent gândit și regizat de Filip ”Flip” Brunet, având-o ca protagonistă pe actrița Alexandra Danciu (Reddie). O nouă piesă care arată atât forța grupului, cât și excelenta masterizare, făcută de Tudor Scânteie, care îmbină perfect instrumentele electrice cu cele acustice, astfel că, în ciuda agresivității instrumentelor electrice, intervențiile Iulianei Gheorghe (violoncel) și Corinei Gheorghe (vioară), se fac remarcate. O altă piesă remarcabilă, ”When She Cries” (”Când ea plânge”), este o nouă compoziție subordonată metal gothic-ului scandinav. Aceeași armonie perfectă, între instrumentele acustice și cele electrice. De o melodicitate deosebită, ”Hard To Let Go” (”Greu de renunțat”), mi-a amintit, mai ales prin ritm și vocea masculină, de unul dintre părinții gothic rockului, Andrew Eldrich, care domina topurile anilor '90 cu trupa sa Sisters Of Mercy. O nouă epopee este, ”No More Sun” (”Fără soare”), și aceasta cu o durată de peste 14 minute. De remarcat, prestația clapelor pe întregul parcurs al piesei, și lungul pasaj lirico – simfonic, în care se simt ușoare influențe din ”Cine iubește și lasă”. Deși probabil că nu voi fi pe placul metaliștilor, am remarcat și singura piesă acustică de pe album, ”Swan Song” (”Cântecul lebedei”). O baladă superbă, mică bijuterie muzicală, dominată de trioul pian - violoncel – vioară, care demonstrează și alte valențe muzicale pentru membrii formației Tiarra. ”And The Rain” (”Și ploaia”), reprezintă o nouă demonstrație de forță, un symphonic progressive metal, exploziv, în care primează spiritul de echipă. ”Beneath The Scars” (”Sub cicatrici”), revine la dialogul dintre vocea feminină și cea brutală, doom – death (growl). O piesă destul de greu de interpretat datorită densității textului, strecurat printre rafalele instrumentale. Ultima piesă de pe album, ”Lost In The Crowd” (”Pierdut în mulțime”), alternează pasajele instrumentale lente cu cele executate în viteză: ”M-am pierdut în mulțime căutând o inimă care bate ca a mea / Nu am niciun motiv să ascund că-mi trăiesc în umbră propria-mi viață".

Din aprilie 2014, de managementul trupei se ocupă Olivia Vlădoianu, un avocat cu experiență, atât în domeniul drepturile de autor și proprietate intelectuală, cât și în organizarea de concerte caritabile. Această colaborare a înmulțit numărul de apariții live ale trupei, astfel că, în 2014, Tiarra, a participat la festivalul Artmania, la Metalhead Meeting (unde au cântat în deschidere la Paradise Loset), Barock Fest Petroșani, Black Sea Battle Of The Bands la Kavarna, Student Fest Timișoara, iar în 2015, a susținut un lung turneu național de promovare a albumului ”X”, care a fost selecționat, pentru gala finală ”Metalhead Awards”, la secțiunea: ”cel mai bun album metal al anului”. Cu acest prilej, membrii formației declarau: ”Albumul ”X”, reprezintă o perioadă lungă de creație și, bineințeles, am avut și avem așteptări mari de la el și ne dorim tot ce e mai bun de la acest material discografic. Nu ne așteptam, dar le mulțumim celor care ne-au votat și ne-au luat în considerare”. (”Metalhead Awards”, 8 ianuarie 2016, interviu luat de Cristi Nedelcu). Chiar dacă nu a câștigat trofeul, TIARRA rămâne în prim planul formațiilor underground românești și așteptăm, cu interes, concertele anului 2016, care, s-ar putea să asigure trupei o carieră internațională.

Nelu Stratone
23 februarie 2016


E.M.I.L. Imens (Universal Music România, 2015)****

EMIL Imens.jpgLa început de mileniu, primul val al punk-ului românesc se zbătea în underground, puţinele trupe existente în cele trei centre importante pentru muzica punk şi hardcore din România: Timişoara (Haos, Era Ticăloşilor, Guranii, Implant pentru Refuz, Umbre zidite, Arc Gotic, Radical din val), Craiova (Terror Art, Anti Pro) sau zona Braşov – Zărneşti (Pansament, Ura de după uşă, F.U.C.K., Nation Slum), fiind complet ignorate de organizatorii de concerte şi de mass media, datorită nihilismului şi agresivităţii lor, promovate atât prin muzică şi texte, cât şi prin comportamentul distructiv al fanilor. Altele, precum Forceps (Zalău), Screaming Heads (Reşiţa), Renegaţii (Botoşani), Insekt (Sf. Gheorghe) sau Defect (Topliţa), reuşiseră să se impună la numeroasele festivaluri rock organizate în perioada respectivă.

În Bucureşti, lucrurile stăteau puţin altfel. Cele câteva trupe care erau considerate, muzical sau prin mesaj, drept adepte ale muzicii punk: ZOB, Vank, Viţa de vie, Timpuri Noi, Baba Novac sau Sarmalele Reci, au fost promovate rapid de organizatorii de concerte, redactorii muzicali de la numeroasele posturi de radio apărute după 1990, iar apoi, la televiziunile Atomic TV (TV K lumea) şi Pro TV, astfel că, şi-au adaptat repertoriul, în funcţie de cerinţele CNA-ului, intrând în mainstream.

În anul 2000, şi imediat după, profitând de faptul că trupele hard & heavy, care acaparaseră mainstream-ul românesc, îşi cam tociseră dinţii în primul deceniu după revoluţie, şi de ascensiunea evidentă a curentului reggae - ska punk, promovat de mass media, au apărut numeroase formaţii subordonate muzical acestui curent muzical.

Dintre aceastea, cea mai longevivă, s-a dovedit a fi, E.M.I.L., acronimul sintagmei Emo Men In Love, trupă influenţată în primii ani de activitate de Green Day şi Sublime. Înfiinţată în anul 2000, E.M.I.L. este una dintre puţinele trupe care rezistă, de peste un deceniu şi jumătate, în aceeaşi componenţă: Sorin Bădulescu (voce), Andrei Stoianovici ”Stoi” şi Gabi Georgescu ”Strugure” (chitară), Barbu Niculae (bas) şi Eugen Imecs ”Piţi” (tobe, percuţie), ceea ce oferă un plus de omogenitate şi calitate proiectului muzical.

Înregistrat în 2002, primul mini-album, ”Cocktail verde”, s-a remarcat prin cele două piese, care, în timp, au devenit emblematice pentru trupă, ”joint”-oasa ”Copacii înfloriţi”, urmată, bineînţeles, de o ”Supradoză de vise”. O muzică sprinţară, nesofisticată, compusă pe textele, lipsite de inhibiţii, scrise de prietenul ”Butch” (Costin Mincu). Au urmat, trei albume, ”Rom, fum şi vanilie” (2005), ”Ştiu, ţi se pare absurd” (2009) și ”Imens” (2015), care au făcut din E.M.I.L., una dintre cele mai apreciate trupe de gen, care se adresează unui public constant şi dinamic, din zona 14 – 20 de ani.

În 2010, când aniversau un deceniu de activitate, a apărut și un film documentar, ”behind the music”, intitulat ”10 ani de abuzuri, excese şi imoralităţi”.

Cel mai recent album E.M.I.L., se numește ”Imens”, şi a apărut în 2015, la Universal Media Music, fiind înregistrat în acelaşi Studio 148, în care a tras şi trupa lui Kempes, unde a fost captat, mixat, masterizat şi produs de Marius Costache, un tehnician cu un backround impresionant. Băieţii s-au copt, au absolvit diverse facultăţi, au fost nevoiţi să muncească şi să se adapteze sistemului corporatist, uneori destul de dur cu noii veniţi, astfel că a cam dispărut candoarea şi "je m'en fiche"-ismul adolescentin, bun la agăţat puştoaice, care le era caracteristic pe albumele anterioare. Aşadar, E.M.I.L., ca un cumul al celor cinci personalităţi care fac parte din proiect, s-a maturizat şi nu mai este indiferent la ceea ce se întâmplă în jur. Muzica acestui album este mult mai dură, mai dinamică, mai hardcore, cu groove şi mesaje de protest social, care-i apropie mai mult de Coma, OCS sau de Implant pentru Refuz. ”Imens”, cuprinde 12 piese, toate compuse de Sorin Bădulescu, vocalistul trupei, care semnează şi 9 dintre texte. Prima piesă de pe album, ”Spun nu!”, îi aparţine, şi îşi surprinde ascultătorul pentru că se detaşează de realizările anterioare, atât prin soundul hardcore, cât şi prin mesajul antisistem: ”Spun nu! Unui stat corupt / Spun nu! Intereselor / Spun nu! Muzicii penale / Spun nu! Promoterului din spate”. Acelaşi sound şi mesaj îl regăsim pe ”Împreună rezistăm”: ”Atârnaţi, de corzi prea fine ştiu / Controlaţi atât de mult şi-atât de timpuriu / Plecaţi acum, plecaţi fantomelor / Aţi otrăvit prea multe minţi, prea multe minţi / Împreună rezistăm!”. Este o piesă al cărui text îi aparţine lui Nicolae Barbu, şi reprezintă o colaborare cu vocalistul şi chitaristul formaţiei Pistol cu Capse, Vlad Staricu. Revolta socială rezultată din frustarea de a fi condus de cineva care sigur îţi este inferior se simte şi pe ”Constelaţii”: ”Dansez un singur vals, mă simt mai greu în pas, mă las condus / Un dirijor nevăzut, orchestra cântă nu aud, mă las condus / Ritmul şi pulsul îl învăţ şi dansul capătă un rost, sunt mai bun / Acelaşi partener, dar astăzi nu-s ca el sunt mai bun”.

Pe albumul ”Imens”, găsim şi trei piese cu sound punk clasic. Prima dintre ele, ”Suntem peste tot”, reprezintă un protest faţă de industria muzicală autohtonă: ”Afiliat la mafia punk-rock / De 15 ani în top / Oriunde merg sunt şi dj / Iar când beau, lista nu are stop. /.../ Vino cu mine între băieţii grei / Vino cu mine fără să întrebi / Nu-ţi fie frică de ce o să vezi / Totul e defect!”. Apoi, ”Scheleţi”, reprezintă colaborarea cu Adrian Despot, vocalistul trupei Viţa de Vie, care semnează şi versurile: ”Îi văd pe scari zâmbind, din spate îi împing / Rostogoliţi se rup, de jos se ridică-n grup / După mine, după mine”. În sfârşit, ”Tot noi”, piesa care a precedat şi promovat albumul printr-un videoclip realizat în mai 2013, la Cluj Napoca, de Dorin Marcu, surprinde prin pozitivismul textului, total antagonic cu anarhismul punk: ”Să te înconjori de oameni ce te preţuiesc / În felul ăsta o să simţi ca trăieşti / Ai de ales între rău şi bine / Discernământul important e să îl iei cu tine”.

Acelaşi, Dorin Marcu, a regizat un videoclip şi pentru piesa ”Strig”, o mostră de rock alternativ: ”Strigă acum, strigă acum ajutor / Şi să aşteptăm, aşteptăm / Un ecou”. Bineînţeles că nu puteau să lipsească piesele cu dedicaţie, adresate evident noilor promoţii de adolescente credule: ”Şi te rog să mai stai / Vreau să te mai visez / Am să încremenesc / Ceasul în prezent” ("Nopţi de hârtie"), ”Vreau doar o zi în care să fiu altcineva / Să simt că sunt parte importantă din viaţa ta / Să pot să obţin pentru tine cam orice ai vrea / Să pot să zic ’nu' atunci când vrei să îţi zic 'da'” (”Altcineva”) sau ”Am să privesc prin ochii tăi / Să înţeleg, ce simţi, ce vrei / Am să vorbesc prin gura ta / Şi poate aşa mă pot ierta” (”Promisiuni”). Probabil că, cea mai comercială piesă de pe album, de fapt singura care aminteşte de E.M.I.L. –ul de altădată, este ”2006”, care a rezultat în urma colaborării cu rap-erul Stoe Toxxic (Cornel Stoenescu), care este şi autorul textului: ”Parfum de briză în jur / Plutesc, în văzduh acum / Ochii îi deschid, cerul în mine-l simt / Marea îmi spune hai / Nisipul îmi spune stai / În braţele tale strâns / Ce paznic bun după apus”.

Albumul se încheie cu o piesă mesaj, prin care, membrii trupei E.M.I.L., îşi asigură fanii că vor continua activitatea pe baricadele muzicii rock: "Am crescut cu trupa asta / ... / Nu ne poţi opri din drum! / Încă o noapte de cântat prin fum / Ridicaţi pumnii acum!”.

Nelu Stratone
24 ianuarie 2016


NORI GEOMETRICI - „Descărcări eclectice” (A&A Records, 2014)****

Nori Geometrici.jpgIa imaginaţi-vă că la nu’ş ce show păcătos de la nu’ş ce televiziune, dintr-un nu’ş ce „mare sat” care e capitala, cineva îi dă un bobârnac DJ-ului, iar fetiţele unduitor-gonflate trebuie să danseze pe muzica Norilor geometrici! Nu-i aşa că postul teve ar intra în „Revizie tehnică”? Pentru a ne imagina un atare moment de răzbunare pe divertismentul insipid la care ne înhamă zi de zi rating-ul şi pentru a-l savura deplin, e nevoie, însă, de ascultarea pieselor pe care Adrian Moisoiu, Ştefan Hâncu & Co. le propun unui public care nu şi-a pierdut apetenţa pentru muzică, în calitatea ei de univers liber spiritual.

E chiar surprinzător că mai apar pe piaţă astfel de proiecte îndrăzneţe care, dezvoltându-se în afara pop-ului, presupun o anume iniţiere muzicală prealabilă şi o familiarizare cu diversitatea stilurilor artistice contemporane.

„Descărcările eclectice” ale Norilor geometrici creează un fulger globular fusion care, departe de a fi constant agreabil, pulverizează structuri dramatic-meditative, în spirală. Muzicienii compun un vast vodevil funebru sau, cum le place lor să spună – „dulcemorţesc”, prin care ispitele sunetelor se strecoară precum şerpii printre strune de chitară. Melodia e bine pitită în spatele „stărilor” şi „texturilor” tonal-timbrale, de parcă artiştii şi-ar fi propus să fractureze toţi fractalii, din cer sau de pe pământ. Fusion-ul lor e de tip „audio clip” (înţeles ca un pandant la „video clip”), dar „tăietura”, „fragmentul”, „partea”, întotdeauna oglindeşte „întregul”.

„Stările” muzicale cuprind citate prog-orientale sau folclor balcanic-românesc („În vie”, „Blues nevrotic”, „Stări”), cărora li se adaugă elemente ale exasperării thrash („Valuri pe cer”) şi ale prog-ului clasic („Apa sâmbetei”), ba chiar e prezent, în piesa „Alte stări”, un stil ce s-ar putea numi world thrash. Schimbările frecvente de tempo şi ritm („Nori geometrici”) ca şi „eclectismul” atotprezent îşi pun amprenta pe un cod muzical specific care, fiind bine stăpânit, are coerenţă stilistică.

Electro, punk, swing, reggae, blues, rock etc. sunt puse în creuzetul improvizatoric şi prezentate cu feeling şi onestitate artistică.

Un exemplu grăitor pentru geometria ne-euclidiană propusă de Nori este piesa „Natură moartă cu tango”, o admirabilă recreare a tradiţiei muzicale (argentiniene, dar şi spaniole), prin filieră postmodernă. Acest lucru e de remarcat pe întreg albumul: sugestia stilistică „eclectică” pe care o aduc instrumente ca banjo-ul („Blues nevrotic”, „Natură moartă cu tango”), mandolina („În vie”), E-bow-ul („Joc”, „Stări”) sau theremin-ul, singurul instrument care cântă fără să fie atins („Joc-concluzie). Acest contrast între instrumente şi stiluri, varietatea timbrală, cât şi balansul între acustic şi electric (vezi „Scurtă fericire a…”) conferă forţă estetică muzicii şi o calibrează în chip specific. Chiar şi atunci când instrumentul e „în stil”, cum e cazul solo-ului de banjo din „Joc – redneck style”, lui i se aplică tehnici non-specifice (two hand tapping).

Nu lipsesc interludiile mai luminoase. „Cavaler în ceţuri” şi „Ceaţa (la origini)”, prin trimiterile la stilul medieval-renascentist, închipuiesc un trubadur – discret disonant – care abia îşi ascunde angoasele unui timp din care nu face parte. „Lupul şi iepuraşul” vizualizează aspectul funny al vieţii (That’s all folks!), iar ultima piesă – un cover după „California Dreaming” – singura piesă vocal-instrumentală, condimentată cu nelipsitul banjo, ne aminteşte că există o tradiţie muzicală care merită evocată, citată şi transfigurată.

Nu e o muzică de ascultat zilnic, căci e dependentă puternic de starea ascultătorului, dar piese ca „Apa sâmbetei”, „Natură moartă cu tango”, „Cavaler în ceţuri” sau „Joc –concluzie” sunt de cuprins într-o antologie a underground-ului românesc contemporan.

GABRIEL PETRIC
20 ianuarie 2016


GOODBYE TO GRAVITY – ”Mantras of War” (Universal Music Romania) 2015*****

Goodbye to Gravity 2015.jpgO formaţie metalcore suferă o tragedie cumplită, chiar în noaptea lansării celui mai recent album – şi este de ajuns pentru mulţi să dea vina pe spiritele diavoleşti care însoţesc acest gen muzical. E vorba fie de „răzbunarea lui Dumnezeu”, fie de realizarea unui sacrificiu satanist în numele celui cu coarne. E simplu să ne imaginăm că „pedepsele divine” sunt responsabile pentru asemenea catastrofe, să îmbrăcăm în misticism un accident oribil şi să îl folosim ca mijloc de propagandă. Dar, este o lipsă serioasă de respect faţă de cei decedaţi şi faţă de cei care se luptă acum cu moartea pe paturile de spital. Dintre aceia care aduc acuzaţiile, a încercat vreunul să înţeleagă ce însemna evenimentul organizat în seara de 30 octombrie 2015?

Goodbye to Gravity este o formaţie românească de metal, din Bucureşti, al cărei prim album – ce poartă chiar numele trupei – a fost desemnat, în 2012, drept cel mai bun album metal al acelui an. În 2015, cei cinci băieţi talentaţi, au lansat un nou album, intitulat ”Mantras of War”, aducând astfel un nou suflu muzicii metal din România. Formaţia este cunoscută atât în ţară cât şi peste graniţe, cântând la mai multe festivaluri în străinătate.

Au fost învinuiţi de satanism şi de practici oculte periculoase, de mesaje subliminale demonice în muzica lor, chiar după tragedia ce a avut loc în clubul Colectiv, în seara de 30 octombrie 2015, cu ocazia lansării noului album şi a sărbătoririi Halloween-ului. Dar ceea ce s-a întâmplat nu are nicio legătură cu invocarea lui Satan, cu mânia divină sau cu o sărbătoare aşa-zis „necreştină”. Incendiul devastator a fost produs de un „artificiu de tort” – care reprezenta presupusul spectacol pirotehnic al acelei seri – după cum relatează surse prezente la eveniment.

A fost uitat talentul muzical al formaţiei şi au început să apară fel şi chip de teorii ale conspiraţiei, ce atrag atenţia asupra coincidenţei dintre titlul cântecului ”The Day We Die” („Ziua în care murim”) şi a flăcărilor de pe coperta albumului, care ar fi „prevestit” cumva dezastrul de la clubul Colectiv. Nu s-a băgat de seamă că melodia cu pricina nu este o invocare a morţii, ci un strigăt de rezistenţă a individualităţii ce nu se lasă învinsă de puterea de uniformizare a maselor, exercitată de societate. Versurile vorbesc despre o moarte spirituală a sinelui în momentul în care acesta va fi aplatizat şi încadrat în tipare: „We’re not numbres, we’re free. We’re so alive/ Cause the day we give in is the day we die” („Nu suntem numere, suntem liberi. Suntem vii / căci ziua în care vom ceda este ziua în care vom muri”).

Prejudecata despre muzica rock şi metal se opreşte la aspectul fioros al acestor genuri. Dar în acest înveliş înfricoşător este înveşmântată realitatea. Problemele societăţii noastre sunt pomenite în melodiile agresive ale formaţiilor precum Goodbye to Gravity, care sunt acum puşi la zid pentru „Mantrele războiului” şi pentru muzica lor întunecată.

Faptul că lansarea albumului (cu regretabilul accident) a avut loc în preajma Halloween-ului nu reprezintă o manifestare a forţelor răului, aşa cum susţin mulţi. Această sărbătoare, considerată necurată, este de fapt de origine celtică, conţinând puternice influenţe creștine. Monştrii, fantomele precum şi împărţitul bomboanelor sunt obiceiuri modernizate, care îşi au originea în tradiţii vechi ale acestei sărbători, despre care se poate informa oricine. Departe de a fi un ritual satanic, Halloween-ul este acum un motiv de celebrare pentru tineri – tineri care au decis să îşi petreacă acea seară împreună, ascultând live o muzică de calitate, pe care o înţeleg şi pe care o îndrăgesc.

Vlad Ţelea şi Mihai Alexandru – ambii chitarişti ai formaţiei Goodbye to Gravity – s-au stins din viaţă în seara de 30 octombrie 2015, la spectacolul care ar fi trebuit să fie, alături de fani, sărbătorirea unei reuşite: naşterea noului album al trupei. Toţi cei prezenţi la concert, cântând pe scenă sau aplaudând de pe margine, au fost oameni buni, liberi şi vii – după cum ne spun chiar versurile melodiei considerată pe nedrept aducătoare de ghinion. Ceilalţi trei membrii ai formaţiei (Andrei Găluţ – voce, Alex Pascu – bas, Bogdan Lavinius – tobe) se află în spital, în stare gravă, alături de zeci de alte victime ale tragediei. Noi ceilalţi ar trebui să înălţăm o rugăciune pentru sănătatea lor – a tuturor – şi pentru cei care acum nu mai sunt printre noi. Bunătatea nu caută nod în papură şi nu acuză pentru că nu îl înţelege pe celălalt.

În cele din urmă, ”Mantras of War” nu ar trebui ascultat doar pentru a aduce un omagiu formaţiei, ci pentru că merită ascultat. Cele nouă melodii, deschid poarta către lumea sufletescului celor de la Goodbye to Gravity, lume pe care au reușit să ne-o prezinte cu atâta măiestrie în sunet. Este însă sunetul greu şi dur al muzicii metal, care răsună puternic şi ne uneşte prin vibraţia sa într-o comunitate – într-o mare familie.

Maria Bumbar
2 noiembrie 2015


Josh SMITH - Over Your Head (CrossCut Records) 2015****

Americanii din linia întâi

Josh Smith.jpgBernard Allison, Joe Bonamassa, Jean-Paul Bourelly, Doyle Bramhall II, Popa Chubby, Gary Clark, Jr., Chris Duarte, Kirk Fletcher, Eric Gales, Jonny Lang, Lance Lopez, John Mayer, Eric Sardinas, Kenny Wayne Shepherd, Josh Smith, Derek Trucks, Jack White. Alfabetic şi subiectiv, aceştia sunt americanii născuţi după 1960, care şi-au demonstrat dibăcia chitaristică pe reduta blues-rock-ului. Deşi se află la al optulea album, Josh Smith, iată că, abia cu acesta, capată notorietate, recunoaştere în Europa, respectiv, promovare în artasunetelor.ro. Un prieten bun, din lumea muzicală normală, ne-a semnalat albumul de faţă, pe care vi-l recomand la rândul meu, atât pentru iscusinţa chitaristică, cât şi pentru diversitatea stilistică, armonizată perfect în monolitica blues-ului. De la prima piesă, How long, SMITH defineşte clar orientarea modernităţii acestui album, divulgând arareori influenţele hendrixiene ale stilului său. Un mod propriu de exprimare al americanilor, atât de drag şi europenilor. Cu toate acestea, Over the Head, evadează din aceste canoane, păşind hotărât într-un teritoriu al inovaţiilor blues-istice, unele, amintind colaborări de excepţie, mă refer în special, la cele din cadrul supergrupului Black Country Communion, cum este cazul piesei titlu, în care, duelul chitaristic dintre SMITH şi BONAMASSA consfinţeşte durabilitatea expresiei artistice a power-blues-rock-ului. Experienţa acumulată, în bogata activitate concertistică, i-a şlefuit abilităţile tehnice, făcând din Josh SMITH un muzician complet, a cărui exprimare, devine, în piesa a treia şi mai ales a opta, When I Get Mine, respectiv, Smoke and Mirrors, o atestare a maturităţii sale artistice. "Still Searching", a patra piesă de pe album, deschide oportunităţi jazzistice, improvizaţiile dezvoltate fiind tributare perioadei în care a cântat alături de Robben Ford. Josh Smith a fost ajutat în demersul său de o echipă valoroasă de muzicieni: Calvin Turner - chitară bas, Lemar Carter - baterie, BJ Kemp - background vocals (8), Chico Gussoni - chitară electrică (5) şi Jeff Babko - clape (4, 10). Urmează "First Hand Look (At Down & Out)", un power-blues, ameninţător, cu solo-uri furioase, convingătoare, pe care mi le-aş dori dezvoltate într-un viitor live! "...And What" curge domol, dar inspirativ, spre o dezvoltare duelistică Josh Smith - Kirk Fletcher (fost în The Fabulous Thunderbirds între 2005 şi 2008) într-o manieră SRV, pe care, trebuie să recunoaştem, o simţim de fiecare dată în concertele celui mai bun chitarist de blues-rock de la noi, George Baicea. Totodată, "...And What", a şasea piesă, nu are nevoie de versuri sau voce, reuşita confruntării dintre Josh şi Kirk fiind una din seducţiile motivatoare ale acestui album. Alături de ea, colaborarea cu Charlie Musselwhite poate deveni un mare hit, penultima piesă, "You'll Find Love", exprimând, pe de-o parte, rafinamentul artistic al blues-ului din Chicago, aureolat de tuşeul celui mai bun muzicuţist, şi de cealaltă parte, de vocea lui Josh Smith, neîndoielnic, atrăgătoare şi foarte potrivită compoziţiei.

"Josh has a lot of talent and has a bright future and I'm proud to be on his album."(Charlie Musselwhite)

O altă voce, prezentă pe acest album, este a lui Charles Jones, în piesa cu numărul zece, balada lentă "Better Off", o sfâşietoare mărturie soul, ce completează spectrul stilistic al unui album de succes. Mărturisesc că, Over the Head, m-a cucerit de la primele acorduri ale chitarei lui Josh Smith, fiind primul album, pe anul acesta, căruia i-am acordat aproape 6 audiţii non-stop. Precedentul a fost Better Than Home pentru că, nu-i aşa? - cei care aţi fost la concertul din 21 iulie 2015 -, sunteţi de acord cu mine că abia acum blues-rock-ul a pătruns decisiv (şi ireversibil, sper!) pe teritoriul nostru prea-mioritic. Oricare, dintre chitariştii americani, amintiţi mai sus, pot face deliciul spectatorilor, aşa cum bine au punctat până acum Lopez şi Sardinas. Totul este să vrem să oferim şi acest gen publicului, să mişcăm puţin lucrurile într-o direcţie de normalitate, plaja ofertelor dâmboviţene (şi nu numai!) fiind prea limitată din acest punct de vedere. Acestea fiind spuse, vă invităm să-l descoperiţi pe JOSH SMITH şi să-l ascultaţi pe unde puteţi. Albumul Over the Head a fost scos în două variante, pe CD (digipack, 12 piese), primele 2.000 de unităţi au conţinut un CD bonus cu 5 piese, şi pe dublu LP (gatefold, 12 piese), din care, doar 1.000 de copii presate pe 180 grame.

"Josh Smith is what you might call a blues prodigy. He has been playing since he was 3, and gigging steadily since 13 or 14."

Radu Lupaşcu
11 august 2015


Jazzybirds - Birth (Soft Records, 2014)****

Arhivistică discografică

Jazzybirds Birth 2014.jpgAm fost onorat de o amicală invitație – să prezint lansarea albumului Birth – al formaţiei Jazzybirds, lansat de casa de discuri Soft Records condusă de Romulus Arhire: o casă de discuri civilizată, un prieten adevărat, la un local de elită (Morgan La Dud), un disc interesant (Soft Records, Serie: FuzzionFashion, An: 2014, vezi fișa discului la final).

Mă gândeam să vorbesc clar, la obiect, 4 minute, ca să nu plictisesc. Când am ascultat și “studiat problema”, mi s-au aprins luminițele nostalgiilor, și am elaborat un discurs de 15-16 minute cu tot felul de considerații colaterale. Iată rezumatul prezentării de atunci (între timp am observat şi alte conexiuni, nu le mai adaug acum… nu mai spun că fiecare dintre voi va avea multe de adăugat).

Ca fost colecționar și “traficant” de discuri, cumpăram, imprimam pe bandă de magnetofon, uneori vindeam.

De ce amintesc toate astea? Fiindcă CD-ul acesta cuprinde fragmente din unele cântece preluate, cover-uri adică versiuni, prezente în original pe discuri, care ne-au trecut multora prin mână și chiar se mai află pe rafturile noastre din bibliotecă.

Dar cine sunt păsările jazzifere? Au și o poveste de prezentare.

Jazzybirds (Avibus Popularis Musica) – păsările-jazz îşi au habitatul pe vârfurile stâncoase ale celui de-al şaptelea continent, Sincopia. Trioliţii (băştinaşii) povestesc că pe timpul copilăriei Lunii, pe când aceasta orbita aproape de Pământ, păsările-jazz iernau des acolo. Această legendă a fost imortalizată în melodii populare ca: “Zboară-mă până la Lună”, “Sus pluteşte pasărea-jazz”, “Cât de sus e Luna”, etc. (N.B.: bănuiesc că aici este vorba de cântecele Fly me to the Moon, How high the Moon etc.). În mod miraculos, au supravieţuit cinci exemplare deosebite. Băştinaşii le-au numit: Sak-San, Tobyla, Kol-Bas, Pian-Pian și Trilulah. (N.B.: cred că sunt componenții, la sax, tobe, bas, pian și voce-adică triluri). Adjunctul şef al Clubului pentru Protecţia Păsăretului Sincopian ne mărturiseşte că nu există plăcere mai mare decât să asculţi Jazzybirds în compania unui pahar de demisec de pe Valea Dodiezmajorului de Jos."

Jazzybirds

Jazzybirds s-a format în anul 2011, iar muzicienii sunt de specie academică, adică de la Opera de stat maghiară din Cluj și era firesc să se îndrepte spre un jazz combinat cu muzica clasică. Așa ca au pus ochii pe Claude Bolling, să facă ceva în maniera lui. Asta a fost intenția.

Claude Bolling (acum are 84 ani), pianist genial, la 14 ani era profesionist de jazz, a scris muzici de film (Borsalino -1970, cu Belmondo și Alain Delon ş.a.). Eu nu sunt afficionado de jazz, dar numele îmi spunea totuși foarte multe. În cele din urmă, mi-am amintit - eu răsfoiam pe atunci Billboard (fiindcă fratele meu Octavian era corespondent pentru România al celebrei reviste americane), și acolo în top l-am văzut pe Bolling. El a scris niște lucrări colaborând cu muzicieni de clasică, acum se zice "crossover" și lucrarea sa, “Suite for flute and jazz piano trio with Jean-Pierre Rampal”, a stat în BillboardTop 40, timp de 530 săptămâni, 10 ani. Acolo îl văzusem…

Dar tinerii noștri Jazzybirds au părăsit ideea de a transpune… Brahms pe jazz și inima lor zburdalnică i-a împins spre rock. M-am uitat la titluri, nimic cunoscut. Dar la compozitori - da. Adică Roger Waters, Axl Rose, Keith Richards, Kurt Cobain. Trebuie să vă spun că de pe vremea când umblam noaptea cu LP-uri de imprimat prin oraș, trebuia să scriu articolașe la gazete și la radio așa că îmi făceam fișe - cu numele formației, al discului, al cântecului, componența, anul, durata. Și, cel mai ciudat, numele compozitorului și textierului. De atunci am o manie: când am un disc, îl întorc imediat ca să mă uit pe spatele mapei la numele compozitorilor. Iar acum, ce să vezi, m-am uitat mai atent, nu erau numai rockeri, erau tot felul de nume care mă uimeau, autori din muzica de film, pop, alternativ – ce-o fi asta?

M-am dumirit până la urmă, erau un fel de colaje delicate, un fel de citate în cheie personală, un melanj ciudat și totuși pe linie de jazz, caracterul nu se pierdea oricât de disparate erau originalele. Mi-am permis să fac un scurt sumar (citiți întâi fișa discului, din final).

1. a) Instrumental bazat pe tema din “Misiune: Imposibilă” compusă de Lalo Schifrin(acum are 82 ani),compozitor argentinian. A scris tema din Mission: Impossible, în măsura 4/5, serial TV american 1967-1973, reluată în filmul cu Tom Cruise în 1996 – prelucrată însă de doi componenți U 2.

b) Aici + pasaj original compus de Csergo Dominic.

2. a) Bazat pe "Sweet Child O' Mine", Guns N Roses, 1987, extras de pe album studio debut.

b) Aici + Pasaj instrumental semnat de trei nume de la Massive Attack (grup de trip-hop), plus colaboratoarea lor, scoțianca Elizabeth Fraser(51 ani),vocalistă şi la Cocteau Twins, poreclită "the Voice of God".

c) + Pasaj vocal din Jesus Christ Superstar – de Andrew Lloyd Webber(66 ani).

3. a) Cântecul “What’s Up”, 1993 – scris de Linda Perry pe când conducea formația feminină 4 Non Blondes

b) + pasaj vocal din “Don’t worry be Happy” - Bobby McFerrin.

4. a) instrum. - To love somebody (Bee Gees) de Robin Gibb (m. 2012) - și fratele mai mare Barry Gibb

b) + Peter Frampton - Baby I love your Way, 1976

c) + Easy - Lionel Richie (65 ani) - lansat de Commodores, 1977

5. a) Cântecul “Off the hook” – Rolling Stones, apărut pe al treilea lor LP, 1965. Aici în maghiară, în versiunea unei formații ungurești. Aici trebuie făcută o observație - în muzicologia românească se trece întâi numele compozitorului și apoi al textierului (ex. George Grigoriu – Romeo Iorgulescu), dar în muzicologia mai veche anglo-americană se proceda invers. …..se scria Mick Jagger – Keith Richards

6. Smells like Teen Spirit – Nirvana, al doilea album, Nevermind(1991), când izbucnește curentul grunge/Seattle.

7. a) “Drive" - single de pe al optulea studio album, Automatic for the People, 1992, al formației americane de rock alternativ R.E.M.

b) fragment compus de Jorge Ben (70 ani), muzician brazilian, popularizat de mult mai celebrul Sergio Mendes (adică Sergiu Mendeș - în portugheză)

8. a) două strofe din "Fever" – 1956 (cel mai vechi cântec de pe disc), comp. John Davenport (pseudonimul lui Otis Blackwell) autor negru de rock ’n’ rolluri pe care le dansam și noi. Reluat de sute de artiști, versiunea clasică – cu Peggy Lee (1920-2002) – cunoscută și ca “vocea” personajelor din filmele lui Walt Disney.

Eu am prins și generația precedentă de colecționari – colecționau Elvis, Sinatra, Dean Martin, orchestrele Mantovani și Mancini, unii - chiar jazz-uri. Coperțile lucioase erau întotdeauna cu portretul mare al solistului, nu existau desene (grafică), titlu cu litere mari cu caractere acum demodate (fonturi care apar și pe genericele filmelor western de atunci), și azi când văd un LP pot zice că e un disc din ‘50 sau ‘60. Un colecționar mi-a arătat colecția sa unicat cu Peggy Lee - o femeie frumoasă, blondă-platinată, elegantă, un fel de Marylin Monroe. Dar tocmai apăruse filmul Some like it Hot - Unora le place jazzul - nu se putea traduce altfel (în jargon american - Unora le place jazzul hot - fierbinte !)(votată drept cea mai bună comedie filmică americană), 1959, film care de fapt nu avea jazz, în care Marylin zdrăngănea la ukulele, și i-am zis - lasă-ma domne cu damele astea blonde. Dar când mi-a pus vreo două cântece cu Peggy și Big Band Benny Goodman, am tăcut din gura rapid (amănunt: pe vremea aceea era o regulă strictă în orchestrele americane - fără relații intime între colegi!. Dar Peggy s-a logodit cu chitaristul, așa că Benny Goodman i-a chemat și le-a zis – vă iubiți, felicitări, sunteți concediați amândoi).

b) + “Another Brick in the Wall” p.2, unul din cele 3 cântece cu acest titlu de pe The Wall – 1979, Pink Floyd.

9. Cele mai noi selecții de pe CD, două extrase din spațiul nordic, fragmente de la

a) autor Ville Hermanni Valo (1976) vocalist în formația finlandeză HIM înființată 1991, cu opt albume la activ.

b) + cântăreața suedeză Lykke Li (Li Lykke Timotej Svensson Zachrisson), 28 ani, mare hit în 2011 - I follow Rivers. Te asasinau radiourile cu piesa asta.

c) + Tema din The X-Files (Dosarele X), 1993, scrisă de americanul Mark Snow(68 ani).

Trebuie spus că multe teme din filme și seriale sunt preluate de jazzmeni, și pe acest disc avem vreo trei. Există discuri întregi cu teme din filme și seriale preluate de orchestre de jazz.

10. a) cântecul “My Heart Will Go On” interpretat de Celine Dion în filmul Titanic - 1997, textier Wilbur H. Jennings, compozitor James Horner (61 ani), americanul care a scris și muzica la Avatar și multe alte pelicule, decedat pe 22 iunie 2015 (s-a prăbuşit cu avionul său, S312 Tucano, turbopropulsor).

b) + pasaj vioară din tema filmului - Love Story 1970, compozitor Francis Lai (82 ani), acordeonist francez care a scris și muzica filmului Un barbat și o femeie(Un home et une femme).

Total autori (compozitori și textieri) – 41 (a fost şi un film sovietic de război cu titlul “Al 41- lea” - Grigori Ciuhrai, 1956: lunetista sovietică care împuşcase deja 40 de hitleriști a fost nevoită să-l împuște plângând și pe prizonierul neamț de care se îndrăgostise, dar care fugise din lagăr). Cântecele au fost culese din anii - 1956, 1965, 1967, 1970, 1976, 1977, 1979, 1987, 1991, 1992, 1993, 1996, 1997, 2011.

Componenţă: Yolanda Covacinschi - voce, background vocals, kazoo; Réman Zoltán- saxofoane, clarinet;Szép András- clape, background vocals;Antal Attila- contrabas, background vocals;Csergõ Dominic- baterie, percuţie, background vocals. Invitaţi:Barabás Sándor- vioară;Ambrus László- trompetă;Denes Fabian- trombon;Andrei Roşulescu- ghitară;Pusztai Aladár- ţambal;Samuel Lupean- darbuka.

Titluri: 1. The Devil's Question 2. Rose's Beloved Child 3. What's Up Bobby? 4.Cold War Cocktail 5. Little Bentze 6. Kurt Complains 7. The Carpathian Garden 8. Pink Fever 9. Dreadful Proposal 10. The Devil's Answer (Death of an Iceberg)

Autori: 1 - Dominic-Alexandru Csergő / Schifrin Lalo; 2 -Del Naja Robert, Fraser Elizabeth Davidson, Marshall Grantley Evan, Vowles Andrew Lee Isaac / Lloyd- Webber Andrew, Rice Timothy Miles Bindon / Adler Steven, Hudson Saul, Mc Kagan Duff Rose, Rose W. Axl, Stradlin Izzy; 3 -Perry Linda /Mcferrin Bobby; 4 -Gibb Robin Hugh, Barry Alan / Martinez Victoria / Frampton Peter (K) / Richie Lionel; 5 -Jagger Mick, Richards Keith; 6 -Cobain Kurt, Grohl David, Novoselic Chris; 7 -Berry Bill, Buck Peter, Mills Mike, Stipe Michael / Ben Jorge; 8 -Davenport John, Cooley Eddie J. Waters Roger; 9 -Valo Ville Hermanni / Nowels Rick, Yttling Bjoern Daniel Arne, Zachrisson Lykke Li Timotej / Snow Mark; 10 -Horner James, Jennings Wilbur H. / Lai Francis.

Aranjamente: Jazzybirds, înregistrări efectuate deNimród Szedlacsek, Jánky ZsoltşiMihai Pop(Sysound Studio). Mixaje şi masterizare:Dóczy Áron / Mihai Pop, Manager:Richard Constantinidi.

Florin-Silviu Ursulescu
7 iulie 2015



Greşeli de neuitat

CD Elvin Bishop.jpgPrin 1992-1994 s-a deschis şi la noi robinetul importurilor de CD-uri, vinyluri şi alte suporturi consacrate pentru înregistrările muzicale. La începuturi însă, afacerea funcţiona perfect româneşte: doar cine avea „pile“, pe la oraş ori prin ţările vestice, „primea“ marfă bună; consumatorul obişnuit se mulţumea cu ce (se) găsea pe tarabe, piraterie de toată mâna şi din toată lumea. Când cumpăram un produs original, parcă îl prindeam pe Dumnezeu de talpa dreptului picior, chiar dacă plăteam pentru asta toată „prema“ de electrician-şef-tură la invidiata firmă RENEL. Ştiind că beneficiez de asemenea pomană salarială, poetul Ştefan Neagu din Slobozia m-a anunţat telefonic într-o zi că la magazinul cutare din Bucureşti se găseşte, pe CD, celebrul album Never Get Out of These Blues Alive, al nu mai puţin celebrului John Lee HOOKER, „catârul aristocrat“, cum îl numisem eu într-o cronică pe bluesman. L-am achiziţionat, ulterior l-am schimbat pe-un Zappa. De atunci am pe retină faţa chitaristului Elvin Bishop, pe care o văzusem mai înainte, şi pe alte coperte de discuri, şi-n concerte (inclusiv în preferatul Monterey Pop Festival 1967), fără să o reţin. Oare de ce?

Există în orice domeniu al artei oameni despre care se ştie câte ceva. Nu impresionează, nu rup gura târgului, nu ies în relief. Până la un moment dat. De regulă, sunt nume de „raftul doi“, cum plastic le-a denumit Perpessicius, el însuşi din aceeaşi categorie. Când mor, nu se face gaură în cer, nici funeralii naţionale; nu sunt nici observaţi, dacă nu se agită frenetic; dar ce arid ar fi fără ei teritoriul în care activează! Elvin Bishop a fost chitara a doua (rhythm) în trupa lui Paul Butterfield, prima revenind mult mai versatilului Mike Bloomfield. Să-l scoţi pe Elvin de pe înregistrările acelui combo este ca şi cum ai curăţa un măr de coajă, ca să mănânci doar ce ţi s-a spus că e bun. Pe unde şi cu cine a mai cântat, Bishop lasă impresia că se afla acolo doar fiindcă line-up-ul prevedea postul de secund. Muzicienii ştiu însă că nu-i aşa, dovadă că mulţi l-au solicitat chiar şi după ce şi-a pus numele pe discuri solo, editate la firme cu bun renume în aria bluesului, precum Capricorn, Alligator, Blind Pig sau Delta Grooves.

Elvin Bishop s-a născut în Glendale, California, pe 21 octombrie 1942, dar a crescut, alături de părinţi, în ferme lipsite de apă curentă şi electricitate de prin Iowa şi Oklahoma. Faptul acesta, neînsemnat în aparenţă, i-a furnizat, să spun aşa, „material genetic“ asemănător aceluia din care au răsărit şi s-au nutrit aproape toţi bluesmanii de prim rang, negri sau albi. Probabil că tot ăsta i-a dat un anume echilibru, pe care oamenii de la oraş nu îl au, şi-l ţine în putere să cânte şi azi, la 73 de ani, când majoritatea companionilor din epoca flower-power sunt file de enciclopedie. Sau legende. O carieră de aproape jumătate de secol nu este la îndemâna oricui. Şi, la vârsta când alţii au pus demult chitara în colţul cu amintiri, Elvin Bishop a înregistrat un nou disc, Can’t Even Do Wrong Right (2014, Alligator). Aş fi amânat până la calendele greceşti să vorbesc despre simpaticul chitarist şi vocalist, dacă discul şi trupa n-ar fi fost învingători la două categorii în cadrul Blues Music Awards, pe 7 mai 2015. Pesemne că asta e soarta discurilor „de suflet“, să fie ascultate şi puse deoparte pentru zile senine. Care nu vin parcă niciodată.

LP-ul adună piese clasice de blues, cântate „bătrâneşte“. Invitat special, Charlie Musselwhite. Flecăreala lor despre „cum era pe vremea noastră“ induce atmosfera neuitatelor „greşeli“ de pe terasa cârciumii...

Dumitru Ungureanu
18 mai 2015

(Material preluat cu acceptul autorului din Suplimentul de Cultură, rubrica Rockin by myself)



Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei - "Drumul" (LUNA PR&Events, 2014)****

Drumul Cosmin Vaman.jpgNeverosimil. Un disc de folk. Un alt-fel de folk. Și mai neverosimil, mai există oameni care se încăpâţânează să cânte frumos. Și să scoată discuri. E un curaj din ce în ce mai nebunesc:

Până la urmă de ce să scoți un album? Dincolo de a-ți hrăni ego-ul, de a-l avea în palmares, de a-l bifa pentru a te confirma ca artist „serios”, s-ar zice că nu ajută la mare lucru. Lumea nu cumpără discuri, și nici în format electronic nu e nimeni dispus să plătească pentru muzica ta. Așa că nici nu te poți îmbogăți din el. Și atunci la ce bun tot efortul? Cosmin Vaman, omul din spatele acestui proiect e perfect conștient de lumea în care se învârte. Cu toate acestea e unul dintre acei idealiști frumoși care crede cu convingere în ceea ce face. Și asta e bine pentru noi.

Avem un album. Produs de compania Luna PR& Events cu ajutorul unor parteneri media importanți: Radio România Iași, TVR Iași și site-ul Forever Folk.

Un material discografic cu amprentă aproape exclusivă Cosmin Vaman. Versurile pieselor îi aparțin în totalitate, iar pe partea de muzică, avem o singură excepție de la regulă, compoziția pentru piesa cu nr. 11, semnată de Alexandra Andrei. În ciuda implicării aproape totale în compoziție, albumul nu dă senzația unui material de cantautor. Alexandra Andrei e mai mult decât "vocea", ea face ca acest disc să fie unul cât se poate de omogen. E pur și simplu discul duet-ului Cosmin Vaman și Alexandra Andrei.

Nu vă așteptați la un folk tocmai clasic. Genul de folk pe care îl știți din anii '80. Deși veți găsi și așa ceva. "A ta" e piesa cu puternice rădăcini în vremurile trecute, dar mastering-ul și mixaj-ul lui Victor Panfilov, o face să sune teribil de actual. Cu toate acestea nostalgia pe care o degajă, rămâne remarcabilă. La fel de dătătoare de fluturi în stomac și amintiri în suflete, sunt "Îmi umplu tăcerile cu ea" sau "Întruna". Dar, din punct de vedere al influențelor sonore, veți regăsi și multe pasage jazz-istice sau conotații pop. Dincolo de acordurile lente din piesele menționate mai sus, avem inserții instrumentale de-a dreptul jucăușe și versuri încărcate de ironii subtile cu trimitere la multe dintre "anomaliile" zilnice care ne consumă timpul și viața. "Vream să știm ce faci, atunci când nu faci nimic, pentru că viața ta e și a noastră un pic". Facebook, anyone? Piesa se numește "Can-click" și deschide fericit acest material discografic. Pe o piață muzicală cinstită, ar putea și ar trebui să fie un hit "radio friendly". În același tempo, dar de data aceasta, cu superbă autoironie, avem "Nu sunt destul de trist să fiu folkist" și "De ce n-apar folkiștii la televizor". La cea din urmă, în "gașcă" este cooptat și Bobo Burlăcianu.

Pentru realizarea materialului, Cosmin Vaman (voce, chitară acustică, glume) și Alexandra Andrei (voce, chitară acustică, farmec) au colaborat cu trupa Spam: Alexandru Cismaru (chitară electrică și atitudine), Ciprian Diaconu (percuții, entuziasm), Tudor Olaru, Ionuț Vârlan (contrabas, creativitate), Andreea Andrei (backing vocals, inspirație), Bobo Burlăcianu (voce, star). Responabil pentru "Praful magic" este Victor Panfilov. Un disc în care iată, pare că artiștii se joacă, dar în același timp un material discografic complet și complex. Un produs finit de excepție. Ceva de care este mare nevoie pe piață.

Ovidiu Moldovan
27 mai 2015


BREATHELAST - "Maluri" (Universal Music România, 2014)***

CD Breathlast.jpgUniversal Music Romania și-a creat un obicei bun de a aduce pe rafturi și discuri mai ... altfel. În plin mainstream comercial, compania îndrăznește să promoveze nume care transmit un mesaj muzical profund. Acest lucru este evident în cazul materialului de față. Îl numesc material... pentru că nicăieri pe canalele oficiale nu am găsit vreo mențiune de genul, "albumul" sau "    single-ul" Maluri. Doar "Materialul celor de Breathelast". Dar să nu fim pretențioși. Totuși album nu e. Să fie un EP? Nu reușesc să mă hotărăsc. Din punctul meu de vedere e cu siguranță un single bun care poate anunță un album pe măsură. Breathelast trebuie să continue cu o carieră lungă.

În cei aproximativ cinci ani de la înființare, trupa constănțeană a trecut prin multe schimbări de componență. În consecință, sound-ul a suferit și el modificări, menținându-se însă de fiecare dată departe de zona comercialului facil. Băieții au abordat mai degrabă arhitecturi muzicale situate în arealul nu metal și alternative.

Pentru actualul material discografic trupa a apelat din nou la Marius Costache. Producător foarte apreciat în lumea artiștilor indie, acesta a produs și precedentele două discuri ale celor de la Breathelast: EP-ul ”Breathelast” și albumul ”Split It Out” în colaborare cu Cap de Craniu. Componența actuală a trupei: Andrei Mihai (voce), Adrian Toea (Bas), Cojocaru Ionuț (chitară), Valentin Bîrsan (chitară, voce), Herma Heidel (tobe). Pentru "Maluri" au apelat la colaborarea cu Alexandru Seidiu (sintetizatoare).

Discul conține trei piese. "Maluri" dă titlul acestuia și o regăsim în două versiuni: acustică și electrică. În prima variantă ești imediat captat de versuri, de puterea lor de a transmite mesaje profunde, dincolo de suprafață. Varianta electrică, vă va copleși imediat prin forța sound-ului. Versurile și mesajul lor se estompează, înlocuite de sound-ul în forță, puternic și complex. Acesta preia controlul asupra celui care ascultă. Mesaje sumbre, imagini puternice și întunecate ce lasă urme adânci în suflet răzbat din piesa care închide discul, "Întuneric".

Pentru versiunile digitale care pot fi cumpărate online sau pot fi ascultate în streaming, trupa a adăugat un remix la piesa de titlu Sentimentele și stările complexe pe care le creează audiția sunt accentuate și completate de cele două videoclip-uri disponibile online, acest material transformându-se practic într-un concept artistic mult mai elevat, o inițiativă lăudabilă pentru toți cei implicați în proiect. Muzical, e un disc nerecomandat celor ”ușor depresivi”, sunetul și versurile nu te ajută să vezi viața în culori prea roze. Dar te ajută să o înțelegi așa cum e. Un disc de muzică alternativă, cu influențe pregnante post-hardcore. Pentru cunoscători, o reușită.

Ovidiu Moldovan
19 mai 2015



ADRIAN ENESCU - "Invisible Movies"(A&A Records, 2014)*****

Invisible Movies Adrian Enescu.jpgMi-e greu să-mi imaginez că ar exista cineva căruia să nu-i apară în minte numele lui Adrian Enescu atunci când s-ar gândi la muzica românească de film”, declară compozitorul Cristian Lalea în deschiderea micii cărțulii de prezentare care însoțește acest disc. Mărturisesc că mă încearcă același gen de sentimente, dintr-o perspectivă ușor diferită. Mie personal, îmi este cel puțin, la fel de greu, să nu îmi amintesc de albumele Loredanei compuse de Adrian Enescu. „Bună seara iubito” în 1988 și „Un buchet de trandafiri” apărut în 1989. Erau altceva, cu totul altceva. Sunau atât de diferit față de tot ceea ce se chema, în acei ani, „muzică ușoară”.

Pentru că Adrian Enescu este pionierul muzicii electronice românești. Un deschizător de drumuri, cu modele și maeștrii pe măsură: Vangelis sau Isao Tomita. Ar fi foarte multe de scris despre cariera și opera acestui mare artist contemporan. În ultimul timp, au apărut în presă și în media vizuală inițiative menite să readucă în prin plan omul și compozitorul Adrian Enescu. Cătălin Ștefănescu l-a avut invitat în emisiunea sa „Garantat 100%”, deasemenea, demn de remarcat ar fi interviul pe care compozitorul i l-a oferit lui Horia Ghibuțiu de la cotidianul Adevărul. Ioan Big şi Radu Lupaşcu au realizat, de asemeni, un interviu intitulat "Sunet şi culoare", pentru antologia "Culorile Sunetelor". Adrian Enescu se numără printre laureaţii premiilor Academiei Române pentru anul 2012, primind la categoria "Arte, arhitectură, audiovizual", premiul "George Enescu" - în domeniul creaţiei muzicale, pentru "Breakfast. Music for solo viola".

Invisible Movies” este mai mult decât un disc. Este dreptul nostru la restituire. E recunoașterea unui capitol din viața lui Adrian Enescu. Poate cel mai drag lui. Muzica de film. Apărut în 2014, la A&A Records, este produs de Andi Enache din partea casei de discuri și de Alexandru Șipa de la Fundația Muzza.

Strict muzical, albumul este o combinație de sunete, o colecție de influențe pe care Adrian Enescu le stăpânește cu măiestrie și le distribuie în funcție de scenariul filmului. Regăsim improvizații subtile de jazz, ethno, sau rock construite pe un piedestal muzical solid generat de sintetizatoare și alte instrumente electronice. ”Concurs”, sau „Pas în doi” sunt piesele în care se pot recunoaște cu ușurință influențele artistice majore ale maestrului. Un sound tipic Vangelis pentru filmele lui Dan Pița. Același traseu muzical, îmbogățit de data aceasta cu pasaje simfonice se regăsește în coloana sonoră a filmului „Domnișoara Cristina”. De la joaca cu accentele simfonice, Adrian Enescu se apropie fără compromisuri de construcțiile muzicale clasice complexe, însoțite de pasaje soloistice instrumentale și vocale. Claudia Munteanu la vioară pentru „Chira Chiralina”, iar vocea unuia dintre marii baritoni ai României, Octav Enigărescu poate fi ascultată în muzica filmului ”Adela”. Frumoase pasaje jazzistice pentru un alt film semnat de Pița: „Pepe și Fifi” ieșit în 1994.

Albumul se încheie cu trei bucăți muzicale ample, o suită sonoră complexă, ce însoțește pelicula „Mircea”. Piese demne de a face parte din orice clasament dedicat soundtrack-urilor istorice hollywoodiene. Deși recunoaște proasta calitate a filmului, Adrian Enescu ne dezvăluie în interviul acordat lui Horia Ghibuțiu motivul pentru a acceptat să compună această coloană sonoră: „Îți pot răspunde de ce am acceptat. Acolo cântă 180 de oameni. O orchestră de 100 de oameni și un cor de 80. Mixt și de copii. Puteam să ratez această experiență unică?

Invisible Movies”. Un titlu excelent, pentru un album care are exact acest efect. De a readuce în minte și în suflet, filmele. Ele nu sunt vizibile. Le vezi sau revezi cu ochii minții doar, imagini clare sau estompate asemeni muzicii maestrului. ”Concurs”, „Domnișoara Cristina”, „Râul care urca muntele”, „Flori de gheață” sau „Bietul Ioanide” le veți asculta pe disc și le veți revedea, invizibile.

"Admir pictura. Am vizitat multe muzee. În conservator am fost într-un fel cu cei de la Arte Plastice şi Teatru. Era o sală de operă la Conservator şi în foaier se făceau expoziţii de pictură şi grafică. M-am împrietenit cu foarte mulţi pictori şi sculptori, mă duceam prin atelierele lor. Am văzut cum se pictează. Cu fiecare trăsătură de penel se pune o culoare, o umbră sau o lumină pe tablou. În linişte, fără grabă, cu un scop precis, tabloul să fie cât mai perfect. La fel este şi în muzică. Fiecare instrument este o culoare. Fiecare combinaţie de instrumente creează un sunet nou, ca şi combinaţia culorilor pe o pânză. Asta se numeste ştiinţa orchestraţiei. Datorită vizualului am ajuns la cinema. Filmul este o altă artă de care m-am apropiat foarte mult. Este combinaţia perfectă între teatru, pictură şi muzică. Nu degeaba se numeşte a şaptea artă." - Adrian Enescu, extras dintr-un interviu publicat în antologia "Culorile Sunetelor".

Ovidiu Moldovan
30 martie 2015


BYRON - ”Melancolic" (Universal Music România, 2014)****

byron melancolic.jpgAcest album este o apariție inedită în sine. ”Melancolic” conține muzica serialului original HBO, "Rămâi cu mine", o inițiativă aș putea spune singulară între imprimările discografice românești contemporane.

Trupa byron este ea însăși unul dintre numele cele mai inovative, sound-ul lor a fost mai mereu original, de aceea este dificilă etichetarea trupei, înregimentarea ei într-un gen anume.Constituită la data de 1 decembrie 2006, are în prezent următoarea componență: Dan Byron (vocal, fluier, chitară), 6fingers (keyboards, chitară, vocal), László Demeter (bass), Dan Georgescu (tobe).

Melancolic” este titlul albumului. Melancolia este starea pe care reușeste audiția discului să ți-o strecoare în suflet. Pe site-ul oficial HBO România, producția „Rămâi cu mine” este descrisă astfel: „În serial este vorba despre natura umană: regăsim oamenii așa cum sunt ei în esența lor, cu pasiunile, iluziile, temerile, singurătatea, nesiguranța și visurile lor. Serialul vorbește despre relațiile oamenilor cu ceilalți, dar mai ales cu ei înșiși”.

Cuvinte ușor aplicabile și muzicii albumului celor de la byron. Un art-rock totuși cuminte ”Ne tot îndepărtăm”, asezonat cu pasaje folk și virtuozități instrumentale „Noiembrie” sau „Masă pentru doi”. Poezie prin texte, actuală și subtilă. Evadările sonore viguroase din „Cu sânge rece”, aduc un soi de rebeliune, bine strunită însă, pentru a nu deteriora finalitatea acustică a acestui disc. ”Melancolic" este piesa de titlu perfectă. Ascultând-o fie și numai pe ea, e ca și cum ai fi ascultat întreg albumul din punctul de vedere al mesajului.

Un disc pentru romantici, atâți câți mai suntem pe aici. Cântece numai bune să te scoată din tristețile provinciale duminicale, și să te ajute să te adaptezi la nebunia cotidiană din jur. 18 piese de ascultat pentru a-ți aduce aminte. Pentru a fi „Melancolic”.

Ovidiu Moldovan
19 martie 2015




AEON BLANK – “DARK WATERS (Universal Music România, 2014)****

Aeon Blank.jpgAeon Blank este o formaţie de rock alternativ, cu influenţe dark wavegothic, înfiinţată în primăvara anului 2011, la iniţiativa chitariştilor Emil Luca şi Alex Gabroveanu. Cel dintâi, care este şi vocalistul trupei, a rămas în formaţie până în prezent, fiind liderul şi principalul compozitor al trupei.

După un prim an, în care a susţinut numeroase concerte la mai multe festivaluri şi în cluburile underground bucureştene şi din ţară, a urmat un prim album, lansat în aprilie 2012: “Handmade Gods & Goodmade Demons”, care s-a bucurat de aprecieri favorabile din partea presei de specialitate, astfel că cititorii revistei Metalhead le acordă titlul de “Best Alternative Newcomer”. Acest album a fost promovat prin videoclipul “Auguries Of Innocence”. I-a urmat un videoclip, “The Ballad Of Lucy Butler”, în care apare Maria Urucu, a cărei piesă nu apare până-n prezent pe vreun album.

După mai multe modificări, componenţa trupei se stabilizează la: Emil Luca (voce, chitară), Mircea Becherescu (chitară), Alex Comăniceanu (bas) şi Bogdan Valentin (tobe). Este semnat un contract cu o casă de discuri importantă, Universal Music România, iar videoclipul “Beyond the Strings”, realizat de Alexandru Popescu, anunţa un nou album. În videoclip apare şi violoncelistul Alex Grăjdeanu.

Un al doilea videoclip, “Behind Closed Doors”, a fost realizat de Florin Babei (unul dintre regizorii de la "Love Bus"), cinematografia şi producţia fiind semnate de Alexandru Popescu. Personajul principal e interpretat de Iarina Costinaş, o fetiţă ca apare şi pe coperta primului album al trupei. În “formula” prezentată mai sus este înregistrat, “Dark Waters”, ce conţine 12 compoziţii colective, şi a fost lansat pe 26 noiembrie 2014, în clubul Colectiv din Bucureşti. La fel ca şi în cazul primului album, toate textele sunt în limba engleză.

De altfel, aceasta este şi piesa care deschide albumul, care începe în forţă, cu un riff de chitară obsedant, care se menţine pe parcursul întregii piese. O voce în registrul mediu – jos, care-mi aminteşte ca timbru de Andrew Eldritch, solistul formaţiei The Sisters of Mercy. Urmează piesa care dă titlul albumului şi care a inspirat fotografia semnată Christina One, care se află în mijlocul mapei de prezentare. Aceasta îi prezintă cei patru membri ai trupei, îmbrăcaţi în costume “la patru ace”, intraţi până la glezne, într-o apă întunecată, un cadru care pare desprins din filmul lui Tarkovski, “The Stalker”.

Cea de-a patra piesă, “Killer On The Loose”, ne oferă surpriza unui pasaj hip hop, interpretat de The Bridge Committee, în timp ce “The Man On Mars” şi “Sleeps And Decay”, par două balade “southern rock”. “Jupiters’s Moon”, “Hipster Apocalypse”, “Star Babies”, “Rain City” şi “Alone At The Movies”, sunt destul de omogene din punct de vedere muzical, pe mine personal, ducându-mă cu gândul la australienii Midnight Oil. Trecem peste “Lullaby”, şi ajungem la ultima piesă: “Beyond The Strings”, despre care vă spuneam că există un videoclip.Pe lângă cei deja amintiţi la înregistrarea albumului au contribuit şi Sorin Frăţilă (keyboards), Dolto Ionescu (bas, pe “Behind Closed Doors” şi “Hipster Apocalypse” ), Alex Grăjdeanu (violoncel) şi Dragoş Boeru (backing vocals, pe “Dark Waters”).

Producătorii albumului sunt Emil Luca şi Mircea Becherescu, primul semnând şi coperta şi grafica acesteia inspirată de opera celebrului pictor “ukiyo-e” Katsushika Hokusai.Materialul albumului a fost mixat şi masterizat de Adam Whitaker, aflat la cea de-a treia colaborare cu o trupă românească, după Grimus şi Omul cu şobolani. În concluzie, “Dark Waters”, este un album pe care l-am ascultat cu multă plăcere şi cred în viitorul artistic al formaţiei Aeon Blank.Albumul poate fi comandat la www.Getmusic.ro, în format CD, la preţul de 29,99 lei (transportul gratuit).

Nelu Stratone
26 februarie 2015


9.7 RICHTER – GOUND ZERO (Universal Music România, 2014)****

9,7 richter.jpgDe obicei este bine să ne ferim de cutremurele de 9.7 pe scara Richter, dar, atunci când unda de şoc este una muzicală devenim brusc curioşi.

9.7 Richter, activează în underground-ul bucureştean încă din anul 2002, având perioade destul de lungi de pauză datorate numeroaselor modificări de componenţă. Activitatea este strâns legată de chitaristul Adrian „Sinner” Rus, unul dintre membrii fondatori şi compozitorul majorităţii pieselor. De-a lungul timpului, i-am urmărit de mai multe ori în concerte şi am fost întotdeauna plăcut suprins de energia trupei. Primul material discografic, a fost lansat în 2010, un EP, „Epicenter”, cu 5 piese înregistrate în studioul formaţiei Trooper din Târgovişte.

Începând din anul 2012, componenţa trupei îi reuneşte pe: Adrian „Sinner” Rus (chitară solo), Cosmin Aioniţă (solist vocal), Lucian „Trigger” Gruia (chitară), Marius Căliman (bas, ex. – Black Magic) şi Adrian Mihai (tobe, ex.- Magica, Interitus Dei).

În 8 octombrie 2014, la Silver Church, este lansat albumul „Ground Zero”, promovat prin videoclipul „Sinner”, realizat de ...toboşarul Adrian Mihai, un debut realizat cu fonduri reduse, o piesă cu caracter ceva mai comercial, care se adresează unui public ceva mai larg, deoarece îmbină soundurile heavy metal mai vechi cu cele ceva mai noi.

Aceasta este cea de-a trei piesa de pe CD, „Ground Zero”, fiind deschis de piesa eponimă, o introducere instrumentală ce deschide, de altfel, şi concertele 9.7 Richter.

Urmează, „Run / Hide / Fail”, o piesă în forţă, cu un riff ucigător şi „The Journey”, o piesă elaborată, un fel de călătorie în Univers, care alternează pasaje rapide cu refrene melodioase. „Devastator”, este o piesă ceva mai scurtă, este un fel de tribut Judas Priest, vocea lui Cosmin fiind în manieră Halford, iar „Sanctuary”, care are versurile inspirate de serialul „Californication”, este cea mai melodică dintre piesele albumului. Pe „Help Me”, o melodie cu versuri cu mesaj social, Sinner îl dublează vocal pe Cosmin. „Survive”, este piesa favorită a lui Trigger, fiind dedicată astât fanilor, cât şi celor care dealungul timpului au pus „beţe în roate” trupei. Pe „Speed (Man and Machine)”, Cosmin alternează o voce guturală cu ceea de heavy clasic, textul referindu-se la impactul tehnologiei moderne asupra spiritului uman. Bineînţeles că albumul trebuia să se termine în forţă, ultima piesă, „Nine Point Seven” fiind compusă de Trigger, acesta fiind şi producătorul albumului, lansat de Universal Music România, tot el ocupându-se şi de mixare şi masterizarea materialului muzical.

Faptul că au deja mai mult de doi ani de când evoluează în această componenţă se simte printr-un plus de omogenitate, 9.7 Richter fiind considerată, în prezent, una dintre cele mai bune trupe româneşti din zona heavy metal. Acesta a fost şi motivul pentru care au fost invitaţi pe 12 august 2014, să deschidă show-ul susţinut de Testament la Arenele Romane.

Recent, a apărut un nou videoclip, „Help Me”, înregistrat la concertul de lansare a albumului, de la Silver Church.

Pentru fanii trupei, 9.7 Richter au postat două materiale video, „Making of Ground Zero”, un mini-documentar ce se referă la modul în care a fost compus şi înregistrat „Ground Zero”, pe care le găsiţi la adresele: partea I – a şi partea a II-a. Albumul „Ground Zero”, în format CD, poate fi comandat de la www.getmusic.ro la preţul de 29.99 lei (transportul gratuit).

Nelu Stratone
27 februarie 2015


RoadkillSoda – Yo No Hablo Ingles (Universal Music România) 2015****

RoadkillSoda cd.jpgScrie şi tu ceva despre albumul ăsta”, îmi spune, zilele trecute, redactorul şef, Radu Lupaşcu şi îmi dă CD–ul unei trupe despre care auzisem câte ceva, pe vremea când vechiul meu amic din Cluj, Mihnea Blidariu, apărea pe “A Fucked Up Trip Gone Bad” (2011). De atunci, nu mai ştiam nimic despre RoadkillSoda, întâmplarea făcând să nu ne intersectăm la niciun concert. Când primeşti un album despre care trebuie să scrii câte ceva, în primul rând îl studiezi vizual, apoi îl asculţi şi începi să te informezi. Vizual, „Yo No Hablo Ingles”, te duce cu gândul la vechile coperte din perioada de glorie psychedelia, deşi tuşele ceva mai întunecate te apropie de copertele din zona doom – black. Oricum o notă mare pentru Costin Chioreanu, un artist adevărat. Când te apuci să desfaci ţipla şi să asculţi albumul, surpriză! ...constaţi că este un dublu CD, cu 18 piese, ceea ce trebuie să recunoaştem că necesită pe lângă multă inspiraţie componistică, găsirea unui sound propriu şi o muncă de studio destul de intensă.

Încă de la prima piesă „As Black As My Lungs”, care, instrumental, m-a dus cât de cât cu gândul la celebrul trio Cream, eşti plăcut frapat de agresivitatea ceva mai potolită a trupei, sunetul psychedelic, cu o voce melodică dură, pe tonuri joase, aparţinând lui Sebastian ''The Colonel'' Stancu, cunoscut şi din proiectul Spiritual Ravishment. Voce caracteristică formaţiilor care se autodefinesc aparţinători ai curentului „stoner rock” sau „stoner metal”.

Trebuie să recunosc că, totuşi cunoştinţele mele în domeniul respectiv sunt destul de reduse, curentul impunându-se pe plan mondial după ce am renunţat la activitatea de realizator radio, aşa că rămăsesem doar la stadiul de pionierat: Sleep şi Kyuss din California sau Floor din Florida.

Ascultând întregul album, trebuie remarcată unitatea acestuia, fiind extrem de greu să numeşti „hiturile” materialului muzical. Totuşi, trebuie să recunosc că unele piese m-au frapat ceva mai mult datorită solourilor de chitară ale lui Mihnea "Panda Elixir" Ferezan (Tep Zepi, M-51, ex - Luna Amară), sau a unor ruperi inteligente de ritm, “vinovaţi” fiind: Victor “Vava” Ferezan (bas, Tep Zepi)) şi Alex “Para” Ghiţă (tobe, Mediocracy, Traum, Environments)). Şi mă gândesc aici la: “Wrong”, piesă care a fost preferată pentru promovarea albumului printr-un videoclip, “Old”, “Eyes Of Emerald”, “Moonlight Blues” şi “Say Hello And Wave Goodbye”. Bineînţeles că şi la piesa care dă titlul albumului, care pare desprinsă din coloana sonoră a unui film cu Banderas.

În timp ce asculţi albumul te apuci să te informezi. Aşa afli că există şi o variantă pe un dublu „vinyl” (!!!). Sincer, n-am mai auzit de vinyluri româneşti încă de la mijlocul anilor '90.

RoadkillSoda a participat în anul 2014 la RockStadt Extreme Fest şi Fuzztastic Planet Fest (Grecia), cântând de asemenea, în deschidere la Billy Idol, Planet of Zeus, Black Tusk şi UFOMammut, iar la început de an 2015, pe 27 ianuarie, la Arenele Romane, în deschidere la Sabaton.

Melodiile trupei combină curente muzicale precum: stoner, sludge, psychedelic şi rock’n’roll, influenţele recunoscute de membrii trupei fiind: Black Sabbath, Karma to burn, Red Fang, Black Tusk, Triggerfinger, Elder, Kylessa şi Baroness. Pentru „Yo No Hablo Ingles”, RoadkillSoda a colaborat cu un muzician cunoscut al genului stoner, chitaristul formaţiilor Unida şi House of Broken Promises, Arthur Seay, masterul albumului fiind făcut în BitterSand Studio, California.

RoadkillSoda.jpg

Pe lângă EP – ul, live, “A Fucked Up Trip Gone Bad”, de care pomeneam ceva mai sus, RoadkillSoda mai are un album, “Over Sun” (2013), ambele fiind realizate în regim DIY (do it yourself) - adică cu forţe proprii.

În acelaşi timp, “Wrong”, este cel de-al patrulea videoclip RoadkillSoda, după “Ties That Bind”, “The Blame Is Mine” şi “Generator Party. The Movie”. Lansarea albumului, produs de Universal Music România, a avut loc pe 23 octombrie 2014, la The Silver Church din Bucureşti. Nu ştiu cum se face de nu am nimerit până acum la niciun concert RoadkillSoda (vezi foto), dar în mod cert o voi face, poate chiar la cel din 4 martie 2015, din Fabrica, alături de Holy Motors, First Division şi Crowbar. Dacă v-am făcut curioşi, aflaţi că „Yo No Hablo Ingles”, poate fi comandat pe Getmusic.ro, dublu CD (29.99 lei) şi dublu vinyl (69.99 lei), iar biletele la concertul de care pomeneam mai sus costă 50 lei şi pot fi comandate pe www.myticket.ro.

Nelu Stratone
20 februarie 2015


Gov't Mule - Sco-mule (Evil Teen Records) 2015****

Şablon southern-jazz-rock

Sco Mule.jpgLuna aceasta, pe 27, Gov't Mule va lansa noul său album, intitulat SCO-MULE! Jocul de cuvinte din titlul se datorea prezenţei marelui chitarist de jazz, John "Sco" Scofield (n. 26 decembrie 1951) alături de trioul lui Warren Haynes (n. 6 aprilie 1960), fost membru al celebrului grup al fraţilor Duane şi Gregg Allman (Duane Howard, n.20 noiembrie 1946 – d. 29 octobrie 1971 şi Gregory LeNoir "Gregg", n. 8 decembrie 1947). Albumul de faţă este o selecţie din două concerte susţinute (în 1999 la Atlanta şi Atena, Georgia, U.S.A.) de Warren Haynes, Allen Woodyși Matt Abts, împreună cu John Scofield şi un virtuoz la claviaturi, Dr. Dan Matrazzo. Albumul a fost păstrat "la sertar" după moartea basistului co-fondator Gov't Mule, DouglasAllen Woody (n. 3 octombrie 1955-d. 26, august 2000),timp de 8 animembruîn Allman Brothers Blues Band. Acest album este pregătit pentru a aniversa o carieră de peste 20 de ani de activitate a celebrului Government Mule. Va urma un turneu de trei săptămâni de promovare, susţinut împreună cu John Scofield. Probabil că fanii americani se vor bucura pe deplin de aceste spectacole unice, Gov't Mule fiind o specialistă în jam-session-uri, iar acum, avându-l lângă ei pe unul din improvizatorii de geniu ai modern-jazz-ului contemporan, vor descoperi noi valenţe ale contopirii filonului southern în labirintul funk - r & b - rock.

“There will be a lot of stuff from his catalog and a lot of stuff from our catalog, and maybe some outside material that we’ll add. We’ll try and make those shows different from night to night as well, so that’s going to be a fun challenge, too. I’m expecting that it will be the equivalent of Gov’t Mule doing a set without John and a set with John, or something along those lines.” (Warren Haynes)

Aşadar, originalitate, provocări rock şi performanţe chitaristice de excepţie, în albumul Sco-Mule, album ceva fi disponibil în două formate: un dublu CD, primul are 77 de minute, al doilea,76 de minute, un bonus cu piese inedite din concert şi două versiuni alternative ale pieselor "Hottentot"- cu Jimmy Herring, chitarist principal al trupei Widespread Panic -şi "King of bird", precum și un dublu vinyl.

O perfomanţă live de invidiat, având în vedere, faptul că trupa a înregistrat suficiente hituri instrumentale jazzy pentru ai demonstra potenţa artistico-improvizatorică spre această zonă, greu de atins, mai ales, în concert. Dacă mai aveaţi nevoie de o altă demonstraţie de forţă a competenţei lui Haynes - acum de când a lansat şi Dark side of The Mule în decembrie 2014 - ei bine, pregătiţi-vă pentru "Dub Side of the Mule" (un set reggae din 2006)!

"He looked like Dennis Hopper in <Easy Rider>, and I wondered, <Who is this guy?>"povestea John Scofield despre Warren, acum 25 ani!

Radu Lupaşcu
17 ianuarie 2015


Yes - Heaven and Earth(FrontiersRec.) 2014****

"There’s obviously something out there that we don’t know about."(Steve Howe)

Natură moartă

Yes Heaven and Earth.jpgTitlul articolului de față mi-a fost inspirat de al 2-lea album solo al lui Annie Haslam, „Still life”, lansat în 1985. Chit că nu mi-am propus să scriu azi despre Annie - vocea care acoperă cinci octave - cumva lucrurile se leagă. Fiindcă Annie Haslam a avut multe colaborări cu Steve Howe, iar “Heaven and Earth” este si creația lui Steve Howe.

Așadar, până când vom mai aştepta ca noutăţile rock-ului progresiv să fie promovate la radio şi televiziune?! Întrebarea este evident retorică, așa că răspund tot eu: Până când proștii, corupții, lacomii și incompetenții vor fi puși la locul lor, acolo nu mai pot face rău!... După cum vedeți, încă nu a murit speranţa. Simona Halep a arătat că și noi, românii, putem intra în rândul lumii. Dacă vorbim de muzica de valoare - muzica fără de moarte – constatăm că vremelnicii ocupanţi ai posturilor cheie din showbiz și mass-media, se fac în continuare că plouă. Vânzătorii de gunoaie zgomotoase ocolesc lumea minunată a sunetelor și, în concubinaj cu casele mari de discuri, promovează doar albume de unică întrebuințare (bunul simț mă oprește să precizez întrebuințarea cu pricina...). Pentru noi, fanii muzicii progresive (și nu numai), dar mai ales pentru viitorul acestei nații căreia i se servesc dejecții pe post de valori culturale, este imperios necesară schimbarea paradigmei. Nu mai putem continua așa, nu mai putem accepta să fim tratați drept oi de niște șmecheri al căror unic scop în viață este căpătuirea, indiferent prin ce mijloace. Fascinanta și foarte diversa paletă a muzicii rock trebuie să fie cunoscută și recunoscută de cei tineri. Vastitatea internetului este o capcană. Nicidecum o scuză. "Mai întâi, a fost untul. Apoi, zahărul şi făina albă. Şunca, ouăle, salamul, rock 'n' roll-ul şi motocicletele".(Almost Famous)

În cazul de faţă este vorba despre un nou album al gigantului muzicii prog, YES. Noua realizare muzicală, Heaven & Earth, este opera greilor - Howe, Squire, White, Downes cărora li s-a alăturat noul vocalist Jon Davison, prins şi el în vâltoarea compoziţională Yes, o marcă inconfundabilă pentru fani și un pas înainte pe drumul nemuririi. Believe Again. Tiparele muzicii rock, povestea evoluţiei acestui gen, precum şi vârfurile care poartă prin timp creaţiile de referinţă ar trebui predate şi studiate în şcoală. Gândurile îmi sar de la una la alta, și eu după ele... Azi este ziua de naştere a lui Mircea Bodolan. Ascultaţi: Rănitul dintre linii... Ca să poţi înțelege, ca să poți progresa îţi trebuie cunoştinţe. Din cât mai multe domenii, printre care - la loc de frunte - minunata Artă a sunetelor. Ai nevoie de muzică rock pentru că ea este liberă, fără prejudecăți, fără canoane, fără costum și cravată, pozitivă, tolerantă, dură și în același timp gingașă, energică, rezistentă în timp și spațiu. Muzica rock îţi deschide mintea și orizontul şi te călăuzeşte departe... Azi, în lumea Internetului și a Youtube, muzica rock este la îndemâna oricui. Ea este o hrană de bază a spiritului. Asta numai dacă ai înțeles cum e cu știutul. Dacă știi, și dacă vrei să știi mai mult și mai mult. Odată ce vei pătrunde în lumea rockului, în particular a rock-ului progresiv, vei afla și lua în stăpînire teritorii audio-vizuale nebănuite și inaccesibile zăcătorilor în fotoliul trendy-cool-and stylish. Vei trece de la bucurie la durere, de la exaltare la tristețe, de la Ceruri la Pământ. Un astfel de ţinut mirific este muzica Yes. Prog-ul lor acoperă zona tehnico-componistică cea mai variată, cea mai expresivă şi completă a muzicii rock. Aici descoperi atât muzicieni destoinici, poli-intrumentişti, compozitori sensibili şi rafinaţi, cât şi glasuri unice, inconfundabile, care au amprentat cu timbrul vocii lor numele și renumele unui grup. Jon Anderson este una din aceste voci uluitoare. De aceea, după retragerea sa din trupă (datorită astmului cu care a fost diagnosticat), alegerea noului lider vocal a fost o decizie grea pentru Squire şi Howe. In A World Of Our Own. O altă componentă particulară a rock-ului progresiv este grafica. Coperţile albumelor prog sunt în general opere de artă în sine, iar galeria de picturi fantastice semnate de Roger Dean şi dăruită muzicii YES este impresionantă, atât prin pecetea artistică unică, cât şi prin sincronismul angelic. O coabitare mutuală, sunet-peisaj, care a dat notorietate genului.

Noul Heaven and Earth este, citez : "In a way, the parallel of saying ‘Heaven And Earth’ is the same as saying good and bad, yin and yang, up and down, left and right. They’ re two extremes, but I think the way Roger and I liked it was that in fact the Earth is a physical place where you can measure stuff and you can do quantum physics. [...] But Heaven is an unknown place of no particular destination as far as anybody knows. And yet it doesn’t matter whether you’re totally tied up in a religious belief or whether you’re spiritual in a way. That doesn’t require religious commitment — it just requires awareness to the fact that there’s obviously something out there that we don’t know about. [...] it sums up the dualistic quality of the known and the unknown and the more you look at the known the more you see that there’s even more unknown than you knew before."(Steve Howe)

După cum lesne observaţi, "pişcăturile" recenziei mele sunt motivate. Direcţia (Go WEST!) se vede aleasă corect. The Game. Însă, oamenii sunt singurii care fac răul cu premeditare, și foarte rar binele, doar așa, ca să confirme regula... În multe din posturile decizionale, fie ele în domeniul de stat sau privat, cu greutate descoperi oameni care să susţină arta adevărată. Despre reviste sau jurnale nici nu putem vorbi. Pentru că nu este un lucru la îndemâna oricui. Îţi trebuie stăruinţă şi informaţie. Revista virtuală Arta Sunetelor vă atrage atenţia asupra modului de gândire şi asupra opţiunilor importante trecute prea uşor cu vederea, mai bine zis, ignorate cu premeditare de sistemul politico-administrativ bananier din Romania. One Step Beyond. Ascultaţi acest nou album și primeniți-vă sufletele și mințile! Pentru că Munţii noştri aur poartă. Light Of The Ages.

O voce proaspătă, sensibilă, cu inflexiuni care adesea aduc aminte de glasul unic al lui Jon Anderson, piese noi, armonioase, sunet impecabil şi un tot unitar aproape de perfecţiune aşează Heaven and Earth alături de alte creații importante ale perioadei de mijloc YES, precum Drama, Going for The One,Tormato, cărora li se adaugă penultimul album, Fly from Here din anul 2011. Trebuie să acceptaţi că sunetul Yes nu se poate separa de vocea Anderson. Au încercat-o cândva cu Drama. Deşi albumul a fost foarte bun, el nu a plăcut (tuturor) fanilor. Pentru că atunci "Yes without Jon Anderson" era o glumă proastă. La acea vreme, Jon Anderson nu avea probleme cu vocea. După retragerea sa din activitatea muzicală, Squire şi Howe au căutat un înlocuitor credibil și viabil - iar nu un surogat - pentru vocea lui Jon Anderson. Primul s-a numit David Benoît (fost vocalist la trupa Mystery,vezi cronica mai jos), iar anul acesta l-au găsit pe Jon "Juano" Davison (n. 16 ianuarie 1971, de la trupa americană Glass Hammer). Acesta din urmăsuplineşte remarcabil absenţa lui Jon Anderson (inclusiv pentru piesele vechi, de bază în concerte!) şi participă la actul de creaţie (la 7 din cele 8 piese). Ar mai fi de notat "revenirea" benefică în prim plan a lui Geoffrey Downes (n. 25 august 1952). To Ascend. Nu minimalizez deloc aportul fiului lui Wakeman, dar după părerea mea, Adam nu iese din umbra tatălui său. L-am văzut şi cu Ozzy. Grupul britanic Yes a vândut aproape 50 de milioane de albume şi măcar pentru acest aspect strict comercial, muzica lor merită promovată şi inclusă în intenţiile promotorilor de concerte. Din păcate, și fiindcă ăsta este “specificul” local, vulgaritatea oricât de detestabilă, kitschul şi scandalul politic au în continuare întâietate în procupările media. PÂNĂ CÂND??? ... Indolenţa face legea. Imaginea societăţii româneşti este una dezastruoasă şi greu de remontat atât pe plan intern, cât şi internaţional. Iar răspunsul la întrebarea "cântecului": Cât de departe? ...îl deduceţi numai voi. Referindu-se la noul album Yes, Steve Howe, chitaristul care cu o singură atingere a corzilor te poartă de la pământ la ceruri și înapoi, declară cu modestie: The Who sunt o trupă cu mult mai mare decât Yes, dar albumul lor scos în urmă cu câțiva ani (Endless wire) nu s-a vândut. Dacă nici măcar o nouă înregistrare The Who nu a pus lumea pe jar, cu atât mai puțin o va face un nou album Yes ... "The Who are much bigger band than Yes, and their album from a few years back (Endless Wire) did't sell. If a new Who record isn't going to set the world on fire, neither will a new YES record." (Steve Howe)

Piesele albumului Heaven & Earth:

1. Believe Again (8:02) - compoziţie Davison, Howe

2. The Game (6:51)- compoziţie Squire, Davison, G. Johnson

3. Step Beyond* (5:34) - compoziţie Howe, Davison

4. To Ascend (4:43) - compoziţie Davison, White

5. In A World Of Our Own (5:20) - compoziţie Davison, Squire

6. Light Of The Ages (7:41) - compoziţie Davison

7. It Was All We Knew (4:13) - compoziţie Davison, Howe

8. Subway Walls (9:03) - compoziţie Davison, Downes

Timp total 51:27. Există suficient "material sonor" pentru mult aşteptatele bonusuri de colecţionar, dar din păcate nu este încă finalizat pentru a fi adăugat pe acest prim album cu Davison. Sau probabil pentru prima ediţie. Au participat la realizarea albumului: Steve Howe - chitară electrică, acustică, backing vocals (n. 8 aprilie 1947); Chris Squire - chitară bas, back. voc. (n. 4 martie 1948); Alan White - tobe, percuţii (n. 14 iunie 1949); Geoff Downes - keyboards, computer programming; Jon Davison - lider vocal & back. voc., chitară ac. 1, 4, 6; Roy Thomas Baker - producător; Billy Sherwood – mixaj, engineering on back. voc. (n. 14 martie 1965); Roger Dean - cover art, Yes logo (n. 31 august 1944). Albumul se va lansa pe 8 iulie 2014 şi va disponibil pe CD şi LP (180 gr). It Was All We Knew. Mai trebuie să adaug că Roy Baker este legendarul producător al multor albume semnate Queen, The Cars, Guns N 'Roses, Foreigner, Free, Smashing Pumpkins, Man, Jon Anderson, Slade, The Stranglers, Mötley Crue, Alice Cooper, Cheap Trick etc. Subway Walls.

*"You told me so / If I don’t let go / I’d never know / The joy freedom brings / I told you so / As the grass will grow / Turn your hand / Back to the land / As the sun will shine / In the moon’s decline / There’s a truth to hear / So open wide / If your mind is still/ There’s no bitter pill/ When you reach/ When you reach that hill/ / Beg, steal, rob, run, hide / Beg, steal, no disguise / Take one step beyond / One step beyond."

Radu Lupaşcu
25 iunie 2014




BASORELIEF - Ploaie în Macondo (Ler & Pit 2013) ****
33

Basorelief.jpgCifra din titlu nu reprezintă, cum s-ar putea crede, numărul de turaţii standard al LP-urilor de vinyl, atât de iubite odinioară şi oarecum uitate astăzi.

33 de ani se împlinesc de când am ascultat unica înregistrare pe disc a formaţiei Basorelief (Club A, 1981). Din păcate, până săptămâna trecută n-am avut ocazia să văd un concert al trupei despre care auzeam numai laude şi poveşti frumoase. Şi până acum vreo doi ani, mitologia rock-ului românesc menţiona Basorelief ca una dintre multele promisiuni nerealizate. Dacă existenţa concertistică nu putea fi negată, concretizarea muncii în studio lipsea din motive independente de voinţa trupeţilor, cărora nu li se putea reproşa vreun conflict cu ideologia vremurilor comuniste. Sau poate că, exclusiv instrumentală, muzica lor putea fi receptată ca o aluzie lunecoasă, o evaziune din realitate, dacă nu protest implicit, cum era considerat rockul de către cenzura oficială. În arta muzicii, totdeauna este loc de interpretări tendenţioase, mai ales în epoci totalitare, când aberaţia îşi spune raţiune şi guvernează cu pretenţii milenariste.

Tentaţia de a vorbi în termeni vagi şi de a împăna textul cu generalităţi se insinuează fără voie, ascultând şi reascultănd albumul actual Basorelief. Se numeşte Ploaie în Macondo şi nu-l veţi găsi în portofoliul niciunei case de discuri local(izat)e: trupa a decis că e mai bine să-şi difuzeze materialul online şi pe canale atipice, la evenimente speciale ori concerte în circuit restrâns. Nu ştiu dacă asta le va aduce mai mult profit; cert e că mitul ce defineşte de trei decenii esenţa Basorelief va rămâne intact. Discul conţine 11 piese: Optimus; Strum; Balada EM; Crocodilul; Drum prin campie; Ploaie în Macondo; Edi’s Song; Champagne Train; Pompierul atomic; Ginemuzicologie; Joy. Alternanţa de titluri în latină, româna şi engleză nu ţine de programul estetic, nici nu defineşte un concept anume. La drept vorbind, piesele puteau să fie identificate printr-o cifră, ori nici să nu aibă denumire. Fiindca nu ideile puse pe note contează în materialul sonor, ci plăcerea de a cânta. Altfel spus, bucuria exprimării prin cânt o simţim peste tot, nu doar în ultima secvenţă, al cărei titlu poate fi citit ca o reverenţă către John McLaughlin & Mahavishnu Orchestra. Scriu numele cu reticenţă, ştiind că pare o trimitere insidioasă. Greu de evitat comparaţia cu brandul acesta (sau cu Weather Report), dat fiind stilul muzical abordat de Basorelief. Asemănarea nu presupune scădere calitativă, ci punctează reperul necesar pentru înţelegerea demersului la care cei patru basoreliefaţi s-au angajat. Să cânţi jazz-rock-fusion e dificil; să creezi teme, fraze sau orchestraţii cum nu s-au mai auzit, e chiar genial. Dar sunt convins că niciunul dintre componenţii Basorelief n-o să admită că-i vreun geniu!

Mugurel Vrabete, al cărui statut în star-system-ul autohton l-a predestinat ca factor principal responsabil de soarta grupului, are ocazia să-şi etaleze virtuozitatea pe basul electric, cu 4 şi 6 corzi, construind structuri muzicale ca nişte arhitecturi fantaste. Dan „Polymoog“ Stesco îşi confirmă renumele şi suplineşte din claviaturi partitura unor instrumente de coloratură, precum vioara electrică sau pachetul de suflători. Eduard Bălaşa decupează cu precizie şi fineţe segmente chitaristice volatile. Relu Biţulescu menţine un ritm viguros la tobe, cu accentul poate prea sec pus pe snare, de unde uşorul disconfort la audiţia pe CD, dar nu şi în concert! Piesa care dă titlul albumului beneficiază de doi invitaţi: Ovidiu Căplescu, la clarinet, şi Alexandra Căplescu, la violoncel. E un altfel de omagiu adus lui Doru Căplescu, membru al Basoreliefului de-altădată, alături de Paul Pîrciu, Dan Brucher şi Erwin Surin, memoriei cărora e dedicat acest disc.

O menţiune aparte pentru aspectul grafic. Tonurile sepia nu trădeaza bătrâneţea personajelor, ci eleganţa lor!

Dumitru Ungureanu

Articol preluat cu permisiunea autorului, din rubrica sa "Rockin’ by myself" a Suplimentului de Cultură Nr.432, 03-03-2014.


RUSH - "Clockwork Angels Tour"

rush2.jpgPrintr-o pură întâmplare, ultima contribuţie a subsemnatului la revista Art & Roll, înainte de a mă retrage dintr-o combinaţie de tip master-slave, a fost despre formaţia canadiană Rush (articol apărut la rubrica ‘Olimpul Titanilor’ şi reluat in extenso pentru primul volum “Stardom”-ul al trilogiei ‘Faţa văzută şi nevăzută a muzicii’). La distanţă de un deceniu (interval echivalent cu configurarea trilogiei amintite) turneul ‘Clockwork Angels Tour’ demarat de veteranii Geddy Lee (vocal, bas, clape), chitaristul Alex Lifeson şi bateristul Neil Peart pentru promovarea conceptualului album omonim în anul 2012 asigură sursa înregistrărilor pentru DVD-ul cu acelaşi nume (filmări în spectacolele din Phoenix şi Dallas la 25 respectiv 28 noiembrie), demers concertistic început la Manchester şi încheiat după aproape un an în Kansas City (repere europene ‘Sweden Rock Festival’, locaţia ‘Ziggo Dome’ din Amsterdam la 2 iunie 2013 şi Berlin, ‘O2 World’, 6 iunie). Pentru prima oară în istoricul concertistic al triumviratului din Toronto (precedente similare referenţialul Exit…Stage Left-’81, Different Stages-’98, Rush In Rio-’03, R30-’05 sau Time Machine 2011: Live in Cleveland) se poate semnala prezenţa echipei de acompaniament "Clockwork Angels String Ensemble" (două violoncele şi cinci viori) la lucru încă din ineditul preludiu filmat la repetiţii, suplimentare orchestrală cu efecte minore în fanfaronada histrionică obişnuită (infuzii substanţiale de corzi în Headlong Flight, Caravan, Clockwork Angels şi Garden) dedicată majoritar din punct de vedere al repertoriului nefericiţilor ani ‘80 (setul mecanicist The Big Money, Grand Designs, Manhattan Project şi Territories incluse pe Power Windows-’85, deplorabila The Body Electric din albumul Grace Under Pressure-’84, rudimentara Force Ten plasată pe anostul Hold Your Fire-’87, aici într-o variantă cosmetizată de chitarist sau stereotipele Bravado şi pompajul la bas Where’s My Thing incluse în episodul Roll The Bones-’91) rememorări completate cu secvenţe din inegalul Clockwork Angels (‘12), restrictive la raşchetatul funk Caravan, persuasiva Wish Them Well, reverberaţia electrizantă Seven Cities Of Gold, tonifiantul lamento The Wreckers, martelata Carnies sau precipitarea ritmică Headlog Flight, strecurate printre scheme reciclate autoindulgent (năucitorul pompaj Anarchist, stereotipa piesă-tiltu salvată median de prestaţia lui Lifeson sau însiropata printre corzi Garden). În acest context eterogen stimulat cu efecte pirotehnice, fumigene, lumini, scenografie cu trimiteri la mecanismele din epoca revoluţiei industriale (proceduri steampunk alături de proiecţii animate SF) se dovedesc redresante legendarele repere Subdivisions (plus eventual săltăreaţa The Analog Kid din acelaşi disc Signals-’82), Limelight, Red Sector A, XYZ, The Spirit Of Radio plus bonus-urile din final Tom Sawyer şi 2112: Overture / The Temples Of Syrinx / Grand Finale, chiar dacă Geddy preferă spre final o autoparodiere amuzantă la pasajele în falseto pentru a masca efectele efortului depus în acest maraton concertistic al unei formaţii care împlineşte un model de supravieţuire onorabilă în atât de labilul valoric domeniu muzical contemporan (în mare formă cu demersul solistic The Percussor din repriza Dreamline, bateristul-textier Peart, evadează finalmente din infernul ritmic prin intermediul unui sprint de maratonist pe culoarele din spatele scenei, cursă a eliberării de stresul unui travaliu de peste trei ore similară precedentei ‘călătorii a vindecării’ din 1997, desprindere de trecut când parcurge aproape 100000 km pe motocicletă după tragicul deces al fiicei şi soţiei sale). Asociabil ideii de cursă neîntreruptă, numele Rush devine sinonim cu longevitatea muzicală pendulantă între hard-rock-new wave şi domeniul progressiv, al doilea aprofundat inspirat pe episoadele Caress Of Steel (’75), 2112 (’76), Farewell To Kings (’77), Permanent Waves (’80), Moving Picture (’81), prima faţă a duplicitarului Grace Under Pressure (’84) plus ocazional pe mai recentele Counterparts (’93), Vapor Trails (’02) şi Snakes & Arrows (’07).

Costin Grigoraş
8 februarie 2014



Nightlosers - Cinste Lor (C&P Lost Media Prod.) 2013****

Nightlosers Cinste lor.jpgFormula de succes prin care trupaNightlosers a cucerit respectul fanilor s-a numit blues ardelenesc.Adică blues (american)croşetat pe tiparul folclorului din Ardeal, graiul bucuriei şi al rodniciei pământului. Fani de peste tot,vincu sutele la concertele trupei, pline de bucuria de a trăi şi dansa, de-aşi mângîia sălăşluinţa prozaică. Ultimul lor album, Cinste lor, este un privilegiu de a mulţumi creaţiei populare, specifice acestui neam şi oportunitate cumsecade de export muzical. Rollin' and Tumblin, farmecul neastâmpărat al existenţei, Hey Joe, nu putea să lipsească varianta Nightlosers pentru Jimi (dedicată lui Iuliu Merca!) pe Route 66sauHey Good Lookin' ne petrece "istoriceşte"multilingv,dăruindu-ne (nu în ultimul rând!) One Bourbon, One Scotch, One Beer pentru că nu-i aşa, suntem conştienţi în aceeaşi măsură de ispravă şi păcat, îzbândă sau eşec. Totul tratat cu seriozitatea ale(r)gătorului de viaţă lungă, pentru care umorul aristocratic, dedicat pinguinului sau vremelnicilor ocupanţi ai seraiului puterii,îi arde cu tăria preparatuluichiar şi triplu rafinat, de bun gustul regizorului unui spectacol nocturn, pe care avem satisfacţia de-al savura la fiecare întâlnire cu membrii panoului de onoare al muzicalităţii pur româneşti.La vioară în special, a excelat El Lako Jimi, alături de secţia agil ritmică, Naşhu şi Luci Stein, pe tuşele rotunde ale lui Geza şi frunza de plop a lui Nucu, ce întregesc universulaudio-senzorial creat de unul dintre cei mai inspiraţi muzicieni români -Hanno Höfer. Dacă încă aveţi puterea să vă bucuraţi de prietenie şi frumos, dacă încă sunteţi liberi şi fără prejudecăţi, întraţi în hora bunului simţ muzical şi faceţi-vă cinste cu una mică (dar sinceră!) de la ...Nightlosers!

Radu Lupaşcu
10ianuarie 2014


Nicu Alifantis - Mozaic (©Alifantis Music SRL) 2013***

“and all my instincts, they return/ and the grand facade, so soon will burn / without a noise, without my pride / I reach out from the inside”.- Peter Gabriel

Mozaic 2013.jpgMozaic este un album care-ţi induce bună dispoziţie. Menit parcă să invioreze o stare pierdută a românilor, prea-ocupaţi cu procurarea hranei zilnice, ultima creaţie a trubadurului sufletelor albastre, clatină cu dulcele său glas, ultimele redute ale pierzaniei. Cultura muzicală actuală, căci de ea este vorba, re-formatată pe modelul omului nou, ilieşcian, se luptă din răsputeri cu mohicanii bravului nostru filon ancestral, de bun simţ şi respect pentru valoare.

Muzica culeasă din fiinţa poeziei este demult un atribut alifantic fără egal. Amestecul de culturi lirice prezente, omagiază anii de travaliu, pe care „i-a consumat” în folosul nostru şi al adevărului muzical românesc. În orice limbă ar alege să ne încânte, Nicu desface orice barieră lingvistică, provocând sensul necesar înţelegerii noastre profane. Nina Cassian, atât de inventivă cu limba ei spargă este recompensată în planul armoniei sferelor, cum altfel, decât cu Zumbăreala ghioală.

Prietenia, iubirea şi femeia, în oricare ordine am dori, pe oricare ritm am zburda, pe ce meleag ne-am afla, „pe sub soarele pitic, aurit şi mozaic”, ursesc istoria (acestui album). Mai aşteptam, poate mai mult ca alţii, piesa scrisă pentru limba greacă (pe când un album întreg!?), pentru că-n acea lume, încă mai dăinuie legendele minunate ale originii, fie ele numai de poveste. Legătura noastră cu originea, o dezvăluie coperta albumului pe care, din prea-frumoasă echivalenţă, autorul o prinde la reverul mândriei naţionale.

"…să aducă un modest omagiu spiritualităţii universale, în care multietnicul, multiculturalul şi multiconfesionalul să îşi unească forţele şi valorile într-un tot unitar."  Nicu Alifantis

Radu Lupaşcu
17 decembrie 2013


ECHO Coming Home (Echo-Band) 2013 ****

Second Chance

echo coming home 2013.jpgA doua şansă” a trupei ECHO se numeşte albumul Coming Home şi a fost lansat pe 12 octombrie 2013 la clubul Ageless (se simt bine acolo, au sunet bun şi lumini viguroase). Tot acolo mi-au atras serios atenţia în primăvară, în „pre-vizionarea acestui album. În mod normal, această recenzie ar trebui redactată în limba engleză, dar cum revista virtuală Arta Sunetelor se adresează conaţionalilor de pretutindeni, nu voi alege acest tertip mioritic. Nici până acum nu m-a lămurit nimeni de ce în România multe din trupele tinere aleg să cânte în limba engleză?! Pe cei de la Alternosfera sau Zdob şi Zdub îi înţeleg de ce vor să cânte în limba română… De explicat, s-au străduit mulţi… de convins, nu m-a convins nimeni. Lăsând gluma la o parte, trecem la subiectul în analiză şi vă recomandăm fără rezerve această minunată “călătorie” spre Acasă. Un voiaj nu tocmai voios, dar plin de speranţă şi încredere într-un reviriment primenit de acest suflu întotdeauna slobod al underground-ului. Fie şi aşa, acest moment singular al industriei muzicale din România, nu va fi trecut cu vederea de ascultătorii serioşi de muzică progresivă, (de) oriunde s-ar afla ei. Tranziţia fără sfârşit şi criza au adâncit percepţia audiofilului (mai mult casnic) despre creaţia muzicală, astfel încât bucuria primirii celui de-al doilea album ECHO poate deveni satisfacţia toamnei… Câmpul sonor al noii poveşti se întinde pe durata a şase piese lungi, două dintre ele, Words of Silence şi Lazy Afternoon, fiind deja familiare publicului, încă din 2011. O menţiune specială pentru creatorul coperţii, Miki Căpitanu’, un arhitect bine inspirat, cu umor şi apetenţă pentru bun gust. 

Coming Home este o emoţie compactă, unitară în termeni componistici şi tonali, dovadă a comuniunii dezvoltate între muzicieni, în puţinii ani ce au trecut de la formarea trupei. Atmosfera generală a câştigat în greutate, sunetul în bogăţie şi limpezime, iar conceptul muzical alternează momentele lirice cu originale cadenţe polifonice.

And while we cant show you a path, there is one thing we know, you don’t have to be a prophet to see the light. 

Componenţa 2013: Daniel Ioniţă - chitară electrică şi acustică; Sorin Manolescu - chitară, vocal; Cătălin Chivu - tobe, percuţii; Petru Macarie - bas, vocal; Laurenţiu Popescu – clape.

Radu Lupaşcu
2 octombrie 2013


REZIDENT EX - Alpha (PrierMusicProd.) 2013****

rezident ex alpha.jpgTrupa REZIDENT EX face un pariu cu istoria. Vremelnic locatari ai unor meleaguri priincioase, membrii supergrupului Rezident Ex, cu un single şi album la activ sunt fiinţă rock a neamului românesc. Acea parte care NU se dă bătută şi care, persistă să-şi alunge demonii care-i ţintesc calea şi pe care, juneţea activă de astăzi îi aşteaptă peste tot prin ţară. O ţară bântuită pe toate undele de comunicare, de vârcolacii bufoneriei vulgare şi a lor spectacol de mahala. Pentru că asta ştiu ei să vândă. Rezidenţii de faţă nu iartă aceste ruşini naţionale, ce-au umplut vitrinele mass-mediei, exorcizând cu vigoarea muzicii rock, anomaliile stabilimentului muzical de după '89.

Tavi Iepan, membru fondator al grupului CARGO, emigrat în Germania spre sfârşitul anilor '80, se reîntâlneşte în 2011 cu OVIDIU IONCU KEMPES, vocea emblemă a formaţiei Cargo, care trăieşte de opt ani în Australia. Ideea unui supergrup, din care să facă parte unii dintre cei mai buni muzicieni români, dublată de plăcerea de a cânta din nou acasă, a prins repede contur printre prietenii săi. Astfel, li s-au alăturat: Adrian Popescu (chitară, inginer de sunet, absolvent S.A.E., Paris, Franța), Christian Podratzky (chitară bas, Berlin, Germania), Florin Cvasa (percuție, Timișoara, România) şi Matthias Lange (chitară, Hamburg, Germania).

rezident ex single.jpgAnunţul legat de întoarcerea lui Kempes şi a noului supergrup a stârnit emoţie, un val uriaş de interes între tineri şi comentarii aprinse printre purişti. Anul 2012 şi 2013 au fost marcaţi de prestaţia şi muzica REZIDENT EX, apariţia primului single şi a albumului Alpha, precum şi a primului turneu naţional. Un start excepţional de bun, concretizat prin acest dens şi energic album, la care fiecare rezident a marcat plusvaloarea experienţei căpătate în Occident. Versurile şi muzica lui Tavi, forţa motrică a albumului, a scos la iveală determinarea profesionalismului de grup, gravând numele membrilor în Panteonul istoriei rock din Balcani. Închis, caz de boală şi Oglinda sunt preferatele mele!

"Am luat România cu mine, în suflet și în felul de a fi!" -Tavi Iepan 

Radu Lupaşcu
13 mai 2013



Marcian Petrescu & Trenul de Noapte
- desCântece de blues (Soft Records) 2012 ****

"Blues-ul te alină la greu şi îţi e prieten în vremuri bune", îmi declara Charlie Musselwhite în primul interviurealizat în anul 2009.

desCANTECEMarcian Petrescu este un bun tovarăş de drum şi cu acest ultim album, un fidel prieten al blues-ului. Şi-a perfecţionat stilul, a schimbat componenţa grupului TRENUL de NOAPTE până a ajuns la o formulă magică, cu care a înregistrat un album de excepţie. Jocul de cuvinte din titlu are un dublu rol. Întocmai ca versurile cântecelor sale, care (ne) vindecă sau (ne) alină, iar pe unii (îi) irită şi (îi) tulbură. După celebra trupă NIGHTLOSERS, Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte au potrivit atent mesajul românesc pe limba blues-ului. O reuşită de admirat, mai ales că blues-ul prin definiţie este o poveste, adevărată sau posibila, dar totuşi americană. Muzicuţa lui Marcian (amplificată sau nu) atrage atenţia discret, asupra unui potenţial artistic românesc, ascuns de privirile oacheşe ale producătorilor de gunoaie muzicale, majoritari, care se vinde. Opţiunea jazz-ului, rock-ului sau blues-ului este o alegere a ascultătorilor cultivaţi şi o recomandare a revistei noastre virtuale. Publicul larg, care continuă să îngraşe buzunarele hrăpăreţilor producători "muzicali", nu este vinovat. Muzica de durată, care ne face cinste şi cu care ne mândrim în lume este marginalizată sistematic de rosturile de radio şi omisiunile de televiziune. Poate că, în următorul album, Marcian le va dedica o piesă cu nişte cuvinte potrivite sau poate, acest efort nu-şi va justifica performanţa. Om vide'!

În 2009, pe albumul Poveştile Bluesului, Marcian l-a avut ca invitat pe celebrul muzicuţist Sugar Blue, dublu laureat al premiului Grammy, cu care a concertat de multe în ori, în diverse oraşe din România. Pentru al treilea album, Marcian a invitat o legendă a blues-ului american, unul din cei mai importanţi muziciani albi, virtuozi ai muzicuţei, Charlie Musselwhite. Cele două piese pe care este prezent distinsul muzician, "Zi de zi cu prietenii cânt blues" şi "Dependent de poker" sunt două mici perle care strălucesc şi luminează negura underground-ului. "Nu mă mai stresa" şi "Pe aceleaşi străzi" sunt alte două nestemate pe care le apreciez, le recomand posturilor de radio independente şi fanilor blues-ului de calitate. Acest minunat album nu ar fi fost posibil fără aportul deosebit al unui chitarist cu totul special, Totu Rareş, a cărui electrizantă prezentă scenică dăinuie cu acest nou proiect muzical (la care este şi producător). Inspirata ţesătură a compoziţiilor de pe album, îi permit "evadarea" chitaristică,înspre rock şi blues rock, fiind secondat admirabil de "garnitura" ritmică a Trenului de Noapte, formată din muzicienii Constantin Bărbăşelu la tobe, Robert Ardeleanu lachitară bas şi invitaţii: Cosmin Farcaş orgă Hammond şi Adrian Tetrade diverse percuţii, Joo Sandor Sebestyen chitară bas. După "Dependent de blues", "Poveştile Bluesului" şi "desCântece de blues" Marcian Petrescu îşi sedimentează poziţia de lider în harmonica blues, stil specific oraşului Chicago, o urzeală fină cu accente latino, funk şi rock! Nu în ultimul rând, remarc grafica albumului, realizată de acelaşi inspirat grafician Ovidiu Panighianţ, un "timesnewroman" cu umor şi acuitate sprinţară.

Radu Lupaşcu
25 ianuarie 2013



Timpuri Noi – Deschide-ţi mintea! (MHO) 2012 ****

TIMPURI(le) NOI, la 2012

timpuri noiAu răsărit parcă din neantul valah, când nimeni nu se aştepta, acum vreun sfert de veac. Impactul muzical a fost oarecum bruiat, dar nu deturnat, nici diminuat de impactul social pricinuit de răsturnarea din 1989. Dimpotrivă! Pe vremea aceea mai toţi românii doreau să emigreze în USA, iar dacă rămâneau în ţară, musai să pună de-o afacere, ca Stere, sau să petreacă o noapte cu Tanţa (personaj sinonim cu ... Patria poetului Mihail Gălăţanu). Ocupaţii stringente ce nu-ţi lăsau mintea clară, inima liberă şi gestiunea sexuală fără surplus. Asemenea circumstanţe favorizează receptarea noutăţilor muzicale aduse, cu fiecare disc, de Timpuri Noi. Adică de chitaristul-compozitor Dan Iliescu, omul care şi-a legat destinul de-un brand unicat, el însuşi fenomen unic într-un peisaj ce nu duce lipsă de oameni talentaţi.

Pe orice viteză ai derula banda ... Pardon, asta era acum 2 - 3 decenii! Azi dai fast-forward sau câte un click la jumătatea mp 3-ului, să-ţi faci o idee ... Ce-nseamnă tehnica, frate! Dar şi-acum, ca şi atunci, timbrul special Timpuri Noi se distinge fără dubiu. Este un sunet alambicat, multistrat, cu intarsii ca nişte citate din piese celebre (dar nu e citat, ci rescriere, pastişă, genul practicat de James Joyce în Ulysses), cu secvenţe adoptate (nu adaptate!) din „muzica popoarelor” (vezi piesa Rambo, garnisită cu filigra(nat)e din spaţiul vietnamez), cu ruperi de ritm şi armonii superior distilate, un coctail exotic obţinut din poame autohtone. N-am încotro, dau exemplu piesa E loc. Aparent e o prelucrare postmodernă de teme muzicale, auzite în tot soiul de împrejurări. Dar ce stil defineşte piesa? E funky-pop? E reggae? E hip-hop? E rock alternativ?

Nu. E Timpuri Noi, în cea mai bună form(ul)ă. Umor de calitate la nivelul orchestraţiei: parodie de manea, de hip-hop, de reggae, de latin-rock portoricano-new-yorkez tip Ri(di)cky Martin. Versurile alcătuiesc un poem cu subiect cât se poate de actual (se vede încă o dată de ce trupa îşi merită renumele): „...milioanele de suflete zilnice care pier/ aşteaptă şi cer în somn mila de la cer/ treziţi-vă! generaţie tristă de gunoieri/ între cer şi voi stă adunat gunoiul de ieri...” Realitatea (sic!) e că: „barosanii stau toţi în vârf şi nu mai e loc...” deoarece „între ăia de sus şi voi e un maldăr de bani şi alt maldăr de gunoi”... Să sperăm la o nouă redistribuire a bunurilor, fiindcă „între ce-i lăcomie şi ce-i necesar e un pas”? De ce nu? Deci: „faceţi loc că vine ... cu valul vine din urmă mişcarea celor de jos / ei vor fi cei dintâi şi vor întoarce totul pe dos”... „Singura soluţie - înc-o revoluţie...” Ascultaţi piesa de câte ori poftiţi: umorul, satira şi ritmul nu vor înlătura melancolia, tristeţea şi - de ce nu? - nostalgia după ceva ce nu poate fi definit, ceva generat numai de muzica bună!

Întotdeauna piesele Timpuri Noi au fost premonitorii pentru ce urma să se întâmple în plan social, la nivel individual ori de comunitate. Omul nou, sau recent, cum îl definea un filosof, era depistat în primele hituri ale formaţiei, la finele anilor '80. Hedonismul şi indiferenţa societăţii, ulterioare anului 2000, se regăseau în albumele de maturitate (bunăoară, De regiune superior, 1995 sau Basca abundenţei, 1998). Ce-i de mirare? Muzicienii şi poeţii au harul de-a (pre)simţi mişcările contemporanilor înainte ca ele să se cristalizeze în fapte / repere istorice. Albumul pe care tocmai l-aţi pus în player are calităţile unei radiografii a momentului prin care trecem. Şi, încă o dată, specificul societăţii noastre este surprins în notă acută. Diagnosticul se poate formula banal: suntem mai aproape de Istanbul decât de Viena, mai aproape de animismul indian decât de raţionalismul cartezian. Ca să completăm zisa unui preşedinte, cu nume (ră)sunător în sine (şi-n afară): axa Bucureşti – Londra – Washington are un capăt la Ierusalim, fie în zona creştină, fie arabă sau israeliană, ori n-are deloc...

Alături de „creierul” Dan Iliescu - compoziţie, chitară şi voce foarte potrivită - e mai mult decât evident că formula cu Felix Sfura la tobe, Sabin Penea la chitară bas şi vioară, sună perfect unitar, dinamic şi antrenant. Timpuri Noi - un ansamblu la care n-ai ce adăuga ca să răsune mai bine!

 

Dumitru Ungureanu
1 iunie 2012


YES - Fly from Here (Frontiers/EMI) 2011 ****

Yes - Fly from HomePrimul album de studio după 10 ani! Cam lungă aşteptarea dintre albume, dar îmbucurătoare re-apariţia grupului Yes şi mai ales a turneului de promovare, care dă speranţe re-venirii la Bucureşti. YES este şi va rămâne unul din cele mai influente grupuri ale muzicii prog, care a născut epigoni de valoare, cum este grupul canadian Mystery, grup de origine al noului vocalist, David Benoit (n.19 aprilie 1966, Montreal). Jon Anderson s-a retras din motive de sănătate şi acest lucru va convinge (sper!) puriştii genului să asculte muzica noului album. Cunosc destui refractari, cu idei pre-concepute, cărora schimbările de componenţă, le strică „gustul” audiţiei. Însă, calitatea albumului, seriozitatea componistică şi mai ales modul de interpretare îi va convinge cu siguranţă. Desigur că, niciodată nu vor mai exista voci ca Jon Anderson, Freddie Mercury, Johnny Cash, Janis Joplin sau John Lennon. Vocea umană este unică, de neînlocuit. Ceilalţi membri prezenţi pe noul album sunt: Chris Squire este singurul membru fondator prezent pe toate albumele grupului Yes (Christopher Russell Edward "Chris" Squire, n. 4 martie 1948) - chitară bas şi vocal, Steve Howe a cărui amprentă chitaristică este riguros simţită (Stephen James "Steve" Howe,n. 8 aprilie 1947), Alan White venit cu tot arsenalul ritmic (Alan White, n. 14 iunie 1949) şi Geoffrey "Geoff" Downes (n. 25 august 1952) un artizan al clapelor, “ajutat” la trei piese de Adam, fiul cel mare al celebrului Rick Wakeman şi la altele, de producătorul albumului, nu mai puţin celebrul, Trevor Rabin (Trevor Charles HornCBE, n. 15 iulie 1949). Totodată acest nou album Yes, îl readuce în echipă pe celebrul designer Roger Dean (n. 31 august 1944), creator de imagini fantasmagorice ale unor coperţi de albume rock sau prog, cum ar fi: Yes, The Gun, Atomic Rooster, Osibisa, Budgie, Uriah Heep, Gentle Giant, Steve Howe, Asia, Greenslade, Magna Carta, Badger, Snafu, Babe Ruth, Alan White, Rick Wakeman, etc. Aşadar, avem aproape toate ingredientele unui compus organic bine structurat, unitar şi proaspăt. Reconfortant de proaspăt! Aşa cum începe, cu părţi introductive instrumentale, ale suitei prog ce dă titlul albumului, aşa se şi încheie, cu o minunată piesă “Into The Storm”, care-mi trezeşte nostalgia unui mare album. Probabil că vă amintiţi, celebrul album “Drama”, realizat în aceeaşi componenţă, primul fără Anderson la vocal, în care dinamica componistică şi armonia vocală este impresionantă, albumul fiind (re)evaluat ulterior de critică şi fani. Chris Squire afirmă că, albumul “Fly from Here” reprezintă quintesenţa muzicii Yes din anii ‘70 şi ’80, prinsă într-un sound actual. Toate piesele de pe noul album YES păstrează stilul clasic, propriu imaginii sale, primul single ”We Can Fly“, fiind scris înainte de începerea înregistrărilor propriu-zise, ideea dezvoltându-se într-o uvertură şi alte cinci partituri sonore pentru conturarea temei, momente remarcabile, care pun în valoare virtuozitatea fiecărui muzician. Iată ce afirmă Alan White, referitor la noul lor album: ”A lucra iar alături de un producător de talia lui Trevor Horne este extraordinar şi înseamnă că nu este scăpat nicun detaliu! Şi mai e şi bucuria, plăcerea nemărginită de a fi alături de nişte mari muzicieni.” Nu în ultimul rând, vreau să remarc o piesă cu totul specială, “Solitaire”, unde chitara acustică a lui Steve, vrăjeşte auditoriul, aşa cum a făcut-o de multe ori, cu “Mood For A Day" sau "Masquerade."

Gigantul muzicii progresive,a depăşit 40 de ani de carieră, în care a lansat 21 de albume de studio, 9 albume în concert pe CD şi alte 20 puse pe DVD. A vândut peste 50 de milioane de albume şi continuă să surprindă auditoriul cu noi performanţe artistice fără egal.

În România, albumul este distribuit de casa de discuri A&A Records, în trei formate diferite CD, CD + DVD şi LP. Mai există o ediţie de colecţie, CD/DVD/LP, pe care o găsiţi pe internet şi alta pentru audiofili, cu CD-ul în format SHM şi DVD (numai ediţie japoneză, cu o versiune lungă la piesa Hour of Need).

O notă pentru organizatorii mioritici. Nu trebuie să fii neapărat iubitor de prog, ca să (pre)iei din mers, organizarea acestui eveniment al muzicii prog, în România, trebuie doar să vrei! În această vară, trupa se va afla în turneu de promovare, după cum urmează: 04 iulie 2011 – 04 august 2011, Turneu în USA; 8 noiembrie 2011 – 17 noiembrie 2011,Turneu în U.K.; 19 noiembrie 2011 - Olympia, Paris, France; 20 noiembrie 2011 – Ancienne Belgique, Bruxelles Belgia; 29 noiembrie 2011 – 4 decembrie 2011, Turneu în Germania.

Radu Lupaşcu
12 iulie 2011

 


ECHO- The Dream (Echo-Band) 2010 **

ECHO"Primul album, A Dream, este o culegere de piese bazate, parţial, pe idei dezvoltate în ani lungi de tăcere, în care muzica a continuat să răsune, tăcută, în fiecare din noi. De aceea, sound-ul general poate părea din alte timpuri. Şi noi suntem din alte timpuri…..".

Într-adevăr, un album de restituiri, de nostalgii şi recunoştinţe, de piese de factură progresivă, a unei trupe cu nume de nimfă. Sound-ul deja-vu explică apropierea intuitivă de imaginea sonoră (destul de) uşor recognoscibilă a unor trupe care au făcut istoria prog-ului. Camel sau Eloy, David Gilmour sau Pink Floyd sunt amprente muzicale distincte, adânc înfipte în memoria audiofilă. Membrii trupei s-au reunit în anul 2007 pentru o idee muzicală pretenţioasă, dar pe placul multora dintre iubitorii de tehnică muzicală şi armonie estetică. Astfel, Cătălin Chivu (baterie, percuţie), Daniel Ioniţă (chitară acustică, chitară electrică), Laurenţiu Popescu (clape, vocal), Petru Macarie (chitară bas, vocal) şi Sorin Manolescu (chitară electrică, vocal) au dat glas trăirilor imanente, propagând o emoţie unică într-o lume muzicală fără culoare. ECHO este un unicat din mai multe puncte de vedere. Primul şi cel mai important ar fi (re)apariţia pe piaţa muzicală din România. În general, casele de producţie nu acordă atenţie acestui stil muzical. Dovadă acest proiect produs, lansat şi promovat prin forţe proprii, în an de criză. Lucru lăudabil, aşa cum remarcăm deasemeni calitatea bună a înregistrărilor şi a imprimării albumului. Un test bun, pentru această trupă nouă, cu muzicieni destoinici ce promit un album de concepţie, aşa cum le stă bine trupelor de muzică progresivă.

Radu Lupaşcu
10 februarie 2011

 



Jeff Beck Emotion & Commotion (Deuce Music, Ltd. / Rhino, Warner Music) 2010 ****

images/Jeff Beck.jpgLa 7 ani de la ultimul album de studio, Jeff Beck ne surprinde cu această emoţională înviorare, într-o „zbenguială” chitaristică de maestru. Virtuozul chitarist al celebrei trupe The Yardbirds ne oferă latura romantică a creaţiei sale, destul de puţin auzită şi consumată pe scenele de concert. O mixtură de cover-uri după piese clasice, "Corpus Christi Carol" (Benjamin Britten) din deschiderea albumului, într-o interpretare magnifică, ce „denunţă” reuşita albumului, “Nessun Dorma" (Giacomo Puccini), o performanţă incredibilă (din concertul Jeff Beck 2010 de la Arena 02 Londra), teme muzicale din filme "Over the Rainbow" („The Wizard of Oz” 1939 - Harold Arlen, E. Y. Harburg), un plănset triumfător şi nostalgic, una din cele mai bune variante rock pe care le-am auzit vreodată, "Elegy for Dunkirk", voce Olivia Safe, („Atonement” 2007 - Dario Marianelli), o interpretare discretă, emotivă, din închiderea albumului. Deopotrivă (re)găsim cu bucurie, variante rock, blues sau de fuziune a unor compoziţii proprii sau hituri celebre. Am rămas profund încântat de varianta bluesy la "I Put a Spell on You" (compoziţie a marelui blues-man Screamin' Jay Hawkins), la care Jeff a invitat o voce excepţională, Joss Stone (n. Joscelyn Eve Stoker, 11 Aprilie 1987), cunoscută pentru multi-platinatul ei debut, The Soul Sessions din 2003. Un pic nelalocul ei, piesa de factură new-age "There's No Other Me" (compoziţie J. Rebello, Joss Stone) care iese din “tiparul” albumului şi mai ales din starea de spirit. De trei ori laureat al premiului Grammy (pentru Flash - 1985, Jeff Beck’s Guitar Shop - 1989 şi Jeff – 2003), vegetarianul Jeff Beck îşi reîmprospătează renumele de guitar heroes cu 2 evoluţii ancestrale wah-wah în "Hammerhead" şi mai ales romantic-ambientala "Serene" ce ne aduce aminte de excepţionalul album “Wired”, în această piesă având-o ca invitată pecelebra sopranaOlivia Safe (n. 4 martie 1982), ambele fiind compoziţii Jeff Beck, Jason Rebello. Dacă despre excepţionalul muzician de jazz Vinnie Colaiuta aveţi suficiente informaţii, despre talentata basistă din Sydney, Tal Wilkenfeld nu cred că ştiţi prea multe. Are 23 de ani, a început să cânte la chitară de la 14 ani, a emigrat în State la 16 ani, după care la 17 ani a început să studieze chitara bas. Are un album solo, intitulat Transformation lansat în 2006 şi a fost “ajutată” de grupul The Allman Brothers şi ulterior de Chick Corea. Muzicienii care participă la realizarea acestui album sunt: Geoffrey Arnold "Jeff" Beck (n. 24 iunie 1944): Lead Guitars; Tal Wilkenfeld (n. 2 decembrie 1986): bas; Vinnie Colaiuta (n. 5 februarie 1956): tobe, percuţie; Jason Rebello (n. 29 martie 1969): clape; Pete Murray: clape şi aranjamente orchestrale; Alessia Mattalia: tobe; Luis Jardim: percuţie; Clive Deamer: baterie; Pino Palladino (n. 17 octombrie 1957): bas; Earl Harvin: baterie; Chris Bruce: bas. Noul album ”Emotion & Commotion” este prezentat în 2 ediţii, una simplă, doar CD* şi încă una aşa-zisă ediţie de lux (digipack triplu cu booklet) ce conţine în plus un DVD** cu recitalul de la festivalul Crossroads, organizat de Eric Clapton în 2007. Mini-concertul quartet-ului Jeff Beck din Toyota Park (Bridgeview, Illinois - 28 iulie 2007) este compus din 6 piese instrumentale, dintre care doar una se (re)găseşte pe dublul DVD oficial Crossroads apărut în 20 novembrie 2007. Anul acesta pe 26 iunie se va desfăşura o a treia ediţie, la care va participa desigur - ca la toate celelate - Jeff Beck. O remarcă cu totul specială pentru interpretarea celebrului hit al Beatleşilor „A Day In The Life”, în viziunea lui Jeff, o melopee sensibilă şi declamativă. Ediţia aceasta dublă, este una foarte specială şi invit pe cât mai mulţi ascultători, chiar şi pe cei de blues să-l cumpere. Deşi nu este blues pur, albumul Emotion & Commotion este mai mult emoţie decât agitaţie ritmică rock şi cucereşte tocmai prin legăturile duioase, nostalgice îndreptate către un trecut nu foarte îndepărtat. Poate că albumul nu este saturat cu progresii armonice de 12 măsuri, dar e încărcat de sentimente şi emoţii ... şi poate şi ceva contraste. Poate că Jeff Beck ne arată că blues-ul este, de fapt, o stare de spirit.

"Când îi ascult pe unii cântăreţi de operă, îi aud zbierând blues, serios, urlă blues într-o formă mai sofisticată", declară Jeff Beck.

Radu Lupaşcu
4 mai 2010

*ediţia japoneză conţine 2 piese în plus, Poor Boy cu Imelda May şi Cry Me A River, instrumentală;

**ediţia japoneză conţine o chitară Fender în miniatură, iar booklet-ul digipack-ului conţine şi versurile pieselor.



Jimi HENDRIX Valleys of Neptune (Experience Hendrix LLC/Sony Music) 2010 ***

Ştiu sigur că ceea ce vă pregătim va fi o revelaţie, povesteşte Janie Hendrix. Nu cred că va exista om care să fie dezamăgit.''.

Jimi Hendrix-VONCu aceste cuvinte, sora vitregă a artistului, descrie succint cea mai recentă „apariţie pe CD şi LP a celui mai valoros chitarist al muzicii rock. Anunţat cu surle şi trâmbiţe, acest material inedit ne apare ca un praf cosmic într-un câmp gravitaţional definit cu mult timp în urmă de câţiva „grei” ai boltei cereşti, care revin mereu, în bucle masive, perpetue. Neobişnuitul acestui album îl constituie însăşi substanţa sa. Douăsprezece înregistrări de studio, într-adevăr ne-mai-auzite, dintre care cele mai multe de certă valoare. Jimi Hendrix a înregistrat şi cântat foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Niciodată variantele la compoziţiile sale sau ale altora nu au sunat şi nu au fost interpretate la fel. Ascultaţi pe acest disc de pildă, varianta electrică la „Hear My Train A Comin” sau cover-ul unicat după mega-hitul “Sunshine of Your Love”, a super-grupului Cream. De asemenea, piesa care dă titlul albumului, “Valleys Of Neptune”, mult căutată prin arhivele rămase de la Jimi. Moştenirea” pe care ne-o oferă astăzi Janie, John McDermott şi Eddie Kramer are o dublă valoare. În primul rând, pentru că este cu siguranţă autentică şi prin urmare, valoroasă pentru istoria muzicală a omenirii. Pe acest album, găsim ultimele piese înregistrate în formula Jimi Hendrix Experience şi primele cu noul basist din Band of Gypsys, Billy Cox. În al doilea rând, pentru că menţine un spirit viu printre supravieţuitorii acelui timp, fie ei muzicieni sau consumatori (de muzică, fireşte!). Turneul Experience Hendrix Tour abia a început în Statele Unite şi se bucură de un mare succes. Este foarte posibil ca Jimi Hendrix să fi avut altă părere despre acest tip de compilaţie. Acest produs muzical, excelent realizat, masterizat, grafizat, ambalează improvizaţiile pe care el însuşi nu le-ar fi considerat demne de a fi prezentate publicului. Este o calitate, NU o slăbiciune, care afectează direct sanctitatea unui spirit perfecţionist până la obsesie. Hendrix a fost unul dintre primele staruri rock care au apreciat posibilităţile oferite de înregistrările stereo multi-track, insistând să aibă controlul total asupra lor. Perfecţionismul său explică, în parte, absenţa sa de doi ani din studiourile de înregistrare, între Electric Ladyland şi momentul morţii. Bătăliile purtate cu agenţii frustraţi şi cu membrii trupei din cauza viziunii sale unice pot explica restul – deşi Janie nu priveşte cu ochi buni ideea că este posibil ca, într-o oarecare măsură, consumul de droguri să fi dat naştere şi unei stări de confuzie artistică. Pentru mine, acest album postum este o experienţă deosebită pe care o trăiesc din plin şi pe care o împărtăşesc bucuros cu prietenii. Ca orice producţie originală Hendrix, Valleys of Neptune” este un unicat care trebuie privit ca performanţă şi stare de spirit, de care te poţi bucura oriunde şi oricând, până la viitoare întâlnire cu zeul muzicii rock, promisă de custodele unei uriaşe cantităţi de materiale nepublicate.

Radu Lupaşcu
10 aprilie 2010

Sigur, Jimi făcea experienţe, dar cantitatea de material care a rămas în urma lui nu e a unui drogat înrăit, afirmă Janie. E cea lăsată de un om cu spirit creator şi inovator pronunţat. Iată-ne, la patru decenii după el, când încă vă aducem o muzică la fel de proaspătă şi de vie ca şi cum ar fi fost compusă luna asta. Da, a avut perioade când a experimentat, dar avea un pronunţat spirit etic în activitatea lui, iar în momentele în care era cu mintea limpede compunea muzică. Multă muzică.




Nicu Alifantis Cântece de şemineu (Fundaţia Nicu Alifantis) 2010 ****

AlifantisUn album delicat pentru care trebuie să aleg cu grijă cuvintele, spre a nu-i răscoli fragilitatea şi tulbura frumuseţea melodică. Sunteţi de acord sau nu, acest trubadur rafinat conservă cu fiecare nou album prospeţimea şi tandreţea cântecului care-l recomandă. Este vorba de compoziţie, de linie melodică şi de frază. "Trece iarna, trece vara / cu povaţaşi povara / Pleacă vreme,vine vreme / doar povestea nu se teme". Incandescenţa mesajului rostit de căldura vocii artistului risipeşte apatica incertitudine a începutului de an. Îndemnul spre alinare şi toleranţă poate câştiga teren, doar dacă deschideţi poarta spre discernământ. Astfel de cântecele, trezesc frumosul sine-adormit de sub coaja indiferenţei citadine. Prea mult am lâncezit dimprejurul informaţiei conjugate arbitrar. "Cine te-a făcut să suferi,/Să te-ncrunţi şi să te superi? / Ca să-l caut prin odaie / şi să-l prind să-i dau bătaie." Versul şi cântul sunt armonizate admirabil, astfel că, orice dedicaţie îţi este - Dragă cititorule! - cuvenită. "Ţie dragostea mea, /de azi, de ieri, dintotdeauna,/îţi închin această seară./Fă-mă să uit minciuna,/fă-mă să uit laşitatea, / fă-mă să uit răutatea/ şi lasă-mi libertatea de-a te iubi." Pentru o biruinţă sensibilă de care musai aveam nevoie! După melci.

"Recunosc că am momente, din ce în ce mai des, când mă apucă nostalgia acelor cântece simple, cu vorbe frumoase, care spun atât de multe, mai ales poveşti tandre, calde sensibile, născute din suflet ca o răsuflare..." ne destăinuie autorul în eleganta filadă de prezentare a albumului. Cu un preţ aproape cadou.

Radu Lupaşcu
26 ianuarie 2010

 



CYFER Color (Planet Vibe Records) 2009 ****

Cyfer 2Un produs unicat pe piaţa muzicală românească. Din multe puncte de vedere. Un stil muzical modern - electric world blues – caracterizat prin accente primare, bluesy-rock şi secundare, orientale. Cu promovare proprie şi susţinere din underground, adică din rezistenţa de bun simţ a muzicii de valoare, a muzicii care durează. O prezentare discografică excelentă, o grafică digipack reuşită, din păcate îi lipseşte acel booklet cu informaţii atât de necesare unui debut ... Un album bun cu piese originale şi instrumente ne-convenţionale pentru blues, percuţii indiene, violoncel, voci feminine, etc. Albumul Color este strădania unui grup de muzicieni tineri, atent coordonaţi de foarte talentatul chitarist Călin Ţurcanu alias Cyfer - voce, chitară, compoziţie, producător; Alex Lambrino - chitară bas (2-10), voci adiționale (2-4, 8-10); Doru Diaconu - tobe (2-10); Irina Creangă - voci adiționale (2-4, 8-10); Iulia Gheorghe - violoncel (2,3,7); Sudhir (Sorin Bunda) - percuții/tabla indiană (2,11); Silviu Iliescu - chitară (4); Victor Panfilov - percuții, mixaj, masterizare. Piesele Square Almost Room” şi „The Sign” sunt cele care au prins şi vor prinde noi adepţi. Cyfer este unul din numele care s-au impus şi au reuşit să aducă prospeţime blues-ului mai mult “fredonat” în ultimii ani pe malurile dâmboviţene. Asta în condiţiile în care, la 20 de ani de la revoluţia domnului Iliescu, alte nume de trupe sau chitarişti ai noului val nu s-au remarcat. Un bilanţ negativ, dacă ne gândim la cât de prosperă este non-valoarea din mainstream.

Radu Lupaşcu
12 decembrie 2009

Color vorbeşte cel mai bine despre mine, cel de acum. Piesele mele vorbesc despre dragoste într-un fel sau altul, despre nevoia de comunicare, despre atomizarea individului în societate, despre nevoia de evadare din cotidian, despre revenirea la simplitate.”





Florin Bogardo Editie de colecţie Jurnalul Naţional (Electrecord/Intercont) 2009 ***

Florin BogardoUn album omagial, singurul apărut în numele marelui dispărut şi care (ne) mulţumeşte parţial setea de afectivitate şi frumos. Creaţia sa nemuritoare şi măreţia interpretării sale se regăsesc aici doar în „Izvorul nopţii”, „Tablouri” şi „Să nu uităm”. Copleşitoare voce a dragostei celor doi mari artişti a fost lăsată moştenirii umanităţii, indiferent de atitudinea diletantă a unor producători care fac în cazul de faţă mai mult o afacere decât o restituire... O restituire necesară şi obligatorie pentru muzica noastră romantică. Un gest de dreptate ar fi însemnat să regăsim acele piese pe care le iubim şi le cântăm cu sufletul ori de câte ori ne aducem aminte de compoziţiile sale. De pe benzi sau casete a căror pulberi magnetice dispar în eter(nitate). Producătorii acestui album ar fi trebuit să se concentreze pe ce a COMPUS şi INTERPRETAT Bogardo. Nu este mai puţin adevărat că unele melodii compuse de el nu le-a cântat, din câte ştiu eu niciodată, ci au fost compuse cu destinaţie clară: Aurelian Andreescu, Margareta Pâslaru, Stela Enache. Lipsesc nemotivat piese grele din creaţia sa: „O, te-am iubit”, “Cândva o luntre albă”, „N-ai să mă poţi uita”, „Ceramica”, „Să pot”, „Frumoaso cu ochi, limpezi”, „Aştept o clipă rară”, „De n-ar fi cărările”, “Vino’n codru la izvor”, “Printr-un sărut”, „Orice om”, „Eminescu, ţie!”, “Un cântec pentru ţara mea”, “Tu eşti primăvara mea”, “Ochiul tău iubit” şi “Dintre sute de catarge”. Sunt peste 300 de piese care ar trebui să fie cunoscute publicului actual. Cam tot atâtea cât au compus şi celebrii Beatleşi... Dar cine i-a îngrădit accesul până acum la radio sau TV, încă îi mai poartă pică şi după moarte... Acest album lansat azi este un doar un umil tribut adus marelui artist al cântecelor de dragoste, a cărui sensibilitate şi prospeţime nu o (re)găsim decât poate la un corespondent francez şi mă refer aici la marele Serge Gainsbourg... De ce? Pentru că „Un arheolog, / A descoperit în trupul meu / Un vas de lut cum numai în poveşti găseşti / Un vas de forma: Inimii Omeneşti...”. Interpretarea pieselor lui de către artişti ca Margareta Pâslaru, Mihaela Mihai şi Aurelian Andreescu este bună şi foarte bună, dar nu reflectă grandoarea interpretării originale Florin Bogardo. De exemplu, piesa „Ora cântecului” scrisă în 1968, nu dezvăluie respiraţia senzuală a interpretării, căldura vocii şi nostalgia cadenţei melodice. „...Şi că fructele încep în fiecare primăvară / Doar cu mine / Şi spune-mi că fântana îmi tot cere dor / Geme pentru mine curcubee / Din azur...” Noroc că avem telecomandă şi putem (re)programa cele trei (doar!) cu Florin Bogardo (piesele 4, 6 şi 8), apoi cele în duet cu Stela Enache („Ce simţi când eşti îndrăgostit” şi „Balada pescăruşilor albaştri”) şi în final, pe cele compuse pentru soţia sa (11 piese pe acest disc). Creaţia sa merita mai multă atenţie din partea Jurnalului şi mai multă consideraţie în realizarea acestui tribut. Opera lui Bogardo destăinuie starea de reflexivitate patetică a tânărului îndrăgostit. Este perenă şi unică în muzicalitatea românească. Formatul digipack al albumului „de colecţie” reflectă situaţia de criză neaoşă şi nu este potrivit pentru numele unui mare artist din Olimpul Titanilor muzicii de dragoste româneşti. De asemeni, nu avem un booklet ce ne-ar putea oferi date despre artist şi piesele sale, aşa cum se obişnuieşte într-un album omagial. Probabil că aceste rânduri vor fi luate în seamă pentru un viitor adevărat album de colecţie FLORIN BOGARDO, aşa cum au luat aminte atunci când am scris de mişcarea de rezistenţă din underground. Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!(?).

''Doctore, simt ceva mortal, aici, în regiunea fiinţei mele! / Ziua mă doare Soarele, noaptea Luna şi cu stelele...”

Radu Lupaşcu
9 noiembrie 2009


 

 



Gerald Gradwohl Sally Beth Roe (gtone rec.) 2009 ****

Gerald GradwohlFusionpur, aş putea caracteriza succint al şaselea album al valorosului chitarist austriac Gerald Gradwohl. Un album înregistrat în doar trei zile consecutive de studio cu piese compuse în timpul turneului european de anul trecut! În consecinţă, mare parte dintre acestea păstrează energia, bucuria şi plăcerea de-a cânta live a trio-ului. Se simt foarte bine împreună şi acest lucru a contribuit la succesul de public, demostrat şi în cele  patru concerte susţinute în România. Gerald Gradwohl este unul din cei mai valoroşi şi căutaţi muzicieni de studio şi scena din Austria. El a crescut cu rock şi hard rock, dar după terminarea studiilor (absolvite cu onoruri, după numai doi ani şi jumătate!) a fost „atras” de jazz. Albumul nou lansat, „Sally Beth Roe, este numit după un personaj din romanul „This Present Darkness de Frank Peretti (autor canadian de nuvele s.f.). "Acesta nu este un concept muzical legat de titlul albumului", spune Gerald Gradwohl, "întâi am înregistrat albumul şi apoi am căutat un titlu pentru el  mi s-a părut că numele Sally Beth Roe se potriveşte de minune!”. Gerald a fost impresionat de cartea lui Peretti şi de profilul eroinei. Acest album este o încercare nouă pentru Gerald prin faptul că acesta a fost produs pe cont propriu, de la înregistrare la fotografii şi grafică şi, tot ceea ce s-a întâmplat” a fost conform dorinţelor sale. Realizarea digipack-ului este de o calitate deosebită. Un model pe care îl pot urma şi mulţi dintre muzicienii români de valoare care nu ar trebui să mai aştepte în sertarele caselor de discuri aprobarea... Un distribuitor se găşeşte mult mai uşor şi acesta nu te „omoară” cu adaosul comercial. Este evident că “omul nou” creat în perioada regimului comunist şi desăvîrşit în perioada iliesciană este principalul obstacol în dezvoltarea spiritului liber al artistului tânăr fără relaţii şi fără proptele. Austria are artişti de valoare mondială şi-i cinsteşte fie că ei  provin din aria rock-ului, a jazz-ului, a blues-ului, a muzicii clasice sau a pop-ului … Aşa cum noi Nu facem şi nu am făcut aproape niciodată. Fusion-ul instrumental face parte din muzica noului mileniu şi se dezvoltă permanent. Albumul de faţă este o combinaţie excelentă de jazz îmbinat inteligent cu funk, rock şi blues într-o evoluţie deosebit de convingătoare cu stimuli energetici pentru scenarii personale interioare. Albumul începe cu tărie chitaristică şi susţinere ritmică antrenantă, ce dezvoltă o poveste reflexivă deconspirată de plăsmuiri chitaristice de senzaţie şi se încheie, cu o discreţie elegantă fortifiantă.

Radu Lupaşcu
8 octombrie 2009


MIKE STERN Big Neighborhood (Heads Up International) 2009 ****

Mike SternUltimul album al marelui chitarist american de jazz, Mike Stern, este fără îndoială un prilej de bucurie şi totodată de informare. Întâi de toate fiindcă muzica Stern - ca şi a Dianei Krall de exemplu – ne dezvăluie în modul cel mai direct, acea frumoasă faţă a jazz-ului modern, compatibilă cu acele urechi ce sunt flămânde de fusion şi smooth jazz. În al doilea rând fiindcă inovatorul Mike Stern colaborează la acest album cu muzicieni de calibru foarte greu, cum ar fi printre alţii: chitariştii Steve Vai şi Eric Johnson, basişti-vocaliştii Esperanza Spalding şi Richard Bona, toboşarii Dave Weckl, Terri Lyne Carrington, Cindy Blackman, Lionel Cordew şi pianistul Jim Beard. Nu a luat nici un Grammy, deşi a fost de cinci ori nominalizat, dar eu cred că timpul lucrează în favoarea lui! De peste 25 ani înregistrează muzică adevărată în studiouri şi are aproape 35 de ani de experienţă muzicală. La 22 ani cânta cu Blood, Sweat and Tears, după care a lucrat cu Billy Cobham, Miles Davis şi Jaco Pastorius. Cariera solo o începe în 1985 cu albumul „Neesh”, dar recunoaşterea survine cu următorul album „Upside Downside” cu care pecetluieşte colaborarea de 15 ani cu casa Atlantic pentru 10 albume (între 1986 şi 2001). Aici lansează „Standards (and Other Songs)” şi „Is What It Is” cele mai bune albume de până acum, după părerea mea. Mike Stern este un chitarist eclectic şi totodată neaşteptat de rafinat. Aş putea spune dublu rafinat la unele piese cum ar fi 6th Street”, „Long Time Ago” şi „Hope You Don't Mind”. La trei ani după sensibilul Who Lets The Cats Out”, Mike ne dăstăinuie cu Big Neighborhood” o lume muzicală activă ce nu ţine de crize sau ambiţii personale. Este un muzician ce-ţi dă încredere şi te linişteşte. Muzica instrumentală străbate toate cotloanele fiinţei umane şi relevă - acolo unde are ce – un univers personal circumscris în apartamentul, cartierul, provincia, ţara, continentul, emisfera în care locuieşti ... Dar, pe acest album apar şi câteva intervenţii vocale de mare fineţe susţinute de basista Esperanza Spalding în „Song For Pepper” şi „Bird Blue”, unde se vor „duela” discret, vocea caldă, plină de emoţie cu acel plânset” de chitară, o distincţie de puritate Mike Stern. Am lăsat la final, piesa ce dă titlul albumului, o nebănuită combinaţie Stern - VAI ce ne introduce cu avânt în ambianţa fermecătoare din care nu plecăm din fotoliul de audiofil pâna la finalul celor 70 de minute. O excepţională piesă fusion ce trezeşte atenţie şi respect pentru lucrul foarte bine făcut! Vă întrebaţi de ce a ales acest titlu? Iată răspunsul lui Mike: "Music is like a big neighborhood - a place where anything and everything can happen ... You can find all kinds of things in a big neighborhood - all kinds of different people, all kinds of different ideas and perspectives, and of course, all kinds of different sounds".

Radu Lupaşcu
07 octombrie 2009



ROBIN TROWER What Lies Beneath (V-12 Rec.) 2009 *****

Robin TrowerPe 21 iulie 2009 a apărut acest minunat album care-i certifică neastâmpărul spiritului hendrixian! Un proiect admirabil şi inovativ realizat de unul dintre cei mai valoroşi chitarişti ai generaţiei sale. Recunoscut ca unul din urmaşii lui Jimi Hendrix, Robin Trower ne dăruieşte o mărturie artistică de excepţie la care este autor şi interpret. Nu mă aşteptam insă ca Robin să-şi asume şi dificila misiune a părţii vocale care, după cum veţi vedea, face corp comun cu solo-urile seducătoare şi atmosfera emoţională a albumului. „What Lies Beneath” poate fi o întrebare sau, poate fi un răspuns sincer. Va rămâne desigur, o idee remarcabil construită pe note şi în versuri, spusă cu profesionalism şi maturitate. Numele artiştilor de pe acest album sunt: Robin Trower - chitară şi voce; Livingston Brown – bas, inginer de sunet, producător; Sam Van Essen - baterie; Roger Cotton - orga; Andrew Haveron & Clare Hinton - instrumente cu coarde; Chris Taggart - baterie piesele 2,8,9. Un album contemporan, care te vrăjeşte pur şi simplu, cu răsuflări relaxante ("Wish you were mine"), sentimentale ("Time and emotion") şi rock-engistice fără înconjur ("Freefall"). Piesele mele preferate sunt „As you watch each city fall (part 1)” şi „Buffalo blues”. Prima pentru că îmi aduce aminte de Jimi şi, mai vechea, dar excepţionala Daydream”, iar a doua pentru că este un slow-blues instrumental îmbibat” de orgă Hammond şi cu amprenta categorică Robin Trower. Înaintea acestui album, Robin a lansat pe 30 martie a.c. un dublu-album înregistrat live, exact cu un an înainte şi intitulat RT @ RO 08 (cu Glenn Letsch – bas, Davey Pattison – vocal şi Pete Thompson - baterie). Un concert valoros cu piese alese cu grijă, majoritatea mari hituri Robin Trower. După albumul "Seven Moons lansat în 2008 de Jack Bruce & Robin Trower, aşteptăm cu mare interes în luna august, lansarea albumului din concert „Seven Moons Live” şi propunem companiilor organizatoare de concerte de club să-i invite în România. Acum este un moment foarte bun! Va fi o sensibilă lecţie pentru muzicienii români să vadă „la lucru” doi din veteranii blues-rock-ului mondial!

                                                                                                                                             Radu Lupaşcu
27 iulie 2009



SURVOLAJ Străzi bântuite de noapte (Survolaj Rec.) 2009 ***

Dacă dragoste nu e, / nu-i nimic: / bem un vin o cafea / la ibric / apoi fumăm pipa păcii, / ca după orice război / trişti / plictisiţi / & goi”.

SurvolajAm citat din cartea lui Daniel-Silvian Petre. Încercaţi să înlocuiţi cuvântul dragoste cu Survolaj! Dacă vreţi măcar o oră să trăiţi experienţe nici-prin-gând-trecute, nici-prin-vis-bănuite ... „probaţi” un show Survolaj! Eu am (re)trăit din plin această mult aşteptată (re)venire, în 2 cluburi din Bucureşti, săptămâna trecută. Este o re-lansare a unei identităţi pierdute în marasmul cotidian. Pentru că aşa se întâmplă la noi, valorile trebuie să supravieţuiască în underground. Tot ce avem mai bun şi original din muzica românească suferă... Din fericire, pentru că „Adevărul trece dincolo de timp!”, Survolaj are un loc clar şi bine definit în istoria rock-ului românesc! Ei sunt o valoare muzicală intrinsecă care oferă o alternativă viabilă iubitorilor de frumuseţe şi libertate. Sunt foarte puţine trupe rock româneşti care trăiesc pe scenă muzica pe care o interpretează. Survolaj este în concert, The Doors prin trăire şi Led Zeppelin prin manifestare! Cu un sunet propriu anilor ’70, cu o voce excepţională (poate cea mai bună voce rock la acest moment!), cu o chitară seducătoare şi cu o secţie ritmică perfectă, ultimul album confirmă aşteptările, dăruindu-ne acea mirifică atmosferă a unei poveşti timişorene veche de peste 20 ani ... Componenţa trupei este: DANIEL-SILVIAN PETRE - vocal, muzicuţă, blockflotte, ZSOLT SZABO – chitară, Ştefan Czifrak (ex. Bio, Implant pentru refuz) - chitară bass şi LEVENTE MOLNAR – tobe. Străzi bântuite de noapte este al treilea album al trupei Survolaj şi a fost realizat în regie proprie. Cartea lui Daniel, Napalm d’Or”, este glasul speranţei noastre pentru tot ce am dorit, pentru ce-am avut, pentru ce vom dori şi mai ales pentru ce rămânem. Între necuvintele dintre rânduri se (re)găsesc cei care ne-au înşelat aşteptările, ne-au intoxicat aerul şi ne vor mai omorî neuronii.

Radu Lupaşcu
3 iunie 2009


CIRCA ŞAPTE La rece (A & A Records) 2009 ****

Circa Sapte„La rece este al treilea album al trupei Circa Şapte, renăscute cu acest nimerit soundtrack al filmului Tache, o comedie neagră cu implicaţii severe asupra conştiinţelor sociale. O poveste tragicomică despre un gropar care-şi rânduieşte propria înmormântare. Coloana sonoră completează cum nu se poate mai bine ritualul aşezării” pe vecie şi atribuie valenţe noi acestui gen de muzică, creând perspective durabile compozitorilor. Muzica de film românească nu are tradiţie, nu are căutare sau perspectivă ... Oare de ce? Pentru că trebuie plătită serios în primul rând şi, pentru că nu-şi are locul în viziunea prea-înţelepţilor mişcării muzicale de pe la noi. Sămânţa colaborării a fost pusă în urmă cu 4 ani, când regizorul filmului, Igor Cobileanski a participat împreună cu prietenul său, Cristi Gugu – regizorul videoclipurilor Circa Şapte - la un concert al trupei. “I-a plăcut foarte tare”, îşi aminteşte liderul grupului, Cristi Dumitraşcu, „era o cântare specială, versuri atipice, iar când a văzut scenariul filmului Tache, iar apoi, după ce s-au încheiat filmările, a ştiut că cea mai potrivită muzică este a băieţilor de la Circa Şapte”. O muzică de tip New Orleans consumată” la ceremonialele de înmormântare locale, unde accentul dramatic este pus pe alămuri, în special pe registrul grav al tubei care îndrumă paşii eroulului nostru, în căutarea sensului vieţii pe pământ ...

de-aş fi iar un om mic cu ghinionul amic / nu v-aş mai face nimic nu v-aş mai zice nimic  / dacă aş afla că mai am foarte puţin de trăit / aş zice Doamne m-ai păcălit / de v-aş vedea afectaţi ipocriţi farisei / aş înceta să vă ştiu prietenii mei, / aş zice iartă-i Tache că-s nişte căţei / pleacă şi uită de ei.

Albumul “La rece” conţine coloana sonoră a filmului Tache şi alte 7 piese inedite, foarte reuşite, dintre care „Bucureşti cu otrăvuri în ceşti”, “Fuga după os”şi „Sushi la Viena” vor deveni în scurt timp hituri „de masă”, uşor amare, pentru că ...Cea mai mare plăcere a unei clase / politice şi nepoliticoase / Ce plăcere a burţilor grase / este violul de mase”...

Circa Şapte are în componenţă 5 muzicieni valoroşi: Cristi Dumitraşcu – chitară, trompetă, acordeon şi voce, Daniel Secărea – tobe, percuţii, Adrian Cristescu – clape, Alex Stanciu – bas, voce şi Florin Mitrea - violoncel.

Radu Lupaşcu
10 aprilie 2009



ACT Exact (Ballance Production) 2008 ****

AS_ACTViziunea coşmarului cotidian, idealul încurajator, durerea conştiinţei reflective, tensiunea cuvântului rostit cu atitudine şi respect pentru muzică. Exact toate aceste lucruri şi mai mult de atât ... relevă un adevăr impasibil pentru o existenţă umilă. Suntem de acord că publicul ascultător şi cumpărător de rock este mai atras în ultimii ani de partea dark şi power a acestuia, decât în anii ’80 sau ’90 ... De aceea mulţi jurnalişti din mass-media au confundat de cele mai multe ori stilul cu genul şi ne-am aflat în nenumărate situaţii penibile. Acelaşi regret şi în cazul organizatorilor de concerte! Exact este ultimul album al unui muzician rasat, George Pătrănoiu, pe care l-am remarcat în trupa Taxi, ale cărei albume le am şi le-am ascultat cu multă plăcere, în special pentru valoarea muzicală intrinsecă. Aşadar aveţi în faţă un produs care face cinste muzicii heavy-metal şi care dovedeşte că băieţii ştiu să se facă auziţi bine. Cu toate kitch-urile muzicale care aduc bani grei marilor case de discuri şi care înceţoşajază mintea românului, cu toate opreliştile impuse de conjuraţia celor 7 majori, cu toate piedicile mass-mediei puse muzicii din underground cu voie sau fără voie, cu toate cele trendy, cool şi stylish, cu toate aceste rele, trupa ACT are un cuvânt greu de spus în muzica românească. “Tu crezi că banii sunt totul, /Că legea-i pentru tine.../ Iar tot ce ai tu sfânt / E să îţi fie ţie bine... Să mai spunem că avem un act muzical de valoare pentru calitatea compoziţiilor, a versurilor, pentru interpretarea energică şi profesională şi, nu în ultimul rând pentru calitatea imprimărilor şi al masterizării CD-ului. Trupa ACT are un debut artistic valoros ai cărei membri Costică Sandu – voce, George Pătrănoiu – chitară, voce, George Costinescu – bass, voce şi George Costinescu – tobe, transmit un mesaj sincer şi competent. Un album realizat grafic impecabil precum şi materialele promoţionale care îl însoţesc remarcând în mod deosebit tricoul personalizat Exact, a cărui calitate occidentală nu am mai (re)găsit-o la vreun t-shirt românesc... Cu o durată ce depăşeşte cu mult  durata medie a albumelor realizate la noi, albumul EXACT este mai rock prin atitudine decât metal prin exteriorizarea sonoră. Ei analizează cu discernămâmnt societatea ale cărei defecte le ridiculizează şi le combate cu argumente solide. Albumul trupei ACT este important şi pentru faptul că se exprimă în limba română, un fapt ocolit cu obstinaţie de mulţi “artişti” a căror scuză - în niciun caz NU poate fi - dorinţa de a fi remarcat de un label de afară... „Halucinante vise, obsesiv revin / Sunt măscarici în jur ce mă împroaşcă cu venin / Copilul cap-de-bou sapă un mormânt / Mireasa făr-de-chip mă gâdilă în gât…“ Piesele mele favorite sunt “E rândul meu!” şi „Oamenii-nisip” care dovedesc - dacă mai era nevoie - că partea de audienţă rock a ascultătorilor români are nevoie de un post de radio dedicat, o revistă muzicală de profil cu jurnalişti competenţi şi devotaţi, şi de ce nu … o emisiune serioasă despre muzica rock. Pentru că nu-i aşa ... Îmi place să beau şi să cânt un rock’n’roll!” ...”suntem condamnaţi în masă şi executaţi” ... „când cei ce-şi spun părerea sunt pe loc blamaţi.

Radu Lupaşcu
22 noiembrie 2008



CELELALTE CUVINTE .Stem (Celelalte Cuvinte / TVR Media) 2008 ****

AS_Celelalte CuvinteSunt plăcut surprins de apariţia acestui album. El înseamnă o (re)împrospătare a imaginii sonore şi a componentei vizuale, precum şi garanţia unui veritabil succes românesc pe piaţa atât de săracă a rock-ului progresiv. Pentru acest album, Cuvintele au folosit o parte din arsenalul de exprimare probat la debut - nu tocmai la modă - dar foarte apropiat fanilor grupului orădean. Un album cu piese complexe, înregistrate ca de obicei în studioul propriu şi pe care le veţi fredona cu uşurinţă, începând cu a doua audiţie... Un album cu personalitate, un album cu nuanţe arhaice, dar atât de bine venite în vacarmul heavy-metal dominant. O oglindă a sufletului, ”Nu e lumea cum era …/ Nu e nimeni să mai vrea / Un erou necunoscut / În lupta cu el însuşi dispărut... şi un tablou al amintirilor reiterate ce “Consumi în gol orice imagine de star, / Eu însă mai aştept să prind un strop de har ... / printre-atâtea răsărite stele noi de iarmaroc / Sunt, oricum, obişnuit cu lichidările de stoc...”. .STEM este mai profund decât înţelesul etimologic, senzaţional şi revoluţionist, şi, mai concret decât înţelesul marinăresc de acord de angajare. .STEM are şi un al treilea înţeles, mai adevărat şi viril, cel care i se potriveşte cel mai bine (la care probabil s-au gândit şi Cuvintele) şi anume … regăsire, reîmprospătare. În finalul albumului, aşa cum era de aşteptat, grupul dedică “Ultima” piesă, în numele prieteniei şi al respectului pentru marele protector al muzicii rock, Florin Pittiş. Cel de-al opt-ulea album al grupului are o durată respectabilă, peste 70 min!, conţine 11 piese, plus două versiuni radio (“Între Vise” şi “Vocala”) şi, poate fi un model pentru tinerii aspiranţi la a cânta vreodată muzică rock. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi, că grupul Celelalte Cuvinte, ca multe altele din Ardeal, au întâmpinat dificultăţi majore în a convinge manageri sau producători ai „mai marilor” case de discuri bucureştene pentru a produce, promova şi distribui acest album. Probabil că intelighenţia şi indolenţia pentru muzica rock a celor mai mulţi este explicaţia... Dar şi interesul fizic şi/sau material primează... nu? Greşesc cumva? Nu cunosc încă toate motivele refuzului, dar le veţi afla cu siguranţă într-un interviu acordat în exclusivitate pentru site-ul nostru. Un album aproape perfekt pe care vă sfătuiţi să-l cumpăraţi în original pentru a păstra calitatea neştirbită a înregistrării şi în special pentru a vă bucura de imaginea artistică şi calitatea specială a digipak-ului... Componenţa neschimbată din 1987, adică Călin Pop – ghitară, voce pricipală; Marcel Breazu - bass, voce; Leontin Iovan - tobe; Tiberiu Pop – claviaturi, voce; Ovidiu Roşu - sunet, dovedeşte sudura grupului, respectul şi devotamentul pentru lucrul bine făcut, un model unicat în muzica românească. Acestea sunt în acest an Cuvintele.

„Într-atâta nepăsare / Eu sunt numai tresăriri... / Într-o clipă de uitare / Sunt o viaţă de-amintiri...”

Radu Lupaşcu
3 noiembrie 2008



Paul GILBERT Silence Follwed By A Deafening Roar(Victor Entertainment) 2008 *****

Paul GilbertUltimul album al chitaristului Paul Gilbert se numeşte Silence Follwed By A Deafening Roar şi a fost lansat pe 23 ianuarie 2008 la o casa japoneză de producţie, acolo unde Paul a mai scos albumulGuitar Wars ... Este cel de-al doilea disc instrumental realizat de Paul şi conţine 11 piese excepţionale de power-rock, dantelării chitaristice cu mult peste Vai! – Satriani, într-un cuvânt o demonstraţie de mare forţă şi foarte mare inventivitate. Piesa mea favorită este Eudaimonia Overture care reprezintă o creaţie chitaristică incredibilă, o ţesătură originală de solo-uri din mai multe stiluri muzicale. Acest album “Tăcere, urmată de un urlet asurzitor” vă va testa imaginaţia şi vă va crea plăcerea audierii unor sunete încărcate de emoţie şi agilitate Rock. Artistul, în vârstă de 42 de ani se află într-un vîrf de creaţie şi pot spune fără reţinere că odată cu acesta, Paul Gilbert a urcat vertiginos în topul primilor 100 chitarişti ai lumii!!! Cotat drept unul dintre cei mai rapizi şi tehnici chitarişti, Paul GILBERT ne face demonstraţia talentului şi virtuozităţii sale construind armonios o incredibilă  lucrare heavy-metal cu tulburătoare ştafete soloistice... Turneul de promovare al acestui album a debutat pe 23 septembrie anul acesta şi a inclus, spre marea bucurie a fanilor şi România (Bucureşti, clubul Becker Brau, 17 octombrie!). Pe 29 septembrie a apărut, tot în Japonia, DVD-ul Silence Followed By A Deafening Roar Guitar Instructional DVD And Shred Annex, cel mai nou tutorial al acestui magician al chitarei electrice.

Radu Lupaşcu
12 octombrie 2008




Buddy GUY
 Skin Deep (Silvertone Records/Zomba) 2008 *****
 

Buddy GuyDincolo de culoare ... putem oare avea înţelegere, putem oare preţui făptura umană, putem trăi împreună, putem comunica şi ... mai ales, CUM ne putem ajuta, bucura de această viaţă, împreună. Un album atât de bun de blues nu am mai ascultat de mult timp. Cam de la Blues to the Bone* încoace... Aşa cum a ştiut întotdeauna să surprindă esenţa blues-ului şi să convingă de vitalitatea lui, Buddy Guy reuşeşte şi cu albumul SKIN DEEP să (re)aprindă lumina. Buddy retransmite starea firească a blues-ului fără efort. Cântecele sale sunt înfăţişarea sentimentelor pe care le-a trăit şi le trăieşte alături de semenii săi, albi sau negri. Experinţe amare sau vesele, pe care le povesteşte cu atâta naturaleţe de parcă blues-ul ar fi respiraţia sa... iar chitara o prelungire a corpului său... Cuvintele sale sunt răcnetele moşilor şi strămoşilor neamului său, împărtăşite într-o lirică plină de versuri înţelepte al căror mesaj poate fi protestatar, deşi scopul lui Buddy Guy nu a fost niciodată acesta. Însă câte o ripostă usturătoare e binevenită mai ales atunci când timpul devine uitare. De la prima sa înregistrare din 1957 au trecut ani buni. Artistul Buddy Guy - în vârstă de 72 de ani - este mai prolific ca oricând devenind unul din înţelepţii blues-ului... Pe acest album îi are ca invitaţi pe Eric Clapton, Derek Trucks, Robert Randolph, Susan Tedeschi şi Quinn Sullivan. Prezenţe legitime pentru modern-chicago-blues care măresc valoarea albumului. Piesa titlu este o declaraţie a frumuseţii artistice a blues-ului şi a sufletului artistului. Cântat cu mare emoţie şi sensibilitate, piesa Skin Deep este o perlă care va deveni imn al blues-ului. Albumul Skin Deep a devit numărul unu în topul albumelor de blues pe 2008 încă de la lansare şi probabil va fi recompensat cu un mare titlu Grammy. Pentru că - nu-i aşa? “Every time I Sing the Blues … I found Happiness”….dincolo de culoare.

Radu Lupaşcu
18 mai 2008
*Blues to The Bone - Etta James - 2004 


MIKE OLDFIELD Music of the Spheres (Universal Music Classics) 2008 *****

Se întâmplă câteodată să-ţi pui întrebări. Această muzică te poate ajuta să găseşti răspunsurile. Suntem răvăşiţi de problemele curente ale zilei, de azi sau de mâine, de examenele vieţii, de euforia clipei, de făţărnicie, de compasiune, de grija copiilor sau a vecinilor şi, de aceea, avem nevoie de relaxare. În acest infinit teritoriu al sunetelor, Muzica Sferelor lui Mike Oldfield şi-a croit drumul spre noi, Noi şi Voi, cei care-i putem simţi vibraţia... Muzica lui Mike Oldfield de pe acest album este CEEA CE vrem să auzim şi să înţelegem din transparenţa suavă ce ne înconjoară. Este o simfonie a culorilor resemnării şi speranţei. Acest album înregistrat la Abbey Road Studios poartă amprenta “sunetelor tubulare” clasice şi neconvenţionale. Dacă alăturaţi sonorităţi din Ommadown sau Amarok unei orchestre uriaşe, veţi avea imaginea unui spectacol grandios. Această încercare foarte reuşită este viziunea celebrului compozitor asupra stărilor materiale şi non-materiale, din acest univers. Spiritul vieţii însăşi a fost “captat” de Mike Oldfield şi redat într-un concept simfonic rock, sub semnul eternităţii divine. Muzica Sferelor a fost orchestrată şi condusă de maestrul Karl Jenkins (64 ani, Wales), interpretată de Simfonia Sphera Orchestra (82 instrumentişti), Mike Oldfield (55 ani, chitară clasică) şi doi invitaţi celebri: soprana Hayley Westenra (21 ani, New Zeeland) şi Lang Lang (26 ani, pian, China).

Radu Lupaşcu
18 mai 2008




DEF LEPPARD Songs From the Sparkle Lounge (Bludgeon Riffola/Island) 2008 ***

Mult aşteptatul album Cîntece din camera cu lumini”, s-a lansat pe 29 aprilie şi este cel de-al 14-lea în discografia multi-premiată a grupului britanic, Def Leppard. Conţine 11 piese dintre care hit-ul single Nine Lives” ce îl include la vocal pe superstarul american de modern country, Tim McGraw! Este deasemeni primul lor album după o perioadă de 6 ani şi a fost înregistrat anul trecut în studioul vocalistului Joe Elliott din Dublin. Stilul albumului"SONGS FROM THE SPARKLE LOUNGE" vă va aminti de anii ’70, ani glorioşi pentru grupul ce a vândut peste 65 milioane de albume în toată lumea şi a obţinut 2 titluri de Diamant din partea RIAA (The Recording Industry Association of America). Pentru cine nu ştie, reamintesc, grupul Def Leppard este autorul celebrelor albume Hysteria (1998) şi Pyromania (2004), de referinţă pentru istoria muzicii rock. Nu ştiu câte copii se vor vinde din acest nou album, dar pentru cel puţin 2 motive, enumerate mai sus, cu siguranţă că va depăşi vânzarea precedentului album de studio, X. Ediţia americană conţine ca bonus, 4 pene de chitară cu fotografia albumelor Hysteria, Pyromania, Yeah (album de cover-uri) şi Rock of Ages (cea mai bună compilaţie), iar ediţia de lux conţine un bonus DVD important pentru colecţionari. Balada discului, romantica piesă „Love“ este compoziţia lui Rick Savage, basistul grupului, pe care o regăsim în varianta britanică şi cea japoneză a albumului într-o interpretare de excepţie la pian (versiunea acustică). Fanii hard-rock-ului clasic îi vor (re)descoperi pe chitariştii Vivian Campbell şi Phil Collen, cu care sound-ul original al grupului este complet şi distinct! Albumul ar fi fost cu mult mai bun dacă, odată cu ideea foarte originală de a re-aduce sound-ul anilor de glorie, l-ar fi putut convinge pe Robert “Mutt” Lange să le fie producător. Acesta s-a despărţit de grup în 1993 pentru ... Shania Twain. Rick Allen, toboşarul grupului din anul 1978 până în prezent, a devenit faimos după ce-a continuat să bată la tobe doar cu mâna dreaptă, stânga fiindu-i amputată complet în urma unui accident de maşină.

Radu Lupaşcu
20 mai 2008



Richie KOTZEN Bootlegged in Brazil [CD+DVD] (Richie kotzen Headroom Inc.) 2008 *****

AS_Richie KotzenRichie KOTZEN a fost open act în turneul Bigger Bang din 2006 al Stoneşilor. Chitarist virtuoz, compozitor de valoare şi extraordinar vocalist, fostul membru al trupelor Poison şi Mr. Big ne surprinde anul acesta cu un recital din Brazilia, susţinut în septembrie anul trecut la San Paulo. Acest dublu album este lansat în această formă numai în Japonia, fiind şi primul live, din cele peste 80 albume înregistate în nume propriu sau colaborări. Această realizare unică este şi un prilej de a-l vedea pe scenă într-o selecţie emoţionantă, ce captează performanţa solistică şi vocală a unei seri de excepţie. Majoritatea pieselor de pe album sunt semnate de Kotzen, 11 la număr, dar are şi trei cover-uri după Yardbirds – Shapes of Things, Rod Stewart – I’m Losing You şi Poison – Stand. Richie Kotzen s-a născut pe 3 februarie 1970 în localitatea Reading din Statul Pennsylvania, iar muzica sa este o mixtură inspirată de rock, blues, soul, pop, jazz şi fusion. Colaborarea cea mai valoroasă, în stilul jazz fusion, este albumul Vertú realizat în 1999 cu Stanley Clarke şi Lenny White. Marca Fender l-a onorat cu 2 modele care îi poartă numele.

Radu Lupaşcu
20 aprilie 2008



Jack Bruce &Robin Trower Seven Moons (V-12) 2008 *****

AS_Seven MoonsA treia colaborare a celebrilor Jack Bruce (65 ani, ex. Cream) şi Robin Trower (63 ani, ex. Procol Harum) se numeşte Seven Moons şi reprezintă o splendidă mărturie a celor doi muziceni, care nu şi-au încheiat nici pe departe activitatea şi continuă să ne surprindă cu noi compoziţii şi interpretări de mare rafinament. Muzicianul Gary Husband (47 ani, ex. Level 42, ex. Gongzilla, ex. Alan Holsworth) a fost ales pentru completa secţia ritmică, acesta fiind unul dintre cei mai valoroşi toboşari de jazz-rock ai momentului. "Don’t Have Time to Worry / Ain’t got time to waste / Keep thinking about the future...." Jack Bruce se tânguie în piesa a doua a discului "Lives of Clay" ameninţându-şi destinul că-i poate face faţă! O reuşită a acestui foarte mare muzician încercat de soartă. În această lume, de acelaşi calibru cu Jack, îl mai avem doar pe Chris Farlowe. În ceea ce–l priveşte pe Robin Trower, trebuie să amintim că ultimul său album, Another Days Blues a fost realizat în 2005, an în care şi-a serbat cu mândrie şi modestie cei 60 de ani. Seven Moons nu trebuie ratat de muzicieni şi fanii împătimiţi de blues-rock. Este cântat cu personalitate şi profesionism.

Radu Lupaşcu
10 februarie 2008



John Fogerty Revival (Fantasy) 2007 *****

AS_RevivalJohn Cameron Fogerty, solistul şi creierul grupului Creedence Clearwater Revival a lansat pe 2 octombrie 2007 noul său Revival, al şaselea dintre albumele solo. Aşa cum o anunţă din titlu, Fogerty ne-a revigorat amintirea CCR printr-un triumf artistic neegalat de la Centerfield încoace. Albumul este complet nou, piesele sunt compuse numai de Fogerty, iar stilul îşi are rădăcina în spiritul albumelor de acum 38 de ani, Green River, Bayou Country şi Cosmos’s Factory. Piese ca Don't You Wish It Was True şi Creedence Song sunt deja în topul preferinţelor de pretutindeni. O revenire de zile mari la 62 ani, o vârstă la care alţii se apucă de grădinărit... Cu vocea neschimbată şi cu textele pieselor în maniera revoluţionară care i-a făcut celebrii, Fogerty declară cu tărie: I think we need a gunslinger / Somebody tough to tame this town / I think we need a gunslinger / There'll be justice all around”. Piesa mea preferată este Summer of Love cu un remarcabil solo de ani ‘70 şi cu organica pură rock. Acest album se recomandă pentru iubitorii rock-ului de altădată şi este un model de expresie pentru tânăra generaţie de muzicieni şi ascultători.

Radu Lupaşcu
26 ianuarie 2008



TOM WAITS Real Gone (Anti, Inc.) 2004 *****

După o absenţă de 2 ani pe piaţa muzicală, şi una ceva mai lungă, de pe cea a concertelor, regele cavernelor şi al indisciplnei muzicale,  revine în „Top of the Hill” cu un nou album “Real Gone” al cărui farmec oprimant pentru unii, alternativ pentru alţii, anunţă demontarea oricăror armonii cromatice. Expresia unui raţionalism aritmic, adesea neatrăgător, muzica Waits, completează cum nu se poate mai bine spaţiul absurdului, zugrăvit în negru şi roşu, întuneric şi revoltă, sensibilitate şi circ. “Lay your head where / My heart used to be / Hold the earth above me / Lay down in the green grass / Remember when you love me …”. Un alt mod de comunicare în 2004, încă o victorie dincolo de formele obişnuiţei noastre zilnice, un compozitor tulburător a cărui filozofie romantică a vieţii rescrie spectacolul lumii. O cafenea, o bodegă, un cerşetor, o ploaie rece, un tată renegat, toate grijile şi necazurile noastre, totul e poveste.

Radu Lupaşcu



Nguyên Lê – Purple (ACT Music) 2002 *****

Născut din combinaţia ezoterică de rafinament asiatic şi cultură europeană, excentricul chitarist Nguyên Lê redescoperă atmosfera hendrixiană, aducându-i noi valenţe de impresionism. Explorările sale asupra muzicii lui Hendrix au început în 1993, iar discul său omagial se numeşte Purple, realizat în 2002 la casa germnană de discuri Act. Neîncercând să copieze decât tema muzicală a celor 10 piese prezente pe album, Lê (n. 01.14.1959) reuşeşte să ne convingă de imaginaţia fantastică în spiritual real al muzicii de fuziune, toate interpretările sale demonstrând tehnica deosebită şi adâncimea de consonanţă a spiritului său. La 15 ani stăpânea percuţia, după care, vrăjit de sunetul chitarei solo, va începe studiul acesteia deodată cu al chitarei bas. După absolvirea artelor vizuale şi cu o diplomă în filozofie la Paris, Lê debutază împreună cu multi-etnicul său grup numit Ultramarine în 1989 cu albumul considerat de foarte mulţi critici, cel mai bun album de world music al anului. În sptembrie 1987 fusese ales să cânte împreună cu Orchestra Naţională de Jazz a Franţei. Aici va cunoaşte nume grele din jazz-ul mondial ca Johnny Griffin, Louis Sclavis, Didier Lockwood, Carla Bley, Steve Swallow, Randy Brecker, Toots Thielemans, Courtney Pine, Steve Lacy, Dee Dee Bridgewater, Gil Evans şi Quincy Jones. În 1992 realizează albumul Zanzibar împreună cu Paul McCandless, Art Lande, Dean Johnson şi Joel Allouche. Tematica majoritară a creaţiilor sale este o profundă recunoştinţa pentru neamul din care provine şi căruia nu uită să-i cinstească spiritualitatea cu fiecare nouă compoziţie. (Pre)destinată spre diversitate eclectică, muzica lui Lê, conturează perfect stilul şi personalitatea unui artist demn de a fi urmaşul lui Hendrix. Casa Act pregăteşte un DVD cu acest important artist ce se va lansa în curând şi în România. Albumul Purple este distribuit în România de firma Andante Music, distribuitor unic al labelurilor germane ACT şi ECM (magazin propriu: B-dul Mihail Kogălniceanu nr.47; Tel : 021 303 91 99; vis-a-vis Fac. Drept; program 10:30-18:30).

Radu Lupaşcu



Enrico Rava Tati (ECM) 2005 *****

Trompetistul Enrico Rava, născut la Trieste în anul 1939, este indubitabil cel mai cunoscut muzician de jazz din Italia. Cu acest proiect denumit TATI şi lansat în luna noiembrie a acestui an, la renumita casă de jazz ECM, Enrico Rava şochează în mod plăcut auditoriul acestui gen muzical, neobişnuit cu acest trio, neconvenţional, format din trompetă, pian (Stefano Bollani) şi baterie (Paul Motian). Mare admirator a lui Miles Davis sau Chet Baker, Rava a cucerit rapid laudele criticilor, care i-au admirat talentul şi marea sa pasiune pentru jazz. Ultimul său album, Tati, este un amfiteatru sonor ce distribuie atent liniştea reconfortantă a sunetului de trompetă, în peisagistica sentimentală găzduită de pian şi percuţie. Douăsprezece miniaturi pline de muzicalitate şi expresie răcoroasă, liniştitoare, atât cât îţi trebuie pentru o relaxantă audiţie de bun gust. Un album care a devenit foarte rapid, albumul anului în Franţa şi care prin amprenta sa magică, dovedeşte o afecţiune a autorului, pentru simbolistica expresiei sincere, curate şi erudite.

Pentru a fi muzician al unei case de mare valoare, aşa cum este ECM, îţi trebuie desigur, mult talent şi înalt profesionalism, de care, cu siguranţă, dă dovadă Enrico Rava, dar, fără o inspirată compoziţie şi fără un suflet dăruit, nu poţi trece ştacheta atât de sus ridicată. Piesa din deschidere, este o interpretare a celebrei “The Man I love” după George Gerswhin, un romantic tribut, adus unuia dintre cei mai celebri compozitori americani. Concepţia modernă a acestui album, îl recomandă unui auditoriu divers, chiar dacă forma şi expresia prea elegantă, îi conferă o aură cultă.

Albumul TATI este distribuit în România de firma Andante Music (office@andante.ro), distribuitor unic al labelurilor germane ECM şi ACT.

Radu Lupaşcu



BILL FRISELL Unspeakable (NONESUCH) 2004 *****

Producătorul Hal Willner (Laurie Anderson, Lou Reed, Marianne Faithfull,Marc Ribot, Allen Ginsberg, William Burroughs)şi Bill Frisell au căştigat Grammy-ul pentru cel mai bun album de jazz contemporanla a 47-a ediţie, pe bună dreptate. Este un experiment nou, persuasiv, în modern jazz, o combinaţie reuşită de instrumente specifice cu sampler-uri şi turntables (H. Willner), într-un univers plăcut, răsunător la înălţimea muzicienilor prezenţi pe album (Tony Scherr - bas, Kenny Wollesen – baterie, Jenny Scheinman – vioară, Briggan Kraus - sax). 14 alegorii ataşate sunetelor perene ale chitarei electrice, saxofonului, trompetei, etc care fac cu ajutorul modulelor de sunet presetate, trecerea mai uşoară la o nouă formă a jazz-ului, ordinator-jazz. Compoziţii subtile, în manieră Frisell (acum şi cu Willner) cu destindere ambientală şi nuanţe non-combat deliberat repetitive.

Radu Lupaşcu



DOUG McLEODDubb” (Black & Tan Records) 2004 *****

„Dubb” este o poreclă pe care George “Harmonica” Smith a dat-o fără să vrea maestrului chitarelor dobro şi a blues-ului acustic din State. Născut în N.Y., dar naturalizat în St. Louis, Doug a cunoscut de mic tainele blues-ului, începând după terminarea studiilor la Berklee School of Music, să cânte prin cafenele din Virginia şi Maryland. Reputaţia de excelent chitarist şi mai ales compozitor, l-a propagat în lumea bună (de culoare) a blues-ului, cântând şi învăţând totodată de la Lowell Fulson, Big „Mama” Thornton, Big Joe Turner, Pee Wee Crayton, sau Eddie „Cleanhead” Vinson. Albumul de faţă conţine douăsprezece poveşti adevărate despre blues, despre dragoste sau politică, despre viaţă, cu toate bucuriile şi necazurile sale. Împreună cu Denny Croy (acustic bas), Dave Kida (percuţie) şi Carl Sonny Leyland (pian), Dubb a realizat o nouă performanţă în acoustic-blues, demonstrându-şi talentul şi umorul fin, după cum mărturiseau colegii de şcoală ai fiului său: “Your Dad is cool. Blues is cool”.

Radu Lupaşcu



ALIFANTIS & ZAN Şah-Mat (Nova Music) 2004 *****

„A iubi, aceasta vine, tare de departe-n mine, / a iubi, aceasta vine, tare de departe-n tine...” Este duios, este un romantic nevindecat, sunt adevăruri poetice rostite în graiul graseiat al iubirii, este grecul nostru de aur. O nostalgică amintire, potrivită între comercial şi sublim, între vis şi anotimpuri. Un univers al cuvintelor silabisite în şoaptă de chihlimbar, cu aromă de şir de cocori. Douăsprezece piese dintre care trei la prima împărtăşanie, în aceeaşi taină numai de el ştiută. „Vino noaptea”, „Întâmplare simplă”,“Aproape linişte“,“Balada blondelor iubiri” sau “Focul vânăt” aduc suspinuri sufletului romantic, nepieritor. Alifantis şi Zan, au concertat cu mare succes între 1996 şi 2004, iar rodul acestor cântări s-au materializat în acest album. O mutare inteligentă de la un veteran al bunului gust şi una categorică pentru acei producători şi case de discuri avizi după bani. „Bunăseara doamnelor, noapte bunădomnilor, văvom răsplăti frumos”.

Radu Lupaşcu



ŢAPINARII Utopia (SOFT RECORDS)

Ţapinarii la al treilea album sunt dincolo de cuvinte. Buni români. Fără pretenţii. Cu o introducere ce te poartă în lumea personală, duetul responsabil de acest album ne încearcă răbdarea, convinşi fiind de puterea mesajului lor artistic. Cine vrea să asculte glasul cuvintelor, pune mâna pe portofel şi caută discul acesta. Muzica este un limbaj universal, dar aici arta cuvintelor depaşeşte arta sunetelor. „Mai au nevoie doar de un impuls electric, iar femeia tipar va reuşi să le pornească maşina, să plece de-aici într-un viitor probabil, unde nu există maşini ale timpului”... Iar noi rămaşi în umbra cotidiană scrâşnim din dinţi şi încruntăm din spâncene, că nu nu mai vine nimeni să ne lumineze.

Radu Lupascu

O remarcă pentru grafica albumului realizată de Ovidiu Panighianţ!



Ţapinarii Ultimul Super Erou  (Soft Records) 2004 ** 

Ultimul disc realizat de duo-ul Ţapinarii este un tribut adus facerii lumii. Mai aproape de conştiinţe, de adevăr şi de credinţă, Costin şi Adrian (şi Florin Piersic Jr.) îşi destăinuie scris, vorbit, (re)citat plânsul şi râsul, bucuria şi necazul. Existenţa Ei se află la distanţa dintre speranţă şi asfalt. Existenţa Lui se află la distanţa Pământ şi Lună. Da! Într-adevăr ele se hrănesc cu ei, dar fiindcă aşa am vrut noi. Noi. Super eroii. Sau Super Eroul?După soare vine ploaie. Mai bine mai târziu decât niciodată. Dar, ne mai trebuie nouă poezie, ne mai trebuie nouă cântec? Da!!! Până când??? Pănă o să învăţăm bine, lecţia de poezie, lecţia de muzică. Ei, bine domnilor şi doamnelor! Adam şi Eva nu mai sunt singuri. Ţapinarii ştiu de ce...

Radu Lupaşcu


CRI GRI - Glas de peşte (SOFT RECORDS) ****

Între un un început şi un sfârşit este un întreg. De câte ori am auzit Cri Gri şi de câte ori i-am ascultat până la apariţia acestui prim album, nu mai ştiu cu exactitate. Ce ştiu este că mi-a plăcut şi mi-a făcut o bucurie sinceră să-i reascult acum în această formulă nouă. Cu o prezenţă chitaristică foarte apreciabilă (Călin Grigoriu) şi o secţie ritmică evidentă (Narcis Nica şi Fernando Drăgănici), Glas-ul de peşte al lui Mardale îşi face loc în galeria albumelor valoroase ale muzicii rock româneşti. O înregistrare sonoră apreciabilă, dublată de o copertă pe măsură. Aşadar, un întreg plin şi robust, un album pe care îl veţi iubi şi pe care îl aşteptaţi cam de multişor!

Radu Lupascu



Ray Charles The Great Ray Charles - 1987 Atlantic Records / Warner Music / A & A Records.

“Muzica face parte din mine, ca sângele. Este o necesitate ca hrana sau apa!” (Ray Charles). “The Genius” este porecla care-l identifică pe Charles în inimile ascultătorilor de jazz, blues, dar mai ales… soul. Discul de faţă reprezintă o colecţie de jazz, atent selecţionată de boss-ul Atlantic, Ahmet Ertegun, din evoluţia rafinamentelor jazzistice al marelui pianist. În prima jumătate a LP-ului regăsim dragostea pentru Nat King Cole, pentru şerpuirea melodică la pas cu ritmul ardent, ameţitor care îl iubeşti fără să-ţi dai seama. Accelerat în cea de-a doua, fantezia densă cooperantă a două, trei sau mai multe instrumente ce susţin un instrument soloist, provoacă o stare de imponderabilitate euforică şi relaxantă. Un disc de referinţă, mărturie a expresiei artistice, din izvorul nesecat al unei arte complexe moderne, într-o totală unitate ritmică, ce alimentează emoţiile intime ale sufletului şi creează o atmosferă unică proprie fiecăruia dintre noi.

Radu Lupaşcu




Ry Cooder, Manuel Galban: Mambo Sinuendo *****

Pentru cei familiarizaţi cu muzica cubaneză, numele lui Ry Cooder este cu siguranţă unul de referinţă. Fără el, nume ca Ibrahim Ferrer, Compay Segundo, Manuel Galban, etc nu ar fi însemnat practic nimic în Europa. Aceste descoperiri ne aduc mai aproape spiritul şi căldura muzicii cubaneze, o muzică tradiţională ce se cântă pe străzile din Havana şi oriunde în ţara trabucelor, pe care muzicologistul Cooder a şlefuit-o şi a înregistrat-o, redând generaţiilor următoare, mostre autentice de sound pur cubanez. Ritm şi antren, graţie şi sensibilitate, sinceră şi nevinovată, a unei lumi, până nu demult pierdută şi cu siguranţă nebăgată în seamă. Discul de faţă este o reîntoarcere în timp, un remember oldies, reparatoriu moral şi obligatoriu. O perlă exotică autentică, derivaţie a proiectului Buena Vista Social Club, esenţial pentru colecţionari.

Radu Lupaşcu




Grupul Sanitar Playback Superior (A & A Records) 2003

Unul dintre cele mai originale albume. Demonstrează talentul şi imaginaţia poporului român. Departe de scena muzicală, dar foarte aproape de fenomenul în sine, trioul sanitar a ajuns acolo unde şi-a dorit. Pe buzele tuturor. Industria muzicală romănească a cărui destin are nevoie de un balon de aer proaspăt, primeşte un (prim) ajutor la momentul potrivit. Sănătatea publică (ca şi cea muzicală) este ocrotită conform unor legi, măsuri, etc de către persoane sau grupuri abilitate pentru acest scop. Neputinţa marilor vedete născute peste noapte este cruntă şi tristă şi dovedită de cele mai multe ori în concertele pe care le-au susţinut live. “Lecţia de Playback” a lui Fun Lorin’ Sterians, Cioranus şi Ştefan Onică Jr. are un umor (de)săvârşit pe care îl puteţi gusta din plin cumpărând acest album.

Radu Lupaşcu


Luna Amară – Asfalt (Rebel Music) 2004

Spirit liber şi non-comformist, grupul clujean Luna Amară, pătrunde în lumea rock-ului autentic tulburând faţa văzută a muzicii din România după mulţi ani de underground. Esenţa pură şi nealterată al mesajului lor artistic atinge un nivel impresionant, dovadă cum nu se poate mai bine şi apariţia live a membrilor componenţi în concertele susţinute. Piesele “Rosu aprins” şi „Asfalt dau frâu liber imaginaţiei, smulgându-ne conştiinţa vitală de a iubi din străfundul străfundurilor noastre trezirea la realitate, la libertate. O călătorie rock, o călătorie curată şi tainică într-un univers al manelelor şi kitsch-urilor video, un “Gri dorian” trist, dar plin de umor ! Un album excelent al unui grup care şi-a făcut cu cinste apariţia în teritoriul arid şi lipsit de personalitate al industriei muzicale ! O referinţă pentru noul mileniu.

Radu Lupaşcu



Spin Spin (MediaPro Music) 2004

Roxana Andronescu (ex. MB&C şi Capucino) - vocal, Sorin Pătru - tobe, Bogdan Giurea - chitară, George Sărluceanu - bass, Cătălin Tuţă-Popescu (ex. Direcţia 5, Loredana, Krypton, actual VH2) - clape si Marius Popa  - voce au închegat în acest an, o echipă originală cu care au lansat single-ul “Nimeni pe drum” şi albumul omonim. Se bucură de multă popularitate în rândul publicului (noul Holograf ?), drept care ascensiunea lor rapidă se confirmă. Un album pop-rock excelent produs, un model de înregistrare pentru celelalte case de discuri, dar care din păcate nu şi-a atins încă ţinta !

Radu Lupaşcu



Urma – Nomad Rhymes (La Strada Music) 2003

Şoapta din urmă al unui mare vocalist, reflecţia unui apreciat textier. Daniel Byron Radu (ex. Blueservice, ex. Kumm) - flaut, Dominic Csergo (Kumm) - baterie, Mani Gutău –chitară şi Sorin Erhan - bas au creat o epopee prog remarcabilă, dacă lasăm la o parte agresivitatea vocalului. Poate Byron ar fi realizat o mai bună coeziune în acest univers semi-acustic (tot clujean !). Prezentat excelent din punt de vedere estetic albumul remarcă noua casă de producţie La Strada şi probabil producţiile ulterioare. Lăsând la o parte monotonia neinspirată a alegerii subiectului “Nomad Rhymes” se va opri totuşi în biblioteca colecţionarilor de rock-progresiv. Byron, încă te aşteptăm !

Radu Lupaşcu



George Baicea Vintage Stories: Jamming in Germany (A & A Records) 2008 ****

AS_ George Baicea_VitangeDupă primele succese în cluburile din Germania, Belgia şi Olanda era de aşteptat să apară şi un album Jamming in Germany, cu care George Baicea încheie un prim capitol din cariera sa. Albumul este înregistrat în totalitate la Walldorf în Germania, masterizat în România la studioul Real Sound de Victor Panfilov şi reprezintă cea mai importantă parte din show-ul live pe care-l susţine trio-ul BAICEA BLUES BAND. Un program foarte bun, ce conţine piese şi variante proprii după Stevie Ray Vaughan, Jimmy Reed, Buddy Guy şi Jimi Hendrix. Asta nu înseamnă că odată cumpărat albumul nu trebuie să mai mergeţi la concerte, ci doar că, o să păstraţi o parte din magia intrepretării sale în micul dvs. univers personal. O remarcă deosebită pentru medley-ul de 11 minute, compus din Voodoo Child / Third Stone From The Sun, pe care îl aştept de fiecare dată şi de care mă bucur de mereu noua şi pasionala sa interpretare. Pentru această înregistrare George a invitat 2 valoroşi muzicieni ce activează în Germania, Wolfgang Ziegler la bas şi Adrian Militaru baterie. Grafica albumului a fost realizată de prietenul său, Alexandru Andrieş.

Radu Lupaşcu
10 iulie 2008




Van MORRISON At The Movies (Manhattan Records) 2007 *****

Un compendiu de succes(e) Van Morrison, de piese incluse în mai multe coloane sonore şi pe care le-am fredonat ori de câte ori le-am auzit sau ne-au adus alţii aminte ... Mă refer la vre-un post de radio românesc suficient de independent ca să includă în playlist această muzică cu totul specială. O muzică de autor matur, cu refrene cantabile în orice atmosferă te-ai afla (Gloria, Brown Eyed Girl, Day Like This, Have I Told You Lately, Jackie Wilson Said...) Piese încărcate de gentileţe irlandeză pe coloana unor filme mari ca Thelma şi Louise (Wild Night), Bridges Jones Diary (Someone Like You), An Officer and A Gentleman (Hungry For Your Love) şi An American Werewolf in London (Mondance). Marele regizor Martin Scorsese, un fan devotat al lui Van Morrison i-a inclus performanţa din The Wall (1990), Confortably Numb, în filmul The Departed. Aici artistul cântă alături de Roger Waters, Levon Helm şi Rick Danko (ultimii doi parteneri şi prieteni de pe vremea celebrului ultim Vals.... Compilaţia At The Movies Soundtrack Hits, care adună cronologic 19 din cele peste 90 de apariţii, dovedeşte maturitatea alegerii muzicii lui Van Morrison pentru soundtrack-uri, fapt ce a dus de multe ori la succesul de casă al filmului. George Ivan Morrison s-a născut pe 31 august 1945 în Belfast, Irlanda de Nord, iar primul mare succes a fost Astral Weeks din 1968 (are peste 12 albume cotate cu 5 stele de critica muzicală!).

Radu Lupaşcu
10 iulie 2008



Mircea BANICIU Eşarfa Best of. Vol. 1(MBA DIGITAL MUSIC/COLIBRI MUSIC) 2004 *****

AS_Baniciu-EsarfaLa 2 zile după ce prietenul şi scriitorul versurilor sale Dan Verona, împlinea 61 de ani, Mircea Baniciu ne face un minunat cadou, un album retrospectiv şi un concert. ”Am îmbrăţişat atâtea ploi / Şi-am iubit tot cerul cu stea / Azi vom bate drumul înapoi / Cu speranţă a mea.” Întotdeauna la Baniciu au fost cugetări încărcate de poveţe şi cântări pline de prospeţime. Ce poate fi mai frumos decât această muzică (re)dată în haine noi, celor care mai merită, celor care înving timpul şi celor care iubesc adevărul. “Nu ne-om minţi noi niciodată / Nici alţii-a ne minţi nu pot”, sunt cu mult mai adevărate aceste versuri în cazul lui Mircea Baniciu, cântăreţul dragului de dor, al cuvintelor (ne)rostite de noi şi al iubitelor tinereţii noastre. O respiraţie proaspătă pe care am trăit-o aproape de mulţi tineri aflaţi la Hard Rock Cafe, ca şi copiii mei. Un album cu mult mai bun decât credeţi şi cu mult mai reuşit decât i-l doreau alţii... Poate că acest album şi probabil, această serie de Best of(f!)-uri nu se grăbea să apară, dacă ... “Copacii mari din faţă / Ca duşmani răi şi nevăzuţi vor / Să mi-o ia din braţe”… dar iată că soarta i-a surâs lui Mircea, căldura şi dragostea cu care a fost aşteptat, aplaudat, mult-ovaţionat şi bisat au dodedit că „Unii au mereu chef de vis şi zbor / Unii doar de bal / Alţii cară al lumii decor / Şi-s uitaţi la final”. Azi împlineşte 59 de ani, îi urăm “La mulţi ani !” şi-i dorim multă baftă pentru următorul album, împreună cu Vlady Cnejevici şi Pacifica.

Radu Lupaşcu
31 iulie 2008


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg