Arta Sunetelor

 

5 ani de Arta Sunetelor!

Merry Christmas Jose Carreras and Natalia Ushakova

Jose Carerras 1.jpgÎn primul rând şi înainte de toate trebuie să mulţumim companiei Project Events care a făcut posibilă re-aducerea lui José Carreras, în Bucureşti pe 15 Decembrie 2013, pe unul dintre cei mai mari tenori pe care, şi de care, omenirea se bucură încă. Publicul românesc nu ştiu cât de mult realizează semnificaţia acestui eveniment şi eforturile uriaşe pentru ca prezenţa maestrului José Carreras să existe pe o scenă românească, dat fiind contextul la ora actuală, dar sper să o realizeze pe parcurs şi să o demonstreze şi în viitor.

Un eveniment de poveste, un regal clasic, într-un decor extraordinar de frumos (cum rar vezi la noi), bine conturat, atât scenic, cât şi tehnic, în ce priveşte efectele de lumini, absolut superb şi emoţionant.

Este foarte greu să poţi face o recenzie despre unul dintre cei mai mari tenori ai lumii, José Carreras, ci doar poţi să confirmi încă odată vocea sa puternică şi plină de căldură, precum şi tehnica sa deosebită.

José Carreras a dat startul concertului cu piesa Passione, o piesă de anvergură, de condiţie forte, urmând apoi o tânără soprană rusă, Natalia Ushakova, cu o arie din Rusalka, Song To The Moon a cărei voce şi frumuseţe m-au Jose Carerras 2.jpgimpresionat. O soprană extrem de puternică, chiar dacă este la început de carieră, a meritat locul pe scenă lângă marele tenor, în special în duetul din cunoscuta zarzuela El Duo De La Africana, piesă compusă de Manuel Fernandez Caballero pe libretul lui Miguel Echegaray. Un aspect comic a fost finalul piesei unde soprana a modificat limba libretului, rostind într-o pură limbă românească “Niciodată”, aspect savurat de cei prezenţi. Finalul primei părţi a concertului a fost încheiat cu celebra The Impossible Dream din Man of La Mancha.

Cum era de aşteptat, cea de a doua parte a concertului a fost dedicată numai sărbătorii Crăciunului, unde pe scenă au venit să acompanieze pe lângă valoroasa Orchestră Naţională Radio, dirijată chiar foarte bine de nepotul lui Carreras, David Giménez Carreras, şi Corul Academic Radio, excepţional dealtfel pe întreaga desfăşurare a spectacolului.

José Carreras porneşte cea de-a doua parte a concertului cu interpretarea “Adeste Fideles”, creând o atmosferă superbă, emoţionantă, şi dominatoare, după care a ales să ne încânte cu “Give Yourself a Little Merry Christmas”, iar Natalia Ushakova eternizând momentul graţiei divine cu magnificul Ave Maria.

Evident, în repertoriul lui José Carreras şi al Nataliei Ushakova nu au lipsit nici celebrele Holy Night, El Camino Que Lleva a Belén, Joy To The World, White Christmas, I’ll Be Home For Christmas, Mio Bambino Carro, sau alte compoziţii jucăuşe nelipsite din niciun Crăciun, Jingle Bells, Santa Claus is Coming To Town, So This Is Christmas, Mary’s Boy Child şi We Wish You A Merry Christmas, interpretate de Corul Academic Radio.

Ca şi în prima parte a concertului, soprana Natalia Ushakova, a delectat publicul, surprinzându-l atunci când a cântat o strofă din celebrul colind Silent Night în limba română! Brindisi, celebra partitură din La Traviata, a încheiat regalul de Crăciun oferit de maestrul José Carreras şi Natalia Ushakova, piesă aleasă minunat de potrivit pentru a închide un astfel de eveniment.Jose Carerras 3.jpg

Ce poţi să mai spui după un astfel de concert?! Mulţumesc că am fost prezent acolo…

Economu Bogdan
22 decembrie 2013

FOTO: Alin Crăciun

 




Rock 'n Roll Forever la Romexpo

În ciuda hotărârii din anul 2011 de a organiza ultimul turneu din cariera lor, anul acesta, Scorpions au revenit cu forţe proaspete pentru a ne arata încă o dată ce înseamnă rock and roll. Concertul a fost un succes teribil, pavilionul Romexpo umplându-se până la refuz cu oameni încă de la ora deschiderii, pentru a prinde locuri cât mai în faţă.

Scorpions2.jpg

Trupa din deschidere, Trooper, s-a bucurat de o primire la fel de călduroasă: fiind una dintre cele mai iubite trupe de rockeri din România, au cântat pentru a doua oară pe aceeaşi scenă cu Scorpions. Astfel şi-au îndeplinit cu succes rolul de a încâlzi atmosfera şi de a dezmorţi publicul; sute de fani au cântat împreună piese precum "Tari ca munţii" sau "Zi după zi", noua piesa lansată în colaborare cu Mitză de la Bere Gratis. Acesta a fost numai începutul unei seri incendiare, fiindcă nu la mult timp după ce Trooper şi-au luat rămas bun, au urcat pe scena mult aşteptaţii Scorpioni, la ora 9 fix, într-un val de aplauze şi de chiote. Acesta a început să se intensifice în momentul în care la tobe s-a aşezat bateristul James Kottak, după care au intrat pe rând şi ceilalţi membri: Rudolf Schenker, Klaus Meine, Matthias Jabs şi Paweł Mąciwoda, înaintând cu glorie pe acordurile piesei "Sting in the tail". În continuare, membrii trupei ne-au purtat pe braţele muzicii de-a lungul anilor, interpretând "Make it real", din anii '80, salutând apoi publicul "Bună seara, Bucharest! Ce mai faceţi?" urmând introducerea următoarei piese "All right, it's good to be back in Romania! Is there anybody there?".

Matthias Jabs.jpgDupă un melancolic voiaj prin ultimele câteva decenii de muzică bună, a venit şi timpul ca dinamismul fanilor să ia o scurtă pauză, şi să îşi calmeze sufletele cu una dintre cele mai iubite balade, "Send me an angel". Cu această ocazie, solistul a invitat mulţimea să cânte alături de el; nu cred, totuşi, că mai era nevoie de vreun îndemn, căci versurile curgeau ca din reflex pe undele melodiei. Toată lumea a profitat din plin de acest moment de odihnă, pentru că a fost nevoie de toată energia pe mai departe. Tobele şi chitarele au avut rezervate clipele lor de glorie: în timpul "Kottak Attack" i-am putut admira talentul extraordinar al bateristului, care aproape că nu a avut nicio pauză cât timp a stat pe scenă. Bineînţeles, nu a lipsit nici "Six String Sting" al lui Matthias Jabs, demonstrându-ne uşurinta cu care interpretează cele mai grele riff-uri de chitară, având grijă să atingă inimile tuturor iubitorilor acestui instrument.

Apogeul extazului fanilor a fost atins in final, odata cu trei piese esentiale pentru cultura rock. Scorpionii au revenit pe scena la cererea publicului, intr-un nou val nesfarsit de aplauze, răsplătindu-le devotamentul cu "Still loving you", "Wind of Change" şi "Rock you like a hurricane". Aceste ultime momente au desăvârsit o seară minunată pentru toţi cei prezenţi, piesele fiind fredonate cu entuziasm de întreaga sală, un entuziasm ce nu s-a tocit odată cu butonul de "replay" de pe iPod, casetofon sau DVD pe care mulţi dintre noi l-am tot apăsat ascultând aceste melodii.

Rudolf Schenker.jpgAtât vocea lui Klaus Meine, care rămâne şi astăzi la fel de melodioasă ca în amintirea noastră, cât şi măiestria cu care ceilalţi membri ai trupei îşi mânuiesc instrumentele ne-au convins încă o dată de ce Scorpions se bucură de un loc legendar în istoria rock-ului. Aproape fiecare piesă a fost fredonată şi trăită din plin de întreaga sală, atât de maturi cât şi de cei mai tineri, care l-au impresionat în mod plăcut pe solist. Umărind cu atenţie prestaţia lor, germanii păreau că se simt ca acasă; uşurinţa cu care au intonat melodiile şi energia care i-a ţinut în priză pe toată durata concertului nu a mai ţinut cont de vârstă. Astfel, rock-ul a reuşit încă o dată să adune reprezentanţii câtorva generaţii şi să le facă inimile să bată la unison.

SETLIST

  • Sting in the Tail 
  • Make It Real 
  • Is There Anybody There? 
  • The Zoo 
  • Coast to Coast 
  • Loving You Sunday Morning 
  • The Best Is Yet to Come 
  • Send Me an Angel 
  • Holiday 
  • Raised on Rock 
  • Tease Me Please Me 
  • Hit Between the Eyes 
  • Kottak Attack 
  • Blackout 
  • Six String Sting 
  • Big City Nights 

Bis:

  • Still Loving You 
  • Wind of Change 
  • Rock You Like a Hurricane 

Alexia Socol
21 decembrie 2013

Foto:  Silvia Big, Radu Pencea


Demis Roussos şi dragostea sa cea mare: publicul român

Marele Demis Roussos ne-a încântat prin prezenţa sa, pe scena Sălii Palatului din Bucureşti, în 5 decembrie 2013, chiar în ajun de Sf. Nicolae.

Demis Roussos Alin Craciun 1.jpgÎn ciuda vârstei şi a stării precare de sănătate, maestrul Demis Roussos a reuşit să impresioneze audienţa prin prestaţia sa. Un spectacol absolut remarcabil, chiar dacă uneori interpretarea lui Demis Roussos a lăsat să se întrevadă evidenta deteriorare a vocii sale, show-ul a fost pe măsura faimei internaţionale. Am remarcat un număr uriaşi de fani, veniţi din toate colţurile lumii la acest eveniment, din Germania, Spania, Italia, Belgia şi ... Brazilia, un lucru mai rar întâlnit la noi, dar care a făcut să ne simţim împreună foarte bine. De buna dispoziţie s-a ocupat chiar artistul însuşi, care pe întreg traseul concertului ne întreba: Are you ready??? Are you OK???”,asigurându-se permanent că suntem conectaţi la spectacolul de pe scenă.

„Vă iubesc! Sunteţi minunaţi! Şi pentru că sunteţi minunaţi, vă voi da şi mai multă muzică! Sunteţi pregătiţi???”

Fanii au demonstrat dragostea pentru idolul lor înainte de concert, afişând un banner uriaş în faţa scenei, iar apoi în timpul concertului chiar pe scenă, alături de Demis şi bandul său, aducând un cuvenit respect pentru bogatasa activitate.

Reciprocitatea dragostei a venit neîntârziat din partea maestrului Demis Roussos, evident, cu emoţie acesta a spus: „Prieteni dragi, vă ofer muzica şi dragostea mea... mă ofer pe mine... vouă. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Demis Roussos Alin Craciun 2.jpgRar mi-a fost dat sa văd o asemenea dragoste sincera şi pură, purtată între un artist pe scenă şi publicul din sală, dar, despre cine vorbim?! Vorbim despre Demis Roussos, un nume uriaş pe întreg mapamondul, care a ştiut permanent să determinepublicul să vibreze, nu numai datorită cântecelor sale, dar şi a manierei elegante de exprimare, când a cerut organizatorilor să fie aprinse luminile în sală, pentru a-i chema la dans pe spectatori şi a-i vedea cum dansează şi se bucură de încărcătura emoţională a pieselor alese pentru acest eveniment irepetabil.

Chiar dacă subiectul spectacolului a fost sărbătoarea Crăciunului, pentru aceasta maestrul interpretând cântece de sezon, „White Christmas”, „First Noel” ori „Silent Night”, Demis Roussos nu a uitat să ne readucă marile sale hituri mondiale precum „My Friend The Wind”, „We Shall Dance”, „Forever And Ever”, ori celebra sa melodie, care l-a urmărit toată viata, aşa cum mărturisea chiar artistul, „Goodbye My Love, Goodbye”.

Publicul a fost scăpat din „frâie” la celebra Dinata Dinata, când practic tot publicul prezent la Sala Palatului dansa pe refrenul acestei binecunoscute melodii elene (aleasă pentru închiderea ultimei Olimpiade de la Atena 2004)!

Practic, este greu să convingi să danseze 3.500 de oameni (într-o sală improprie pentru asta!) aproape permanet pe durata unui show de aproximativ de 2 ore (împărţit în două reprize cu o pauză de 15 minute), dar modul în care a facut-o Demis Roussos, qoud erat demonstrandum imposibilul.

Demis Roussos Alin Craciun 3.jpg

Aşa ceva nu se uită...

"Like a woman the night birth gives/ on the ground in the morning/ and everything yet again endures/ and becomes life."

Economu Bogdan
20 decembrie 2013

Foto: Alin Crăciun


Alternosfera - 15 ani de muzică bună

Alternosfera 15 ani 1.jpgDacă pentru unii ziua de vineri 13 a fost cu ghinion, pentru fanii Alternosfera, lucrurile au stat cu totul altfel. Ce modalitate mai bună de a sărbători finalul de săptămână decât printr-o altă sărbătoare? Şi nu orice sărbătoare, ci aniversarea primei repetiţii a trupei, compusă pe atunci doar din Marcel Bostan şi Marin Nicoară, ce avea să le deschidă drumul către scena muzicii bune, moldoveneşti şi româneşti.

Numai citind anunţul, ne-am dat seama că ne aşteaptă un concert de excepţie, aşa că ne-am avântat cu nerăbdare în căutarea Colectivului, un local aşezat parcă în inima unui labirint. Din acest punct de vedere, locul a fost foarte bine ales; atmosfera creată de piesele trupei şi-a găsit cadrul minunat pentru a o potenţa. Ca de fiecare dată, m-am simţit prinsă într-un amalgam de emoţii diferite: de la admiraţie, la tristeţe şi la euforie, de la energie, la melancolie. Centrul labirintului părea să se desfacă în fâşii de lumină puternic colorată, şi pulsa odată cu inimile tuturor celor aflaţi în sală; cei aflaţi pe scenă rezonau cu publicul, demonstrând, încă o dată, nu numai că se poate comunica prin muzică, ci şi că există sentimente pe care numai ea le poate transmite. În spiritul acestui schimb de impresii, Marcel, Marin, Vicosh, Serghei şi Anatolii au ales să cânte o colecţie formată din piesele care au cucerit inimile fanilor, atât cele mai cunoscute dintre ele, care nu lipsesc din niciun concert, cât şi unele mai puţin cântate live, dar la fel de iubite.

Alternosfera 15 ani 2.jpgNe este cunoscut tuturor faptul că timpul zboară pe lângă noi atunci când ne simţim bine, lucru ce mi s-a întâmplat până acum la fiecare concert Alternosfera; indiferent de cât de mult ar dura, la final am mereu senzaţia că de abia începuse. De data aceasta, totuşi, lucrurile au stat altfel; stând tot timpul conectată la ce se întâmplă pe scenă, nevrând să pierd nicio secundă, clipele au început să se dilate. Astfel, când am auzit primele acorduri ale piesei "Columb", nici nu mi-a venit să cred că anunţă sfârşitul concertului. Cu toate acestea, anticiparea nu a reuşit să îmi reprime bucuria, căci finalurile sunt întotdeauna îndulcite de această melodie. Ca de obicei, băieţii ne-au promis o viitoare revedere, reuşind să ne hrănească curiozitatea pentru proiectele ce vor urma. Până atunci, îi urăm formaţiei la mulţi ani, şi sperăm că familia Alternosfera să crească în continuare, într-un ritm cel puţin la fel de alert ca şi până acum!

 

Alexia Socol
19 decembrie 2013

Foto: Ana Maria Lupaşcu

 

SETLIST:

  • Alternosfera 15 ani 3.jpgNe uneşte, ne desparte 
  • Wamintirile 
  • Vreau să-mi dai 
  • Mută 
  • Singurătate 
  • Ploile nu vin 
  • Nepoata lui Gagarin 
  • 1500 
  • Femeia nordică 
  • Avion 
  • Epizodia 
  • Deja străină 
  • Închisoarea albă 
  • O lume la picioare 
  • Văduva 
  • Drumuri pi 
  • Flori de mai 
  • 511 
  • Bis 
  • Visători cu plumb în ochi 
  • Columb 

FIRE OF ANATOLIA A INCINS ATMOSFERA IN SALA PALATULUI

În seara zilei de 6 decembrie 2013 publicul bucureştean a avut ocazia să vadă/revadă spectacolul susţinut de baletul turc "Fire of Anatolia" în turcă Anadolu Ateşi - "Efsanerelin dansi", ceea în româneşte s-ar traduce "Legendele dansului".

În primul rând trebuie să menţionez că acest ansamblu de dansuri anatoliene este visul devenit realitate a lui Mustafa Erdoğan, în anul 2001. Ansambul a avut turnee în peste 85 de ţări, din SUA până în Japonia, din Australia până în Mexic. Cei care au fost prezenţi nu au regretat nici un moment întrucât prestaţia ansamblului, menţionat în Guiness Book of Records, a fost una excepţională.

Spectacolul încorporează un amestec de cultură turcă şi de dansuri folclorice tradiţionale din diferite zone ale Turciei, cu baletul şi dansul modern, clădit pe 4000 de ani de dans anatolian, tema centrala fiind focul. Deseori pe ecranele din spatele scenei au fost proiectate imagini din Istanbul, dorind să ni se puncteze caracterul multicultural şi de ce nu şi diversitatea de convingeri religioase a metropolei. Nu am văzut acest spectacol nici live, nici de DVD, dar îl asociez cu River Dance, deşi este dintr-o cultură total diferită sau mai corect amestec de culturi diferite. Este aproape incredibil să vezi toţi dansatorii, într-un arc, dansând în perfectă coordonare ca şi cum ar fi fost unul singur.

Deosebită mi s-a părut şi partea de percuţie combinată cu dans a întregului corp de balet, perfect sincronizată ritmic, ca şi cum ar fi fost percuţionişti profesionişti. Un grup de 4 balerini, de vârste diferite, au oferit publicului o probă de virtuozitate care a extaziat spectatorii, prin dificultate şi prin perfecţiunea execuţiei.

O probă de respect pentru publicul spectator a fost finalul spectacolului în care "şeful" a dansat cu toţi membrii corpului de balet şi a salutat publicul care a aplaudat minute în şir, în picioare. Cum ai putea să nu apreciezi prestaţia ansamblului care înainte de a veni la Bucureşti a fost în Canada, Danemarca şi Rusia, urmează să meargă la Sofia, performând din 20 decembrie 2013 până la 19 ianuarie 2014 în China, apoi ,din câte îmi aduc aminte, Estonia, Letonia, Lituania, Qatar, Belarusia, Bahrein, Olanda, Brazilia, urmând ca în 2015 să se deplaseze în Australia pentru 30 de spectacole. Simplul fapt că formaţia un program stabilit până în 2015 spune destul de mult.

Concluzie: acest spectacol trebuie văzut nu povestit!

Mircea Giurgiu
12 decembrie 2013


A fost odată Dire Straits, azi doar The Straits…

the Straits 2.jpgEste greu de redat în cuvinte atmosfera unui concert reuşit, emoţia ce a generat-o în noi, trupa The Straits, pe 1 decembrie 2013 pe scena Sălii Palatului, cum la fel de trist ar fi să vorbeşti numai de The Straits, fără să aminteşti izvorul acestora, trupa Dire Straits, a cărei influenţe muzicale se regăsesc pretutindeni în showbiz. Phoenix Entertainment a ales bine ziua concertului, pentru că indiferent de regim, românul de ziua naţională petrece, mai mult sau mai puţin, mai bucuros sau mai reţinut.

Au fost prezenţi la Bucureşti pentru a ne reaminti de acele vremuri frumoase şi pline de muzică rock, o trupă de muzicieni profesionişti, care au cântat impecabil majoritatea hiturilor unei trupe emblemă a imperiului britanic. Cine sunt aceştia şi ce merite profesionale îi recomandă pentru această valoroasă trupă Tribut, veţi afla în cele ce urmează. Primul clăpar al trupei Dire Straits, sosit în anul 1980, la scurt timp după apariţia albumului Making Movies, Alan Clark (n. 5 martie 1952), a avuto influenţă uriaşă asupra trupei şi nu în ultimul rând, a fost considerat directorul muzical neoficial al trupei. Albumul de studio Love over Gold şi ulterior, captura live de excepţie Alchemy, sunt în mare parte, contribuţia sa. Capopera ce-a urmat, mult-premiatul album Brothers în Arms, care s-a vândut în peste 30 de milioane de exmplare, este o carte de vizită pentru oricare dintre muzicienii “participanţi” la naşterea sa.

Pe lângă Alan Clark, a mai fost prezent Chris White, saxofonistul lui Dire Straits (1985-1995) care a cântat prima variantă live a piesei Your Latest Trick, de pe albumul Brother In Arms, iar apoi a participat în turneul On Every Street, pe albumul On The Night, inclusiv la legendarele concerte Live Aid şi Mandella. Dealtfel, acesta a performat şi înregistrat alături de nume uriaşe ale culturii pop, atât pe scenă cât şi în studio, Paul McCartney, Ray Charles, Joe Cocker şi Robbie Williams. Alt nume prezent în The Straits duminică seara, a fost Steve Ferrone, unul dintre cei mai buni toboşari din lume, a cărui faimă este legată de trupele The Average White Band (în anii '70) şi Tom Petty & The Heatbreakers (cu care este şi acum), fiind prezent mulţi ani lângă: Eric Clapton, Duran Duran, The Bee Gees, Brian May, Whitney Houston, Chaka Khan, George Benson şi mulţi alţii. Secţia ritmică este completată de Michael Feat, asemeni celorlalţi membri ai formaţiei, este un basist cu o recunoaştere internaţională majoră, ce a cântat pe aceeaşi scenă sau în studio cu Mark Knopfler, Art Garfunkel, Van Morrison şi David Gilmour. 2 nume mai puţin cunoscute, dar apreciate la justa valoare sunt: chitaristul Adam Philips, întâlnit alături de David Bowie, Enrique Iglesias, Tina Turner, Lionel Ritchie, Cher, Richard Ashcroft, James Morrison sau Rod Stewart; instrumentistul polivalent Jamie Squire, pe care l-am văzut “la lucru” la clape, la chitară, percuţie sau backing vocals, fiind cel mai tânăr membru (25 de ani) al trupei.

Alan Clark spunea odată că, a crezut că va fi imposibil să mai existe Dire Straits fără Mark Knopfler, dar asta până l-a întâlnit pe Terence Reis, actualul solist vocal al trupei. Terence Reis, cu o voce extrem de bună (uneori aducând cu Mark Knopfler), s-a făcut remarcat şi la chitară, motive care ne-a făcut să ne amintim pe viu, tonalităţiletimpurilor Dire Straits.Alăturarea vocii sale de cea a lui Mark este clarificată de Terence Reis într-un interviu din anul 2011, în care spunea: “nu este vorba de a fi Mark, asta însemnând a face o mare greşeală. Am mai spus-o mai demult şi o spun iarăşi, după orice criteriu prin care ne-am putea uita, Mark Knopfler este un geniu, având o charismă heraldică, un totem dacă pot spune aşa, iar eu nu sunt aşa. În fapt eu nu sunt el.”

Noi putem afirma că, Terence Reis a cântat extraordinar, s-a încadrat perfect în spiritul Dire Straits şi a făcut ca fiecare piesă să sune pe de-o parte a sound Dire Straits, iar pe de altă parte şi-a pus amprenta interpretativă (asupra unor piese) cu pasiune şi temeinicie.

the Straits 1.jpgAlan Clark pe lângă tehnica sa impresionantă, ne-a încântat cu sunetul inconfundabil al orgii sale Hammond, Chris White a dezvoltat acel sunet magic de saxofon senzual, iar puterea şi forţa dovedită de Steve Ferrone, (pe tobele sale) a făcut ca totul să sune fără cusur. Concertul în sine, cred că a fost prea scurt pentru plăcerea pe care am resimţit-o fiecare dintre noi, fani în proporţie de 80% ai trupei Dire Straits, având în vedere că majoritatea spectatorilor prezenţi au trăit tinereţea alături de hiturile acestei trupe şi aseară am avut un sentiment extraordinar reascultându-i, chiar dacă nu în formula originală, dar provocând spiritul Dire Straits să plutească printre noi. Piese ca Private Investigation, Walk of Life, Telegraph Road, Romeo and Juliet, Tunnel of Love, Your Latest Trick, Communique, Two Young Lovers, Brother in Arms, Sultan of Swing, Money for Nothing, Portobello Belle au adus o uriaşă bucurie în sufletele noastre, sala fiind în picioare la finalul spectacolului.

Aşa cum Terence Reis ne-a mulţumit de faptul că am venit în număr mare să-i vedem, (în sala fiind în jur de 3.500 de spectatori), acest lucru făcând posibil ca eisă continue, aşa şi noi le mulţumim pentrudăruirea cu care au cântat şi purtat peste vreme un simbol al muzicii rock, Dire Straits.

Economu Bogdan

Mircea Giurgiu
2 decembrie 2013


Un concert ANNEKE cu "Drive",27 noiembrie, Silver Church Club

Cine este de fapt Anneke van Giersbergen (citeşte Hirsberhen)?

Anneke 1.jpgO femeie cu charismă (născută în 1973) care ştiesă şi cânte, care a luat "taurul de coarne" de la vârsta de 7 ani,participând la un concurs de soundmix; la vârsta de 12 ani a intrat în corul şcolii şi, ceva mai târziu, în prima trupă rock. A cântat cu mai multe trupe înainte de a deveni parte a duetului "Bad Breath", care cânta un amestec de blues, jazz, folk şi funk. În 1994 a devenit vocea si chitara formaţiei olandeze de rock alternativ/rock progresiv "THE GATHERING".

În 1998, a cântat cu Ayreon pe albumul “Into the Electric Castle”, un album conceptual care "spune" povestea unei entităţi de extratereştri care "răpeşte" sufletele a opt oameni din diferite epoci istorice. Anneke portretizeză o femeie egipteană din vremea faraonilor. În 2006, apare pe albumul ICON II: Rubicon cu membrii formaţiei Asia, John Wetton şi Geoffrey Downes în melodiile "To Catch a Thief" şi "Tears of Joy". De asemenea, apare pe albumul Smear Campaign al formaţiei grindcore-death metal Napalm Death, în melodiile "Weltschmerz" şi "In Deference", narând mai mult decât cântând, pentru a crea un efect suplimentar şi a oferi relevanţă melodiilor. În iunie 2006, formaţia de epic rock band Globus lansează albumul Epicon, la carecontribuie atât vocal cât şi componistic. Anneke a co-scris lirica melodiei "Mighty Rivers Run" şi a fost solistă, făcând duet cu Christine Navarro în "Diem Ex Dei".

La 5 iunie 2007 a fost anunţată despărţirea de trupa The Gathering (consumată în august 2007) pentru a se concentra pe un nou proiect, "Agua de Annique", şi pentru a se dedica mai mult familiei.La 24 noiembrie 2007 a interpretat melodia "Somewhere" cu Within Temptation în Eindhoven. La 7 februarie 2008 a interpretat din nou "Somewhere" cu Within Temptation la Ahoy Arena în Rotterdam. Momentul a fost "imortalizat" pe DVD-ul live Within Temptation "Black Symphony". Anneke a cântat şi pe albumul Ayreon "01011001", lansat la începutul anului 2008. Personajul interpretat este cel din "Forever", un extraterestru de aceeaşi rasă care i-a furat identitatea, din Into the Electric Castle. Ea a cântat în "Scorpion Flower" din albumul Moonspell- Night Eternal (2008). La 3 decembrie 2008, a interpretat melodia live cu Moonspell, în Tilburg.

Anneke 2.jpgAnneke a colaborat cu Devin Townsend pe albumul Addicted în 2009 şi Epicloud în 2012 şi a cântat în majoritatea melodiilor. Ea a apărut ca guest vocalist pe albumul de debut al The Human Experimente, un proiect în care apare Robert Fripp de la King Crimson, John Wetton de la Asia şi King Crimson, Maynard James Keenande la Tool, A Perfect Circlesi Puscifer, Adrian Belew, U-G-O cu Sean Kingston, şi Dann Pursey de la Globus şi Vantan. În 2011, Anneke colaborat cu Yoav Goren în melodia "The Promise", melodia de început al celui de al doilea album Globus- Break From This World. Ea a co-scris lirica şi a fost şi vocalistă împreună cu Lisbeth Scott. Tot ea a interpretat "What Could Have Been" pentru formaţia death/doom metal Novembers Doom. Anneke a participat la melodia "Everwake", în re-interpretarea orchestrală a albumului Falling Deeper, al formaţiei derock progresiv, Anathema, lansat la 5 septembrie 2011, luînd parte la turneul sud-american în care a cântat melodia "Everwake". A mai participat la urmatoarele proiecte:

Farmer Boys Countrified (1996) - "Never Let Me Down Again"

Lawn – Backspace – Fix (2004)

Giant Squid The Ichthyologist (2009) - "Sevengill"

Shane Shu– "Push Me to the Ground" Single (2010)

Maiden uniteD Mind the Acoustic Pieces (2010) – "To Tame a Land" (duet cu Damian Wilson) şi "Sun and Steel" (B-side pe single "The Trooper")

DJ Hidden & Anneke van Giersbergen – Lights Off: Only You Can See (2012) – Only You Can See

După o aşteptare de cca. o oră şi jumătate (tradiţiaclubului!?), după open doors, fundalul scenei a fost luminat, au apărut unul câte unul membrii orchestrei şi apoi Anneke, care din clipa în care a început să cânteşi să radieze bună dispoziţie.

Prima melodie a fost: "You will never change" (din albumul "Drive" - 2013),în up tempo beat şi, cu aceasta, solista a "furat" deja inimile celor prezenţi (în număr relativ mare). Deja cu a doua melodie, tot up tempo beat,"Drive", Anneke a început să facă ce voia cu spectatorii.

A treia melodie, "Saturnine", din albumul "The Gathering"- if the else (2000),în mid tempo, cu o tentă heavy, le-a fost adresată în principal "scuturătorilor de capete", care, la unison, şi-au început zgâlţâialabezmetică.Nota personală:Din păcate, unii dintre ei au fost fascinaţi mai mult de ritm şi nu de interpretarea artistei, iar eu sunt "depăşit", mult mai mult atras de partea artistică/interpretativă a show-ului.

Au urmat "My Boy" (din albumul "Everything is changing" - 2012)după care"1000 miles away from you", de pe acelaşi album, o power balad care a început în ritm lent, cu un tratament heavy în partea centrală şi s-a încheiat tot lent, aşa cum a început. "She" (din albumul "Drive") a început acapella, cu versuri soft, backing vocals, în up tempo beat.

Pentru cei de vârsta mea, următoarele 2 melodii au fost interpretate DOAR de Anneke cu acompaniament de chitară acustică, neaşteptat de lirice, o oază de linişte în desfăşurarea concertului. Titlul celor 2 melodii -"Beautiful one" (din repertoriul "Agua de Annique") şi "Circles" (din albumul "Eveything is changing", melodie lansată şi pe single în 2011).

La "My mother said" (din albumul "Drive"),Anneke a început cu chitara acustică după care, la prima parte corală, a intrat formaţia. Melodia este o melodie lentă, o baladă, oarecum în nota celor două de mai înainte. "Forgive me" (din albumul "Drive") în up tempo beat, a pregătit publicul pentru o melodie heavy metal, mid tempo,"Mental jungle", tot de pe ultimul.

În timpul melodiei "You want ot be free" (din albumul "Everything is changing"), o melodie uptempo rock, euforică, veselă, care emană fericire, Anneke a avut timp să se adreseze publicului, căruia i-a mulţumit pentru că a lăsat căldura căminului, pentru a veni la concert pe vreme rea (pe zăpadă).

"Stay" (din albumul "Everything is changing")o melodie mid tempo, cu tentă heavy, a lăsat o impresie deosebită celor prezenţi. Cu "Shooting for the stars"(din albumul "The Drive"),Anneke a mulţumit spectatorilor pentru "cooperare", a prezentat formaţia şi a părăsit scena împreună cu band-ul dând impresia că show-ul s-a încheiat. Greşit!

"The wild bunch" a revenit pentru un bis de 3 melodii:"Wonder" (din albumul Agua de Annique- In your room - 2009),o melodie lentă, interpretată de Anneke la chitara acustică, acompaniată de alţi doi chitarişti ai formaţiei;"We live on" (din albumul "Drive")un rock euforic în mid-up tempo. Ultima melodie a fost"The best is yet to come" (din albumul "Drive")o melodie up tempo, heavy, intensă.Asta ne dorim şi noi să fie - "The best is yet to come". Formaţia, împreună cu "capul răutăţilor" au încheiat într-o plecăciune, mulţumind încă odată audienţei.

Concluzia: un spectacol extrem de agreabil, susţinut de un adevărat profesionist care ştie să respecte audienţa, indiferent de locaţie şi numărul celor care au venit să o vadă. Ne dorim mai multe concerte în aceeaşi notă!

La sfârşitul show-ului, Anneke şi-a mai "dăruit" din timpul ei preţios, stând de vorbă şi făcând poze cu cei care au avut răbdărea să o aştepte, chiar dacă era trecut de miezul nopţii. Recunosc că am fost şi eu printre ei.

Jos pălăria, Anneke!

Mircea Giurgiu
28 noiembrie 2013

Foto: Silvia Big


Pink Martini, un concert care nu se poate uita niciodată!

Pink Martini 2013 2.jpgDa! Aşa a fost, un concert senzaţional, care nu se poate uita niciodată. Multă lume din fanii români sau de pretutindeni, gândea probabil, cum mai poate performa Pink Martini, fără vocea solistei China Forbes, ca primă amprentă a grupului american, dar răspunsul a venit mai repede decât credeam şi a fost confirmat la Bucureşti, în seara zilei de 15 octombrie 2013, pe scena Sălii Palatului. O trupă care n-a pregetat să râdă și să danseze samba, bossa-nova și dansuri tribale, alături de spectatori din toate generațiile, iată ingredientele unui cocktail Pink Martini exploziv, de care românii nu se mai satură.

Pot spune că s-a trecut de la o perioada juvenilă, cu multe experimente, la o perioadă de plină maturitate, mai exact de la o voce caldă, la un timbru nou, puternic, tehnic. Storm Large este o voce care a sedimentat pentru posteritate sound-ul Pink Martini. “Furtună mare”, pe lângă talentul interpretativ, energia pozitivă şi o prezenţă scenică foarte senzuală, a ştiut să construiască un show perfect în sala congreselor, punând accent pe colaborarea cu audienţa, într-un mod elegant, firesc, invitând pe scenă aleatoriu persoane din public la câteva melodii, tocmai pentru a distruge orice barieră imaginară, lăsând căldura emoţională să se manifeste liber fără restricţii. Astfel, mulţi spectatori din primele rânduri au stat mai mult pe scenă decât pe scaunele lor.

O plăcere a fost şi vocea percuţionist-ului Timothy Nishimoto, extrem de caldă şi perfect aliniată pe linie melodică a trupei. Coordonarea perfectă dintre liderul trupei, pianistul Thomas Lauderdale şi întreaga orchestră a creionat extrem de clar atitudinea Pink Martini.

În ce priveşte interpretarea piesei Mariei Tănase, Până când nu te iubeam, Storm Large a respectat în totalitate influenţa caracterului bizantin al piesei, orchestra dezvoltând piesa admirabil, până la cele mai mici detalii. Dealtfel, trebuie amintit că în acest ultim album al lui Pink Martini, intitulat Get Happy, pe lângă piesa celebrei noastre “privighetori”, se mai regăsesc piese interesante ca: Omide Zendegani, piesă cântată prima oară de o mare artistă iraniană, Elahe (Elaheh), sau piesa de origine turcă, Uskudar'a Gider Iken, un plus care determină lărgirea cadrului auditorilor şi implicit a numărului fanilor. Albumul "Get Happy" conține 16 melodii interpretate în limbile engleză, germană, chineză, spaniolă, japoneză, turcă, farsi și română. Albumul este produs de Thomas Lauderdale, cu invitați precum Philippe Katerine, Meow Meow, Ari Shapiro, The Von Trapps și Rufus Wainwright.

Pink Martini 2013 1.jpgCu o voce şi o prezenţă scenică extraordinară, cu un suflet foarte cald, Storm Large, alături de Pink Martini, ne-a cucerit definitiv, mulând concertul pe sufletul auditoriului, o idee excepţională chiar dacă mulţi ar putea crede contrariul. Vorbesc românește, cântă cântecele Mariei Tănase, caută în SUA vinurile pe care le-au băut aici, și ca și cum asta nu ar fi de ajuns spun, la final de concert, în loc de adio: "Sper că vom reveni în București, și că, atunci când o vom face, Roșia Montană să fie la fel de frumoasă și de verde!"

După terminarea concertului, holul Sălii Palatului a fost arhiplin vreme de încă o jumătate de oră, timp în care membrii trupei au acordat autografe și s-au fotografiat alături de fani. Cu siguranţă publicul românesc, va fi trecut în agenda orchestrei americane la favoriţi la fiecare turneu şi probabil, că ne vom (mai) bucura, de acest valoros show Pink Martini.

Economu Bogdan
20 octombrie 2013

Foto: Radu Pencea

Setlist complet: AMADO MIO / ICH DICH LIEBE / QUIZÁS, QUIZÁS, QUIZÁS / MAYONAKA NO BOSSA NOVA / DONDE ESTAS, YOLANDA? / OMIDE ZENDEGANI / HANG ON LITTLE TOMATO/ THE FLYING SQUIRREL / LET'S NEVER STOP FALLING IN LOVE / U PLAVU ZORU / ANNA / USKUDAR / PÂNĂ CÂND NU TE IUBEAM / ROMANZA / UNA NOTTE A NAPOLI / SYMPATHIQUE / LILLY / ZUNDOKO BUSHI / GET HAPPY / BRASI.


Fado sau Latino?!

Poster ANA MOURA.jpgEvenimentul expus la Sala Palatului prin concertul oferit de Ana Moura, a avut ca ţintă muzica fado, respectiv stilul lisboeta sau stilul coimbra de la care interpreta noastră a reuşit de uneori să se îndepărteze, apropiindu-se mai mult de un angajament latino sau de jazz.

Astfel, cei care aşteptam, un eveniment care să concureze cu muzica şi stilul Amalia Rodrigues sau Mariza, am fost puţini dezamăgiţi.

Un spectacol în mare, destul de reuşit, unde s-au cântat şi ceva piese fado, în adevăratul sens al cuvântului, în prima parte a spectacolului, dar prea puţine, pentru ca spectacolul să acceadă la un eveniment melancolic.

Tot legat de spectacol per ansamblu, nu am înţeles de ce show-ul în sine, a fost împărţit în două reprize, având în vedere că, ţinuta scenică a interpretei noastre a rămas aceeaşi pe tot parcursul spectacolului, inclusiv scenografia. Practic, în opinia mea, această pauză de 20 de minute a fragmentat starea sentimentală pe care trebuia să o menţină fiecare dintre noi, prezenţi la acest eveniment.

Revenind la concert, trupa ce a acompaniat-o pe Ana Moura, a încântat pe deplin publicul, ea fiind alcătuită din muzicieni tineri, de mare talent, demonstrându-şi virtuozităţile şi buna tehnică de acompaniament.

Ana Moura, o senzuală interpretă de muzică fado, foarte talentată şi posesoarea unei voci minunate este o prezenţă viguroasă şi arzătoare, ce poate accesa oricând galeria marilor interpreţi de acest gen. Aceasta se va întâmpla, numai dacă va dori să reconfigureze întreagă idee a spectacolului, neamestecând muzica portugheză populară cu influenţe latino sau din jazz, lăsând pură această stare afectivă, numită fado.

 

Economu Bogdan
18 octombrie 2013


Explozie... de bucurie la Sala Palatului!

chris norman 2.jpgChris Norman, cântăreţul cu figură de adolescent - deşi are aproape 63 ani (Christopher Ward Norman, născut pe 25 octombrie 1950) - este o prezenţă charismatică şi un "story teller" foarte talentat, cu un timbru special, care a încântat de-a lungul timpului milioane de spectatori, la concertele Smokie şi bineînţeles, în nume propriu. Aşa a fost inclusiv la Sala Palatului pe 13 octombrie 2013, unde peste 2.000 de spectatori, de toate vârstele, au cântat şi dansat mare parte din concert. Un „remember” nostalgic, cu repertoriu bine ales, bine interpretat, presărat cu alocuţiuni umoristice la subiect, pe care l-am retrăit aproape la fel ca acum 30 de ani.

Ne-a impresionat să vedem copii de 7-8 ani dansând alături de părinţi sau bunici, bucurându-se sincer de un concert agreabil, ceea ce ne-a întărit convingerea că muzica plăcută (şi bună) nu are spectatori de un anumit segment de vârstă. Suntem siguri că absolut toţi cititorii Artei Sunetelor au dansat pe vremuri, Stumblin' In sau Midnight Lady. În cele de mai jos, veţi găsi succesiunea melodiilor din acest concert precum şi componenţa competentei trupe de acompaniament. Dacă Chris a abordat melodii din repertoriul Smokie pare absolut firesc, de loc surprinzătoare a fost alegerea unor melodii ca: "Needles and pins" - melodie interpretata şi de Smokie în anul 1977 (am menţionat în setlist Jackie de Shannon cover, pentru că Jackie este compozitoarea şi prima interpretă a melodiei, deşi am fi putut să menţionăm numai grupul britanic The Searchers care au făcut-o mai cunoscută în 1963), "The boxer" a duetului Simon & Garfunkel şi poate, "Get in on" (T-Rex) care nu necesită "eforturi" interpretative deosebite, dar am fost miraţi de alegerea unor melodii ca: "Sledgehammer" şi "Lucille" (de neimaginat că ar putea să le cânte vreodată). În fapt, la „Sledgehammer” audienţa s-a ridicat în picioare, a aplaudat şi a dansat pe toată durata ei, parcă confirmându-ne – nouă care tocmai fusesem la Gabriel la Viena cu 1o zile înainte – că autorul trebuie să-şi găsească urgent „transportatorul” mioritic către inimile românilor… de toate vârstele. Poate fi posibil, dacă Zgonea va avea nevoie de baros pentru a dărâma ceea ce a promis la concertul lui Waters. Lăsând gluma pe seama politicienilor, pentru a le trece timpul mai agreabil şi a le curge salariul cu veselie, să ne amintim că în 1983, la Sala Polivalentă, au fost două concerte sold-out, cum se zice cu casa închisă, unde hiturile SMOKIE au răsunat sfredelitor pentru puterea politică din acea vreme, iar trupa era formată din: Chris Norman - leader vocal, chitară ritmică, Alan Silson - leader chitară electrică, vocal, Terry Uttley - bas, vocal şi Pete Spencer - baterie. Este de amintit cum încercam să dansăm, iar oamenii de ordine ne somau să stăm aşezaţi, de asemenea fetele care alergau pe pasarelă şi alergau să-l sărute pe Chris erau îmbrâncite şi împinse îndărăt. Însă, acum la Bucureşti şi la Cluj (pe 15 octombrie 2013) l-au „prins” pentr-un autograf şi un zâmbet candid, respectiv pentru un dans, un pupat…

chris norman 1.jpgÎn rest, programul a fost pigmentat cu melodii de pe ultimul său album "There and back", în aceeaşi manieră pop, cu ceva accente chitaristice (rock şi blues) abil pronunţate, album lansat pe 13 septembrie 2013, după 5 ani de pauză. Să menţionăm, de asemenea, că piesele de pe noul său album au fost compuse de Chris Norman, unele cu ajutorul prietenului din trupa Smokie, toboşarul Pete Spencer. Chris confirmă astfel, re-ascensiunea de după 2004 cu acest nou album şi turneul de promovare, fiind (încă!) unul din cei mai îndrăgiţi solişti vocali în UK, Austria, Elveţia şi Germania.

În concluzie, un mod plăcut de a petrece seara de duminică, împreună cu soţia, prietenii şi copiii.

Setlist:

1. The Girl can't help it

2. I'll Meet You at Midnight (Smokie song)

3. Get It On (T. Rex cover)

4. Lay Back in the Arms of Someone (Smokie song)

5. Stumblin' In

6. Nobody's fool

7. It's Your Life (Smokie song)

8. If You Think You Know How to Love Me (Smokie song)

9. The boxer (Simon & Garfunkel cover)

10. Gypsy Queen

11. Living Next Door to Alice (Smokie song)

12. Midnight Lady

13. Sledgehammer (Peter Gabriel cover)

14. Needles and Pins (Jackie DeShannon cover)

15. Don't Play Your Rock 'n' Roll to Me (Smokie song)

Encore:

16. Going Home

17. Right time, wrong place

18. Oh Carol! (Smokie song)

Encore 2:

19. Lucille (Little Richard cover)

CHRIS NORMAN BAND: Geoff Carline – chitară electrică, vocal; Axel Kowolik - bas, vocal; Dorino Goldbrunner – tobe; Martina Walbeck - clape, acordeon, vocal; Pam MacBeth – chitară acustică, vocal.

Mircea Giurgiu
Radu Lupaşcu

17 octombrie 2013

 Foto: Tudor Macovei


Resortul culturii Artei Sunetelor (2)

GUITAR WORLD: Your solos have an arc that tells a story. What’s your secret to constructing an effective solo?

Joe Bonamassa: Solos are basically 16-to-24-bar marathons. If you run a marathon, you can’t start sprinting, but at the start people need a little fireworks to grab their attention. Then you have to back off and say something with a melody before you start barnstorming. And then there’s pacing. A lesson from the old blues guys is they were never in a hurry to get to anything musically. They were like, I love that idea.”

Joe Bonamassa 1.jpgPovestea celei de a doua zile vieneze începe cu Schönbrunn şi se termină cu Bonamassa. Despre palatul imperial în stil rococo găsiţi informaţii destule pe internet, dar cel mai bine ar fi să-l vizitaţi primăvara - vara pentru grădinile sale, grădina cu sculpturi, grădina franceză, labirintul, orangeria, sera de palmieri, grădina zoologică Tiergarten, panorama dinspre Gloriette, etc. Joe Bonamassa este unul din cei mai bine mediatizaţi chitarişti, nu insistăm asupra reputaţiei sale pe merit cucerită, îl recomandăm cu căldură organizatorilor mioritici, deşi sincer, nu cred că ar depăşi mia de spectatori la Sala Palatului. În fine, îi lăsăm pe ei să aprecieze dacă merită investiţia culturală, pentru că despre asta e vorba în general în pelerinajele noastre europene**. Mulţumesc prietenilor care până acum au fost convinşi de resortul culturii Artei Sunetelor***. Joe Bonamassa este un tehnician deosebit al chitarei, dezvoltând solistici incredibile pe teme diverse, dar care, din păcate îşi pierde din aura imagistică datorită atitudinii academice a expresiei, atât chitaristice cât şi ca ţinută corporatistă. Povestea sa a devenit cunoscută şi iubită în special datorită ascensiunii rapide, la început bine ancorată în blues, iar mai apoi dezvoltând o manieră mai mult exemplu de tehnicitate decât de progresie blues-istică. Acestea fiind spuse, vă invit pe toţi la concertele sale pentru a aprecia ţinuta artistică a unui spectacol chitaristic de excepţie, alături de un grup de muzicieni de mare profesionalism, după care veţi decide singuri cum a evoluat şi de ce s-a desprins din grupul Johnny Lang, John Mayer, Derek Trucks sau Kenny Wayne Shepherd cu care “a pornit” la drum acum ceva ani…

Descrierea concertului Joe Bonamassa ne dă posibilitatea unei mărturii colective, astfel încât pas cu pas, vom însera răspunsuri ale prietenilor mei, “atinşi” sau nu de magia spectacolului din 4 octombrie 2013, din vechea-modernă sală Stadthalle (hala F).

În afară de Derek Sherinian (Dream Theater, Planet X, Black Country Communion, Alice Cooper, Yngwie Malmsteen, Kiss, Slash, Yngwie Malmsteen, Allan Holdsworth, Steve Lukather, Billy Sheehan, Zakk Wylde, Al Di Meola) cine a mai făcut parte din trupa lui Bonamassa?

Mircea Giurgiu: Joe Bonamassa – (multe) chitare; Derek Sherinian („The Caligula of the Keyboards”) – claviaturi; Tal Bergman (worldclass drummer, Rod Stewart, Loreena McKennitt, Joe Zawinul, Eric Johnson, Simple Minds) – tobe; Carmine Rojas (David Bowie, Julian Lennon, Rod Stewart, Keith Richrds, SRV, Eric Clapton, Paul Rogers, Carlos Santana) – bas.

Acoustic set

Palm Trees Helicopters and Gasoline

Seagull (Bad Company cover)

Jelly Roll (Charles Mingus cover)

Athens To Athens

Woke Up Dreaming

Primul set a oferit publicului versiuni acustice la piesele proprii sau cover-uri, dintre toate distanţându-se versiunea Seagull, piesă celebră a trupei Bad Company. A mulţumit publicului pentru excelenta primire de anul trecut şi mai ales pentru calda încurajare de la primul său concert în întregime acustic, realizat în celebra Wiener Staatsoper. Un chitarist cu mult ştaif şi prestanţă care a declarat: “I’m not a rock star. I don’t dress the part or want to be anything like that. I just want to be a guitar player and always have been.”

Peter Gabriel are 63 de ani şi Joe Bonamassa 36! Cum ţi s-a părut “costumaţia” lui Joe, un look adoptat la cererea managementului?

Joe Bonamassa 2.jpgIoan Big: Joe Bonamassa a fost încă de la debutul său greşit marketat de către casa de discuri în trena copiilor-minune a Blues-ului Jonny Lang şi Kenny Wayne Shepard, iar eu am fost unul dintre cei care au căzut în capcana de a-l percepe ca un muzician eminamente de Blues. Am avut destule motive să persist în a-mi menţine opinia (a cântat în deschidere la B.B. King, “Blues Deluxe” conţine piese semnate de Robert Johnson, Buddy Guy, John Lee Hooker, Elmore James, etc…), ba, mai mult, aceasta să se transforme în timp într-o… prejudecată. Cu aceasta m-am dus la concertul de la Stadthalle. Pentru mine, Blues-ul interpretat în concert înseamnă căldură, emoţie, comunicare afectivă cu publicul, înseamnă o confesiune, o împărtăşire a trăirilor intime a muzicianului de pe scenă cu admiratorii artei sale. Duşul îngrozitor de rece care l-am primit timp de două ore la Joe Bonamassa m-a pleoştit complet, căci a fost exact opusul oricărei aşteptări personale generate de părerea formată despre el. A fost un spectacol rece, sec, în care hiper-talentatul chitarist nu a pus pic de suflet ci a subordonat totul obsesiei sale de a fi recunoscut ca un superstar a chitarei (de la ceilalţi muzicieni, reduşi la stadiul de simpli acompaniatori din umbră, la luminile de spectacol ce, prin jocul lor anarhic multicolor, au dat un aspect vizual prăfuit, de anii ’80). Bonamassa visează (probabil) să fie recunoscut rapid ca o vedetă de prim rang ce poate umple un stadion întreg şi, ca atare, îşi exhibă în mod ostentativ calităţile (incontestabile, de altfel) într-un mod pe care eu l-am considerat agasant şi obositor, pe modelul “Don’t whistle... shout!”. Dacă show-ul ar fi durat doar o oră, probabil că opinia mea ar fi fost alta însă, după un anumit punct, alternanţa dinamicii pieselor a devenit repetitivă şi previzibilă. Când Eric Clapton a devenit superstar urcând pe scenă în costume roz şi cântând Pop sau Reggae, “Slowhand” a încetat să mai fie un Bluesman şi şi-a asumat acest lucru. Din păcate, pentru moment (vom vedea în viitor), Joe Bonamassa nu mai este nici el un Bluesman dar nici nu a ajuns un idol pentru masele largi şi se menţine într-un ‘no man’s land’ cenuşiu, fără o identitate clar definită muzical. În concluzie, o experienţă interesantă care a avut, în ceea ce mă priveşte, marele merit de a-mi corecta percepţia despre acest uriaş talent şi nu neapărat în rău. O ajustare necesară care să mă aducă mai aproape de realitate în ceea ce îl priveşte. O (Bona)massa arătoasă şi bine pregătită, dar puţin consistentă.

Cum apreciezi solistica lui Joe Bonamassa?

Mircea Giurgiu: Nu mi-e ruşine să declar că mi-a plăcut, îmi place şi îmi va plăcea Joe Bonamassa. Îmi place modul cum abordează atât melodiile proprii cât şi cover-urile. Ultimele nu sunt simple imitaţii ale originalului şi de fiecare dată poartă amprenta personală. Un exemplu ar putea fi chiar Seagull (Bad Company) şi Won't get fooled again (The Who), deşi ar fi trebuit să menţionez în primul rând melodia lui Leonard Cohen - Bird on the wire.

Electric Set

Dust Bowl

Story of a Quarryman

Who's Been Talking? (Howlin’ Wolf cover)

Someday After a While (Eric Clapton cover)

Dislocated Boy

Driving Towards The Daylight

Slow Train

Midnight Blues (Gary Moore cover)

Look Over Yonders Wall (Freddie King cover)

Song of Yesterday (Black Country Communion song)

Won't Get Fooled Again (The Who cover)

Django / Mountain Time

Un concert lung, de 2 ore şi 20 de minute, presărat cu momente blues-rock, blues, slow-blues şi power-blues, pe care le-a parcurs maratonistic, demonstrând o profundă schimbare faţă de băieţelul de 12 ani ce deschidea concertul marelui B.B. King.

Cum ai ales acest concert?

Mircea Giurgiu: Nu eu l-am ales, m-a ales el pe mine.

Radu Birişteică: În ultimii ani am ascultat multă muzică Bonamassa, am urmărit destule concerte pe DVD/BD. Recunosc că l-am avut “în urmărire” pe Peter Gabriel şi nu pe Joe Bonamassa – mai ales că având în vedere tinereţea lui Joe, mă aşteptam să îl văd live într-un viitor relativ apropiat -, dar nu puteam rata această şansă. Cred că a-l vedea pe Bonamassa în concert este un “must” pentru orice iubitor de blues-rock, respectiv de perfomanţă la chitară.

În finalul concertului, Bonamassa ne oferă Sloe Gin, după cum singur declară, pentru a „milionimea” oară, colectând ovaţii şi aplauze de la (mai) toată audienţe, estimată de noi la circa 2.000 de persoane. Un chitarist uimitor, foarte pasionat de blues, atent la detaliu şi imaginea scenică, care poate satisface orice înfocat fan al chitarei, muzician sau simplu spectator, dar care din păcate, a devenit ”Nemuritor şi rece”! Un produs al celui mai bun management, care impresionează şi convinge pe oricine de talentul său neîndoielnic şi care poate realiza performanţe ameţitoare. Pănă să-l prindeţi în acest turneu vă recomand cu căldură „să parcurgeţi” ultima sa realizare, An Acoustic Evening at the Vienna Opera House, lansat anul acesta (pe Blu ray!).

Cum ai simţit sala?

Mircea Giurgiu: Am "clocotit" odată cu ea.

Ce te-a impresionat la acest show?

Radu Birişteică: Aş zice că publicul a fost peste concertul în sine. Aşa cum am mai afirmat, Joe a cântat mai mult pentru el decât pentru public, dar şi în aceste condiţii sala a fost extraordinară. Aş fi dorit să fi putut vibra şi eu la fel, dar Joe nu a reuşit să mă aducă la această stare de graţie, deşi alte concerte urmărite de pe DVD au reuşit. Cântarea a fost excelentă din punct de vedere tehnic (e clar că Joe ESTE un virtuoz al chitarei!), dar parcă a fost prea “eugenică”, nu m-a “contaminat” suficient. Ori poate că eram deja de-a dreptul “infestat” de Peter Gabriel din spectacolul de cu o zi înainte?! Greu de zis …

Encore

Sloe Gin (Tim Curry cover)

The Ballad of John Henry

Pentru concluziile personale las prietenilor ultimul cuvânt!

Mircea Giurgiu: A iubi cu adevărat înseamnă să iubeşti persoana cu părţile sale bune şi cele mai puţin bune. De aceea am să trec cu vederea atitudinea sa de vedetă şi faptul că nu este un vocalist de excepţie, dar din "păcate" îmi place aşa cum este.

”A guitar hero whose skills have been praised by the greats, Bonamassa was playing Jimi Hendrix and Stevie Ray Vaughan note-for-note by age seven.”

Radu Lupaşcu
9 octombrie 2013

Foto: Radu Lupaşcu

*Flori L.; Cristina M.; Bogdan B.; Mircea G; Constantin U.

**Radu B.; Simona D.; Ioan B.; Sorina B.;Gigi B.; Geo B.; Ivan G.; Acşen I.

 

Bilet Joe Bonamassa.jpg 


Resortul culturii Artei Sunetelor (1)

Perhaps we can transform the “Masters of Dad Dancing” label to “Masters of Grandad Dancing”. (Peter Gabriel)

Am fost în weekendul trecut la Viena pentru Peter Gabriel, Joe Bonamassa, Dana Gillespie şi Mojo Blues Band. Muzica făcută bine, cântată profi şi ambalată corespunzător există în oraşul muzicii de când lumea. Însă alegerea grupului nostru – incitantă şi variată – s-a bazat în special pe maniera de expresie a protagoniştilor, deopotrivă cu evaluarea posibilităţilor de a-i “prinde” în spaţiul mioritic. Aşezat pe locul unui fost castru roman numit Vindobona, de unde probabil îi vine şi numele, Viena este un loc ideal pentru cântări live, pentru minunate atracţii turistice, vizite la muzee, pentru grădini minunate, pentru shoping, pentru brânzeturi fine şi desigur pentru bere, de cea mai bună calitate. Preţurile nu putem să le comentăm atât timp cât nu suntem plătiţi cu euroi. Însă, la multe restaurante, magazine şi supermaketuri putem constata un preţ mic, accesibil, al produselor nu neapărat indigene. De asemeni, reducerile esenţiale practicate în comerţul vienez sunt vizibil prezente. Pentru cine nu cunoaşte această lume, vă recomandăm 2 companii agreabile de zbor, Austrian Airlines şi Tarom precum şi o companie de turism, Classy Romania.

Peter Gabriel 1.jpgPovestea voiajului nostru începe cu un concert magnific marca Peter Gabriel, fostă mare voce şi atitudine, a unui titan al muzicii progresive britanice, GENESIS. Pentru “estici” acest regal este greu de prins chiar şi o dată în viaţă! Din toate punctele de vedere a fost o experienţă pe deplin mulţumitoare, atât spirituală, muzicală, vizuală şi nu în ultimul rând auditivă. Pentru absolut toţi cei prezenţi - numărul spectatorilor îl estimăm la 16 mii – acest eveniment de excepţie le-a provocat o emoţie puternică, iar nouă martorilor semnatari ai prezentei analize, ne-a depăşit aşteptările, majoritatea fiind fani, posesori a multor experienţe video, înregistrate pe diverse suporturi, în diverse perioade. La 63 de ani, Peter Gabriel se simte excelent pe scenă, ajutat de nume grele ale muzicii de valoare, prieteni mai vechi sau mai noi, cu care a reuşit să ne surprindă în mod agreabil într-o primă seară de neuitat, în oraşul muzicii clasice. Dealtfel, unii dintre noi*, chiar am stat la aruncătură de băţ de strada Palfygasse, apropo’ de Palatul conţilor Palffy care a găzduit în 1786 prima reprezentaţie privată a Nunţii lui Figaro, cu concursul autorului, cel ce cântase aici de la vârsta de 6 ani împreună cu sora sa (Maria Anna supranumită “Nannerl” sau Nanette). Viena este capitala balurilor europene (chiar mondiale), aici susţinându-se circa 200 pe an şi probabil fiind o importantă atracţie turistică „netulburată” politic. De fapt, aceasta este cea mai mare virtute a vienezilor, con-ti-nu-i-ta-tea. Întocmai ca mijloacele lor de transport care nu întârzie niciodată. Dar revenind la “balul” nostru**, trebuie să notăm componenţa deosebit de valoroasă şi setlist-ul inteligent ales. Chiar dacă cârcotaşii de serviciu, ar spune despre Peter Gabriel ca nu a mai compus ceva nou de la Up încoace, nu–i putem subaprecia prestaţiile live deopotrivă cu scenografia evenimentelor. Puţine trupe au scos mai mult de trei albume mari, valoroase, aşa-zis istorice. Led Zeppelin, Genesis, The Rolling Stones, The Beatles, King Crimson, Rush, VDGG, YES, Santana, Jimi Hendrix, şi mă opresc aici. Nu avem loc de prea multe comentarii pe lângă, deşi ar fi fost nimerit locul…

Revenim la componenţă: Peter Gabriel: voce, clape; Tony Levin (ex-King Crimson, Liquid Tension Experiment): bas; David Rhodes (Paul McCartney, Joan Armatrading, Roy Orbison): chitare; David Sancious (E Street Band, Stanley Clarke, Sting): clape; Manu Katché (Jeff Beck, Al Di Meola, Dire Straits, Jan Garbarek, Loreena McKennitt, Robbie Robertson, Joe Satriani): tobe; Jennie Abrahamson: voce / background vocals; Linnea Olsson: background vocals).

Descrierea acestui minunat concert ne dă posibilitatea unei mărturii colective, astfel încât pas cu pas, vom însera răspunsuri ale prietenilor mei, “atinşi” sau nu de magia spectacolului din 3 octombrie 2013, din vechea-modernă sală Stadthalle (hala D).

Acoustic session

01 O But (doar cu Tony Levin)

02 Come Talk To Me

03 Shock The Monkey

04 Family Snapshot

Primul set acustic a impresionat prin simplitate şi a descris „silueta” armoniilor componistice Peter Gabriel. Scena controlată de cele cinci seturi de lumini dispuse pe macarale mobile au dominat permanent „decorul” pe tot parcursul spectacolului.

Cum ţi s-a părut alegerea acestui set-list, designul scenei şi coregrafia luminilor?

Peter Gabriel 2.jpgIoan Big: SET-LIST. Încep cu un regret meschin personal… nu mi-a cântat Peter Gabriel “Kiss The Frog”. La dracu însă, nici nu am de ce să mă supăr, realizând că nu numai că am avut de a face cu un eveniment în sensul propriu şi nu cu un concert ordinar ci, mai mult, cu un spectacol-concept în care Gabriel şi-a renuanţat mesajele din “So” în acord cu contextul contemporan (să nu uităm că “Big Time” era o satiră la adresa mult clamatului succes a economiei de piaţă din anii ’80 iar, în mare parte, piesele de pe album accentuau până la grotesc glamour-ul şi excesele generate de… bunăstarea excesivă). Nu cred că e întâmplător faptul că tricoul oficial al turneului este o radiografie, o imagine negru-alb inversată a muzicianului faţă de luminozitatea simplă a coperţii discului, asociată (aproape integral) cu scrisul lecturabil în oglindă. Revenind la set-list, am câteva remarci simple: 1.) Majoritatea pieselor cântate în concert au fost luate la un moment dat în calcul pentru a apare pe “So” (ceea ce s-a şi întâmplat însă doar pe ediţia aniversară de 3 CD-uri lansată anul trecut), deci coerenţă a existat în concepţie; 2.) Fiind primul turneu ‘retrospectiv’, Gabriel a ales (şi foarte bine a făcut) şi câteva piese dinainte şi de după “So” pe care le consideră reprezentative (de la “No Self Control” şi “Family Snapshot” de pe “Peter Gabriel 3” la extrasele de pe “Us” (“Come Talk To Me”, “Digging In The Dirt”) sau “Security” – trimitere la duetele sale cu Paul Simon – “Biko” sau Lou Reed – “Solsbury Hill”); 3.) Nu numai că “So” este cântat integral în a doua parte a concertului dar se aplică câteva corecţii pe care muzicianul şi le-ar fi dorit la vremea respectivă dar nu s-au întâmplat (ex. “In Your Eyes” este cântată a noua, aşa cum ar fi trebuit să apară şi pe discul din ’86). Şi 4.) cea mai IMPORTANTĂ: prin aranjamentele orchestrale, Peter Gabriel ne livrează un periplu personal prin (aproape) toate genurile muzicale majore din istoria Pop-Rock-ului. Fabulos!

Ioan Big: TEHNIC. Ştiam cu toţii că Peter Gabriel este un artist obsedat de inovaţie, experiment şi explorare. Atât în muzică cât şi în domeniile conexe. Lucru valabil şi acum (caietul-program a concertului conţine informaţii diverse de la tehnologie (colaborarea cu Real World Studios) la implicarea în Fundaţia WOMAD, de la atracţia pentru cromatofore la obsesia pentru generarea unui nou limbaj vizual, Gabble) când, conştient de importanţa proiectului, a decis să îşi conceapă propriul show… şi cu ce designeri? Cu Rob Sinclair pe lumini şi cu Blue Leach pe video. Primul a lucrat (doar ce s-a putut vedea pe scena în ultimii doi ani) cu Adele, Queen, Pulp, Goldfrapp, Kaiser Chefs, Pet Shop Boys, Hurts, iar al doilea (premiat în 2009 cu premiul TPI pentru ‘regizorul anului’) cu R.E.M., Linkin Park, Depeche Mode, Beck şi Marilyn Manson. Dincolo de cv-urile impresionante, de ce i-am amintit pe cei doi? Pentru că, real, în sală, am beneficiat vizual de două spectacole puse în scenă concomitent: cel live şi cel de pe ecranele video (absolut diferit de ce putea percepe spectatorul prezent acolo… fără însă a abuza de inserturi video prefabricate). Mai mult, ambele, au fost compactate ca producţie într-un mod minimalist printr-o idee strălucitoare (dar nici nu vreau să îmi imaginez câte luni de probe şi repetiţii au fost necesare): ‘tablourile’ de lumină construite pe perioada de desfăşurare a concertului şi retransmisia video au avut aceeaşi sursă - cinci macarale acţionate… MANUAL, de echipe de tehnicieni! Vă imaginaţi într-o eră a computerelor cât de curajos trebuie să fii să îţi bazezi conceptul de spectacol pe lucruri operate de oameni şi ne-programabile… Şi, în plus, acelea să aibă un dublu rol, esenţial în egală măsură în economia şi construcţia spectacolului. Deşi pare o idee aparent simplă (aceea de a asocia luminile inteligente cu sursele de retransmisie video pe macarale), concretizarea, pentru orice profesionist care se respectă, este o sursa potenţială de coşmaruri cu majuscule. Ca să fiu mai sugestiv, imaginaţi-vă ca monştrii metalici din “War of the Worlds” a lui Spielberg sunt desemnaţi pentru a asigura entertainment-ul vizual a miilor de spectatori din Stadthalle şi că reuşesc acest lucru (în mare parte) făcând abstracţie de tehnologiile de mixaj cu care suntem obişnuiţi. De altfel, şi cu asta închei, Peter Gabriel îşi recunoaşte în caietul-program apetenţa pentru SF când aminteşte de “Întâlnire de gradul III”, al aceluiaşi Spielberg, ca mod de realizare a unei conexiuni cu extratereştrii prin… muzică.

Sunteţi cam de aceeaşi vârstă. Care crezi că este secretul vitalităţii lui?

Mircea Giurgiu: Respectul pentru muzică, colegii din formaţie, spectatori şi propria sănătate fizică şi spirituală.

Peter Gabriel 3.jpgFull band

05 Digging In The Dirt

06 Secret World

07 The Family And The Fishing Net

08 No Self Control

09 Solsbury Hill

10 Why Don't You Show Yourself?

Din punctul meu de vedere, ordinea pieselor „retro“ a condus asistenţa în pole position, întocmai pentru pregătirea audiţiei albumului celebrat, împrăştiind totodată, o superbă cromatică alb-negru a fundalului de lumini, într-o atmosferă high-quality, tipică studioului de înregistrări sau universului audiofil.

Aveai alte aşteptări de la această “trecere” spre video-audiţia albumului So?

Ioan Big: Foarte mari! Din 1987 (turneul “This Way Up”), Peter Gabriel nu se mai întâlnise pe scenă cu muzicienii alături de care realizase “So”. A făcut-o în Canada pentru pregătirea părţii americane a turneului, menite să celebreze 25 de ani de la apariţia discului şi… intrarea lui Gabriel în stardom ([Cu “So” – n.r.], am fost staruri pentru, cel puţin, câteva zile… a fost momentul nostru de ‘fluture’.”), după începutul de carieră cu Genesis în sfera nişată a Art-Rock-ului psihedelic (altfel, în ceea ce mă priveşte, esenţial pentru istoria Rock-ului). NICIODATĂ “So” nu a fost cântat în integralitatea sa pe vreo scena de concert! Până acum… după ce am aşteptat să se termine anul sabatic a lui Gabriel în ceea ce priveşte voiajele şi să îşi programeze şi partea europeană (extrem de diluată ca şi număr de concerte) a turneului european. În condiţiile în care este PRIMUL turneu în care muzicianul priveşte peste umăr spre trecut, primul exerciţiu de “arheologie” personală în discografia şi cariera sa! Ca atare, mă aşteptam la un spectacol-eveniment şi nu la un simplu concert cu un idol a maselor…

Ai avut emoţii, cum ţi s-a părut Peter Gabriel muzicianul perioadei sacre Genesis?

Mircea Giurgiu: Nu de loc! Peter Gabriel a rămas Peter Gabriel.

La ce te gândeai în timpul spectacolului?

Radu Birişteică: Răspunsul este foarte simplu: nu am reuşit să mă gândesc la nimic! La multe alte concerte nu am fost absorbit în întregime de spectacol şi, recunosc cu uşoară jenă, mintea mi s-a dus în te miri ce direcţii, altele decât show-ul în sine. Poate şi pentru că sunt un mare admirator-iubitor al lui Peter Gabriel – şi asta nu de ieri, de azi -, dar şi pentru că spectacolul a fost total şi mi-a depăşit cu mult aşteptările, surprinzându-mă prin densitatea sa extraordinară şi calitatea perfectă a actului artistic, de această dată nu am mai avut nici un gând străin. Cu alte cuvinte cred că pot să spun că nu am mai fost eu însumi pe perioada spectacolului, Peter Gabriel m-a înlocuit pur şi simplu atunci, prin urmare de unde alte gânduri străine de evenimenul trăit împreună?

So Live

11 Red Rain

12 Sledgehammer

13 Don't Give Up 

14 That Voice Again

15 Mercy Street

16 Big Time

17 We Do What We're Told (Milgram's 37)

18 This Is The Picture (Excellent Birds)

19 In Your Eyes

Înainte de bis, putem spune, că dacă înainte de concert sala (stră)lucea de capetele pleşuve ale bursucilor aflaţi peste tot primprejur, în finalul apoteotic al ineditei performanţe In Your Eyes, am simţit prietenia celor din jur, încântaţi de măreţia unui show perfect, de seriozitatea unor profesionişti à la carteşi de bunul simţ al unor organizatori demni şi respectuoşi. „Oh-oh-ohhh!”

Este un show pe măsura vrednicilor urmaşi ai fostului imperiu?

Ioan Big: ECHIPA a fost formidabilă. Sigur că mi-ar fi plăcut să fie pe scenă, pentru câteva minute, câţiva din invitaţii speciali de pe “So”, precum Stewart Copeland, Nile Rodgers, Bill Laswell sau Laurie Anderson dar… în final, nu le-am simţit lipsa. Katche, Levin, Rhodes şi Sancious (singurul ‘intrus’ de calibru ce nu apare în line-up-ul original a albumului şi care a susţinut partea de interpretare a lui Simon Clark) s-au comportat impecabil. Nicio secundă nu au dat impresia că utilizează improvizaţia ca să lungească pelteaua. Iar descoperirile lui Peter Gabriel, suedezele Jennie Abrahamson şi Linnea Olsson le-au făcut uitate în noile aranjamente, prin vocile speciale plus prezenţa la clape şi violoncel, pe Laurie Anderson, pe Kate Bush şi întreaga secţie de suflători (care nu a mai fost inclusă în proiectul actual). De Youssou N’Dour nu ne legăm… oricum, a fost o cometă. Am spus ‘echipa’ şi nu ‘trupa’ căci nu vreau să mă refer exclusiv la muzicieni. Atâta vreme cât evenimentul a fost conceput de însuşi Peter Gabriel ca unul care să integreze muzica, tehnologia şi variile instrumente şi tehnici de comunicare, întreaga echipă de producţie merită aplaudată la bis pentru un rezultat vizual formidabil prin aparenta simplitate a resurselor folosite versus sofisticarea produsului consumat în ansamblu.

Ce te-a impresionat la acest show?

Radu Birişteică: Este puţin spus că aş fi fost impresionat, e un cuvânt prea simplu pentru a descrie ce am simţit. Am fost prins captiv în spectacol şi nu în afara lui, m-am simţit parte din el. Aşa cum ştii sunt în oarece măsură un perfecţionist, din acest punct de vedere nu pot să spun decât că am trăit o experienţă aproape de perfecţiune.

Cum ai simţit sala?

Mircea Giurgiu: Ca un vulcan care a erupt şi a generat o undă de şoc.

Encore:

20 The Tower That Ate People;

21 Biko

O sărbătoare, o bijuterie fonică, un câştig, o audienţă minunată, o experienţă… probabil unică.

Pentru concluziile personale las prietenilor ultimul cuvânt!

Ioan Big: Probabil, cel mai important eveniment muzical la care am avut şansa să asist din ultimii 15-29 de ani. O dovadă că nu volumul şi cantitatea contează ci conceptul creativ şi soluţiile inovative care îl susţin. O retrospectivă muzicală, o istorie spusă muzical într-un mod extrem de personal şi de original, impecabil orchestrată şi sprijinită de muzicieni de marcă. Roger Waters, The Rolling Stones (ştiu că e greu să scriu aceste cuvinte)… aveţi pe cineva de la care să luaţi lecţii! Cât despre o eventuală punere în balanţă cu Phil Collins, nu avem nimic de comentat. Concertul lui Peter Gabriel de la Viena… WOW!

Mircea Giurgiu: Nu îmi pare rău că am venit, chiar dacă totul s-a terminat nu prea plăcut pentru mine. Un mare muzician care nu merita să fie ratat!

Radu Birişteică: Un eveniment rarisim de care sunt fericit – da!, acesta este cuvântul -că l-am trăit. Am avut şansa să fiu de faţă la un act artistic extraordinar, susţinut de un creator fantastic, un geniu al muzicii şi spectacolului. Sunt convins că şi zeilor le-ar fi plăcut să participe!

"Tovarăşi, până mâine să-l tundeţi!"- Suzana Gădea despre Florian Moţu Pittiş.

Radu Lupaşcu
8 octombrie 2013

*Flori L.; Cristina M.; Bogdan B.; Mircea G; Constantin U.

**Radu B.; Simona D.; Ioan B.; Sorina B.;Gigi B.; Geo B.; Ivan G.; Acşen I.

Bilet Peter Gabriel.jpg


Metalhead Meeting  Un colţ din paradisul oricărui rocker

Anul acesta, coordonatorii celei mai cunoscute comunităţi de rockeri din România s-au gândit să ne facă tuturor un cadou, de altfel, cel mai potrivit cadou pe care l-ar putea primi un fan al muzicii metal: o întâlnire cu trupe reprezentative ale acestei industrii, fie ea românească sau străină.

Numesc prima ediţie Metalhead Meeting un cadou nu doar în numele meu, ci în numele tuturor celor 2.500 de oameni care au participat la festival, dar şi al altora care şi-ar fi dorit să participe însă, din diverse motive, nu au reuşit să ajungă. Nu pot să nu mă gândesc cu o oarecare părere de rău la aceştia din urmă, Arenele Romane găzduind, şi de data aceasta, un eveniment de excepţie, lucru pe care l-ar recunoaşte nu doar un adevărat metalhead, ci şi un fan al oricărui alt gen de muzică; trecătorii puteau să-şi formeze uşor o idee despre energia şi pasiunea ce radiau dinăuntrul arenelor fără să fie nevoie să intre măcar în parc. Acesta era, totuşi, un lucru perfect imaginabil, având în vedere trupele invitate şi aprecierea de care se bucură acestea din partea publicului român.

Metalhead Meeting foto.jpgFestivalul a fost deschis de L.O.S.T la ora 18:00, urmând apoi Taine şi Bucovina, acestea trei reprezentând cu tărie şi acurateţe rock-ul românesc şi arătându-ne, cu ajutorul reacţiilor publicului, că această industrie nu s-a pierdut la noi în ţară, ba dimpotrivă, că susţinătorii săi se ţin tare pe poziţii, trăgând cu dinţii de pasiunea lor. Dintre cele trei însă, Bucovina a fost de departe cea mai aşteptată, la acest fapt contribuind, în mod cert, şi temele abordate în piesele lor, trupa adaptând conceptul de folk metal într-un mod aproape glorios, reuşind să scoată la iveală o nuanţă, oricât de mică, de patriotism din orice român. Au urmat cei de la Hatesphere, care deşi au fost şi ei aşteptaţi cu nerăbdare, nu au stârnit reacţii foarte pronunţate în rândul publicului; ba chiar atunci când solistul a vrut sa facă o poză cu mulţimea, a fost nevoit să încerce o a doua oară. Lăsând acestea la o parte, totuşi, numărul lor nu a fost cu nimic mai prejos decât al celorlaltor trupe, calitatea live-ului nelăsând deloc de dorit, lucru pe care îl apreciez întotdeauna, la orice gen muzical.

Publicul a ieşit din starea letargică în momentul în care au intrat pe scenă Lake of Tears, ei având o relaţie mai lungă şi mai specială cu fanii din România; aceasta nu a fost prima lor vizită, vocalistul Daniel Brennare afirmând că se simt ca acasă atunci când vin la noi în ţară, motiv pentru care au ales să filmeze aici şi un DVD. După cum era şi de aşteptat după acest anunţ, suedezii ne-au răsfăţat cu cele mai bune piese, precum Illwill, Sweetwater, Ravenland, As Daylight Yields, The Shadowshires, House of the Rising Sun şi terminând spectacolul în spirit nostalgic, de toamnă, cu So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn, care nu puteau sub nicio formă lipsi unui concert dat în acest sezon. Numărul fanilor a fost aici cel mai mare de pe toată durata festivalului; se putea observa clar lipsa de spaţiu din zona A, faţă de golurile prezente, din păcate la celelalte trupe. Acest lucru nu poate decât să întărească valoarea şi aprecierea celor de la Lake of Tears, însă faptul că imediat după ce aceştia au ieşit de pe scenă, fâşii din mulţime au început să se risipească, a fost cu totul neplăcut până şi pentru mine, da păi pentru artiştii care urmau.

Totuşi, băieţii de la Hypocrisy clar nu sunt genul de oameni care să se lase intimidaţi de astfel de lucruri, mai ales că –să nu exagerăm– nu au rămas chiar fără public, ba dimpotrivă. Cei care au rămas până la final cu siguranţă nu şi-au regretat decizia, creând cea mai energică atmosferă a serii şi ovaţionându-i puternic pe membrii trupei, care au cântat timp de o oră şi jumătate –atenţie!- aproape fără pauză. Nu este tocmai un lucru pe care îl vezi în fiecare zi, în special când vorbim despre death metal, unde o astfel de prestaţie are nevoie de un devotament serios şi de profesionalism. Piese ca Rosewell 47, Necronomicon, Apocalypse, Left to Rot, Fratured Millenium sau Fire in the Sky i-au determinat pe fani să se dezlănţuie şi să îşi arate din plin aprecierea faţă de spectacolul oferit de suedezi şi de evoluţia lor pe scenă.

Acestea fiind spuse, nu am reţineri în a spune că toţi cei ce au fost prezenţi la Meeting aşteaptă cu nerăbdare să vadă ce ne pregătesc cei de la Metalhead pentru anul viitor, şi în acelaşi timp, sper ca cei care l-au ratat anul acesta să nu lipsească de la următoarele ediţii. Rock on!

Alexia Socol
26 septembrie 2013

Foto: ART PHOTO STUDIO




Frumoşii nebuni ai marilor oraşe

Vara se duce, lăsând amintiri repezi ca nişte ploi”, iar noi deja ne gândim la Crăciun, revelion şi alte căutate prilejuri de bucurie într-o lume mai degrabă tristă. Dacă tot am început să citez, pemiteţi-mi şi o parafraza la Harry Belafonte: "Cândva în decembrie, va fi plăcut să-mi amintesc o seară frumoasă de septembrie". Şi asta fiindcă ieri, 21 septembrie 2013, primăria sectorului 3 al capitalei ne-a oferit o nouă întâlnire - a doua de la Florii - cu câţiva dintre fruntaşii folk-rock-ului românesc şi nu numai.

Maria Tanase afis 100.jpgConcertul din parcul Alexandru Ioan Cuza, pe vremuri IOR, a fost dedicat împlinirii a 554 de ani de la prima atestare documentară a Bucureştilor şi totodată aniversării unui centenar de la naşterea inegalabilei Maria Tănase. Am ajuns la locul cu pricina spre finalul recitalului trupei Hara, dar la timp ca să văd şi să aud un super-grup, o Creme De la Creme à la Roumanie într-o formulă cu totul inedită: Teo Boar, Vlady Cnejevici, Ovidiu Lipan Ţăndărică, Ioji Kappl şi Mircea Baniciu, doamnelor şi domnilor!

După ce Hara şi-a terminat cântarea (au ceva har cei de la Hara …), organizatorii ne-au oferit un intermezzo comemorativ dedicat lui Vali Sterian, născut şi el în aceeaşi zi de 21 septembrie. O fi sau nu doar o întâmplare, mă tulbură totuşi gîndul că Maria Tănase şi Vali Sterian s-au născut amândoi fix la echinoxul de toamnă, la fel cum nu uit că Robert Johnson şi Joe Bonamassa au venit pe lume în ziua de 8 mai. Acolo, dincolo de stele, cineva trebuie că ştie cum e cu coincidenţele astea ...

Nu eram deloc în apele mele, dar muzica şi chipurile zâmbitoare ale acestor maeştri ai Artei Sunetelor m-au făcut să uit, fie şi pentru scurt timp, apăsările de zi cu zi. Firesc ar fi să vă povestesc despre cele întâmplate acolo pe scenă, dar mi se pare mai important să vă spun - la persoana întâi - despre cum lucrează muzica, muzica adevărată asupra celui care o ascultă. Întăi şi-ntăi că nu mă săturam să-i privesc pe cei trei „tineri” (foşti) membrii ai trupei Phoenix. Ce dacă acum au oleacă de burtă şi ceva mai mulţi ani ?! ... Pentru mine, băieţii ăştia au fost, sunt şi vor rămâne “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, cum bine le-a zis Fănuş Neagu, maestrul absolut al metaforei dunărene şi vinurilor bine coapte. Iar asta înseamnă Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, amin!

Ştiu că uşurinţa şi bucuria cu care marii muzicieni ne cântă nouă, profanilor, sunt rezultatul a mii de ore de muncă, de repetiţii, de eforturi financiare şi de câte alte renunţări numai de ei ştiute. Noi, spectatorii, fanii, îi privim cu admiraţie, ba uneori chiar cu invidie, căci uite ce viaţă frumoasă au unii, pe când noi trebuie să mergem iar şi iar la nenorocitul ăla de scârbici ... La sfârşitul show-ului, Ţăndărică a ieşit ultimul de pe scenă. Până atunci faţa îi fusese toată numai zâmbet, fiindcă trebuia să răspundă nesfârşitelor aplauze, dar în clipa în care s-a îndreptat spre scările din dreapta scenei, expresia i s-a schimbat brusc. Am văzut atunci pe chipul marelui nostru percuţionist oboseala, omeneasca oboseală a celui care a muncit din greu pentru ca noi să ne bucurăm.

Măcar că nu am plecat deloc, mă întorc din nou - cu adâncă reverenţă - la „frumoşii nebuni” şi dau mărturie despre cum îi văd eu acolo, pe scena unde se întâmplă muzica, acest lucru inefabil şi imponderabil. Dar cum să spui muzica, altfel decât prin ea însăşi?! Cei binecuvânaţi cu darul muzichiei sunt cei care o fac şi o dau mai departe, dar ei nu sunt muzica. Muzica e ... Spuneţi-mi voi cum aţi defini-o. Eu mă mulţumesc să ascult muzica, o las să mă cuprindă cu aripile ei de vânt şi ceaţă, de rouă şi albastru. Ea mă doare şi mă alină, mă topeşte şi mă curge, nu ştiu încotro şi nici de ce. Ştiu însă că ea, muzica, este urzeala lumii întregi şi că nu-i fărâmă de atom care să nu vibreze dimpreună cu noi toţi la indicibila ei atingere. Miriade de universuri, infiniri de timp şi spaţiu cântând la unison o uluitoare, de neînchipuit simfonie sub bagheta unui Beethoven divin, aparent surd la chemările noastre ...

Dar să revin la cântarea de aseară a trupei CDC - Creme De la Creme: Programul a început cu „Uciderea Balaurului”, de pe albumul „Cantafabule”. Mă aflam chiar lângă scenă, aşa că am dat piept la propriu cu balaurul, pardon, cu valurile de sunete care curgeau potop dinspre boxele „Marshall”. Vă aduceţi aminte refrenul: „Numai un voievod / ar putea biet norod / să te scape de tot / de ăl balaur”. La sfârşitul piesei mai că-mi venea să-l întreb pe Mircea Baniciu: Voievodul ăla când are de gând să vină ?! ... Au urmat apoi „Pasărea Roc...K and Roll” şi „Sirena”, alte două bijuterii de pe Coroana regală a rock-ului românesc. Ascultam muzica aceea frumoasă şi vie şi mă copleşeau simţăminte contrare. Revedeam momente din trecut, concerte de altă dată, tinereţea care s-a dus... Bucurie şi tristeţe, mierea şi fierea în doze egale, bine amestecate şi spre degustare date. Căci dacă râsu-plânsu nu e, nimic nu e ...

Era de parcă nu trecuse atâta amar de vreme de la prima ascultare a Cantafabulelor. Mă regăseam tînăr şi mândru că nişte flăcăi de la Banat, dimpreună cu textierii lor - poeţii Şerban Foarţă şi Andrei Ujică - făcuseră un album atât de rotund, atât de românesc, un album care îşi are locul său în The Hall of Fame a (etno)-rock-ului ... Au mai fost şi alte cântece din repertoriul Phoenix, dar şi de pe albumele lui Mircea Baniciu şi ale Păsării Colibri: Nunta, Tristeţi Provinciale, Eşarfă în dar, Întoarcerea în Orient (cât de actual rămâne acest cântec ...), Dealul cu Dor şi altele pe care fără voie le voi fi omis. Spectacolul CDC s-a încheiat cu Cântecul Bufonului, scris de Shakespeare si pus pe muzică de Dan Andrei Aldea.

Dar nu, sfârşitul nu-i aici! ... Pentru că trebuia să fie şi un bis pe măsura acestei minunate cântări. Şi ce se potrivea mai bine decât un cântec despre timpul care trece, trece, trece. Un cântec despre nişte Vremuri, hei, ce vremuri ! ... Ce tramvai, cu etaj şi tras de cai, cu-n joben ce umbla la Mon Jardin şi-un bunic cu monoclu foarte chic! care cu toatele au fost la timpul lor ceva exagerat ... Anii vor fi trecut ei în zbor, dar unii dintre noi nu au uitat, fiindcă nu e cu putinţă să-i uiţi pe Cei Ce Ne-au Dat Nume.

Doar o vorbă, două vă mai spun şi-am terminat: Acel Cântec al Bufonului mi-a adus aminte de un alt Frumos Nebun al teatrului şi muzicii româneşti, un om tare drag celui care scrie aceste rânduri-gânduri. Povestea spune că a fost odată ca niciodată un rebel cu plete albe care - cu a mai limpede şi de neclintit voce - îi zicea morţii aşa: SUNT TÂNĂR, DOAMNĂ! BUNĂ SEARA! ... Pe 4 Octombrie a.c, Florian Pittiş ar fi împlinit 70 de ani. Viaţa i-a fost curmată prea devreme, de o boală neiertătoare, iar noi am rămas cu regretul de a nu-l mai avea printre noi pe unul dintre reprezentanţii de frunte ai generaţiei rock; generaţie care a înfruntat prigoana şi limitările impuse de regimul comunist şi a rămas demnă pe când alţii îşi vindeau sufletul pentru un loc călduţ înăuntrul sistemului de sorginte bolşevică.

Dragă Moţule, dacă mă auzi acolo unde eşti, îţi amintesc că înainte să pleci ne-ai promis, te citez: “Oameni buni, de n-oi mai fi viu / aflu eu taina ce doar morţii o ştiu”. Aşteptăm aşadar o veste de la tine. Până atunci, rămâneţi cu bine, voi toţi cei plecaţi prea devreme, voi, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe!

 

V.R. Cantacuzu
22 septembrie 2013


„La dracu', nu!“

Waters Bucuresti 1.jpg28 august 2013. O zi aşteptată de mulţi, foarte mulţi români. Peste 50 de mii. Aşa cum, pe 15 august 1965, 55 de mii de tineri îi aşteptau isterizaţi pe cei patru Beatleşi pe stadionul Shea din NY. Comparaţia are legătură doar dacă credem că acest mare eveniment va schimba ceva din mentalitatea mioritică. Îmi doresc acest lucru măcar cât de puţin, deşi este ştiut că politicul distruge orice speranţă de "legătură" cu muzica rock. Propaganda cu dărâmarea zidului Casei Poporului de către autorităţi, folosindu-se de imaginea unuia dintre cei mai serioşi muzicieni protestatari britanici nu a fost înghiţită de nimeni. Secera unde au ascuns-o? Zgonea de aici. Un gust amar, aşa cum am avut cu promisiunile lui Oprescu de autostrăzi, căini comunitari şi homeleşi. Tot spectrul politic este vinovat. Nu te mai poţi încrede nici în liberali. Încear acum cu Klaus Johannis să prindă preşedinţia anul viitor. Cu o floare nu se face primăvară. Waters punea justificat întrebarea: "Mother, should I trust the government?" Răspunsul este titlul recenziei de faţă (afişat în exact această formă pe zid). După Ceauşescu, Iliescu a ştiut ce să distrugă. Prietenia şi cultura. Conştiinţa civică a fost redusă la tăcere. Waters Bucuresti 2.jpgIntelectualitatea are treabă, edituri, reviste, can can-uri, afaceri bune într-un cuvânt. Aroganţa este la putere. Dezbină şi stâpâneşte. Cine îi dă jos? Dacă nu noi, atunci cine, tineretul din Centrul "Isteric" al Bucureştiului?De ce nu se trece la obligativitatea votului? Se vorbeşte pe bună dreptate în termeni la superlativ de acest mega-eveniment. Nu negăm acest lucru. A fost un eveniment foarte reuşit. Au fost şi nereuşite, mai ales din punct de vedere organizatoric. S-a comentat perfecţiunea acestui concert vis-a-vis de concertul AC/DC (vezi: Avram şi ecoul)! Chiar dacă la gazon B intensitatea sunetului a fost redusă datorită distanţei faţă de scenă şi ţinerii sub control al întârzierilor generate de aceasta, dar am avut claritate şi spaţialitate şi măcar am stat pe gazonul proaspăt tuns. Nu ca lumea cu bilete "gazon" A, pe asfalt, unde purtătorii de muşchi ţipau: Aici nu se stă pe jos! Dacă vreţi scaune, duceţi-vă la Diamond“. „Hey You“! Spectacolul proiecţiilor (3D) de pe zid a fost mult mai reuşit ca la Budapesta, dar nu a avut acelaşi impact asupra publicului. Datorită distanţei, prăbuşirea avionului nu ne-a mai surprins, ciocanele nu şi-au manifestat înfricoşător marşăluirea, dărâmarea zidului nu mi-a mai provocat emoţia de final, etc. Pe româneşte, nu a mai dat mustul în fiert... În schimb am avut un preţ mai mult decât acceptabil al biletelor şi câteva dimensiuni de excepţie. Zidul, 150 m, înălţime 15 m, o suprafaţă de peste peste 1500 de mp, peste 40 de proiectoare gigantice, scena de 54 de metri lăţime, 32 de metri deschidere. "Păstrătorul" simbolurilor, porcul Algie a fost sfăşiat de "Golden Ring". Am avut şi o piesă în plus faţă de playlistul normal "Aş vrea să dedic concertul lui Jean Charles de Menzes şi victimelor terorismului din întreaga lume". (Acum în prag de război cu Siria...) Toate reţelele de telefonie au fost bruiate, de ce? Să nu te poţi vedea cu prietenii? „Hey You“! Păi tocmai datorită acestui fapt am văzut foarte mulţi oameni din provincie, Cluj, Timişoara, Bistriţa, Constanţa, Iaşi, Târgu Mureş, Sibiu dar şi din Bulgaria, Serbia, Moldova şi... Ungaria, a cărui The Puskás Ferenc Stadium, a fost mai mult gol. Preţul acolo a fost cu mult peste suta de euro. Cu toate acestea, la noi, biletele nu s-au vândut din timp. Este şi criza de vină, dar şi faptul că de foarte multe ori oamenii au fost înşelaţi de organizatorii de concerte şi acum suflă în iaurt. Sunt multe motivele, nu le reiau...

Povestea operei rock The Wall începe acum 34 de ani în Regatul Unit. Ce s-a înmplat la ei în aceşti ani? Ar trebui mult mai multe concerte de acest fel şi peste tot în România. Am povestit evenimentul de la Budapesta din turneul trecut aici. Flying the Political flag: ”Roger is Anti-War. What the Fuck is Lady Gaga about?” Acum mă credeţi?! Evenimentul nostru a fost plătit "capsulat", nu a suferit nicio modificare în desfăşurare, cu excepţia lungimii scenei şi a locaţiei. Waters Bucuresti 3.jpgAdică 150 metri şi o intersecţie aflată în faţa celei de-a treia clădiri ca mărime din lume. Stadion nou parcă aveam!? S-au dat sau nu explicaţii tehnice la "radioşanţ". La public au ajuns altele. Roger Waters nici nu ştia unde cântă în România. A vrut să viziteze Palatul Parlamentului şi a vrut să se întâlnească cu veterani de război. Nu ştia nimic de Roşia Montană şi nici nu era treaba lui. Waters este un simbol al luptei luptei împotriva capitalismului. Pe ce criterii au fost aleşi jurnaliştii la acea "conferinţă" de presă? De ce nu s-au dat acreditări de presă? De ce nu s-au dat acreditări foto? De ce s-au dat atât de multe invitaţii? Ne tot întrebăm, de mult timp, de ce atâta superficialitate în organizare la acest nivel? De exemplu, se putea realiza o întâlnire cu artistul plastic Neculai Pădurar, primul creator al ideii zidului!!! (vezi articolul lui FSU) De ce atât de puţine toalete? Trandafirii de pe peluzele Casei Poporului au fost călcaţi în picioare. Mai sunt sau nu un simbol pentru unul din partidele aflate la guvernare? De ce i-a confiscat eugenia prietenului meu Jan la controlul de la intrare? Era vorba de un biet biscuite cu ciocolată. La standurile de vânzare nu găseai acelaşi produs sau similar. Găseai crenvurşti, bere, apă şi digestiv. La preţuri mari. (bonuri fiscale apropo'?) „Hey You“! Un pic de respect se cuvenea din partea organizatorilor. Aici am văzut altfel de oameni, faţă de cei pe care îi remarc la concertele rock. Am văzut oameni trecuţi de prima tinereţe, am văzut în general perechi de oameni maturi, pentru care conţinutul acestui spectacol a fost un imbold de a ieşi din bârlog. Am văzut pubertate în skinny jeans, hipsteri, costumaţii glam-rock, toţi cei trendy, cool şi stilish copii teribili ai noului mileniu. Am văzut destui oportunişti, fripturişti, cocalari şi amatori de invitaţii. Numele lor îi găsiţi în presa generalistă (aia "mişto"). Mulţi dintre aceştia şi-au comandat pizza în timpul concertului şi au fotografiat şi filmat spectacolul cu megasupertelefoanele lor. Ce-i drept fără blitz! Am văzut şi vorbit cu oameni copţi la minte, puşi să stea în picioare pentru că noi nu avem săli de concerte. V-aţi uitat pe desfăşurătorul turneului WATERS să vedeţi dacă mai găsiţi o altă locaţie ca a noastră? Ce frumos spunem noi, Piaţa Constituţiei! Se respectă oare Constituţia de către cei aleşi? Dar punctul 8 de la Timişoara? Dar parlamentarii, consilierii sau rudele lor fotografiaţi la balcoanele Casei Poporului în timpul spectacolului ar trebui să efectueze cel puţin 10 zile de muncă în folosul comunităţii! Este ruşinos că s-a permis acest lucru. Trebuia să ştiţi cât mai multe rele din această poveste frumoasă, pentru a constata dacă este necesar să existăm ca opinie. Un vot exprimă o poziţie. O prezenţă cu obiectivitate la un eveniment de această amploare de la care toţi avem de învăţat. În zilele "revoluţiei" din 1989 nu ne era frică. Muzicienii nu au sindicat. Mintea trebuie să funcţioneze pentru a putea discerne. Trebuie să te bucuri de viaţă. Trebuie să oferi bucurie celorlalţi. Nu este musai să şi primeşti ceva în schimb. Nu este obligatoriu să vezi totul numai din punct de vedere material. Trebuie să existe cultură, trebuie să avem radio şi televiziune cu o largă diversitate din punct de vedere muzical. Trebuie să avem şi oameni bine pregătiţi. Alţii. Au prezentat evenimentul mulţi şi multe care nu au nicio treabă cu muzica rock sau cu spiritul muzicii rock. Puterea minţii evolueză odată cu vârsta. Numai fizicul mai cedează pe alocuri. Apropo' de prezentatori... Pe cine reprezintă Liana Stanciu la TVR? Ce tradiţie avem noi in hip-hop? Ferească sfântul că Bere Gratis nu cântă muzică rock... De aceea mulţi dintre prietenii rock-ului s-au dus la Big Mamou să-l "vadă" pe B.B. King.

Când mă gândesc ce ar fi zis acum Moţu ... dar să ne amintim că anul acesta Florian Pittiş ar fi împlinit 70 de ani şi versurile originale a unuia din cântecele cântate la TVR sunau aşa:

"Saving up your money for a rainy day, / Giving all your clothes to charity. / Last night the wife said, / "Poor boy, when you're dead / You don't take nothing with you / But your soul - think!/ Christ you know it ain't easy,/ You know how hard it can be./ The way things are going/ They're gonna crucify me."

Radu Lupaşcu
29 august 2013

Lista pieselor:

  • In the Flesh? 
  • Thin Ice 
  • Another Brick in the Wall, Pt. 1 
  • Happiest Days of Our Lives 
  • Another Brick in the Wall, Pt. 2 
  • The Ballad Of Jean Charles De Menezes - special track 2013 
  • (a fost cântată până acum doarla Roma şi în Belgia) 
  • Mother 
  • Goodbye Blue Sky 
  • Empty Spaces 
  • What Shall We Do Now? 
  • Young Lust 
  • One of My Turns 
  • Don't Leave Me Now 
  • Another Brick in the Wall, Pt. 3 
  • Last Few Bricks 
  • Goodbye Cruel World 

intermission

  • Hey You 
  • Is There Anybody Out There? 
  • Nobody Home* 
  • Vera 
  • Bring the Boys Back Home 
  • Comfortably Numb 
  • Show Must Go On 
  • In the Flesh 
  • Run Like Hell 
  • Waiting for the Worms 
  • Stop 
  • Trial 
  • Outside the Wall**] 

Trupa:

  • Drums:Graham Broad 
  • Guitars: Dave Kilminster, G.E. Smith, Snowy White (a fost pe 12 martie 2010 la Bucureşti) 
  • Keyboards: Jon Carin, Harry Waters (fiul lui Roger!) 
  • Lead Vocals: Robbie Wyckoff 
  • Backing Vocals: Jon Joyce, Mark Lennon, Michael Lennon, Kipp Lennon 

SUMMER WELL - A FESTIVAL LIKE A HOLIDAY

Oricâtde cărcotaş ai fi, Festivalul Summer Well este într-adevăr (pentru un bucureştean cu maşină) ca şi o vacanţă!

Balonul Orange cu aer cald.jpgOrganizat pe Domeniile Stirbey o locaţie splendidă şi primitoare, care atrage o mulţime de tineri (cred că am fost cel mai în vârsta spectator!), dornici să asculte muzică şi să se simtă bine, într-un decor natural, perfect pentru un weekend. Punctele de vânzare hrană şi băuturi au fost suficiente, iar punctele de vânzare a jetoanelor amplasate corect, au făcut ca timpul de aşteptare să fi fost mult mai scurt, decât în alte locaţii (din Bucureşti). Nu se poate compara o suprafaţă verde, cu gazon, cu miros de fân proaspăt cosit, pe care marea majoritatea a celor prezenţi stau în şezut sau lungiţi, unii cu copiii (pe care nu au avut probabil cu cine să-i lase) lângă ei, bucurându-se de vremea frumoasă şi aerul curat, cu suprafaţa rece (la figurat) şi fierbinte de beton, de la Romexpo.

Programul în cele 2 zile a fost respectat în limite rezonabile (pentru România), cu mici întârzieri, care nu au deranjat, în nici un caz, asistenţa. În cele 2 zile de festival au concertat în 10 august: BLOOR RED SHOES; EUGENE MCGUINESS; MICHAEL KIWANUKA; GLASVEGAS; THE XX, iar în 11 august: THE FAMILY RAIN; SPECTOR; EVERYTHING EVERYTHING; THE VACCINES ; SUEDE (menţionati în ordinea apariţiei pe scenă). Cu excepţia formaţiei Suede care este un "nume" consacrat şi care evident a fost "headliner-ul " celor 2 zile, pentru mulţi celelalte formaţii, deşi unele cunoscute deja, sunt nume relativ noi, dar cu realizări notabile.

Laura-Mary Carter -Blood Red Shoes.jpgBLOOD RED SHOES - Formaţia a lansat până acum 3 albume "Box of secrets"(2008); "Fire like this"(2010) şi "In time to voices" (2012) şi numeroase single-uri şi viniluri de 7". În 2010 melodia grupului "It's getting boring by the sea" a fost inclusă de regizorul Edgar Wright în soundtrack-ul filmului "Scott Pilgrim vs. the world", după ce acesta a fost impresionat de prestaţia live a grupului.

EUGENE MCGUINESS - A lansat până acum 3 albume: Eugene McGuiness (2008); Glue (2009) - ca Eugene & The Lizards şi The invitation to the voyage (2012), bine primite de criticii muzicali.

MICHAEL KIWANUKA- Un personaj pitoresc în festival, reprezentant al "British soul", al cărui album de debut "Home again"(2012) a fost certificat "Gold", ocupând #1 în Topul Olandez şi #4 în UK Album Chart.

GLASVEGAS - Albumul de debut "Glasvegas" (2008) certificat "Platinum" în Marea Britanie, unde a ocupat #2 în UK Album Chart, fiind nominalizat pentru Mercury Music Prize în septembrie 2009.

THE XX - Albumul XX (2009) pentru care formaţia a câştigat Mercury Music Prize, a fost certificat "Platinum", iar albumul Coexist, lansat în 2012, a fost certificat "Gold", ocupând prima poziţie în Topul Britanic, Belgian, Elveţian şi Neozeelandez şi un onorabil #5 în Topul American. Melodia formaţiei The XX - Together a fost folosită în filmul lui Baz Luhrmann "The Great Gatsby", un remake după filmul lui Jack Clayton din 1974 sau dacă vreţi după mai puţin cunoscutele filme cu acelaşi titlu din 1926 (film mut), 1949 şi 2000 (film de televiziune).

THE FAMILY RAIN - o formaţie de "British blues-rock" care promite şi care în luna octombrie a.c. va fi în turneu ca "headliner".

Spector.jpgSPECTOR - Albumul de debut "Enjoy it while it lasts" (2012) a ocupat poziţia 12 în UK Album Chart iar în martie 2013 formaţia a fost "main support act" pentru Suede în concertul de la Alexandra Palace.

EVERYTHING EVERYTHING - Albumul de debut "Man alive" (2010) UK Album Chart #17 şi cel de al doilea album "Arc" UK Album Chart #5. În 2009 au cucerit "Breakthrough Award" oferit de către The Times.

THE VACCINES - Albumul de debut "What did you expect from The Vaccines?" lansat de Columbia Records la 14 martie 2011, #4 în UK Album Chart, a fost cel mai vândut album de debut al anului 2011. Al doilea album "Come of age" lansat la 3 septembrie 2012 a ocupat prima poziţie în UK Album Chart.

SUEDE - Sunt cei care au început "Brit-pop revolution" a anilor '90. Albumul lor de debut "Suede" a intrat direct pe #1 în Topul britanic, înregistrând cele mai mari vânzări pentru un album de debut, de la Frankie Goes to Hollywod - Welcome to the pleasuredome. Ultimul album de studio (al 6-lea) din 2013 "Bloodsports" a fost bine primit de critici, fiind considerat cel mai bun album de la albumul din 1996 "Coming up".

Am făcut aceste precizari pentru a închide gura celor au declarat că au fost prezente trupe "no name" şi care nu apreciază eforturile organizatorilor, nu lipsite de transpiraţie şi nervi, de a "ţine în viaţă", un festival care a făcut o bucurie imensă majorităţii celor prezenţi. În afara celor 2 seri de concerte, cei prezenţi şi interesaţi au mai putut viziona:

- O expoziţie cu reproduceri ale unor tablouri semnate de pictorul francez Henri "Le Douanier" Rousseau, reprezentant al post-impresionismului, utilă celor care au dorit să aibă un prim contact cu creaţia acestuia şi cu maniera sa naivă şi primitivă de a picta.

- Fanii David Bowie au avut ocazia de a viziona un film realizat de BBC 2 "David Bowie - Five years" regizat şi produs de Francis Whately, care explorează 5 ani cheie din cariera artistului(1971, 1975, 1977, 1980 şi 1983), aducând povestea până la data lansării ultimului său album "The next day ", folosind o multitudine de filme de arhivă nevăzute anterior.

- Trupa japoneză de dans ENRA a venit în premieră în România, la Summer Well, unde a avut o scenă dedicată pentru fabulosul show gândit de Nobuyuki Hanabusa. ENRA a avut două momente diferite, câte unul în fiecare seară de festival, înainte de concertele headliner-ilor.

CONCLUZIA: Am să-mi mai petrec, mai mult ca sigur şi cu altă ocazie 2 zile de concediu în Domeniile Stirbey, dacă sănătatea îmi va permite!

Mircea Giurgiu
15 august 2013



N’oubliez Jamais Joe Cocker

Joe Cocker 1 recenzie.jpgNumai o personalitate puternică, un muzician desăvârşit, poate ridica încă de la începutul spectacolului o sală întreagă în picioare, şi acela nu poate fi decât Joe Cocker.

Nu putem să-l denumim o legendă vie (cum foarte des se utilizează termenul), pentru că aceasta ar presupune să-l condamnăm pe Joe Cocker şi muzica sa, să intre între ficţiune şi realitate, ori nu credem că este cazul. Joe Cocker este din 2007 O.B.E. (Officer of the Order of the British Empire) şi a interpretat excepţional piesa Up Where We Belong în duet cu Jennifer Warnes pentru care a primit Oscar (*An Officer and a Gentleman,1982) şi un Grammy. O recomandare personală de colecţie, Sheffield Steel, unul din albumele sale foarte valoroase, mai puţin cunoscut la noi, dar care vă va produce o mare bucurie auditivă şi nu numai.

Putem accepta cu siguranţă un lucru - care dealtfel a fost demonstrat limpede pe scena Salii Palatului duminică 4 august 2013 - şi anume faptul că maestrul Joe Cocker dezvoltă o forţă incredibilă în orice interpretare a pieselor sale, chiar şi la 69 de ani, continuând să ne impresioneze puternic. Mişcarea mâinilor nu este întâmplătoare...Cocker cântă la trei instrumente, chitară, tobe şi ...muzicuţă.

Un show explosiv al artistului, care a fost întregit de trupa sa plină de energie, armonie şi profesionalism, aspecte care denotă încă odată grija pe care o dezvoltă Joe Cocker, pentru noi publicul. Cei opt membri ai trupei sale au fost: Norberto Fimpel - percuţie, saxofon şi acordeon, Nick Milo la clape, Jack Bruno - baterie, Oneida James-Rebeccu la chitară bas, Herman Jackson la orgă Hammond, Gene Black - chitară electrică şi acustică şi cele două voci complementare, Nichelle “Nikki” Tillman şi Laura Jane Jones.

Tot referitor la show, trebuie remarcat un aspect deloc de neglijat şi anume că întreaga scenografie compusă în totalitate din efecte de lumini a fost perfect sincronizată pe muzică, tonurile calde de roşu şi galben, amplificând vitalitatea spectacolului. Am avut şi un sunet foarte bun pentru care organizarea merită toate laudele.

joe cocker 2 sala palatului 2013.jpgÎntreg spectacolul a fost creionat în jurul noului său album Fire It Up, fiind un concert de promovare al acestuia, un album foarte bine structurat cu piese energice, cu multă personalitate, dar şi balade bine echilibrate melodic.

Evident pe lângă noile piese prezentate, în număr de şase, au fost intercalate clasicele “You Can Leave Your Hat On”, “Unchain My Heart”, “N’oubliez Jamais Belong”, ”Up Where We Belong”, “Summer In The City”, etc, pentru care mare parte din public s-a ridicat în picioare, a dansat şi a aplaudat frenetic minute în şir. Poate mai puţini ştiu că piesa Come Together figurează pe coloana sonoră a unui film muzical de excepţie, Across The universe, un film pe care fiecare cititor şi iubitor al artei sunetelor este imperios necesar să-l fi văzut de cel puţin 2 ori. Pentru aceastăpiesăa interpretat trei roluri de Bum, Pimp, Mad Hippie (cerşetor, peşte, hippiot) pentru care a creat un moment special atât prin interpretare cât şi prin prezenţă şi atitudine rock.

Revenirea lui Joe Cocker la Bucureşti, a însemnat pentru absolut toţi cei prezenţi, un eveniment unic, care ne-a umplut inimile de vigoare, bucurie, speranţă, bun gust…. Fire It Up!

După a doua piesă a bis-ului Cocker, Cry Me A River, Cocker a adresat publicului un îndemn-promisiune “Keep on rockin’ Romania and we’ll be back!”

Mircea Giurgiu/ Economu Bogdan

Foto 1: Tudor Macovei/ Foto 2: Alin Crăciun

Setlist:

1. I Come in Peace - Fire It Up (album 2012)

2. Feelin' Alright (Traffic cover)

3. The Letter (The Box Tops cover)

4. When the Night Comes (Bryan Adams, Jim Vallance, Diane Warren)

5. You Love Me Back - Fire It Up (album 2012)

6. I'll Be Your Doctor - Fire It Up (album 2012)

7. Up Where We Belong*(Jack Nitzsche, Buffy Sainte-Marie, and Will Jennings)

8. Come Together (The Beatles cover)

9. Eye on the Prize Acoustic- Fire It Up (album 2012)

10. You Don't Need a Million Dollars - Fire It Up (album 2012)

11. You Are So Beautiful (Billy Preston cover)

12. Fire It Up - Fire It Up (album 2012)

13. N'oubliez jamais (followed by band intros)

14. You Can Leave Your Hat On (Randy Newman cover)

15. Unchain My Heart (Ray Charles cover)

16. With a Little Help from My Friends (The Beatles cover)

Encore:

17. Summer in the City (The Lovin’ Spoonful cover)

18. Cry Me a River (Julie London cover)

 


IRON MAIDEN… The Ageing Beast

Piaţa Constituţiei, 24 iulie 2013

Iron Maiden recenzii 1Dat fiind faptul că se vor împlini în curând 30 de ani de la primul meu concert Iron Maiden (turneul “Powerslave” – Praga) ca şi, evident, spectator, că am toate discurile trupei pe vinyl şi că polemizez din adolescenţă cu ‘old-boys’ precum Sorin Dorneanu şi Gicu Tănăsan a-propos de Maiden vs. Deep Purple, aceasta ar fi trebuit să fie o cronică de concert scrisă de un fan… Din păcate, nu este. Sunt nevoit să scriu aceste rânduri doar ca observator-jurnalist-analist (cum vreţi să îi spuneţi), spectator al unui show care, deşi incontestabil impecabil ca producţie (vizuală, tehnică, interpretativă), nu m-a prins… mai simplu spus, m-a lăsat (cu unele excepţii) rece, absolut detaşat emoţional. Dacă am avea nevoie de o referinţă locală aceasta ar fi, fără discuţie, Iris (evident, păstrând proporţiile) căci ambele trupe fac parte deja din istoria Rock-ului dar de ani buni nu mai sunt capabile să compună sau să interpreteze compoziţii de dată recentă care să le completeze moştenirea muzicală şi să le dezvolte fan-base-ul. Cam cât poate conta managementul unui grup de Rock pe faptul că aceeaşi ‘Floare de… Maiden’ va continua să umple arenele de concert încă două decenii de-acum încolo?

Şi atunci, cum cultivi statutul de icon Rock pentru a continua să faci bani? Răspuns elementar: spectacole/apariţii live construite pe baza unui repertoriu cu aparenţe de prospeţime (scoaterea de la naftalină a unor piese mai rar cântate în ultimii ani, cosmetizarea din punct de vedere a orchestrării a hit-urilor arhicunoscute) dar, în esenţă… acelaşi. Concertul din turneul “England” a lui Iron Maiden a relevat că managementul acestora a avut (matematic, inclusiv ca structurare a spectacolului) trei obiective clare, traduse în tot atâtea acte de câte aproximativ 30 de minute fiecare şi pe care le-aş sintetiza în felul următor: 1.) “B-Sides”. Piese din eşalonul doi. Poate mai vindem ceva din discurile ‘cenuşii’ din era post-“Somewhere In Time” dacă… ambalăm sound-ul într-o aură Pop şi îl facem pe Dickinson un hibrid vizual între Adam Ant şi Bryan Ferry (vi-l amintiţi pe Cristi Minculescu ‘bizar’ vopsit pe faţă cântând “vrei să dormi…”? No offence, Mike!). Spectatorii-ascultători, mai ales cei tineri, poate îşi vor readuce aminte că există în discografia Maiden albume dinainte de ’90 pe care nu le au (nu neaparat că sunt din categoria ‘to kill for’) şi le vor cumpăra. 2.) Climax-ul concertului. IRON MAIDEN la superlativ. O jumătate de oră excepţională de Rock! Harris-Murray… imperiali! Ne-au amintit de “Live After Death”. Deşi Gers nu are talentul lui Smith, este un muzician experimentat care îşi face treaba foarte bine în echipă. 3.) Repriza de Kangoo-Jump. Să fim interactivi, să îi determinăm pe tinerii care nu ne-au descoperit decât odată cu “Fear of the Dark” să dea continuu din mâini şi din picioare şi pentru asta îl facem pe Bruce cool trăgându-i o freză ca a lui Tim Burton şi o vestimentaţie tip Cirque du Soleil. Un act plin de energie dar de o consistenţă muzicală… mediocră.

Iron Maiden recenzii 2În ceea ce priveşte publicul, dau doar un exemplu pe care îl consider absolut relevant: în faţa mea, în Golden Circle, erau doi (nu foarte) tineri cu tricouri inscripţionate cu “Iron Maiden Romania Fan Club” şi mă aşteptam (cred eu, firesc) să se exprime entuziast la fiecare silabă a lui Bruce sau ciupitură de coardă a lui Gers sau Murray. Ei bine, nu. Deşi erau la maximum 20 de metri de scenă, au mâncat tacticoşi hotdogi, au băut berici, au filmat cu telefoanele şi au privit… ecranul de proiecţie! Membri ai fan-clubului!!! În aceste condiţii, ce aşteptări deosebite să ai de la majoritatea publicului? Să ştie versurile şi nu doar să se entuziasmeze când e un pasaj pe care poate face valuri sau ‘ooo-oooo-oooo’? Să trăiască experienţa live şi nu la fiecare 20 de secunde să scoată nenorocitul ăla de smart-phone şi să se fotografieze? Pe bune, cred că e vina mea şi că cer sau aştept prea mult de la alţii…

Bis-ul a întărit segmentarea de care vorbeam anterior: o versiune execrabilă a lui “Aces High” (aranjament muzical trendy, cool şi stylish în care ritmul sincopat al bateriei a nenorocit aşteptata coerenţă cristalină a chitarei lui Murray), una onestă, pentru vechii fani, a lui “The Evil That Men Do” şi Kangoo-ul pseudo-Pop de pe “Running Free”. Concluzie (personală): Iron Maiden trăieşte (incontestabil însă, o face spectaculos)… din amintiri! Dar, ca spectator, încep să mă gândesc serios dacă va mai merita să plătesc biletul doar pentru o jumătate de oră de muzică. Probabil că voi continua să o fac, asumându-mi riscurile (am făcut-o şi la Polivalentă când au venit cu, să mă exprim delicat, ne-adecvatul Blaze Bayley), măcar din respect pentru Eddy, un icon a culturii Pop, şi pentru Steve Harris, unul dintre cei mai importanţi lideri de trupă şi basişti din istoria Rock-ului.

Din fericire, pot să bifez că i-am mai văzut o dată pe muzicienii supravieţuitori din Maiden în formă bună dar, în acelaşi timp, din nefericire, Eddy a semănat (muzical) mult mai mult cu mumia din “7th Son…” decât cu luptătorul de pe coperta “Maiden England ‘88”. Este însă (oarecum) de înţeles… a fost un concert pe care Dickinson & Co. l-au susţinut pe un set-list votat probabil de propriile progenituri cu o trimitere expresă pentru generaţia lui Austin Dickinson, băiatul lui Bruce, născut în 1990, vocalist a trupei Rise To Remain (care, datorită ‘exclusiv’ meritelor muzicale, a avut ‘şansa’ să se lanseze la nivel planetar în deschidere la… Iron Maiden) şi care (din nou, probabil) habar nu are cine sunt Tennyson, Aleister Crowley, Chesterton sau Frank Herbert (… “Piece of Mind” 1983!) şi este interesat doar, ca şi marea masă a ‘noilor’ noştri spectatori de Rock, să clameze: “We are the elite in this city of broken dreams, We will not regret, relent, conform or bend, For this is who we are, this is who I am...” (piesa “City of Vultures”). Dacă aşa se conturează tânăra ‘nouă elită’, no comment! The Stones are still on tour… În ceea ce mă priveşte, dacă s-ar întâmpla măcar una din două… fie să am parte de un concert susţinut de muzicieni oneşti dispuşi să ofere la maximum dovada talentului lor, fie să fiu înconjurat de un public avizat care chiar şi-a dorit să fie la un anume concert, indiferent de prestaţia pe scenă a favoriţilor… aş fi OK. La Iron Maiden, în Piaţa Constituţiei, pe 24 iulie, datorită combinaţiei de vectori ce a avut mai mult legătură cu marketingul şi cu snobismul decât cu muzica… nu am fost!

IOAN BIG
29 Iulie 2013

Foto: Radu Birişteică

Set-list:

01. Moonchild

02. Can I Play With Madness

03. The Prisoner

04. 2 Minutes To Midnight

05. Afraid To Shoot Strangers

06. The Trooper

07. The Number Of The Beast

08. Phantom Of The Opera

09. Run To The Hills

10. Wasted Years

11. Seventh Son Of A Seventh Son

12. The Clairvoyant

13. Fear Of The Dark

14. Iron Maiden

Encore:

15. Aces High

16. The Evil That Men Do

17. Running Free

 




Gracias, Buena Vista Social Club

Muzica lor ne-a încălzit sufletul, ne-a făcut să ne teleportăm într-o altă lume, o lume a dragostei, a unui romantism demult uitat, ne-a făcut să trăim şi să ne bucurăm într-o ambianţă caldă, în care fiecare dintre noi a dorit într-un mod sau altul să danseze, să cânte, să fim aproape de ei pe scenă, lângă marea orchestră Buena Vista Social Club. O sală arhiplină pentru care nu a contat "confortul" mediului înconjurător. Astfel, Orquestra Buena Vista Social Club împreună cu vedetele Omara Portuondo şi Eliades Ochoa, pe 25 iunie 2013 au reconfirmat că, pe de-o parte, rămân cea mai reprezentativă ambasadoare a muzicii cubaneze (a stilurilor son montuno, danzón, guajiro, cha cha cha, bolero), iar pe de altă parte, că pot transforma orice spaţiu în care excelează într-o oază de distracţie, în care toate sufletele prezente, au rezonat la unison pe Chan Chan, El Cuarto de Tula, Candela sau Dos Gardenias. Nu cred că am întâlnit pe altcineva să aibă această forţă de a modifica starea de spirit, oricare ar fi fost aceasta înainte de a intra în sala de spectacol.

Omara Portuoundo a făcut dovada clară şi incontestabilă a faptului că vârsta (83 de ani) nu contează, şi a demonstrat acest lucru prin recitalul susţinut şi nu în ultimul rând, a îndemnat şi a dansat până la sfârşitul spectacolului. Pe lângă vocea bogată, dinamică şi puternică a reginei Omara, Eliades Ochoa, el sonero de Santiago de Cuba, un alt nume de aur al orchestrei a garantat calitatea show-ului. Nu putem uita nici trombonul şefului de orchestră Jesus “Aguaje“ Ramos, ori lăuta lui Barbarito Torres, chitara tres a lui "Papi" Oviedo sau trompeta de aur a Cubei lui Manuel “Guajiro” Miribal.

omara portuondo

Buena Vista Social Club a rămas şi va râmâne, vrem sau nu vrem, cei care ne pot încălzi sufletele, mai ales în zilele pe care le (mai) avem de trăit.

 

Economu Bogdan
10 iulie 2013

Foto: Radu Birişteică


Vaudeville de Luxe

diana krall 2013La cererea prietenului meu Radu Lupaşcu, am întocmit prezenta “dare de seamă” cu privire la un remarcabil eveniment muzical la care am fost martor în urmă cu două zile...

Este vorba de concertul susţinut în 30 iunie a.c. de Diana Krall & Co la Sala Palatului, în cadrul turneului de promovare a ultimului ei album, „Glad Rag Doll”, lansat pe 25 aprilie 2012 de Verve Records. Am avut curiozitatea să arunc o privire asupra programului acestui turneu, început în 3 februarie 2013 şi care se termină în 20 octombrie 2013. Numai în perioada 03 februarie - 19 aprilie, Diana Krall a susţinut 16 concerte în ţara ei natală, Canada, concerte cărora li s-au adaugat inca 13 în Statele Unite, în total 29 concerte în 76 de zile ... Din iulie şi până la sfârşitul turneului, muziciana va concerta în alte 39 oraşe din Europa şi Statele Unite.

Nu am reuşit să găsesc decât fragmente din programul turneului în perioada mai - iunie (care include şi Bucureştiul). Ca urmare, nu pot să fac un total al concertelor acestui turneu, dar pot să trag o concluzie: Ritmul este infernal, adesea intervalul dintre concerte fiind de una sau două zile.

În aceste circumstante impuse de showbiz, este cu atât mai notabilă prestaţia Dianei Krall în concertul de la Sala Palatului. Cu excepţia unei uşoare detaşări de lumea din jur, Diana Krall nu părea să fie deloc obosită de faptul că ea şi trupa sunt o adevărată „Band On The Run” ... Şi pentru ca totul să fie de excepţie, concertul organizat impecabil de Events a avut un setlist deosebit de cel de promovare a albumului mai sus menţionat.

Glad Rag Doll”este al 11-lea album de studio al Dianei Krall şi conţine în principal piese de jazz din anii 1920 - 1930, dar şi mai timpurii. Majoritatea cântecelor sunt preluate din uriaşa colecţie de discuri de 78 rpm a tatălui Dianei, un împătimit al jazz-ului. Titlul albumului are şi el un aer de Les Années Folles, fiind inspirat de un film sonor produs în 1929. Din filmul cu pricina s-a păstrat doar cântecul cu acelaşi titlu, „Glad Rag Doll”, compus de Jack Yellen. Aceasta explică şi colaborarea Dianei Krall cu designerul de costume Colleen Atwood şi cu binecunoscutul fotograf Mark Seliger, colaborare din care au rezultat imaginile de pe album, cu trimitere la fetele Follies Ziegfeld din anii ’20 ai veacului trecut. Revenind la concert, trebuie să vă mărturisesc că am fost realmente şocat de firescul cu care Diana Krall a început să cânte la numai câteva secunde după intrarea pe scena Sălii Palatului. Momentul mi-a adus aminte de un alt mare muzician pe care l-am văzut la Budapesta în Octombrie 2009, împreuna cu Radu Lupaşcu şi prietenul nostru comun din Chicago. Este vorba de Gary Moore, Dumnezeu să-l odihnească! Cu câteva clipe înainte ca Gary Moore să intre pe scena, i-a spus lui Radu, citez: „Lasă-l (pe Gary Moore) să se încălzească vreo 20 de minute şi după aceea filmează”. Ei bine, nu au trecut decât câteva secunde şi pe scenă a apărut Gary Moore din a cărui chitară curgeau cascade de sunete, de parcă ar fi cântat la trei chitare odată. Cu alte cuvinte, Gary Moore era cât se poate de „încălzit” încă de la intrarea pe scenă, precum a fost şi Diana Krall.

Aşa cum o dovedeşte setlist-ul de mai jos, piesele cântate de Diana Krall acoperă o perioadă de mai bine de 100 de ani, începând cu „You know - I know ev’rything’s made for love” - scrisă în 1902 de Al Sherman, şi până la „Wide river to cross”, de pe albumul „Love and circumstance” al cântăreţei şi compozitoarei Carrie Rodriguez, lansat în 2010.

Vă aduceţi aminte clasica şi stupida întrebare de la orele de limba şi literatura română:

Ce a vrut să spună poetul în versurile cutare şi cutare? ...

În ce mă priveşte, m-am ferit dintotdeauna să comentez creaţiile poetice, mulţumindu-mă să le citesc, să simt emoţia, să trăiesc comunicarea mentală şi sufletească cu autorul versurilor. A scrie despre poezie e ca şi cum ai înfige acul într-un flutur pe care apoi îl aşezi în insectar. Ai fluturele, dar nu mai ai zborul şi nimic viu... Cu alte cuvinte : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, şi nu ucid / cu mintea tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea” (Lucian Blaga - Poemele Luminii).

Cu atât mai greu este să vorbeşti despre muzică. Cum să spui în cuvinte vocea înfiorată de o discretă emoţie a Dianei Krall, răcoarea ei, tristeţea amestecată cu raze de lumină, curgerea atât de curată, fără opinteli, fără cea mai mică ezitare?! ...

Cum să povesteşti pianul, valurile de sunete revărsate din degetele Dianei Krall, ruperile de ritm, volutele viorii, ciripitul vesel al banjo-ului, background-ul sonor ţesut cu măiestrie de percuţionistul trupei?! ... Aşa că mai bine să vă vorbesc despre intermezzo-urile pline de umor ale Dianei Krall, cum bunăoară tema ploii care este reluată în mai multe cântece incluse în programul serii. Spune Diana Krall, citez:

Nu aveţi de ce să vă faceţi probleme fiindcă azi plouă în Bucureşti. Eu sunt născută în British Columbia, unde plouă mai tot timpul.” sau "...Acum vom cânta o piesă din anii ’20.

E o poveste tristă despre un fluture prins de ploaie, perfectă pentru vremea de afara.”

O altă remarcă amuzantă a Dianei Krall s-a referit la piesa compusă de Al Sherman în 1902, „You Know - I Know Ev’rything’s Made For Love”, „singurul cântec de nuntă într-un repertoriu axat pe tema despărţirii, a divorţului”. Se pare că ploaia care a potopit Bucureştiul duminică 30 iunie a selectat şi publicul prezent la eveniment, de unde tragem concluzia că nu toată lumea merită un regal de jazz marca Diana Krall...

La înregistarea albumului „Glad Rag Doll” au colaborat următorii opt instrumentişti:

Marc Ribot (chitară electrică şi acoustică, 6 string bass şi banjo), T Bone Burnett (chitare), Howard Coward (ukulele, mandolină, tenor buitar, harmony vocals), Jay Bellerose (tobe), Dennis Crouch (bas), Bryan Sutton (chitare), Colin Linden (chitare, dobro), Keefus Green (Keyboards, Mellotron). În concertul susţinut la Sala Palatului, Diana Krall a fost acompaniată de cinci muzicieni, pe numele lor Aram Bajakian (chitară), Dennis Crouch (contrabas), Stuart Duncan (vioară, ukulele, banjo, fiddle, chitară, mandolină), Karriem Riggins (tobe) şi Patrick Warren (orgă).

După cum o dovedeşte setlist-ul, mai toate piesele sunt cover-uri, cu precizarea că fiecare piesă este atent remodelată şi făcută după chipul şi viziunea muzicală a Dianei Krall, astfel încât unele cântece sunt greu de recunoscut. Vezi bunăoară “Lonely Avenue” scrisă de Doc Pomus şi lansată de Ray Charles. Penultima piesă din program, “Boulevard of broken dreams”, a fost momentul de vârf (în opinia subsemnatulu), marcată de vocea plină de tandreţe şi totodată dulce-amară a Dianei Krall, dar şi de cele mai bune solo-uri ale serii.

Una peste alta, ni s-a servit, iar noi am consumat cu multă placere un amestec de cântece vechi şi noi, de standarde jazz interbelice, într-un vodevil gândit şi pus în scena de mintea creativă şi plină de imaginaţie a Dianei Krall & Co.

Setlist-ul concertului de la Sala Palatului a inclus atât piese de pe albumul „Glad Rag Doll”, dar şi câteva dintre cântecele favorite ale Dianei Krall, după cum urmează:

"We just couldn’t say goodbye” - compozitor Harry Woods, cântat în premieră de Anette Henshaw în 1931 şi inclus în Hits of the 1930s;

There ain’t no man that’s worth the salt of my tears” - scris de Fred Fisher în 1928;

Just like a butterfly (that’s caught in the rain)” - muzica de Mort Dixon / Harry Woods;

„You know - I know ev’rything’s made for love” - scris în 1902 de Al Sherman;

Let it rain” - compozitori Hal Dyson / James Kendis;

Temptation” - de pe albumul lui Tom Waits „Franks wild years” lansat în 1987. O variantă de excepţie, prelucrată de Diana şi cvintetul său!;

Sunny side of the street” - muzică de Jimmy Mc Hugh - 1930.;

Lonely Avenue” - scrisă de Doc Pomus în 1956 pentru Ray Charles. Este un cântec cu priză la mari muzicieni (Joe Cocker, Animals, Los Lobos, Taj Mahal, Jimi Hendrix şi mai ales - zic eu - Van Morrison; vezi albumul „Too long in exile”);

Sit down and write myself a letter” este un alt faimos standard lansat în 1935, scris de compozitorul Fred Ahlert. Ca şi „Lonely Avenue”, „Sit down” ... este reluat pe albumele multor „monştri sacri” ai muzicii precum Frank Sinatra, Nat King Cole, Dean Martin, Willie Nelson, Paul McCartney. Daca ar fi sa aleg, eu as alege coverul lui Madeleine Peyroux de pe albumul ei de debut, „Dreamland”, aparut in 1996;

Simple twist of fate” - muzica şi versuri Bob Dylan, de pe albumul „Blood on the tracks” lansat în 1975;

Just You, Just Me" - un alt faimos standard datat 1929 din musical-ul „Marianne”, compus de Jesse Greer pe versuri de Raymond Klages.

Lista celor care cântă această piesa este mult prea lungă ...;

Boulevard of broken dreams” - o bijuterie muzicală scrisă de Harry Warren / Al Dubin şi cântată pentru prima oară de Constance Bennett în filmul „Moulin Rouge” turnat în 1933.

Wide river to cross” - compozitori Julie Miller şi Steven P. Miller. Piesa este preluată de pe albumul „Love and circumstance” al cântăreţei şi compozitoarei Carrie Rodriguez, lansat în 2010;

I’m a little mixed up” - muzică de Betty James şi Edward Johnson;

Whispering pines” - de pe albumul „Across the great divide” (1970) al grupului The Band;

Subterranean Homesick Blues” - de pe albumul lui Bob Dylan, „Bringing it all back home”, lansat în 1965.

În final, o scurtă referire la acuzele unor critici care afirmă că „Diana Krall is going too pop”. Într-un interviu din 1999, Diana Krall mărturiseşte, citez:

Sunt o fire timidă .. Nu-mi doresc ca celebritatea să mă ducă la capătul îndepărtat al străzii (I never wanted to get to the fame on the far side of the street). Tot ce vreau este să cânt la pian. Aici, în mijlocul străzii ..."

Valentin Radu
02 Iunie 2013

Foto: Silvia Big


Vai de… masterclass-a noastră!

steve vaiLa ce duce cu gândul numele său, când îl vezi scris pe un afiş sau advertorial de concert, pe o carcasă de CD sau pe un panou cu LED-uri? În mintea oamenilor pasionaţi, numele STEVE VAI, oriunde ar apărea, aduce cu sine aproape automat asocierea cu originalitatea şi talentul, dar mai ales cu energia inegalabilă emanată cu fiecare notă care pleacă din chitara lui, trece de amplificatoare şi ajunge la urechile spectatorilor, energie care rămâne în amintirea tuturor celor prezenţi pentru mult timp. Însă ce se ascunde oare în spatele acestui ansamblu de calităţi? Ce se afla dincolo de melodie şi ritm? Am avut ocazia să particip la Alien Guitar Secrets – masterclass-ul susţinut de Steve Vai pe 24 iunie – unde am avut şansa să “arunc o privire” nesperată dincolo de ceea ce se întâmplă pe scena de concert. Adevărul este că, deşi în detaliu nu ştiam la ce să mă aştept (aveam doar o vagă idee derivată din numele class-ului, Alien Guitar Secrets), m-a luat prin surprindere când a fost dezvăluit publicului restrâns dar, evident, pasionat (deşi clubul Tribute a fost plin de oameni atmosfera era degajată) scopul adevărat al acestei întâlniri, acela de a îi da oportunitatea lui Steve Vai de a comunica într-un mod mai profund cu fanii săi, pasionaţi de instrumentul în care el excelează, de a le da sfaturi şi de a le împărtăşi insight-uri din experienţa proprie într-un cadru care să încurajeze şi să stimuleze dialogul, atât verbal cât şi muzical.

Steve a început cum se aştepta toată lumea, cu un salut, un mulţumesc pentru că am venit şi un cântec la chitară, în timp ce privirile spectatorilor (deşi nu era o condiţie obligatorie de participare, majoritatea cu chitara proprie în mână, inclusiv eu) îl urmăreau întrebători şi admirativi. Continuarea a fost însă o surpriză – s-a aşezat pe scaun şi a început să vorbească; a vorbit despre el însuşi, despre viaţa lui, despre exerciţii şi tehnică, şi bineînţeles că a răspuns la întrebările fanilor (care au fost lansate mai greu, dar au venit). A fost o plăcere pentru toată lumea prezentă, cred eu, să asculte chiar de la Steve cum a ajuns să iubească chitara, să înveţe de la Joe Satriani, apoi de la Frank Zappa (atât despre chitară cât şi alte lucruri), cum a avut întotdeauna grijă să se ţină departe de tentaţiile pe care i le-au adus faima şi banii şi modul în care şi-a găsit exerciţii pentru a îşi îmbunătăţi atât tehnica cât şi capacitatea de a compune melodii. Cel mai important mesaj pe care a simţit nevoia să îl transmită de multiple ori a fost însă că oricine va fi fericit toată viaţa sa atâta timp cât va face ce îi place şi îşi va urma visul şi cât va aspira tot timpul spre mai mult (exemplu el însuşi). Întâlnirea s-a terminat cu un jam session (participanţii au fost selectaţi dintre voluntari) după care Steve ne-a lăudat (a zis că aici a întâlnit oamenii care s-au descurcat cel mai bine din toate ţările prin care a trecut) şi tombola în urma căreia un participant norocos a câştigat o chitară Ibanez semnată chiar de Vai. Sincer, experienţa masterclass-ului a fost ceva cu adevărat unic pentru mine, o surpriză plăcută şi neaşteptată care m-a ajutat să îl înţeleg pe Steve şi să îl apreciez extrem de mult faţă de cât îl admiram înainte.

Concertul din următoarea zi nu a făcut decât să îmi susţină părerea pe care o am şi acum despre Vai, deoarece nu a dezamăgit, fiind plin de esenţă şi de energia pe care a prezentat-o artistul cu o zi înainte (şi pe care, cred eu, ca o prezintă în fiecare zi) la Alien Guitar Secrets. Am scris corect că Steve Vai nu a dezamăgit – el a cântat formidabil două ore non-stop, zâmbind la camere şi la public, avându-i alături pe Evolution Tempo Orchestra dirijată de George Natsis, a căror performanţă a fost pe măsura celei a lui Steve – deoarece a fost, într-adevăr, şi un punct slab, care însă… nu au ţinut de organizatori sau de artişti. Este vorba de spectatori, care au venit într-un număr dezolant de mic; cel puţin eu m-aş fi aşteptat ca Arenele Romane să se umple aproape de tot (măcar ca la Megadeth!). Nu m-aş fi gândit nici o clipă la posibilitatea ca locaţia să fie pe jumătate goală, pentru ca, mai apoi, datorită ploii torenţiale ce a avut loc pe la mijlocul concertului, să fie şi mai deprimantă întrucât a forţat publicul existent (repet, unul entuziast dar anemic ca şi număr) să caute adăpost lăsând şi mai mult spaţiu liber. Acest concert ar fi meritat să fie văzut de cât mai multă lume, deoarece Steve Vai a pus extrem de multă pasiune în tot ceea ce a prezentat în seara de 25 iunie 2013, de la compunerea muzicii până la talentul interpretativ dovedit încă o dată pe scenă, efort care, zic eu, a meritat din plin. Din păcate, publicul bucureştean a ratat un act artistic de master… clasă!

Silvia Big
27 iunie 2013


EDITH PIAF, MIREILLE MATHIEU, PATRICIA KAAS - pseudo-cronica concertului Patricia Kass

patricia kaasMulţi se vor întreba de ce am asociat numele acestor 3 cântăreţe franceze celebre. Pentru simplul motiv că:

- atât Mireille cât şi Patricia au divinizat-o pe Edith Piaf - supranumită "Vrabia străzilor" (Piaf în argou parizian înseamnă vrabie);

- ambele au înregistrat un album ... chante Piaf - Mireille în 1994 şi Patricia în 2012, dar singurul album 100% Piaf este doar cel al Patriciei;

- primul succes muzical al Mireillei Mathieu a fost câştigarea unui concurs local (On chante dans mon quartier - în Avignon-ul natal) în anul 1964 cu melodia "La vie en rose" după ce cu un an în urmă ratase cu o altă melodie a Edithei - L'hymne a l'amour";

- la vârsta de 8 ani Patricia cânta deja melodiile Mireillei - supranumită "Piaf din Avignon", considerată o adevărată succesoare a Edithei.

Ceea ce le deosebeşte pe Mireille de Patricia este în primul rând timbrul vocii, foarte asemănător cu cel al Edithei pentru Mireille şi diferit pentru Patricia. Cu toate acestea ambele albume au fost şi sunt apreciate de cunoscători.

Albumul "Kass chante Piaf " a fost descris ca „o piesă de artă care nu numai că mulţumeşte urechea, ci şi ochiul, inima, sufletul şi mintea”. Aşa a fost şi concertul "Kass cântă Piaf" de la Sala Palatului în care Patricia ne-a dovedit în plus reale calităţi de dansatoare, sensibilă şi senzuală/sexy, mişcările fiind în perfectă armonie cu interpretarea muzicală. Ceea ce am apreciat la Patricia este faptul că a cântat Piaf, în manieră personală, nu a imitat-o pe Piaf, fapt care a plăcut publicului ce a umplut până la refuz Sala Palatului.

Playlist concert Patricia Kaas - Bucuresti, 23 iunie 2013:

  1. GENERIQUE - Song for the little sparrow (ouverture) (Abel Korzeniowski) 
  2. MON DIEU (Michel Vaucaire / Charles Dumont) (1960) 
  3. PARIS (André Bernheim)(1949) - din filmul "L'homme aux mains d'argile" 
  4. MON MANEGE A MOI (Leon Constantin / Norbert Glanzberg)(1958) 
  5. C’EST UN GARS (Charles Aznavour / Pierre Roche)(1950) 
  6. LA FOULE (Michel Rivgauche / Angel Cabral)(1957) 
  7. EMPORTE - MOI (Jacques Plante / Françis Lai)(1962) 
  8. MILORD (Georges Moustaki / Marguerite Monnot)(1959) 
  9. LES AMANTS D’UN JOUR (Michèle Senlis – Cloude Delecluse / Marguerite Monnot)(1956) 
  10. L’ETRANGER (Robert Malleron / Robert Juel – Marguerite Monnot)(1934) 
  11. LES BLOUSES BLANCHES (Michel Rivgauche / Marguerite Monnot)(1960) 
  12. MON VIEUX LUCIEN (Michel Rivgauche – Charles Dumont)(1961) 
  13. SOUS LE CIEL DE PARIS (Hubert Giraud- Jean Drejac) - melodie din filmul cu acelaşi nume al lui Julien Duvivier din 1951. 
  14. AVEC CE SOLEIL (Jacques Larue / M.Philippe-Gerard)(1954) 
  15. PADAM, PADAM (Henri Contet / Norbert Glonzberg)(1951) 
  16. JE T’AIS DANS LE PEAU (Jacques Pills / Gilbert Becaud)(1952) din filmul "Boum sur Paris" 
  17. LA VIE EN ROSE (Edith Piaf / Marcel Louiguy)(1946) 
  18. JE N’EN CONNAIS PAS LA FIN ( Raymond Asso - Marguerite Monnot )(1939) 
  19. LA BELLE HISTOIRE D’AMOUR (Edith Piaf / Charles Dumont)(1960) 
  20. T’ES BEAU TU SAIS (Henri Contet- Georges Moustaki) (1959) 
  21. HYMNE A L’AMOUR (Edith Piaf / Marguerite Monnot) - lansată în 1949 la cabaret Versailles în New York; înregistrată în 1950. 
  22. NON, JE NE REGRETTE RIEN (Michel Vaucaire / Charles Dumont)(1960) 
  23. Mircea Giurgiu
    27 iunie 2013

    Foto: Alin Crăciun


O dovadă a progresului muzicii

Geddy LeeRush în concert la O2 World, Berlin, 6 iunie 2013. Arta Sunetelor a promovat întotdeauna valorile muzicale, indiferent de impactul acestora asupra ascultătorilor. Muzica progresivă, trebuie să recunoaştem, nu este pe placul mainstream-ului. Cu puţine, dar sănătoase excepţii, acest gen a supravieţuit uimitor şi s-a transformat odată cu evoluţia tehnicii. Rush este dovada acestui progres. Am fost să-i vedem la Amsterdam* şi Berlin**. A fost minunat. Un concert de vis pentru care am plătit aprox. 55 de euro (incl. asigurarea biletului şi trimiterea prin poştă). Biletul de avion şi cazarea ne-au furnizat-o Classy. Apelaţi cu încredere sunt rockeri! Sala O2 World din Berlin, gazda acestui eveniment, este pe măsura oricărei manifestări artistice sau sportive la nivel de mileniu 3. În România, cred că nici într-o sută de ani nu vom avea una corespunzătoare. De vină suntem toţi. Nemţii au reconstruit Berlinul după bombardament şi fac turism cu vestigiile hitleriste. Muzeele sunt pline de opere de artă. Nu vă ajung trei zile să le vizitaţi pe toate. Trebuie să mai mergeţi 20 de km la Potsdam să vedeţi şi Sanssouci, palatul de vară al regelui Frederick cel Mare, rudă mai îndepărtată cu regele nostru. Dar, cum la noi Iliescu şi ai lui adepţi au marginalizat opţiunea monarhică, nu o să avem concerte de muzică serioasă. Nu spun că avem muzică neserioasă, dar lipsa unei săli bune de spectacol "dirijează" indirect opţiunea culturală a acestei naţii. Pentru un spectacol total, de tipul celui văzut la Berlin, este nevoie şi de oameni competenţi din punct de vedere profesional. Altfel avem numai extremele. Sunt câteva companii care reuşesc cât de cât să "lumineze" drumul, dar este mult prea puţin după părerea mea. Rock progresiv şi blues mai deloc. Peter Gabriel este în turneu cu aniversarea albumului So, iar pe Joe Bonamasa o să-l "importăm" când mai creşte puţin preţul... Fără glumă, comparativ cu Occidentul, suntem zero barat la capitolul cultură muzicală. Să nu ne mirăm de ce stiluri muzicale abjecte domină şi prosperă. Nu m-ar deranja atât de mult aceste "greşeli", dacă am avea întreaga paletă muzicală la alegere. Dar această restângere nu ţine de criză sau de origine. Ţine de bun simţ muzical şi de cultura celui care o oferă. Fie la radio, fie în presă. De case de discuri nu mai vorbesc. Şi-au făcut un clan al lor şi vând holograme în loc de muzică. Nu există un magazin de second hand sau de re-sale cum se spune pe afară... De ce? Ca să cumpăram holograme. Şi dacă ascultătorul s-a plictisit de albumul cel vechi şi ne-remasterizat ce face cu el? Se duce în talcioc? De ce în magazine, alea foarte puţine, preţurile suntmai mari decât la magazinele virtuale? La Berlin, am găsit unul aproape de hotel care vindea de toate, cu ofertă bogată în LP, CD-uri, DVD-uri, Blu-Ray-uri, afişe şi foarte multe obiecte de colecţie. Preţul? Bineînţeles, negociabil!

Berlin este un oraş care respiră de tinereţe. În timpul zilei vezi în special tineri sau turişti. Restul populaţiei e la lucru. Pentru că (mai) au industrie. Pe a noastră a demontat-o Petrică. Toate clădirile sunt zugrăvite recent, în special cele din Est. Cele care sunt în paragină, sunt "gestionate" de rockeri şi acoperite de graffiti inteligente. Un spaţiu re-creat şi recreativ pentru muzică, sport şi poveste. Deşi mijloacele de transport sunt arhisuficiente şi vin întotdeauna la timp, berlinezul circulă cu bicicleta. Se pare că există un cult al bicicletei în acest oraş. Piste de bicicletă peste tot, protejate de pietoni sau automobilişti, locuri special amenajate pentru rastele sau alte asemenea cadre de parcare, centre de închiriat biciclete, într-un cuvânt respect! Suntem şi în acest domeniu back in time... Sau ei sunt înainte! Sunt multe de povestit, nu vreau să intru în prea multe detalii "colaterale", un singur amănunt vreau să mai remarc, preţul mic la păpică şi bere. Nu ştiu de ce peste tot pe unde poposim în Europa, acest preţ este mai mare în România şi mult mai mic în Occident?

Neil PeartRevenind la turneul trupei Rush, ce promovează ultimul lor album, Clockwork Angels, trebuie să evidenţiez atitudinea organizatorilor faţă de trupă şi public. Acest fapt l-am remarcat şi în ultima mea recenzie despre Satriani. Este normal să se întâmple acest lucru şi normal ar fi ca eu să nu întăresc această remarcă.Trebuie să o fac însă pentru că la noi puţine lucruri au rămas normale...Acel zâmbet de mulţumire a dispărut, luându-i locul o încrâncenare proprie sintagmei cu capra vecinului. Din punct de vedere tehnic şi fiindcă vorbim de muzică progresivă totul a fost ca la carte. Imensul O2 World din Berlin are acustică perfectă şi vizibilitate bună şi foarte bună. În fapt, peste tot a sunat foarte bine!! La Amsterdam, de unde aveţi câteva fotografii, prietenii mi-au accentuat bucuria lor fără margini, 2 dintre ei nefiind fani al acestui gen. Deci place! Cu siguranţă că acest mare show ar fi plăcut şi la Bucureşti, cu puţină reclamă ar fi scos din casă trei generaţii şi le-ar fi oferit o seară de vis! Cultura prog este pentru cel ce o cunoaşte, o pricepe şi o respectă! Nu este desigur pentru samsari. Sunt mulţi aceia care încearcă să inducă în eroare, compromiţând piaţa muzicală de concert cu surogate, fie în concerte prost organizate ori festivaluri fără identitate. Prima parte a concertului re-aduce publicului un univers mirific cunoscut, în care cei trei muzicieni canadieni se joacă cu instrumentele lor, substituindu-se unei mari orchestre, generatoare de uimitoare performanţe artistice. Rescrierea unor piese ca Subdivisions, The Body Electric sau Where's My Thing? ne-auredimensionat imaginea acelor variante iniţiale răsascultate pe vinyl sau CD. Aici este un alt punct forte al membrilor RUSH şi o dovadă a progresului în folosul tinerei generaţii. Rock-ul progresiv aşa cum îl cântă trupa din Toronto pune accent pe tehnică şi mesajul textului, fiind numai 2 din principalele atribute ale maiestriei componisticeşiinterpretative. Suitele muzicale sunt un deliciu producând adeseori comparaţii laudative din partea criticilor muzicali. Fantezia temelor, frumuseţea versurilor (Neil Peart) şi orchestraţiile complicate au creat şi crează o amprenta muzicală demnă de un Titan al muzicii progresive. Accentele hard şi heavy sunt "mirodenii" pe placul tinerilor din generaţia Dream Theater sau Porcupine Tree, fiind armonios îmbinate în spiritul tematic al noului album, cântat aproape integral după pauză. Povestea închipuită de bateristul grupului, Neil Peart, a fost recrisă de Kevin J. Anderson - cel mai bun şi bine vândut autor de S.F. contemporan (Războiul stelelor, StarCraft, Titan A.E. Dosarele X, Batman şi Superman) - şi prezentată în cartea cu acelaşi nume, nou apărută (20 euro). La acelaşi stand se vindeau tricouri cu turneul (30, 45, 65 euro), şepci, butoni, desfăcătoare de bere şi alte gadget-uri pentru fani. Nu vreau să laud calitatea oamenilor, indiferent de vârstă, din organizare, de la sală sau din public, pentru că este normal să fie aşa. Vreau doar să rămână scris. Cum vreau iarăşi să remarc întreg show-ul, spectacolul de lasere, de lumini, flăcăricare au inundat permanent scena sau ecranele de proiecţie şi reproiecţie. Nu vă puteţi închipui la ce nivel au fost toate! Când va apărea dvd-ul turneului veţi descoperi "lumea" prog-ului. Până atunci vă sfătuiesc să începeţi cu vizionarea DVD-ului Rush in Rio pentru care am o mare admiraţie. Să nu vă miraţi că în America de Sud se ascultă şi se crează prog! O TERÇO nu vă spune desigur nimic. Aveţi încredere şi cercetaţi... nu vă costă nimic informarea. Dar de ce să vă "duceţi" tocmai în Brazilia? Aveţi aici aproape...prog din Uzbekistan, The Fromuz. Ar trebui să ne gândim o clipă la ce trupe de prog avem sau am avut. Mai bine NU.

Piesă după piesă, a convins, amuzat şi impresionat, iar set-ul 2 s-a încheiat năvalnic cu alte câteva frumoase amintiri, celebra XYZ, fiind ascultată în picioare şi aplaudată puternic de întreaga audienţă. De pe acelaşi album, Moving Pictures, Rush revine la bis cu Tom Sawyer, una din piesele adulate de prietenul de la rubrica Surroundophilia, la fel de iubită şi ovaţionată de public.Trebuie să precizez că datorită crizei sau zilei alese probabil, biletele la acest concert nu s-au vândut în totalitate şi în acest caz pentru confortul publicului plătitor de bilete în avans, unele sectoare mai îndepărtate de scenă au fost închise, biletele mai scumpe nevândute fiind oferite acestor "locatari", la alegere. Astfel am reuşit să stau cu două "nivele" de preţ mai în faţă, unii dintre noi chiar la VIP sau în faţa scenei. Cum putem să numim acest lucru decât RESPECT?

Alex LifesonConcertul s-a încheiat pe neaşteptate, cele trei ore de spectacol ne-au înlăcrimat de bucuria reîntâlnirii din final, cu celebra suită 2112, probabil cel mai bundisc RUSH şi printre cele mai importante ale muzicii progresive. Preferatul meu este A Farewell to Kings din 1977, iar Cinderella Man poate fi, cântecul lor emblemă. Alex Lifeson rămâne acelaşi chitarist de calibru şi compozitor de excepţie, Neil Peart bateristul inovator şi un textier inteligent şi nu în ultimul rând, Geddy Lee, vocea RUSH, în contrast cu tonul basului grav şi cadenţat.

"Because he was human / Because he had goodness / Because he was moral / They called him insane / Delusions of grandeur / Visions of splendor / A manic depressive / He walks in the rain."

Set 1:

1. Subdivisions (SIGNALS-1982)

2. The Big Money (POWER WINDOWS-1985)

3. Force Ten (HOLD YOUR FIRE-1987)

4. Grand Designs (POWER WINDOWS-1985)

5. The Body Electric (GRACE UNDER PRESSURE-1984)

6. Territories (POWER WINDOWS-1985)

7. The Analog Kid (RUSH GOLD -2006)

8. Bravado (ROLL THE BONES- 1991)

9. Where's My Thing? (With Drum Solo) (ROLL THE BONES-1991)

10. Far Cry (SNAKES & ARROWS - 2007)

Set 2: (with Clockwork Angels String Ensemble)

11. Caravan

12. Clockwork Angels

13. The Anarchist

14. Carnies

15. The Wreckers

16. Headlong Flight (With Drum Solo)

17. Halo Effect

18. Seven Cities of Gold

19. The Garden (11-19 = CLOCKWORK ANGELS - 2012)

20. Manhattan Project (POWER WINDOWS-1985)

21. Drum Solo

22. Red Sector A (GRACE UNDER PRESSURE-1984)

23. YYZ (MOVING PICTURES-1981)

24. The Spirit of Radio (without the string ensemble) (PERMANENT WAVES-1980)

Encore:

25. Tom Sawyer (MOVING PICTURES-1981)

26. 2112 Part I: Overture

27. 2112 Part II: The Temples of Syrinx

28. 2112 Part VII: Grand Finale 26-28 (2112-1976)

bilet rush

 

Radu Lupaşcu
13 iunie 2013

Foto: Radu Birişteică, Radu Lupaşcu

*Radu B., Cristina M., Bogdan B., Saşa, Aurel.
**Angel şi Rodica B., Ursu C. şi Mircea G., eu, Relu C. şi Mihai S.


TOTO - Steve Lukather et Co.

 

Huxley's Neue Welt, Berlin, Germania 5 iunie 2013

TotoŞtiu că am să fiu criticat şi am să supăr pe multi, pe unul dintre ei îl şi numesc, "NAŞU'", un mare admirator al tobarului Simon Phillips, dar pentru mine Toto nu ar fi fost Toto fără Steve, deşi trebuie să recunosc că David Paich - claparul - este creditat cu cele mai multe compoziţii şi nici ceilalţi membrii nu sunt mai prejos (muzical). Lăsând la o parte gluma, Toto este incontestabil o formaţie de profesionişti. L-am văzut pe Steve la Bucureşti dar niciodată nu am avut ocazia să văd această formaţie tocmai din L.A., deşi au început să cânte din 1977. Aşa că profitând de sejurul la Berlin pentru concertul Rush (şi de ce să nu recunosc că mi-au fost deschis ochii tot de către NAŞU' Claudiu Purcărin), am cumpărat bilete la concertul Toto din turneul "35 Anniversary Tour 2013" şi cu bunul meu prieten Ursu am ajuns la sala de concerte, numită pompos - HUXLEY'S NEUE WELT, deşi ar fi sunat mult mai bine HUXLEY'S NEW WORLD (că doar Huxley nu este german!) o locaţie aş putea spune similară cu Turbohalle, ca dimensiune şi ca aspect (doar că sala era la etaj şi are o terasă pentru amatorii de bere şi fumători).

Probabil numele sălii vine de la romanul lui Aldous Leonard Huxley - Brave New World. Are sens!

Am fost şocaţi de sistemul aproape românesc, o coadă lungă, care se deplasa încetişor spre sală, accesul spre sală făcându-se pe o singură intrare. De menţionat faptul că iniţial concertul ar fi trebuit să aibă loc în aer liber la Berlin's Zitadelle dar din motive de "producţie" a fost mutat indoor (cel puţin aşa declară Toto pe site-ul oficial).

Concertul a început cu "On the run" şi a continuat cu melodiile pe care le veţi găsi în setlistul de mai jos, în care am menţionat şi albumul în care a fost înregistrată prima oară melodia. După mine cei din TOTO au fost fascinaţi de femeile din viaţa lor pentru că cel puţin 11 melodii le-au fost dedicate: Manuela, Angela, Lorraine, Elenore, Rosanna, Carmen, Hollyana, Lea, Pamela, Ana, Melanie, iar trei dintre ele le-au interpretat în concert. De notorietate va rămâne "legenda" privind Rosanna, dedicata actriţei Rosanna Arquette, prietena lui Steve Porcaro, deşi compozitorul David Paich, a infirmat faptul că ar fi scris această melodie despre/pentru Arquette. Fără discuţie albumul Toto IV a fost albumul cu cel mai mare succes, unul din cele mai de succes albume ale anilor '80, disc de aur, US #5, bine reprezentat şi în concert (4 melodii), doar Hydra, un disc cu tentă hard rock fiind la fel de bine reprezentat. Apropos, pentru cei care nu ştiau încă, TOTO IV a dominat a 25-a ceremonie GRAMMY în 1983, câştigând nu mai puţin de 6 premii: Record of the Year, Best Pop Vocal Performance, Best Instrumental Arrangement - toate pentru Rosanna, LP of the Year, Best Engineered Recording şi Best Producer (grupul Toto), pentru albumul TOTO IV.

Alte lucruri puţin cunoscute despre TOTO. În 1984 TOTO este contactata sa scrie o tema sportiva pentru Jocurile Olimpice de la Los Angeles , tema Olimpiadei fiind opera lui John Williams -"Olympic Fanfare and Theme" - premiu Grammy, devenita una din cele mai celebre teme olimpice. Toto va apărea pe discul "The Official Music of the XXIII Olympiad—Los Angeles 1984", împreună cu Foreigner, Loverboy, Herbie Hancock, Quincy Jones, Christopher Cross, Philip Glass şi Giorgio Moroder. Au ajutat la înregistrarea backing track la albumul istoric "USA for Africa". Au înregistrat OST pentru filmul science-fiction "Dune", în care grupul este acompaniat de Orchestra Simfonică din Viena.Cum era şi firesc la un turneu aniversar, au fost interpretate aproape toate single-urile de succes ale grupului (cu excepţia I'll supply the love, Make believe, Waiting for your love, Stranger in town, Hollyana, Without your love); Hold the line US #5 UK #14 1978; 99 US# 26 1980; Rosanna US#2 UK#121982; Africa US #1 UK#3 1983 - versiune "extended"; I won't hold you back US#10 UK#371983;I'll be over you US#11 1986ş; Pamela US#22 1988 şi probabil melodiile care le sunt dragi grupului.

Concluzionând, a fost un concert plăcut şi o primă experienţă bună ca "stranier muzical" într-o sală cu public german, bun cunoscător de altfel a muzicii pe care o ascultau. Deşi grupul anunţa pe site-ul oficial că au pregătit pentru turneu 23 de melodii, unele dintre ele niciodată cântate live, setlistul de la Berlin a cuprins doar 20 de melodii.

Steve Lukather - guitar, vocals; David Paich - keyboards, vocals; Steve Porcaro - keyboards, vocals, synthesizers; Joseph Williams - vocals; Nathan East – Bass guitar, Backup vocals; Simon Phillips - drums; Amy Keys – Backup Vocals; Mabvuto Carpenter – Backup Vocals.

Toto setlistBERLIN: 1.On the Run (TOTO - 1978); 2.Goodbye Elenore (TURN BACK - 1981); 3.Goin' Home (TOTO XX : 1977-1997 - 1998); 4.Hydra (HYDRA - 1979); 5.St. George and the Dragon(HYDRA - 1979); 6.I'll Be Over You (FAHRENHEIT - 1986); 7.Rosanna (TOTO IV- 1982); 8. It's a Feeling (TOTO IV- 1982); 9.Wings of Time (KINGDOM OF DESIRE - 1993); 10.Falling in Between (FALLING IN BETWEEN - 2006); 11.I Won't Hold You Back (TOTO IV- 1982); 12.Pamela (THE SEVENTH ONE - 1988); 13. 99 (HYDRA - 1979) (inspirat de filmul lui George Lucas THX 1138După peste 30 ani Steve a declarat că în ciuda popularităţii melodiei este melodia care îi place cel mai puţin);14. White Sister (HYDRA - 1979); 15.Better World (MINDFIELDS - 1999)16. Africa (TOTO IV- 1982)Super extended version !17. How Many Times (KINGDOM OF DESIRE - 1993)18. Stop Loving You (THE SEVENTH ONE - 1988); 19.Hold the Line (TOTO - 1978); Encore:20.Home of the Brave (THE SEVENTH ONE - 1988).

Mircea Giurgiu
12 iunie 2013

Foto: Naşu Claudiu Purcărin


Însuşirea de a fi perfect

Joe SatrianiDespre Joe Satriani şi al său concert este vorba. Bineînţeles că nu a făcut totul singur... A fost secondat de un maestru al aranjamentelor muzicale şi doi perfecţionişti ai detaliilor. Mike Keneally descendent din şcoala Zappa, a cântat la câte instrumente a fost nevoie, Marco Minnemann la baterie şi Bryan Beller la chitară bas, amândoi cu experienţe diverse, cea mai notabilă fiind colaborarea dintre ei. În fapt, trioul KMB ce a asigurat "spatele" poate fi ascultat pe multiple înregistrări de studio sau din concert, fiind unul din puţinele power trio din spaţiul de fuziune al rock-ului cu jazz-ul, cu tentaculele întinse spre multiple "escapade" stilistice. Nu este aici locul pentru trimiteri directe, vă las să le descoperiţi singuri, doar vă sugerez să începeţi cu "pepiniera" Frank Zappa... pentru care am un cult deosebit. Probabil şi Satriani, din moment ce "întregul" a sunat perfect, creîndu-i acel spaţiu de zburdălnicie propriu chitariştilor de anduranţă. Aceasta nu a fost însă totul! Povestea mea ar fi trebuit să înceapă cu ce m-a "uluit" cel mai mult. Sunetul. Nu am făcut-o pentru că, trebuia să ştiţi mai întâi cine sunt cei care au făcut posibilă această audiţie perfectă. Din locul în care am stat, la balcon undeva în sectorul M, s-a auzit impecabil. Nu cred că a fost vreun loc în prea-bătrâna sală în care să se fi auzit altfel. Reacţiile miilor de fani mi-au confirmat, piesă cu piesă, bucuria lor amplificată. Întotdeauna în România am avut carenţe (grave) cu sonorizarea. Este bine să întăresc acest bun exemplu, pentru mulţi dintre cei care nu au putut ajunge sau cărora nu le-a spus nimic (până acum) rock-ul instrumental. S-a fi bucurat imens de această vibraţie sonoră întocmai unui meloman aşezat cuminte în fotoliul de colecţionar. Ei bine dragilor, despre asta a fost vorba în primul rând. Nu vreau să-mi aduc aminte că picioarele-mi erau undeva şerpuite spre rândul din faţă şi că, multe din înghiţiturile de popcorn ale corporatiştilor cu laptopul după gât, le-au re-simţit în mesajul chipului meu tensionat... Vreau numai să-mi aduc aminte de o imagine sonoră a prefecţiunii. Dar, fiindcă aceste rânduri trebuiesc citite şi de cei care doresc binele rock-ului, jazz-ului şi poate blues-ului, sper că vor încerca să scoată nişte bani de undeva (să zicem de la marea evaziune) şi construiesc măcar o sală de concerte. Pentru că avem mare nevoie. Banii se scot uşor după aceea. Artişti de calibru aşteaptă în block-start-uri, haideţi să le creăm un "loc de joacă" adecvat şi să aducem un Bonamassa, un Peter Gabriel sau un Bowie pentru tinerii noştri viitori muzicieni sau pentru deliciul unui public care nu se împacă cu programul de la tembelizor... Dacă se va vrea acest lucru de către "noua orientare" politică, este un semn că noi - semnatarii acestei reviste virtuale - şi voi cititorii, am ales însuşirea de a fi perfect. Nu putem să nu lăudăm creaţia şi performanţa decât acolo unde este cazul. Asta a fost realitatea. Events este pe cale de a deveni cel mai important organizator de concerte din România, iar odată cu atenuarea crizei bănuiesc că nu vom mai zbura la Berlin sau Amsterdam să-i vedem pe Rush, la Viena pe Marcus Miller sau la Sofia pe Doro (Pesch). Joe Satriani este acelaşi peste tot. Pe CD, LP, DVD sau în oricare concert live, adică pe viu. Se aude prefect. Fie că susţine concert în State, Germania sau la Istanbul. A fost un alien la Sala Palatului şi nu este deplasată comparaţia. Aşa cum a cântat şi mai ales cum s-a făcut auzit, aşa a fost! Un regal tehnic, cu lumini decente şi atitudine pozitivă. Setlist-ul a mulţumit fani şi muzicieni din toate generaţiile. Vedeţi mai jos că nu a ocolit marile hituri, dar a pus mai mult accent pe "subiectul" turneului, "Unstoppable Momentum". Pe mine sincer, nu m-au prins noile experimente, dar în atmosfera de înalt profesionalism acest moft personal, nu are nicio relevanţă. Al 14-lea album ”are o abordare oarecum experimentală, cu influenţe din toate colţurile lumii – de la muzică clasică la muzică tradiţională indiană, şi încorporează chiar puţină… comedie. E pur şi simplu distractiv de ascultat. Am vrut ca fiecare moment să fie foarte melodios. Am căutat cea mai puternică melodie posibilă, şi cel mai puternic riff” explică Satriani. De la "Flying in a Blue Dream" la "Always With Me, Always With You" sau "Summer Song" cele patru chitare Ibanez (cu doze DiMarzio) au răsunat rând pe rând în amplicatoarele Marshall, în cea mai deplină coeziune. Cel mai important a fost faptul că toată lumea a plecat cu zâmbetul iliescian pe buze, fericiţi că au văzut un spectacol occidental într-o sală vie, ce a vibrat la unison. Pe Satriani nu am să vi-l prezint prea mult. Este unul dintre Guitars Giants care şi-a dovedit notorietatea profesională încă din anii '80, anii de adolescenţă ai celui ce vă invită musai să-i ascultaţi/vedeţi dvd-ul cu înregistrarea de la Paris din 2009. Joseph Satriani s-a născut pe 15 iulie 1956 în Westburry, New York, într-o familie de imigranţi italieni. La 10 ani cânta la pian şi bătea în tobe şi asculta ...Purple Haze. Trei ani mai târziu, aflând de tragicul deces al marelui Jimi, a decis că ..."I went home and played my Hendrix records" şi ..."Then I'd Had to Play". Dezvăluirea făcută Los Angels Times reprezintă un prim-capitol din istoria sa muzicală, aşa cum povestea evenimentului din 20 mai 2013, (cred că) a marcat pe mulţi din cei prezenţi, fani sau muzicieni, tineri sau veterani.

Radu Lupaşcu
31 mai 2013

Joe Satriani 20 mai 2013
Foto: Silvia Big

Setlist complet: Cool#9 / Devil’s Slide / Flying in a Blue Dream / Unstoppable Momentum / Weight of the world / Ice 9 / Crush of Love / I'll Put A Stone On Your Cairn / Door Into Summer / Lies & Truth / Satch Boogie / Shine On American Dreamer / Three Sheets To The Wind/ Cryin'/ Jumpin’ In / Jumpin’ Out / A Celebration / Always With Me, Always With You / Surfing With The Alien / Crowd Chant / Summer Song / Rubina.


"Alternosfera! Alternosfera!"

alternosfera 1Sâmbătă seară, 25 mai, Bucureşti, Arenele Romane. Cu această enumeraţie s-ar plasa în spaţiu şi timp o seară de neuitat - din diverse perspective - pentru fanii moldovenilor de la Alternosfera, dar şi pentru reporteri şi melomani avizi de găsirea unor talente pe care încă nu le-au descoperit. Fie că publicul a ascultat concertul de la poartă sau chiar din miezul "problemei", cu siguranţă că nu au regretat că se aflau acolo.

M-am bucurat sincer să descopăr câtă lume îi apreciază, lucru pe care admit cu ruşine că nu îl bănuiam. Oameni de toate vârstele s-au prezentat, cu mic, cu mare la acest concert, creând o atmosferă veselă şi entuziastă. Nu a asistat puţină lume nici măcar la deschidere, când Serge Kino si trupa White Walls au avut rolul de a încinge puţin auditoriul. În ciuda diferenţelor dintre genurile muzicale, nu au fost deloc plângeri, ba chiar se pare că puţină diversitate nu strică niciodată. După cum au afirmat şi băieţii de la Alternosfera, ceea ce ne interesează este calitatea live-ului; care cu siguranţă nu a lăsat de dorit.

alternosfera 2Toate acestea nu au făcut nimic altceva decât să contribuie la impresia generală despre concert, dar imediat ce White Walls şi-au terminat numărul, mulţimea nerăbdătoare a început să scandeze: "Alternosfera! Alternosfera!" ... Şi, ca un răspuns la sutele de voci, Alternosfera şi-au făcut intrarea, în glorie, cu piesa cea mai importantă a noului album, "Drumuri Pi(necunoscute)", continuându-şi tradiţia de a deschide concertele cu o piesă despre o astfel de temă. Spun cea mai importantă pentru că se află în corelaţie cu data de lansare a albumului, luna 3, ziua 14, adică ziua internaţională Pi. După cum ne-au promis încă de la conferinţa de presă, au cântat în total 23 de piese, fanii cântând odată cu trupa atât versurile unor piese din anii anteriori, pe care le ştiau prea bine, precum "Wamintirile", "Ploile nu vin", "Visători cu plumb în ochi", "Închisoarea albă", "Flori de mai" sau "Virgula", dar şi celor de pe albumul de promovare, Epizodia, pe care le-au receptat cu entuziasm. Aproape 2 ore, Alternosfera au cântat neobosiţi, la fel ca şi mulţimea ce i-a aclamat fără încetare, Marcel Bostan întreţinând atmosfera cu o energie molipsitoare, de invidiat. Finalul spectacolului a fost la fel de glorios ca şi tot restul său, arătându-ne încă o dată potenţialul naţional şi, aş spune, chiar internaţional al trupei.

Ceea ce sare prima dată în ochi, sau, mai degrabă, în urechi, asistând la concertul moldovenilor, este asemănarea aproape perfectă a sunetului live cu cel înregistrat în studio. Afirm cu părere de rău ca în zilele noastre nu se mai găseşte aşa ceva pe toate drumurile, iar pentru acest lucru trupa nu are decât de câştigat. De asemenea, versurile sunt punctul forte în fiecare melodie: enigmatice, poetice, originale, te atrag într-un alt univers, într-o sferă magică, plină de simboluri şi de embleme mitologice, iar ideea şi sunetul se împletesc perfect pentru a contribui la crearea atmo-alterno-sferei. Asemănarea cu poeţii simbolişti este evidentă, însă Marcel Bostan a învelit elemente din poeziile acestora cu idei noi, mistice, ce captivează pe oricine.

Nu pot spune decât: jos pălăria!

Alexia Socol
30 mai 2013

Foto: Ana Maria Lupaşcu

Setlist White Walls:

1. Intro
2. The Lost Art of Chapeaugraphy Part II
3. Patience
4. The One Who Walks...
5. ...Into The Water
6. New Song 1
7. New Song 2
8. Be Quiet And Drive (Deftones cover)
9. New Song 3
10. Friends For A While
11. Curtains

Bis:
12. New Song 2

Setlist Alternosfera:

1. Drumuri Pi (necunoscute)
2. Epizodia
3. Wamintirile
4. Vreau să-mi dai
5. Ploile nu vin
6. Mută
7. Două Eve
8. Avion
9. O lume la picioare
10. Virgula
11. Visători cu plumb în ochi
12. Ce ne uneşte ne şi desparte
13. Deja straină
14. Nepoata lui Gagarin
15. Singurătate
16. Închisoarea albă
17. Femeia nordică
18. Văduva
19. Flori de mai
20. Oraşul 511

Bis:
21. Drumuri de noroi
22. Aruncă-mi
23. Columb



BOCELLI - Un superb concert "împletit" de ANDREA

afis bocelliPentru iubitorii de muzică nu este un secret că Andrea Bocelli este cotat printre primii 10 tenori ai lumii, aceasta fiind o certitudine că acest concert va fi unul magistral, pentru toţi cei care şi-au achiziţionat un bilet (nu la bani puţini) la spectacolul din 25 mai 2013. Numărul foarte mare de spectatori, în ciuda frigului tăios, a depăşit chiar şi aşteptările organizatorului. Andrea Bocelli a confirmat statutul de mare vedetă şi a confirmat recunoaşterea criticii şi a publicului de pretutindeni. Cei care i-au dat o "mână de ajutor" au fost Corul Radio şi Orchestra Naţională Radio sub bagheta dirijorului italian Marcello Rota (vărul marelui compozitor Nino Rota), marea noastră soprană Angela Gheorghiu, alături de contratenorul român Cezar Ouatu, precum şi soprana italiană Paola Sanguinetti, cvartetul vocal DIV4S (Denise, Isabella, Vittoria şi Sofia) şi grupul CARisMA Crossover Guitar Duo (Magdalena Kaltcheva şi Carlo Corrieri).

Corul şi Orchestra Radio au reuşit să-şi etaleze clasa încă de la începutul concertului, interpretand "Gli arredi festivi" din opera "Nabucco" de Giuseppe Verdi, după care a început regalul Bocelli. De-a lungul celor 2 ore efective de concert Andrea Bocelli a interpretat o serie de arii din opere, singur sau în duet (cu Angela Gheorghiu sau Paola Sanguinetti) din Macbeth, Romeo et Juliette, Rigoletto, La Boheme, La Traviata, canţonete şi melodii cunoscute din zona light-pop ballads, cum ar fi: Vieni sul mar, Non ti scordar di me (cu Angela Gheorghiu), Musica proibita (duet cu Angela Gheorghiu); O surdato ‘nnammurato; Funiculì funiculà (cu cvartetul vocal DIV4S ), Era già tutto previsto; La vie en rose (duet virtual cu Edith Piaf), Canto della terra (cu cvartetul vocal DIV4S ); O sole mio (cu Angela Gheorghiu şi Cezar Ouatu); Con te partiro (Time to say goodbye) în duet cu Angela Gheorghiu, şi Nessun dorma, cu care s-a încheiat concertul în ropotele de aplauze a miilor de spectatori prezenţi în parcarea C de la ROMEXPO.

angela gheorghiu & andrea bocelliAngela Gheorghiu a strălucit în Habanera din opera Carmen de Georges Bizet şi cântat admirabil alături de Andrea Bocelli în: La Traviata de Giuseppe Verdi; Non ti scordar di me şi Musica proibita. O adevărată divă a muzicii care nu s-a sfiit să interpreteze împreună cu Cezar Ouatu superba melodie românească a lui Zsolt Kerestely - Copacul (cunoscută publicului român prin celebra interpretare a regretatului Aurelian Andreescu). Păcăt că, Angela avut o sincopă la intrarea în duet cu Andrea a melodiei "Time to say goodbye". Ne pare realmente rău de acest incident de la bis, speculat nejustificat de mult de presa de cancan, fapt cauzat probabil de o mare emoţie.

Cvartetul vocal DIV4S ne-a delectat cu “Brucia La Terra” din “The Godfather“, întâmplător sau nu compoziţie a lui Nino Rota, iar CARisMA Crossover Guitar Duo cu 3 piese printre care o splendidă interpretare a unui fragment din Concertul pentru chitară şi orchestră, cunoscut sub numele de "Concierto de Aranjuez", a compozitorului spaniol Joaquin Rodrigo.

Corul şi Orchestra Radio au demonstrat un profesionism desăvârşit interpretând superb, sub bagheta dirijorului Marcello Rota, "Va, pensiero" din opera "Nabucco" de Giuseppe Verdi.

Un eveniment de ţinută, pe care îl vom ţine minte!

Mircea Giurgiu
29 mai 2013

Foto: Alin Crăciun

SETLIST (complet)

1. "Gli arredi festivi" din opera "Nabucco" de Giuseppe Verdi, în interpretarea Corului Radio şi a Orchestrei Naţionale Radio, sub bagheta dirijorului Marcello Rota

2. "Ah, la paterna mano" din opera "Macbeth" de Giuseppe Verdi - Andrea Bocelli

3. "Di quella pira" din opera Macbeth de Giuseppe Verdi - Andrea Bocelli, Corul şi Orchestra Radio

4. "Habanera" din opera "Carmen" de Georges Bizet - Angela Gheorghiu

5. "Ange adorable" din "Roméo et Juliette" de Charles Gounod - Andrea Bocelli, Paola Sanguinetti

6. "La donna e mobile" din Rigolleto de Giuseppe Verdi - Andrea Bocelli

7. "Va, pensiero" din "Nabucco" de Giuseppe Verdi - Corul Radio şi Orchestra Naţională Radio

8. "O Soave Fanciulla" din "La Bohème" de Giacomo Puccini - Andrea Bocelli, Paola Sanguinetti

9. “Brindisi“ din “La Traviata“ de Giuseppe Verdi - Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Corul Radio

PAUZĂ

10. “Brucia La Terra” din “The Godfather“ de Nino Rota - DIV4S (Denise, Isabella, Vittoria şi Sofia)

11. “Vieni Sul Mar” de Arcangelo Califano (din albumul "Incanto") - Andrea Bocelli, Corul Radio

12. “Non Ti Scordar Di Me“ de Ernesto De Curtis (din albumul "Incanto") - Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu

13. “En Aranjuez Con Tu Amor“(din albumul "Sentimento") fragment din Concertul pentru chitară şi orchestră de Joaquin Rodrigo (cunoscut sub numele de "Concierto de Aranjuez") - Andrea Bocelli, grupul CARisMA Crossover Guitar Duo (Magdalena Kaltcheva şi Carlo Corrieri)

14. "Cavatina" de Stanley Myers - Grupul CARisMA Crossover Guitar Duo

15. "El diablo" (pentru 2 chitare) de Eduardo Fernandez - Grupul CARisMA Crossover Guitar Duo

16. "Musica proibita" de Stanislao Gastaldon - Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu

17. "O surdato ‘nnammurato" de Enrico Cannio (din albumul “Incanto”) - Andrea Bocelli şi Corul Radio

18. "Funiculì funiculà" de Luigi Denza şi Peppino Turco (din albumul “Incanto”) - Andrea Bocelli, DIV4S, Corul Radio

19. "Copacul" de Zsolt Kerestely - Angela Gheorghiu & Cezar Ouatu

20. "Era già tutto previsto" de Riccardo Cociante (din albumul ”Passione”) - Andrea Bocelli (voce şi acompaniament de pian)

21. "La vie en rose" de Marguerite Monnot + Louis Guglielmi, pe versurile Edithei Piaf (din albumul “Passione”) - duet virtual Andrea Bocelli (voce şi acompaniament de pian) cu Edith Piaf

22. "Canto della terra" de Francesco Sartori (din albumul “Vivere”) - Andrea Bocelli, DIV4S, Corul Radio

ENCORE

23. “O Sole Mio“ de Eduardo di Capua - Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Cezar Ouatu, Corul Radio

24. "Quizàs, quizàs, quizàs" de Osvaldo Farrés - Andrea Bocelli, DIV4S - nu s-a cântat!

25. "Con te partiro" (Time to say goodbye) de Francesco Sartori (din albumul"Bocelli") - cântată de Andrea Bocelli la Festivalul de la San Remo în 1995 - Andrea Bocelli, Angela Gheorghiu, Corul Radio

26. “Nessun Dorma“ din "Turandot" de Giacomo Puccini - Andrea Bocelli, Corul Radio.


Bătrâna Doamnă şi The Count Basie Orchestra

count basie afisUn eveniment rar şi deosebit a găzduit bătrâna doamnă Sala Palatului pe scena sa, în data de 14 mai 2013, şi anume prezenţa prestigiosului big band The Count Basie Orchestra. Din păcate la acest gen muzical de nişă sunt din ce în ce mai puţini spectatori la noi, lucru resimţit şi la acest eveniment unde numărul persoanelor din sală nu a sărit de 1000. Nu cred că preţul biletelor a fost de vină, ci mai degrabă faptul că vremurile se schimbă cu o viteză prea mare, astfel, alte genuri muzicale - dintre care unele improprii acestei naţii - obturând trecutul. În deschiderea spectacolului, preţ de 30 de minute, a evoluat trupa Django Sound Quartet care a încercat să ne convingă că are legătură cu stilul de jazz al marelui Django Reinhardt. Din păcate nu a reuşit. Nu este o trupă rea, dar violonistul Costinel Mirea, dealtfel un foarte bun tehnician al viorii, ar trebui să se axeze doar pe muzica populară, unde a demonstrat o uriaşă măiestrie, sau pe café concert, şi să caute pe cât posibil să ignore gypsy jazz-ul, întrucât, în opinia mea nu are şanse prea mari să convingă. S-a încercat îmbinarea de stil, pe folclor şi jazz, dar şi acest lucru este din alt film. Chitariştii buni amândoi, dar mai bun implicit ca tehnică, Gabriel Brutaru. De contrabas nu pot vorbi fiindcă nu l-am auzit.

În ce priveşte Count Basie Orchestra, în ciuda faptului că sunetul era pe boxele Sălii Palatului, "ajutaţi" de un pian extrem de vechi şi hărtănit, (cred că tot din dotarea bătrânei doamne), orchestra a făcut minuni întocmai unor români descurcăreţi. Au fost profesionişti pur sânge! Amfitrionul şi dirijorul Dennis Mackrel (una şi aceeaşi persoană) ne-a aşteptat la intrare şi ne-a dat invitaţiile, apoi pe scenă a fost magistral. A dirijat orchestra într-un stil aparte şi a făcut glume inteligente cu sala. Solo-urile de saxofoane, trompete, contrabas, pian, trombon ca mai toţi din orchestră, au demonstrat că în această uriaşă Count Basie Orchestra, fiecare este o vedetă. A sunat americăneşte simplu şi curat. Nicio orchestră, de altă naţie care încearcă să cânte aceleaşi piese, sau va încerca, cu siguranţă nu o să-i iasă intepretarea la un aşa nivel. Orchestra are foarte mult talent şi o tehnică extraordinară.

Solista Brianna Thomas care a susţinut în cadrul spectacolului un microrecital, pot spune că a ţinut un obiect numit microfon în mână, dar nu ştiu la ce i-a folosit, pentru că avea o voce care "zguduia" sala. Un timbru absolut admirabil, născut pentru jazz şi gospel.

Pe româneşte Count Basie Orchestra, au făcut din puţină "logistică" un super spectacol. Adică din căcat bici şi mai şi plesneşte!

Profesionişti, modeşti şi nu numai!

Economu Bogdan
18 mai 2013



Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt !

motul pittis afischIar scrisul tot aşa. Şi totuşi trebuie să vă povestesc despre seara de aseară (28 aprilie 2013), fiindcă altfel nu se poate.

Din păcate, la concertul dedicat Moţului (primul, după aproape 6 ani de la plecarea sa spre lumi mai bune) nu a venit nici unul dintre prietenii mei. A fost Duminica Floriilor, oamenii au obligaţii sociale, vizite de făcut sau primit etc. Noroc cu vecinii din sectorul 3 care s-au strâns cu miile la acest foarte special eveniment muzical. Nu am pretenţii de critic muzical, aşa că nu-mi voi da cu părerea despre cât de bine au cântat menestrelii care s-au perindat pe scena din parcul „Alexandru Ioan Cuza”, fost I.O.R.

O scurtă trecere în revistă se cuvine totuşi : Gheaţa a fost spartă de un simpatic reprezentant al Albionului care a cântat - printre altele - Imagine, dar mai ales Wish you were here ...

Cer scuze ca nu i-am reţinut numele folkistului britanic. A urmat Marius Baţu cu un recital consistent, bazat pe piesele cântate cu trupa Poesis. Un tânar aflat în apropierea mea mi-a dovedit ce înseamnă pasiunea pentru muzica folk: ştia pe dinafară toate cântecele, şi când zic „toate cântecele” nu mă refer doar la piesele marca Poesis. Când şi când, trăgeam cu ochiul spre fanul folk (un Neil Diamond autohton, la cca. 30 ani) şi vedeam cum buzele lui rostesc cu siguranţă vers dupa vers, cântec după cântec.

Zoia Alecu a urcat pe scenă, s-a aşezat degrabă pe un scaun şi ne-a cântat Le chanson de Ritza.

După care şi-a cerut scuze că şade, dar o face din motive de trac. Cântatul de-a-n-picioarelea şi tracul, zicea Zoia, afectează diafragma şi strică show-ul. Sărut-mâna, doamna Zoia, pentru „Incă un tren”, „Trei galoşi” şi celelalte piese muzicale cântate la microfon sau pe lângă.

Ducu Bertzi şi Mihai Neniţă, au făcut ... nenicuţă ... spectacol. No, că o fost fain tare, ca la Maramu’, ba la un moment dat o fost ca la Irlanda, când s-a încins de-a binelea vioara lui Maicăle Neniţă.

Anunţat cu surle şi trâmbiţe, a urcat pe scena posesorul „celei mai bune voci rock” din România, nimeni altul decât Criiiiiistiiiiii Miiiiiinculescuuuuuu ! Cu tot respectul, aseară Cristi mi-a părut a fi intruparea blues-ului, asa cum l-a definit Moţu : „Un om care nu e în apele lui”. Nu prea a fost Cristi în vână, dar - ajutat de un chitarist de prin ţări străine - ne-a servit câteva cântece de suflet ale prietenului său Florian Pittiş : Alright now, Feel like making love şi, desigur, Rock ’n’ roll-ul lui Led Zeppelin.

Seara târziu, şi-au făcut în fine apariţia câteva „tinere speranţe” ale muzicii folk din România, numiţii Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Vladi Cnejevici, precum şi Teo Boar; în două cuvinte, Pasărea Colibri !

Cinea-a fost acolo, n-o să uite prea curând sau n-o să uite deloc o cântare cum rar mi-a fost dat să aud şi să văd : În spatele scenei, „lacul codrilor albastru” şi pescăruşii (lui Paul Rodgers) săgetând cerul ; jur-împrejur pomii infloriţi şi câteva mii de oameni cu adevărat iubitori de muzică ; iar acolo, pe scenă, două legende ale muzicii folk şi nu numai : Mircea Vintilă şi Mircea Baniciu.

Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere ! ... ştiţi cu toţii repertoriul Păsării Colibri şi profesionalismul acestei trupe etalon a folk-ului românesc, aşa că mai bine să vă povestesc ce se întâmpla lângă mine, pe când Mircea & Mircea ne cântau şi încântau cu muzichiile lor :

Cei din generaţia subsemnatului, trăitori în sectorul 3 cartierul Titan, îl ştiu pe Gheorghe încă de prin anii ’70. Gheorghe fusese o vreme student la Arhitectură, după care s-a lăsat de şcoală, el ştie de ce. Fie vară sau iarnă, Gheorghe umblă cu bocanci grei şi cu aceeaşi tunică militară peticită şi decolorată de vânt şi ploaie. La gât avea atârnat (cu sfoară) un ceas deşteptător tip CFR !!!

Last but not least, în vremurile alea când miliţienii te luau de pe stradă şi te duceau cu forţa la frizer ca să-ţi tundă pletele, Gheorghe avea barbă. O mândreţe de barbă lungă lungă, demnă de ZZ Top ! ...

Luat de ale vieţii valuri, nu l-am mai întâlnit pe vecinul meu de cartier mai bine de douăzeci de ani, pentru ca aseară să-l văd lângă mine ; o uscătură, umbra agitată a celui care fusese cândva rebelul Gheorghe; un bătrân cu barba sură şi încâlcită, de care tinerii din jur râdeau cu jumătate de gură.

Şi totuşi ce tânăr era şi este Gheorghe, cum îşi mai repezea el mâinile în sus şi strângea apoi pumnii, de parcă ar fi vrut să prindă muzica toată între degetele alea reumatice.

Prins de spectacol, o vreme nu am mai băgat de seamă ce face Gheorghe, aşa că mare mi-a fost mirarea să-l văd dansând; nu singur, ci cu o ... domnişoară frumuşică şi de-adevăratelea.

Se făcuse cerc în jurul celor doi, iar când s-a terminat cântecul, Gheorghe, ca un perfect gentleman, a îngenuncheat şi a sărutat mâna partenerei sale de-un cântec şi-un vis cu ochii deschişi. Pentru mai multe detalii, vedeţi-l pe Al Pacino într-o scenă trasă la indigo în „Stand up, guys!”

Ce să vă mai spun ?! Că mi-e dor, că multora dintre noi ne este dor de Moţu ?! ...

La ora 23:10, după o cântare care a durat o oră şi jumătate, Mircea & Mircea & Co, dimpreună cu Anda Pittiş - respectele mele, stimată Doamnă ! - au părăsit scena în aplauzele furtunoase ale celor adunaţi întru cinstirea şi amintirea celui care a fost şi rămâne Florian Pittiş. Luminile s-au stins, şi totuşi ...

Şi totuşi nimeni nu a plecat acasă, căci pe cele 2 ecrane de pe lateralele scenei, Moţul ne spunea de-acolo de departe că: „Sfârşitul nu-i aici, nu, nu-i aici, sfârşitul nu-i aici” ... Iar eu, unul din mulţii subjugaţi de puterea cu adevărat hipnotică a acestui OM FRUMOS (cu permisiunea d-lui Dan Puric), zice-voi :

Moţule ! Noi, cei rămaşi de veghe în urma ta, îţi mulţumim că ai fost iarăşi cu noi, fie şi numai o seară !

V.R. Cantacuzu
Bucuresti - 29 aprilie 2013


Concert TARJA TURUNEN “BEAUTY and the BEAT”Sala Palatului

tarjaHotel Caro, 9 aprilie. Conferinţa de presă cu protagoniştii “Beauty and the Beat”: Mohi Younes (managerul Phoenix Entertainment), promotorul şi organizatorul spectacolului, Cătălin Opriţoiu în calitate de reprezentant al Orchestrei Simfonice Bucureşti care urma în scurt timp să înceapă repetiţiile cu muzicienii străini şi, nu în ultimul rând, starurile evenimentului, bateristul Mike Terrana (colaborări cu Rage, Axel Rudi Pell, Gamma Ray, după relocarea în Europa cu 15 ani în urmă) şi TARJA TURUNEN, o favorită a publicului român de Rock încă de la prima vizita la Bucureşti, cea din 2004 cu Nightwish, în cadrul “Once Upon A Tour”. Tarja şi Mike se cunosc de ceva vreme, ei colaborând şi pentru albumul “What Lies Beneath” (2010) a divei finlandeze. Care, la conferinţă, s-a comportat degajat şi relaxat, ajutată şi de umorul lui Terrana alături de care, în mod evident, se simte bine, dându-ne speranţe reale că, pe scenă, ‘chimia’ lor va genera un rezultat muzical memorabil.

Ce am aflat interesant? Componenta muzicală. Că Tarja este decisă să urmeze “the path of Rock” inclusiv cu următorul ei disc ce îl are la mixer pe Tim Palmer (U2, Ozzy Osbourne, Pearl Jam), dar că este conştientă că trăim în vremuri dificile unde este tot mai greu să te menţii în vârf dacă eviţi turneele şi ignori mijloacele moderne de comunicare precum Internetul şi, ca atare, nu îşi propune să facă asemenea erori. Mai ales că visează ca, în orice formă posibilă, toata viaţa ei să continue să facă muzică. “The Beauty and the Beat” este pentru ambii un spectacol special, bazat pe ‘cele mai frumoase piese clasice’ dar interpretate cu accente Rocterranak sau chiar Pop (după cum a subliniat Mike) şi care va apare şi sub formă de DVD live. Componenta personală. Mămica unui “îngeraş” de opt luni, un “rock’n’roll child”, care o însoţeşte în tot turneul alături de soţul/managerul ei, Tarja se consideră o femeie fericită că îşi poate urma visul muzical oriunde în lume… împreună cu întreaga familie. Cea mai inedită revelaţie avea însă să o facă la rugămintea noastră de a spune în câteva cuvinte cum a decurs colaborarea cu Mike Oldfield pentru “Tubular Beats”. Nu numai că nu l-a întâlnit niciodată pe Oldfield (totul s-a aranjat prin intermediul unei cunoştinţe comune, producător stabilit în Antigua) dar a înregistrat totul pentru piesa “Never Too Far” în propria sufragerie cu… micuţa adormită în braţele ei! În concluzie, combinaţia talentului artistic cu cea de determinare şi capacitate analitică generată de experienţa în industria muzicală şi sensibilitatea amplificată de proaspătul rol de mamă, anunţau pentru seara de 11 aprilie la Sala Palatului un concert imposibil de ratat.

Într-adevăr, Tarja a anuntat la conferinţă că a contractat o răceală la sosirea în România dar părea încrezătoare că în cele două zile până la spectacol totul, inclusiv vocea, va reveni la normal. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa iar evenimentul a trebuit amânat pentru data de 7 mai. Iată parte din comunicatul pertinent şi absolut de înţeles în condiţiile date emis de organizatori în dupa-amiaza zilei de 11 aprilie: “Artista şi organizatorii regretă amânarea concertului şi le promit fanilor că se vor putea bucura până la urmă de spectacolul Beauty and the Beat. Biletele achiziţionate rămân valabile pentru data respectivă. Persoanele care doresc returnarea contravalorii biletelor trebuie să se prezinte la punctele de vânzare din reţeaua Eventim, începând cu data de 15 aprilie”. Chiar în această conjunctură nefericită, concluzia noastră (trasă anterior comunicatului) se menţine şi sperăm că fanii sopranei finlandeze continuă să fie alături de ea şi se vor bucura să o revadă pe 7 mai 2013 la Sala Palatului!

Ioan Big
11 Aprilie 2013


Un spectacol SENSATIONal!

sensation 1Evident, ne referim la “Source of Light”, producţia-maraton din seria Sensation creată de ID, ce s-a desfăşurat în noaptea de sâmbătă spre duminică, 6 aprilie, în Pavilionul Central din Romexpo, Bucureşti. Cu adevărat, pentru aproape opt ore, devenit ‘cel mai mare club din lume’. În condiţiile în care niciunul din semnatarii acestui articol nu este clubber sau devorator de House titlul poate părea exagerat şi generat de ignoranţă. Însă el nu se referă la Marc Knight, Mister White, Sunnery James & Ryan Marciano sau la ceilalţi componenţi a line-up-ului de DJ care au performat în eveniment, ci la declinarea vizuală a conceptului. Întreaga producţie, de la componenţa tehnică (“Sfera Luminii” cu diametrul de 12 metri şi cei aproape doi kilometri de benzi cu LED-uri, laserele şi efectele pirotehnice, sunetul, etc) la cea artistică (DJ, acrobaţi, dansatori), a fost integrată, funcţională şi, ca ambient general, impecabilă. Iar cei peste 12,000 de spectatori (am auzit de cifre ducând spre 15,000), dintre care mulţi veniţi special din străinatate, în albul lor complet, s-au integrat perfect conceptului, prin comportament şi deschidere. “All is One”. O menţiune de făcut în ceea ce priveşte producătorul sensation 2român, compania Events, care, la rândul ei s-a achitat cu brio de sarcină, mai ales în ceea ce priveşte aspectele logistice: management flux spectatori, securitate, amenajarea cu bun gust a spaţiilor conexe, etc. Cârcotaşii extremi ar putea invoca din nou preţul mare al biletelor. Credeţi-ne, acesta a fost justificat până la ultimul bănuţ de dimensiunea uriaşă a spectacolului (cantitativ, calitativ şi ca întindere în timp). În aceste condiţii, este posibilă o singură concluzie: chiar dacă nu faceţi parte din publicul consumator de Techno, House sau Dance, dacă veţi avea în viitor oportunitatea, nu rataţi viitoarele Sensation!

Ioan Big & Mircea Giurgiu
8 Aprilie 2013

Foto: Events Mihai Cismas


PAUL GILBERT - The metal guitar virtuoso

paul gilbert 1Se pare că Paul Gilbert îmi place foarte mult din moment ce nu am pierdut nici un concert de al lui în Bucureşti. Şi nu am fost dezamăgit nici de data aceasta!Fiecare concert al lui Paul a adus ceva deosebit în prezentare şi, multe piese noi. Publicul parcă n-a mai fost aşa numeros ca la concertele anterioare. Doar cei din faţa scenei au fost receptivi pe măsura intensităţii concertului. Cei de la mese, mai puţin. Concertul de la Hard Rock CafeBUCHARESTse înscrie pe linia concertelor de promovare a albumului "VIBRATO", serie de concerte începută la 1 noiembrie 2012, la House of The Blues Los Angeles, de pe Sunset Blvd, West Hollywood. Albumul a ocupat locul 47 în Billboard Top Heatseekers, în anul 2012, o poziţie destul de onorantă, care confirmă buna primire a albumului de către fani. Fiind un turneu de promovare a albumului era normal ca un procent relativ mare dintre melodiile interpretate să fie de pe acest album şi în mare parte a fost cam aşa: Enemies (in jail); Rain and thunder and lightning ; Vibrato; Bivalve blues; Put in on the char; Blue rondo a la turk; Atmosphere on the moon.

O notă bună pentru Paul! Cu excepţia Blue rondo a la turk, celebra compoziţie din anul 1959 a lui Dave Brubeck, de pe albumul quartetului Dave Brubeck "Time out", toate celelelate melodii sunt compoziţii proprii. Această melodie a fost folosită şi de Keith Emerson, atât în perioada The Nice cât şi în perioda Emerson Lake and Palmer. Poate interpretarea acestei melodii mi-a plăcut cel mai mult (pentru că îmi aminteşte de anii tinereţii), deşi mi-e totuşi greu să fac o alegere. Formaţia de acompaniament a fost compusă din: Emi Gilbert - keyboards, vocals; Thomas Lang - drums; Kelly LeMieux - bass. Numele de familie Gilbert al Emiei nu este întâmplător; ea este soţia actuală a lui Paul. Paul nu putea să uite ca a fost în Racer X şi ne-a delectat cu: Scarified şi Technical difficulties şi nici că a fost în Mr.Big, cărora le-a dedicat un medley acustic. Paul nu a stat prea departe de blues-ul pe care cred că îl iubeste cu pasiune, din moment ce a cântat, în afara compoziţiei proprii Bivalve blues, Go all night (Pat Travers), Still got the blues (Gary Moore) şi C.O.D. (Albert King).

Cover-urile non-blues au constituit un alt segment al concertului: 25 or 6 to 4 (Chicago), The lemon song (Led Zeppelin), Stay with me (Rod Stewart & The Faces), Sin City (AC/DC), Space truckin' (DEEP PURPLE) şi Man on the silver mountain (RAINBOW).

paul gilbert 2O remarcă specială! La piesa Sin City s-au schimbat rolurile: Paul a trecut la tobe; Emi a fost vocalul; Thomas a fost la bas şi Kelly la chitara solo. Luminile de pe scenă au fost stinse la ora 23.45, după aproape 2 ore şi jumătate de la începerea concertului, odată cu ultimul acord al melodiei unei legende a blues-ului, Albert King - C.O.D. O seară care sunt convins că le-a făcut plăcere tuturor celor prezenţi! Din păcate, n-au mai ieşit la autografe şi poze cu publicul. La sfârşit, bodyguarzii ne-au spus că asta a fost dorinţa lor. Cred că se grăbeau să ajungă la Sofia unde au concert azi. Am luat doar o poză de la intrare, ultimul CD costa 80 lei, DVD-urile 100 lei şi T-shirt-ul 80 lei. Prea mult pentru buzunarele noastre.

SETLIST:

Enemies (in jail) - PAUL GILBERT

Rain and thunder and lightning - PAUL GILBERT

Bb jam/ Vibrato - PAUL GILBERT

Scarified - RACER X

Go all night - PAT TRAVERS

Bivalve blues - PAUL GILBERT

Put in on the chair - PAUL GILBERT

25 or 6 to 4 - CHICAGO

Blue rondo a la turk - DAVE BRUBECK QUARTET

Atmosphere on the moon - PAUL GILBERT (Drum solo)

Technical difficulties - RACER X

Acoustic - Paul

The lemon song - LED ZEPPELIN

Space truckin' - DEEP PURPLE

Man on the silver mountain - RAINBOW

Still got the blues - GARY MOORE

Stay with me - ROD STEWART & THE FACES

Sin city - AC/DC (Paul - tobe, Emi - vocal, Thomas - bas, Kelly - chitară)

C.O.D. - ALBERT KING (bis).

Mircea Giurgiu
1 aprilie 2013

Foto: Corneliu Tudor


Richard Clayderman - plăcerea mea (ne)vinovată

Richard_Clayderman2Nu mi-e ruşine să declar că sunt un fan al muzicii orchestrale. Întâmplător sau nu, primele 2 single-uri pe care le-am cumpărat (acum mai bine de 50 de ani) au fost Benny Goodman Orchestra - In the mood şi Duane Eddy - cu o versiune a Rapsodiei pentru pian şi orchestră pe o temă de Paganini de Rahmaninov, temă ultracunoscută, folosită deseori în filme ("Somewhere in Time", 1980). Nu îl văzusem pe Richard Clayderman în concert niciodată şi nu voiam să ratez ocazia. Mă aşteptam să mă impresioneze în mod deosebit, mai ales că-l cunoşteam de pe CD-uri.

În primul rând am avut senzaţia că Richard Clayderman a fost opening act pentru “singurul cvartet de viori electrice din Europa”- Hypnotique, care a beneficiat de un spaţiu generos, în partea din faţă a scenei, în timp ce “Prince of Romance” a fost “exilat” în spatele scenei, în întuneric, iar formaţia orchestrală a fost dispusă pe părţile laterale ale scenei, împreună formând o figură similară cu “un careu de pionieri”. Nu că aş avea ceva cu Hypnotique, care s-au străduit să fie la înălţime, dar “plasarea” lui Clayderman mi se pare o ruşine.

Cei care au venit la concert şi au plătit bani buni pentru a-i remarca tehnica interpretativă şi a-i vedea mâinile, s-au simţit în mod sigur frustraţi. Parţial, unora dintre ei le-au fost “compensate” pierderile, primind generos de la artist, partituri sau batiste. Dacă concertul nu ar fi fost presărat de glumiţe ieftine, în detrimentul muzicii, poate mi-ar fi plăcut mai mult.

În afara melodiei "Ballade pour Adeline" care mi-a plăcut de la prima audiţie din 1976 şi pe care am reascultat-o cu plăcere, mi-a plăcut şi tributul pentru Stevie Wonder, cu melodii ca:

My cherie amour (1969); You are the sunshine of my love (1973); I just called to say I love you (1984) din filmul "The woman in red"; Isn't she lovely (1976); Superstition (1972); Sir Duke (1976). Stevie Wonder este un artist pentru care Richard are o stima deosebită, ca pianist şi compozitor.

Mi s-au părut interesante "versiunile" sale ale melodiilor: Root beer rag (Billy Joel); You raise me up (Secret Garden); Medley din West side story (Leonard Bernstein) - Maria şi America; Where do I begin (Love story)(1970, Francis Lai); Chariots of fire (Vangelis) din coloana sonoră a filmului "Chariots of fire", regia Hugh Hudson (1981).

"Tratamentul" unor teme clasice cum ar fi: Mozart - Simfonia no.40 (1788); Serghei Prokofiev - Baletul Romeo şi Julieta (1935) - (Dance of the knights - a.k.a. Montagues and Capulets); George Gershwin - Rhapsody in blue (1924); Aram Haciaturian - Baletul Spartacus (1956) - Adagio of Spartacus and Phrygia, cunoscută publicului român ca tema din serialul britanic "Linia maritimă Onedin" (The Onedin line) mi s-au părut de asemenea demne de luat în seamă.

Total neinspirată mi s-a părut totuşi alăturarea melodiilor "Let the sun shine in", dintr-un muzical emblematic al anilor 60 ca şi "Hair", în plin avant "Hippie counter-culture" şi "Sexual revolution" cu "Un dos tres Maria", o melodie latino, uşurică rău. Pur şi simplu nu se potrivesc!

O notă specială percuţionistului Daniel Ciampolini pentru solo-ul de hang şi nu numai, deşi “contextul” nu era prea potrivit. Întâmplător, sau nu, ultima melodie a fost aleasă "Time to say goodbye" (Andrea Bocelli), cunoscută popoarelor latine ca şi "Con te partiro". În concluzie, nu pot să spun că a fost pierdere de vreme, dar cinstit vorbind, mă aşteptam la mult mai mult.

Mircea Giurgiu
30 martie 2013

P.S. “Fraţilor” nu vindeţi pielea ursului din pădure! Aţi scris că Richard Clayderman va cânta “Für Elise” şi la ieşirea din sală un puşti (care făcea pian) plângea de mama focului şi le reproşa părinţilor: "M-aţi minţit că o să cânte ”...


Avant-première la Mozaic...

Alifantis_2Zilelede27, 28 şi 29 martie 2013 au însemnat pentru bucureşteni un regal AlifantisNichita Stanescu care a marcat cum se cuvine aniversarea 40 - 80 pe care o anunţasem din timp pentru ca toţi fanii să-şi procure bilete la aceste eveniment irepetabil... A fost o seară de iarnă târzie într-un teatru Excelsior nou-nouţ, cald, cu parcare, cu o atmosferă ca între prieteni, cu un sunet impecabil, cu un maestru la pupitru tehnic, Victor Panfilov, care a mulţumit pe deplin auditoriul. Iată aşadar concertul spus pe scurt de un fan*care prins ultimul loc din ultimul rând: "A început cu 5 chitare şi Alifantis între ele. Alifantis cu chelie şi codiţă + haina albă, pălărie şi pantaloni negri + un tricou roşu (să-l ferească de deochi). A continuat cu clasicele mulţumiri către organizatori, sponsori, etc, cu menţiunea că mulţumirile au fost cântate, iar nu rostite … Ca tot omul, Alifantis a avut nevoie de ceva timp ca să se “încălzească”, dar după aceea a fost magistral. Sonorizarea făcuta de (sper că nu greşesc) Victor Panfilov s-a dovedit de nota 10. Alifantis a cântat mult Nichita, inclusiv două cântece nou-nouţe, compuse cu o zi înainte de concert. Balada Dromaderelor a început cu minunate aluzii orientale şi trimiteri la muzica lui Joaquin Rodrigo şi a sfârşit apoteotic, cu o sală ridicată în picioare şi aplaudând frenetic. Am mai ascultat şi alte cântece în premieră absolută, cântece incluse în albumul “Mozaic” care va fi lansat în aprilie a.c. Una peste alta, a fost un concert fain pentru care singurul “vinovat” este omul-orchestră numit Nicu Alifantis. Jos pălăria în faţa acestui muzician nu numai foarte talentat, dar de un rafinament şi profesionalism rar întâlnite pe meleagurile noastre."

Mulţumim Nicu, mulţumim Nichita.

*Valentin Radu / Radu Lupaşcu
29 martie 2013


MASTERPIECE: O ţeapă de dimensiuni… EPICE!

the masterpieceCapodopere ale muzicii de film, într-o producţie sincretică de excepţie, vor fi puse în scenă pe 23 Martie, de la ora 19:00, la Sala Palatului din Bucureşti. Evenimentul “The Masterpiece” prezintă în premieră mondială lucrări moderne din muzica de film genială… Sincretismul este obţinut prin îmbinarea armonioasă, sincronizată, a muzicii de film cu lumini, lasere, video (pe display LED gigant), elemente pirotehnice şi de coregrafie. Prin implicarea în acest proiect a maeştrilor compozitori de la Hollywood: Hans Zimmer, John Williams, Thomas Bergersen, Gerard Marino, Londra: Guy Farley şi Barcelona: Ivan Torrent, cu partituri unice/scrise special pentru eveniment şi sunete electronice de calitate excepţională…” (Sursa: MyTicket.ro). Iată câteva spicuiri din anunţul în baza căruia destui spectatori au plătit 300 RON pe bilet.

Voi încerca să fiu cât mai clinic şi raţional în disecţia acestui spectacol şi să mă detaşez de “experienţa emoţională deosebită” promisă de promotorii acestuia şi pe care într-adevăr am trăit-o… dar nu în sensul aşteptat (titlul prezentei cronici este rezultatul său).

CONŢINUT MUZICAL. Câteva întrebări cu răspuns ‘plătit’: 1.) ‘Muzica de film’. Ce legătură are muzica unui joc video, “God Of War”, cu filmul şi cum îşi justifică includerea sa în spectacol cu un rol mai consistent decât, de exemplu, “Gladiator” a lui Zimmer ce a ‘beneficiat’ de doar câteva zeci de secunde de interpretare? 2.) ‘Capodopere, muzică de film genială’ (pe site-ul proiectului, mai modest catalogată, doar “excepţională”). “Partituri unice/scrise special pentru eveniment” care sunt capodopere instant şi geniale… din naştere? Pe cartea de vizită a autorilor scrie ‘compozitor de capodopere la minut’? Sau trebuiau să voteze spectatorii la ieşirea din sală dacă sunt excepţionale sau nu? 3.) ‘Maeştrii compozitori’. O minimă explorare pe IMDB, ne arată că în trena lui Zimmer şi Williams, ne sunt vânduţi următorii “maeştri compozitori”: Bergersen (1 scurt-metraj şi 2 documentare), Marino (scurt-metraje şi jocuri video), Farley (vârfurile sale de până acum în carieră, obscurele “Modigliani”, filmat în România, şi “The Flock” cu Richard Gere), Ivan Torrent (un singur scurt-metraj!). Referindu-ne la cele trei puncte de mai sus, întrebarea finală vine firesc: care este legătura între conţinutul muzical firav şi numele pompos a spectacolului, “The Masterpiece”?

PRODUCŢIA “SINCRETICĂ”. Sincretismul apare de nenumărate ori în comunicatul de anunţare şi promovare al spectacolului. Să inventariem cum a fost susţinut din punct de vedere tehnic. Sunet OK însă 240.000 W scrişi pe afiş? Era să uit, OK… cu excepţia momentului penibil când unuia din invitaţii speciali (Marino) a trebuit să i se aducă pe scenă, succesiv, trei headset-uri până s-a găsit unul funcţional. Pirotehnia promisă – zero (dacă nu punem la socoteală maşinile de fum, destinate punerii în valoare a laserelor şi luminilor)! Lasere, OK. Display LED gigant – a existat. Lumini, da. Problema nu a fost însă de cantitate, de funcţionabilitate sau de profesionalismul echipei tehnice ci de integrarea tuturor elementelor în mod creativ… sincretismul promovat cu obstinaţie. Din acest punct de vedere, rezultatul VIZUAL (şi probabil responsabilitatea aparţine în cea mai mare măsură producătorului/regizorului artistic) a pendulat deseori între ilar şi patetic! Să mă explic. LUMINA. a.) Nu a pus în valoare protagoniştii momentelor/intervenţiilor speciale: fie aceştia erau luminaţi parţial fie deloc. Ca atare, momentele coregrafice, deşi s-au desfăşurat aproape de buza scenei, au fost în obscuritate, iar faţa sopranei era practic invizibilă pe ecranul LED(jumătate ascunsă de suviţele blonde iar cealaltă complet umbrită). Şi ajungem la b.) Designul luminilor a fost făcut pur pentru spectacol, neluând în calcul (sau doar prea puţin) cerinţele pentru retransmisia de bună calitate a imaginilor pe ecranul LED. c.) Nu a fost perceptibilă vreo preocupare în a crea ‘tablouri’ de lumină specifică fiecarei teme muzicale care să acţioneze atât ca agent diferenţiator cât şi ca suport vizual artistic (căci de exemplu între “The Tree of Life” şi “Dark Knight” este o mare diferenţă de tonalitate şi ritm, ce putea fi susţinută spectaculos prin jocurile de lumini). VIDEO. Problema fundamentală a fost legată de conţinutul a ceea ce s-a difuzat pe ecran. Lăsând la o parte momentele de retransmisie live de pe scenă, aceasta a fost o dovadă pură a… non-sincretismului. O însăilare amatoricească de imagini luate parcă de pe Google Photosşi citate mistico-filosofice lipsite de coerenţă în care, absolut accidental, mai apărea scris şi numele unui compozitor. Iar dacă publicul îşi imagina că muzica va fi susţinută de cadre din filmele respective s-a înşelat amarnic. Cu excepţia unei fotografii cu titirezul din “Inception” şi unui montaj video din “Dark Knight Rises” (singurul montaj din două ore de spectacol!), în rest, nimic! Probabil de asta s-a considerat că este nevoie de un MC, ca să suplinească prin informaţii citite de pe clipboard ‘subţirimea’ suportului video. C-aşa-i în film! Mai mult, au fost dese momente în care ecranul a rămas, pur şi simplu, negru (conţinut zero) în condiţiile în care era atât de simplu să se intre măcar cu vizualul de comunicare a spectacolului. Coregrafia laserelor a fost singura care a mai salvat ceva din imaginea “The Masterpiece”.

INTERPREŢI. Aici nu am foarte multe de spus. În primul rând, tot respectul pentru “furnicutzele” care au încercat să îşi facă cât mai bine treaba (orchestra şi corul). Asta s-a văzut şi în aplauzele de final a publicului şi pe bună dreptate. Soliştii români invitaţi au avut apariţii episodice dar nu foarte relevante nefiind puşi în evidenţă aşa cum ar fi meritat. Cu excepţia lui Călin Grigoriu care şi-a făcut treaba cu brio alături de Guo. Cei străini: Gerard K. Marino, compozitorul de jocuri, care după rezolvarea incidentului tehnic, a dirijat muzicienii pe o compoziţie interesantă, Uyanga, o prezenţă exotică, şi violoncelista Tina Guo, adevărata stea a serii atât prin prestaţie cât şi prin cariera conexă cinematografiei şi muzicii de film. Şi ajungem la Ciprian Costin, producătorul şi dirijorul evenimentului “The Masterpiece”. Să mai recitim o dată caracterizarea din comunicatul oficial: “Muzician multivalent care a încântat publicul în roluri de compozitor (U.S.A., Franţa, România), dirijor (U.S.A) şi pianist (România, Franţa, Germania, Olanda, Italia, U.S.A., Canada), Ciprian este deţinătorul mai multor premii internaţionale în concursuri de pian, compoziţie şi informatică (algoritmică, respectiv IT – Microsoft Imagine Cup). Ciprian a studiat tehnici avansate de dirijat pentru Film / TV cu discipoli ai Maestrului Leonard Bernstein, precum şi compoziţia cu Maestrul Viorel Munteanula Universitatea de Arte “George Enescu” din Iaşi. A absolvit celebra instituţie Berklee College of Music, Boston, U.S.A cu distincţia "Cum Laude".” Ca dirijor, fără discuţie, şi-a ţinut în ‘baghetă’ orchestra, ca “IT”-ist a creat chiar momente vesele involuntare (cel cu iPadul din deschiderea “trilogiei” Dark Knight – ghilimelele nu au fost puse greşit!) iar ca producător a lăsat prin seria de bâlbe, generate mai ales pe trecerea între momente, că s-a apucat să gândească (a se citi ‘să încropească’) evenimentul cu doar câteva minute înainte de intrarea în scenă. Cu un asemenea CV, este impardonabil!

În încheiere, o singură concluzie personală: ar fi putut fi un concert interesant dacă ar fi fost promovat şi construit simplu, onest şi fără emfază. Fără exagerări şi fără ambiţii neacoperite de competenţe sau resurse. Am asistat însă, din păcate, la unul auto-plasat la limita şuşei culturale. La pomul lăudat… Cauzele şi explicaţiile pot fi diverse (poate chiar acceptabile) dar, ca şi spectator, sunt interesat nu de acestea ci de efect. Pentru moment, prima consecinţă după spectacolul de aseară este că voi reconsidera în mod serios intenţia de a merge la concertul tribute Beatles susţinut tot de Orchestra Simfonică Bucureştipe 13 mai dacă se va confirma că are aceeaşi echipă de producători.

IOAN BIG
24 martie 2013


"Primo Victoria" Sabaton

Joakim_Broden.jpgNu am putut spune de la început dacă concertul Sabaton ar fi meritat văzut ori nu, sau mai important, dacă mie personal mi-ar fi plăcut, însă trupa suedeză de metal mi-a făcut o mare şi plăcută surpriză cu performanţa de pe 19 Martie 2013 de la Turbohalle.

Să începem cu începutul – Wisdom şi Eluveitie, trupele din deschidere. Pe prima (Wisdom) nu am prins-o decât pe la sfârşit, aşa că părerea mea nu este destul de bine conturată, dar nu am auzit lucruri prea bune despre ei de la cei care au fost acolo. Elveţienii din Eluveitie (trupa mai tânăra ca Sabaton care cântă folk metal) însă au croit o deschidere de excepţie pentru Sabaton, fiind pe placul publicului relativ tânăr peste aşteptări şi primind un feedback puternic, optimist.

Thobbe EnglundDestul însă despre opening, este timpul pentru actul principal. Chemaţi pe scenă în uralele publicului entuziast, Sabaton intră pe rând printre aplauze, mai întâi bateristul (Robban Bäck) care, după câteva secunde face loc şi restului membrilor. Piesa de deschidere este Ghost Division, cu care trupa creează o atmosferă nebună dar totuşi destinsă şi aduce fanii în culmea fericirii. Tot timpul concertului, pe lângă senzaţia unică şi energia pe care o prezintă fără nici o excepţie artiştii, Joakim Brodén (solistul) are grija să aducă şi partea de umor specific în mesajele sale câtre public, ba chiar lasă publicul să aleagă următoarea melodie de mai multe ori, prin metoda de tip “dacă vă place, să vă aud ţipând”. Îmi place foarte mult faptul că Sabaton îşi respectă publicul şi că au arătat acest lucru prin faptul că au cântat piesa Lifetime of War în suedeză la cererea fanilor – în rest, foarte multe din piesele cântate aparţin de noul lor album, Carolus Rex. Punctul culminant este atins la bis cu cea mai celebră piesa a lor, Primo Victoria, care este unul din elementele care marchează momentul.

Sabaton ies de pe scenă definitiv, lăsând publicul încă încărcat de energie mulţumit şi fericit. Pot spune că a fost o experienţă foarte plăcută şi de care m-am bucurat mai mult, şi sper să îi mai văd în concert pe viitor!

Silvia Big
21 martie 2013


Vaya con Dios, my friends

vaya con dios 1Cea mai cunoscută trupă belgiana, Vaya con Dios, a oferit în acest week-end pe scena Sălii Palatului, un spectacol care va rămâne pentru totdeauna în inimile fanilor şi nu numai. Începând cu scenografia de lumini, sunetul impecabil, aranjamentul muzical de excepţie, şi nu în ultimul rând prestaţia scenică a trupei, întreg show-ul a creat pentru fiecare spectator în parte, un eveniment unic.

Dani Klein solista trupei, prin vocea sa, prin carisma şi eleganţa sa, prin modul simplu şi curat în care a comunicat cu publicul, demonstrează încă o dată că este şi va ramâne un nume în lumea muzicala universală.

Dealtfel, genul de muzică oferit de Vaya con Dios, reprezintă o călatorie muzicală amprentată de stilul gypsy music, jazz, şansonete, soul, latino, blues, aspecte care creioneaza un stil inconfundabil. De remarcat în spectacolul oferit la Bucureşti, influenţele noi şi puternice de tango argentinian, dezvoltate de violonistul Red Gjeci, îmbrăcând elegant genurile muzicale abordate şi puternic evidenţiate de pianistul William Lecompte, chitaristul Francis Perez, trompetistul Tim De Jonghe, contrabasistul Salavatore La Rocca, bateristul Han Wouters, şi nu în ultimul rând, solisteleMaria Lekranty şi Nouri Sahli, fiecare dintre aceştia amplificând puternic dinamica show-ului.

vaya con dios 2Spectacolul în sine a fost permanent o comunicare între Dani Klain şi public, căldura pe care aceasta a degajat-o de-a lungul show-ului simţindu-se puternic printre spectatori, care la rândul lor au demonstrat, de ce publicul român este preferatul solistei.

Nu putem vorbi despre piesele ce s-au cântat în acest spectacol, sau care au fost interpretate mai bine sau mai puţin bine, nu putem vorbi cine a fost mai bun dintre membrii trupei, putem spune că Vaya con Dios a confirmat încă odată profesionalismul, muzicalitatea, armonia, caldura şi drumul foarte scurt al pieselor sale către sufletul nostru.

Originalitatea interpretărilor, creativitatea muzicală, şi mesajul transmis, pe care întreg publicul de la Bucureşti l-a simţit, ne determină să credem că Vaya con Dios, prin acest Farewell Tour nu va pune capăt existenţei sale muzicale, ci dimpotrivă va reveni pentru noi, publicul.

Economu Bogdan
18 martie 2013
Foto: Events / Cristi Mitrea


MUNGO JERRY  In the summertime, într-o seară de iarnă

Ray Dorset - Mungo JerryMulţi din cei care ar fi trebuit să participe la concertul Mungo Jerry nu au mai venit fiind convinşi că britanicii au spus, ce au avut de spus, în anii ’70. Desigur, pentru unii, Mungo Jerry a fost formaţia care a lansat numai hitul "In the summertime" (#1 în 26 de ţări, cu vânzări de peste 30 milioane de exemplare - 1970), fără a menţiona, "Baby jump" (#1 în UK - 1971); "Lady Rose" (1971); "Open up" (1972); "Alright, alright, alright" (o rescriere a unei melodii a francezului Jacques Dutronc – UK #3 1973); "Wild love" (1973); "Long Legged Woman Dressed in Black" (1974); "Hello Nadine" (1975); "It’s a secret"; "Forgotten land"; "Let’s get started"; "You don’t have to be in the army to fight in the war". Mungo Jerry este formaţia care a fost distinsă de revista Melody Maker în anul 1970 cu titlul de cea mai bună formaţie nouă, iar Raymond Edward Dorset (n. 21 martie 1946) a fost distins cu 3 premii Ivor Novello ca şi compozitor. Tot Mungo Jerry a fost prima formaţie occidentală care avut prestaţii live TV în toate ţările din spatele Cortinei de Fier! Cu “zvâcniri” în anii ’80 ca: "Feels like I’m in love" ; "On a night like this" (1981); "Knockin’ on heaven’s door" (1981) şi "Sunshine reggae", Ray Dorset a trebuit să aştepte pentru a simţi din nou “gustul succesului “ până în 1995, când “In the summertime” a fost înregistrată de Shaggy, cu care acesta a ocupat #5 in UK şi #1 în majoritatea ţărilor lumii. Nu ne este permis să uităm a menţiona că Ray Dorset a făcut parte din super-grupul de blues KATMANDU, alături de Peter Green (ex-Fleetwood Mac) şi Vincent Crane (ex-Atomic Rooster şi Crazy World of Arthur Brown) care a înregistrat albumul “A case for the blues” în 1983. Ultima apariţie Mungo Jerry în topul britanic a fost în 1999 cu “Toon army”, o melodie scrisă pentru Newcastle United. În anul 2003 Ray Dorset (un împătimit al blues-ului) sub titulatura Mungo Jerry Blues Band a înregistrat, cu muzicieni germani, albumul Adults only şi a continuat în 2005 cu 3 componenţe Mungo Jerry: The British Mungo Jerry Band (pop/rock); The German Mungo Jerry Blues Band (blues) şi Mungo Jerry & The Goodtime Gamblers (jug/ blues/skiffle). În martie 2006 Mungo Jerry a lansat un nou single “Mr. Midnight” din “Phantom of the opera on ice” produs de Roberto Canova şi apoi The Mungo Jerry Ray Dorset a fost parte a “British Blues-Allstars-Tour”, ca şi cântăreţ şi chitarist, alături de Long John Baldry, Spencer Davis, Pete York şi Colin Hodginson. În 2007 Mungo Jerry a lansat 2 albume. “Naked-From the heart” a fost înregistrat într-un studio analog, pentru se re-crea sunetul Mungo al anilor de început. Dorset a înregistrat melodiile împreună cu basistul original al formaţiei, Mike Cole şi cu Bruce Brand la percuţie şi pian. A doua lansare, la sfârşitul aceluiaşi an, a fost cel de al doilea album al Mungo Jerry Bluesband, When she comes, she runs all over me. Ca o urmare firească, între 2008 şi 2011 Mungo Jerry a participat la mai multe festivaluri de blues şi jazz. Pentru a celebra a 40-a aniversare de la lansarea hitului “In the summertime” melodia a fost re-înregistrată în anul 2010, de către Mungo Jerry cu Bluestone feat. MC Skibadee şi suprinzător a intrat în UK Dance Chart Top 40. Voi pune punct notelor, cu anul 2012, în care Mungo Jerry a lansat albumul “Cool Jesus” şi single-ul “Give us a song”, nu înainte de a menţiona marii artişti cu care au cântat pe aceiaşi scenă, ca: Black Sabbath, Traffic, Jose Feliciano şi Grateful Dead. Am enumerat toate acestea pentru a sublinia ca Ray Dorset / Mungo Jerry nu este doar “In the summertime”, ci este un muzician polivalent care “se simte acasă” în pop/rock; boogie; skiffle; folk; country; blues.

Ray Dorset - Jon PlayleAceasta calitate a fost demonstrată cu prisosinţă cu ocazia concertului pe care am avut norocul să-l “trăim” în clubul Hard Rock Cafe, în seara zilei de 25 ianuarie 2013. Nu putem să nu remarcăm profesionalismul întregii formaţii prezente la împlinirea a 5 ani de Hard Rock Cafe în Bucureşti: Ray Dorset - vocal, chitară, muzicuţă; Jon Playle – bas; Mark David – tobe; Toby Hounsham – clape.

Deşi au fost interpretate multe dintre hiturilor formaţiei ("Long legged woman dressed in black"; "Alright, alright, alright"; "Baby jump" ; "You don’t have to be in the army to fight in the war"; "Lady Rose"; "Feels like I’m in love"; "Mighty man"; "In the summertime") concertul a avut o notă “bluesy”, cu surprinzătoare înserări de cover-uri faimoase, din diverse genuri muzicale, cum ar fi: "Day-O (banana boat song)" – melodie mento folk jamaicană făcută celebră de Harry Belafonte; "Nutbush City" – melodie funk / soul compusă şi interpretată de Tina Turner; "Last night a DJ saved my life" - melodie funk / new wave / post–disco interpretată de grupul Indeep; "Papa Was A Rollin’ Stone" – melodie soul lansată de The Undisputed Truth, original uitat, dar făcută celebră prin versiunea de 12 minute a formaţiei The Temptations. O notă specială pentru "Feels like I’m in love” – melodie compusă de Ray Dorset pentru Elvis Presley, care din păcate nu a mai apucat să o interpreteze. Aceasta melodie a fost înregistrată ca B-side Mungo Jerry şi a ajuns ulterior #1 în UK în interpretarea cântăreţei de origine scoţiană, Kelly Marie.

O nota speciala tuturor membrilor formatiei pentru comportamentul modest şi excepţionala deschidere spre comunicare. Le mulţumim tuturor celor care au facut posibilă această seară minunată!

Mircea Giurgiu
30 ianuarie 2013

foto: Adrian Angel Bizdoacă


Recenzii concerte 2012

Recenzii concerte 2011

Recenzii concerte 2010

Recenzii concerte 2009

Recenzii concerte 2008


 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg