Arta Sunetelor

 

Jimi Hendrix impersonator!

Aşa l-a poreclit celebrul Frank Marino pe prietenul său Randy Hansen, omul al cărui destin muzical a fost şi va fi întotdeauna legat de numele marelui Jimi. „Fixatia” sa pentru moştenirea lăsată de Jimi Hendrix i-a adus multe laude şi recunoaşteri, Randy Hansen fiind de mai bine de 30 de ani un misionar al muzicii, al imaginii, al expresiei, în fine, al atitudinii marelui geniu al muzicii Rock. Randy Hansen este un om deosebit şi un muzician de excepţie. O calitate mai rară printre greii muzicii este modestia veritabilă, calitate pe care mulţi muzicieni români au (re)cunoscut-o la un recent concert privat dat de Randy Hansen. Exemplele ar putea continua, motivaţiile sau criticile ar umple câteva pagini bune, dar reflectarea filozofică nu ar putea avea ecou în paginile acestei reviste. Povestea acestui deosebit de talentat chitarist dreptaci începe în oraşul Seattle, locul de unde a pornit incredibila aventură muzicală a lui Jimi ... Era anul 1967, anul în care apare albumul “Are You Experienced?” care avea să-i marcheze profund şi definitiv existenţa ... Randy Hansen a început să cânte în 1977. Primele note, primul solo, prima sa compoziţie au atras atenţia tuturor. Fanii împătimiţii ai lui Hendrix au recunoscut de la început asemănarea fizică izbitoare, laolaltă cu mimica facială din timpul show-urilor şi abilitatea de a cânta cu dinţii, motive care i-au asigurat lui Randy un succes de imagine. Francis Ford Coppola va folosi ulterior exploziile sale bombastice, revărsate în rafale sacadate, în coloana sonoră a filmului “Apocalypse Now”. Debutul său discografic s-a produs în anul 1980 la Capitol Records cu albumul omonim care i-a adus merite incontestabile în lumea rock-ului. „Apostolul” lui Hendrix cucerea public după public. Turneele ce au urmat împreună cu 2 foşti muzicieni în trio-urile lui Jimi Hendrix, Buddy Miles şi Mitch Mitchell au dovedit charisma, talentul şi mai ales dinamica sa trăire scenică. O mostră de Randy Hansen ne-a fost oferita nouă românilor într-un local de fiţe din Bucureşti, unde organizatorii (www.event-plus.ro) au celebrat sărbătorirea a 157 de ani de la „venirea pe lume” a celebrului whisky Jack Daniels. Un moment rock cu totul aparte, o abatere de la dogmatica acestui tip petreceri, fie şi numai prin atitudinea deloc protocolară şi cât se poate de firească a onor audienţei. Arsenalul sonic al lui Randy Hansen „s-a arătat” urechilor şi sufletelor noastre în toată frumuseţea sa, mulţumită unor profesionişti incapabili de compromisuri. Autenticitatea trăirilor lăuntrice ale lui Hansen, dublate de incontestabilul său talent şi de experienţa concertistică au oferit un mic regal rock pe care îl notăm în cartea de onoare a realizărilor concertistice bucurestene din ultimii ani. Iluzia sonoră în care trăim (şi de care cu voie, sau mai degrabă de nevoie ne lăsăm amăgiţi) a primit o lecţie muzicală care merită a fi considerată un reper. În concertul de la Bucureşti, Randy a fost însoţit de Manfred “Manni” von Bohr la baterie (muzician de studio, un perfecţionist dedicat instrumentului său, fost component al celebrei trupe de kraut-rock BIRTH CONTROL şi actual redactor şef al unei publicaţii germane de tobe şi percuţie) şi Ufo Walter (basist în trupa respectabilei cântăreţe de soul Marla Glen). Nu putem vorbi de influenţe sau imitaţii (creatoare) Hendrix fără a aminti şi de trupa MORE EXPERIENCE din Elveţia, supranumită drept cea mai bună trupă de cover-uri Jimi Hendrix din lume. Este un fapt cu care sunt perfect de acord, cu toate că “The Hamsters” sau Randy Hansen umplu pagini întregi în revistele englezeşti sau americane, atunci cand e vorba de „clone” Hendrix. Chitaristul MARCEL AEBY, secondat de o secţie ritmică excelentă : Marco “Caco” Bender - baterie şi Henry Imboden - bass, au (re)suscitat interesul audienţei pentru power-blues-rock, devenind în scurt timp una din personalităţile cele mai surprinzătoare (şi profund trăitoare) a avatarurilor lui Jimi. Înţelegând pe deplin mesajul maestrului, caci din punct de vedere tehnic membrii trupei sunt cât se poate de şcoliţi, trioul MORE EXPERIENCE a dovedit şi componistic că face faţă acestei încercări. Citaţi de presă ca “…probably the best Hendrix cover-band in the world” şi mult lăudaţi de critică pentru reînvierea spiritului hendrixian, tabloul sonor impetuos în care se dezlănţuie Marcel Aeby & Co. demonstrează imaginaţie, supleţe şi misterioasă transhumanţă, într-o grandoare finală pe care o trăim ca atare. Toţi cei enumeraţi mai sus bat cluburile şi sunt prezenţi la mai toate evenimentele blues sau rock din Germania, Olanda, Belgia, UK. Sperăm ca în scurt timp să-i avem mai aproape, căci după cum am băgat de seamă, începănd cu anul în curs mai multe nume sonore au binevoit să calce pe plaiurile mioritice. Sunt muzicieni care au multe de spus, dar mai ales de cântat.

Radu Lupaşcu – 22.10.2007



La crème de la CREAM

AS_Cream_01Probabil pentru mulţi, numele grupului CREAM înseamnă POWER - TRIO, înseamnă BLUES - ROCK, înseamnă primul supergrup din istoria rock-ului, înseamnă Eric Clapton, Ginger Baker şi Jack Bruce şi mai înseamnă unul dintre cele mai celebre triouri ale tuturor timpurilor, alături de JIMI HENDRIX Experience şi MAHOGANY RUSH (pe lista ar mai fi SRV and Double Trouble, Triumph, Rush, BBM, BBA, BLT, Jeff Healey Band şi ... Police). Pentru ceilalţi, a căror intelighenţie scrutează picioare lungi, silicoane şi muzica play-fă, acest nume l(e)indică un nou demers cultural mioritic al (ne)preţuitelor minţi luminate din managementul caselor de discuri. Dacă, tot a trecut neobservat de presa muzicală, atăt de abilă cu tabieturile v.d.t.-lor sau cu starea muzicii româneşti, să îi lăsăm să treacă şi pe noua trupă de trupă Trrafic al lui Steve Winwood (au scos f-ul de Anglia şi au băgat r-ul de România, şţiţi dvs. cine băieţii.... plecaţi de acasă ... cu banii de pâine) şi pe cei de la TNT din Norvegia ... că la noi e mai multe, mai cornute şi libere prin curte.

AS_Cream_02Zilele de 2, 3, 5 şi 6 mai 2005 au rămas şi vor rămâne în istoria rock-ului mondial ca zilele reuniunii CREAM, în celebra Albert Hall din Londra, unde după 37 de ani de la desfiinţare, Eric Patrick Clapton, Peter Edward „Ginger” Baker şi John Symon Asher „Jack” Bruce au împlinit o dorinţă a fanilor şi probabil şi ... a lor. Aceste memorabile concerte au fost lansate pe 4 octombrie 2005, în format dvd şi pot fi savurate de fani. În sala Albert, în primele rânduri, îl găsim pe Brian May extaziat, pe un Robbie Williams cu un zâmbet de respect şi satisfacţie, alături de mulţimea încântată care striga: “They Are Still There”. Piese ca “Badge”, “I’m So Glad”, “Crossroads” sau “Sunshine Of Your Love” s-au  făcut foarte bine auzite, iar spiritul şi forţa acelor ani nu s-a pierdut odată cu trecerea timpului. Un sound puternic, dominat de secţia ritmică, atât de solidă şi pătrunzătoare, încât te întrebi firesc: Cum pot suna, în trio-ul acesta, aşa BINE, iar fiecare în particular, cu trupa sa, sau cu diverşi invitaţi, muzicieni de studio, cu experienţă, nu pot egala energia dezlănţuită şi armonia solistică a grupului Cream?  

Răspunsul vine odată cu vizionarea celor 2 dvd-uri, iar şi iar, ore în şir, rămânând uluit de puterea de seducţie a celor trei, de profesionalismul şi verva cu care fiecare îşi susţin partitura şi ... solistica uimitoare. „It Was A CREAM Party!” şi publicul londonez a simţit în fiecare por, sensibiltatea unui geniu al chitarei, al singurului alb cu voce de negru, al unicului toboşar metronom cu energii nebănuite, capabil la 66 de ani de aceleaşi solouri ritmice de excepţie (declarat revelaţia concertelor) şi a trăit nostalgia unui celebru basist, pianist, muzicuţist, leader, compozitor şi vocalist de geniu.

Iar ca americanii să nu rămână mai prejos, au fost organizate în Statele Unite, un nou Reunion Cream, la MADISON SQUARE GARDEN, în zilele de 24, 25 şi 26 octombrie, care probabil vor fi dăruite marelui public în primăvara anului viitor. Piesele grupului Cream au fost incluse în coloane sonore ale unor filme celebre, regizate de tot atâtea nume mari ca: Martin Scorsese („Good Fellas”), James Cameron („True Lies”) sau Ted Kotcheff („Uncommon Valour”).

 

Reuniunea celor trei a fost la înălţimea numelui stimat şi iubit de o lume întreagă de la generaţia anilor 70 până-n prezent şi după 37 de ani, iar puţinele schimbări ... vizuale, dau şi mai mare strălucire numelui CREAM!

Radu Lupaşcu



Blues D.Timisoara

Prieteni de peste 20 ani, Johnny Bota şi Bela Kamocsa, păstrează nealterat spiritul blues-ului şi al jazz-ului în oraşul de pe Bega, oraşul ce-a dat României multe valori muzicale. În orice stil muzical, Timişoara are un reprezentant de frunte. Grupul Bega Blues Band a luat fiinţă în 1991, iar dintre numele muzicienilor ce s-au perindat alături de cei doi membri fondatori amintim pe Toni Kühn (clape, ghitară), Mircea Bunea (ghit), Dan Ionescu (ghit), Mişi Farkaş (tobe), Mirel Butoi (tobe), Liviu Butoi (sax, flaut), Dinu Simon (perc), Saşa Bota (vioară), Saşi Vuşcan (ghit), Veronica Luţă (voce), Victor Miclăuş (bas el.).

Prima piesă proprie cu mare impact bănăţean şi care amprentează stilul şi cultura muzicală a grupului este „Blues de Timişoara”, lansată pe scena Festivalului de Jazz de la Bucureşti, piesa devine rapid preferata publicului. Tot din ‘91, Johnny şi Kamo, împreună cu Mirel Butoi susţin concerte cu casa închisă în clubul de jazz Pod 16 al lui Liviu Butoi, primul club privat de jazz din România. În acelaşi an, Kamo şi Johnny apar pe scena celui mai prestigios festival est-european, cel de la Debrecen (Ungaria), acompaniaţi de cel mai bun chitarist român al vremii, Dan Ionescu. Un an mai târziu, Johnny şi Kamo revin la Debrecen, împreună cu Toni Kühn la clape, concertând în aceeaşi gală cu Elvin Jones, Charles Lloyd, Larry Corryell şi Niels-Henning Oersted-Pedersen. Bega Blues Band participă în ’92 la Festivalul Muzical de la Privas din Franţa, unde obţin Premiul de Popularitate, iar un an mai târziu, lansează primul CD de blues-jazz din România, denumit Blues de Timişoara, la Studio Recording Soft Sistem.

Pe 8 martie, 2003, Bega Blues Band prezintă un concert extraordinar, “De la Gershwin la Sting”, pe scena Operei Române din Timişoara, marcând astfel jubileul înfiinţării formaţiei. Sufletul muzicii, deschis şi pătrunzător al acestui concert poate fi ascultat pe albumul înregistrat ce degajează o speranţă pentru bun gust, armonie şi înalt cult profesional.

Bela Kamocsa a cântat din 1962 şi pînă în 1971 alături de Moni Bordeianu, Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Adrian Pavlovici, în formaţia Phoenix. În 1973 a format, alături de Paul Weiner şi de Puba Hromadka, trioul Gramophon şi împreună cu ei a editat discul Spirale. A primit Marele Premiu Beat pe ţară, acordat de Europa Liberă în 1968.

Componenţa în care BEGA BLUES BAND a concertat în Bucureşti în trei locaţii pe 6 octombrie 2005 (CERY LU ora 21:00 şi BACKSTAGE ora 23:30) şi pe 7 octombrie în BIG MAMOU (ora 22:00) este: Johnny Bota (vioară, contrabas, baselectric, voce, percuţie, compozitor, aranjamente muzicale, texte), Bela Kamocsa (ghitară, ghitară bas, voce, percuţie, compozitor, textier) şi Lică Dolga (baterie).

Radu LUPAŞCU


Cronică de blues festival

Cetatea medievală Sighişoara a fost gazda unor concerte de blues în zilele de 14, 15 şi 16 februarie. I-am văzut şi aplaudat pe Survolaj, Tibor Tátrai & Magyar Atom, Someday Baby, Sugar Blue şi Corey Harris. În prima zi, grupul timişorean Survolaj a arătat tot ce aşteptam (de)mult de la ei: tinereţe, vigoare, prietenie, profesionalism, tehnică foarte bine stăpânită, pasiune pentru blues şi mai ales charismă, acea seducţie cu care ne-a „prins în ’92, atunci când lansau primul lor album cu 3 piese: „În oraşul acesta nu se-ntîmplă nimic / Stau toţi cu mâinile-n sâni şi cu inima beată”. Trupa Survolaj este una din cele mai serioase amprente rock de la noi. Sensibilitatea lirică şi deschiderea transcendentă conturează definitoriu unicitatea unui sound. Deoparte, profesionalismul probatoriu live şi de cealaltă starea de neastâmpăr perpetuă, converg simultan într-un survol asupra conştiinţei umane. Fiorii propriilor noastre nelinişti, visele frumoase din subconştientul tăcut, îşi dau întâlnire cu Daniel Silvian Petre, Zsolt Szabo, Levente Molnar şi Cătălin Teodoreanu, “în oraşul acesta cu flori de pomană” pe „străzi bântuite de noapte”. Revenirea în forţă a quartet-ului este un prilej de bucurie pentru iubitorii rock-ului şi al blues-ului în special. Combinaţia stilistică a dat roade în acest concert, spectatorii rămânând impresionaţi de fuziunea inteligentă de rock, boogie şi jazz. Improvizaţii de mare rafinament, solistică şi emoţie profundă. Primul album Survolaj, vândut în foaierul festivalului, a apărut în varianta CD anul trecut şi este o realizare meritorie. Căutaţi-l! Este al unui grup rock pur-sânge românesc.

Cel de-al doilea grup în recital de la Sighişoara a fost cel al veteranului Tibor Tátrai ajuns la 56 ani, cu o bogată experienţă în rock şi în special Jimi Hendrix, lucru care m-a mulţumit pe deplin, în pofida problemelor apărute la venirea spre România şi pe parcursul concertului. Sosirea în oraş a fost întârziată de probleme tehnice la vehiculul” de transport, iar mai apoi sonorizarea şi defectarea staţiei Talk Box–ului au fost principalele motive pentru care mulţi dintre participanţii la concert nu au reuşit să perceapă mesajul corect. Însă după părerea mea, concertul Tibor Tátrai & Magyar Atom la Sighişoara a fost unul remarcabil, talentul, experienţa şi rutina profesioniştilor din Ungaria trebuie apreciat şi de muzicienii români prezenţi în număr destul de mare în micuţa sală a pensionarilor sighişoreni.

Un alt grup din Ungaria participant la eventul de blues a fost trioul Someday Baby,a cărui nume este un răspuns la întrebarea “When are you going to make some real money?" şi nu face referiri la piesa lui Bob Dylan de pe albumul Modern Times din 2006! Someday Baby au atras atenţia în mod plăcut prin interpretarea originală la chitară Dobro (Gál "Boogie" Csaba, talentat musician, autodidact, fondatorul trio-ului), la tubă (János Mazura muzician profesionist cu diplomă de inginer de sunet) şi la percuţie (Zoltán Kárpáti, cântă şi la pian, muzician din tată-n fiu) a multor piese celebre ale unor autori mai puţini cunoscuţi în România printre care amintesc pe Keb’ Mo’, Son House sau R.L. Burnside, alături de coveruri ale celebrilor Taj Mahal, Muddy Waters şi Blues Brothers. O reuşită pe care am savurat-o intens în orele de jam-session organizate ad-hoc de echipa de sunet Tetrade Vision.

Seara a doua s-a încheiat cu recitalul extraordinar al muzicuţistului de excepţie Sugar Blue şi al său italian band condus de simpatica Ilaria Lantieri, basistă şi impresară a grupului. Sugar Blue revine anul acesta în România graţie pasiunii extraordinare a lui Marcian Petrescu pentru acest instrument! Concertul de la Sighişoara a fost unul foarte bun, dar ceea ce a fost cu adevărat inedit au fost cele două seri în care Sugar Blue a participat la jam session-uri alături de Corey Harris, dar şi de Someday Baby (Gál "Boogie" Csaba), Zsolt şi Levi de la Survolaj, Raul Kusak, Poli Baciu, Ţeţe Muzicuţă şi amfitrionul Răcilă. După cum vedeţi lista de muzicieni, vă daţi cu uşurinţă seama de bucuria de pe feţele celor prezenţi. Un lucru minunat această întâlnire unică la jam-session, probabil irepetabilă, care ne-a ajutat să trecem peste multe greşeli de organizare, de exprimare şi de comportament ale unor organizatori nedemni şi care nu au nimic de-a face cu muzica.

Radu Lupaşcu




The Good The Bad and … the ugly!

Aceasta este o cronică la concertul Whitesnake! Sunt nevoit să precizez acest lucru pentru a nu crea confuzie cu excepţionalul film Il Buono, il brutto, il cattivo” al genialului Sergio Leone. Confuzie făcută deja, de un geniu ascuns ce-a (re)denumit turneul Whitesnake în The Good and the Bad! Presa şi media au preluat ştirea ca de obicei fără discernământ perpetuând abureala în masă. Era de aşteptat ca după semi-eşecul cu Robert Plant de anul trecut, „organizatorii” să se dea în stambă şi de această dată, din păcate cu 2 nume FOARTE mari ale rock-ului mondial: în deschidere DEF LEPPARD, un nume ce nu spune prea multe românaşului de rând, dar care a vândut şi vinde încă milioane de discuri în toată lumea, fiind una din cele cinci trupe britanice care au vândut în State (cu 2 albume, Hysteria şi Pyromania) peste 10 milioane de exemplare dintr-un album. Protagonista serii, trupa WHITESNAKE este ramura hedonistică a grupului Deep Purple cu singurul vocal din lume care a putut să-l înlocuiască pe marele Gillan! Aşadar am avut privilejul de a-l asculta la aproape 57 ani pe David Coverdale ale cărui derapaje vocale, (doar!) în cazul lui, le putem trece uşor cu vederea... când mă gândesc la cum cânta în turneul din 2005 apărut pe dvd-ul ”Live in the Still of the Night”... îmi dă motiv să mă gândesc la câte parale făcea atunci şi cam câte acum... E o mică întârziere în timp şi spaţiu... Publicul a simţit-o. Dar şi un ghişeft pentru unii, ca să nu mă exprim altfel.... Atitudinea rock a lui David Coverdale, dragostea cu care a cântat şi respectul pentru public sunt lucruri suficiente pentru o atmosfera bună de concert. O foarte mare parte a publicului a cântat şi aplaudat dovedind că ştie să preţuiască un grup adevărat de muzică rock. Dacă ar fi sunat cum trebuie ar fi fost o mare reuşită în special pentru tinerii de azi ce poate acum aud şi văd prima oară una, două, chiar trei (şi aici mă refer la dragii noştri Iris!), legende rock. Chitariştii Doug Aldrich (Whitesnake) şi Vivian Campbell (Def Leppard) au dat tot ce-au putut să compenseze sunetul deficitar! Cu toate acestea, prestaţia celor două trupe a fost pe măsura renumelui lor!!! Lumea prezentă, spera ca după showul trupei din deschidere, acest sunet (în anumite momente execrabil) să se schimbe şi la Whitesnake să avem ce ne dorim cu toţii: un Sunet ca afară! Aşa că, de această dată trebuie să dăm nume: organizatorii, Fun Time Production şi Dorian Ciubuc care au mai trecut prin aceste greşeli, nu au învăţat nimic în anii scurşi după 1989 şi nici nu dau un semn de schimbare ... Acelaşi sunet defectuos, aceleaşi cozi interminabile la punctele de desfacere băuturi de orice fel, aceleaşi mutre acre la întâmpinare, acelaşi beton din parcare, aceeaşi mizerie, .... Unde este respectul pentru public! Fără să-şi dea seama, organizatorul a greşit din nou faţă de public, dar şi faţă de muzica rock în general! Aşa cum au făcut-o deja, aşa-zişii producători ai caselor de discuri când au „prins” frâiele acestei afaceri în 1996! Au lăsat rock-ul, jazz-ul şi blues-ul la voia întâmplării, nu au informat, nu au produs albume, ce-i drept ... nici nu ştiau cu ce se “mânâncă” muzica aceasta!!! Acum, fiecare caută să repare ce-au stricat. Cam târziu. Exemplu: McLaughlin! De ce dintr-o dată vin atâtea trupe ROCK? Pentru că acum au interes … din ’89 şi până acum s-au ocupat de fetiţele şi manelele ... din parcarea A...

Turneul din care a făcut parte acest concert se numeşte “Good To Be Bad” şi speram că nu vom avea parte de nimic rău ... Este numele celui mai nou album WHITESNAKE! Vândut foarte bine la standul amenajat în incintă. Pe 29 aprilie a.c. trupa britanică DEF LEPPARD a lansat cel de-al 14 lea album al său intitulat “Cîntece din camera cu lumini! Conţine 11 piese dintre care hitul single Nine Lives ce îl include pe superstarul american de modern country, Tim McGraw! Este deasemeni primul lor album după 6 ani şi a fost înregistrat anul trecut în studioul lui Joe Elliott din Dublin. Stilul albumului"SONGS FROM THE SPARKLE LOUNGE" va aminti de anii ’70, ani glorioşi pentru grupul ce a vândut peste 65 milioane de albume în toată lumea şi a obţinut 2 titluri de Diamant din partea RIAA (The Recording Industry Association of America) pentru albumele Hysteria în 1998 şi Pyromania în 2004. Acest titlu recunoaşte vânzarea a minim 10 milioane de copii ale albumului respectiv ...

Au fost 2 mari trupe, 11 muzicieni de clasă, cum rar vezi pe aceiaşi scenă în România şi cred că rockerii şi rockul in general merita mai mult ... Deci cine a fost până la urmă Bunul, Răul şi...urâtu’?

Şi altă aniversare a treizeci de ani de carieră rock nu mai prindem ...Whitesnake i-a avut pe David COVERDALE - vocal, Doug Aldrich şi Reb Beach chitare, Timothy Drury – clape, Uriah Duffy – bas şi Chris Frazier – baterie, iar Def Leppard pe Joe Elliot – voce, Phil Collen şi Vivian Campbell – chitare, Rick Savage - bass, Rick Allen – baterie.

Astea fiind spuse mă îmbrac în piele şi mă duc la concertul JUDAS PRIEST... unde sunt alţi organizatori, despre care vă pot spune doar atât: NU agreează presa!!!

Radu Lupaşcu
9 iulie 2008

 



Aria ROCK Cattivo Meravigliosa Creatura

Magicul show al Giannei de la Arenele Romane, ultimul concert pe lista turneului GIANNABEST a trecut în istorie. Cu câteva zile în urmă, pe 15 septembrie, interpretei marelui succes „Profumo“, i s-a decernat prestigiosul trofeu, Premio Musica Isola di Capri. Pentru mulţi, (re)venirea la Bucureşti a fost un regal concertistic, pregătit ca la carte de o artistă care respiră, trăieşte, gândeşte şi compune în spiritul muzicii Rock. Muzica italiană în general este plină de muzicalitate, melancolie, refrene uşor cantabile şi din această cauză unii critici muzicali sau purişti ai genului rock refuză să o definească altfel decât italian pop. Însă, după părerea mea, GIANNA NANNINI are o atitudine şi o prezenţă rock, chiar dacă pe parcursul carierei sale a înregistrat şi piese cu nuanţe evidente de muzică uşoară italiană. De exemplu, prima ei piesă, Sola con la vela”, are parfumul anilor 70 şi a fost imprimată la vârsta de 14 ani! O (re)găsiţi pe compilaţia Giannabest, la sfârşitul primului disc, inclusă în piesa California (de la minutul 9:14 până la final 11:15 !) Defect de fabricaţie sau inteligentă camuflare? Spun asta, datorită poziţionării neobişnuite, - după 1 minut (!) de pauză - şi mai ales, din cauza omiterii din lista pieselor de pe coperta exterioară ... (în booklet-ul interior există!). În fine, (re)descoperirea piesei Sola con la vela” este un prilej de bucurie pentru fani şi, pentru ceilalţi o mostră clară a talentului şi în special a vocii pure a tinerei candidate de atunci, la Voce Nuove. Pe acelaşi prim disc al compilaţiei remarc în mod deosebit Suicido d’Amore”, “Pazienza”, Scandalo”, “California” şi ”Sei Nell’ Anima”, succese de casă şi scenă ale artistei.

La Bucuresti, pe 22 septembrie 2008, într-o după amiază răcoroasă de septembrie, Gianna Nannini a încălzit atmosfera, transformând Arenele Romane într-o imprevizibilă Arie Rock. A cântat în faţa a peste 4.000 de spectatori 21 de piese, printre care s-au numarat cele mai cunoscute hituri ale ei: ”Suicido D’amore”, “Profumo”, “Sei Nell’Anima”, “Fotoromanza”, “Latin Lover”, “Scandalo”, “I Maschi”, “Meravigliosa Creatura”, ”Sorridi”, “Bello e Impossibile”, “Aria, “Un’Estate Italiana”. Pe scenă, alături de Hans Maahn, Stephan Ebn, Thomas Lang, Giacomo Castellano, Davide Ferrario, Davide Tagliapietra, s-a aflat şi violonistul de origine română Bazil Stănescu. Acesta a cântat partitura solo la piesa „Ragazzo dell’Europa”, fiind la înălţimea celorlalţi muzicieni care au reprezentat fiecare ţară gazdă în parte. În turneul Scandalo European Tour - Giannissima, din 1990-1991, partitura solo la această piesă a fost atributul chitariştilor... O altă piesă, foarte iubită de public „Meravigliosa Creatura”, a fost cântată în cor de audienţa prezentă producând o reacţie de mulţumire artistei italiene. Piesa „Făptură miraculoasă” a fost scrisă împreună cu vocalista grupului Üstmamò, Mara Redeghieri. Ea a fost înregistrată de Gianna pentru prima oară pe single în anul 1995 şi a fost inclusă pe albumul Dispetto din acelaşi an. Apoi, într-un nou aranjament, a fost inclusă pe albumul Perle, lansat în anul 2004, alături de alte mari succese ale artistei, Ragazzo Dell’Europa”, „Profumo”, „California”, „Aria”, „I Maschi” şi „Latin Lover”. O versiune acustică la Meravigliosa creatura a fost mai mult decât suficientă pentru revitalizarea vânzărilor noului FIAT BRAVO. O altă piesă folosită de curând de Fiat într-un spot publicitar este „Aria”. Prima sa colaborare cu publicitatea a avut loc în anul 1988, cu piesa “I Maschi” pentru reclama unei mărci alimentare, Buitoni (McCann-Erickson). De asemeni, Făptură miraculoasă” a fost inclusă în două variante şi pe compilaţia turneului cu acelaşi nume, care a urcat pe locul 1 în Italia (3 săptămâni consecutive în 2007), pe 15 în Portugalia, pe 23 în Elveţia şi pe locul 32 în Germania, fiind cea mai reuşită culegere de hituri din cariera sa (dublu CD, 27 hituri plus 3 piese inedite, primul best of după 11 ani, 5 discuri de platină, 1 disc de diamant). „Miraculoasă făptură un sărut lent / Frică miraculoasă  de-a te avea lîngă mine / Deodată cobori în paradis / Mor din cauza unei iubiri miraculoase.

Cu o înfăţişare fragilă de burattino, cu un glas răguşit, dar cu ştiinţa reglării respiraţiei în verva ei nestăpânită, Gianna dovedeşte o forţă şi o combativitate energică, stabilă şi inimitabilă. Autoarea unor compoziţii de mare delicateţe ca „Aria”, „Dea”, „Una Luce” sau Suicido d’Amore” este capabilă de un dinamism rock pe scenă văzut doar la trupe mari din UK sau USA. Nu este întâmplătoare alegerea ei ca open act, la turneul lui Bon Jovi, The Lost Highway Tour din perioada mai - iunie 2008! Ea a susţinut un întreg show, pe Stadionul Olimpic din München, în faţa a 60.000 de spectatori... Îmi este foarte greu să cred că vom putea face comparaţia cu niciunul dintre artistii români, de orice sex... ar fi acesta. Cu o seară înainte asistam fără glas la un concert de mare rafinament al marelui artist canadian Leonard Cohen. Events, firma organizatoare a acestor două concerte nu este alta decât cea care ne-a bucurat mult cu aducerea Stoneşilor anul trecut pe vechiul stadion 23 August... Meritorie mulţumire întrucât în cavalcada artiştilor rock ce s-au perindat anul acesta prin Carpaţi, concertele Leonard Cohen şi Gianna Nannini candidează la show-ul anului!!!

„Prefer să iau deciziile singură, nu mă supun unei mode“ şi „Nu ne lăsăm înhămaţi la căruţele altora“ spunea Gianna, accentuând atitudinea de non-conformism pe care a manifestat-o de la începutul carierei până acum (vezi de ex. San Remo sau Live 8). O filozofie de pe urma căreia a avut numai de câştigat, deşi multe guri rele au judecat greşit muzica, mesajul versurilor sale şi în special atitudinea protestatară. ”Mă plictiseşte că societatea nu ştie nici după 30 de ani în care sertar mi-e locul. Nici în rock nu există nimic între. Ori eşti o ‘la troia‘, o târfă, ori o feministă, nimic între. Iar eu sunt ‘una troia femminista’, o târfă feministă“… „Cariera mea este mai mult o însărcinare pentru mine, este modalitatea pentru a putea reda lumii harul meu. Căci a avea o voce, a putea compune, este un har, un talent cu care te naşti“, se dăstăinuia revistei Der Spiegel. Cum puteam conchide mai frumos acest portret al unicei voci italiene de talie mondială, decât cu această mărturisire.

Concertul s-a încheiat admirabil cu piesa - imn “Un’Estate Italiana”, pe care o cunoaştem de pe vremea campionatului mondial de fotbal din 1990, în duet cu Edoardo Bennato. Un alt duet de mare răsunet a fost cel realizat împreună cu Andrea Bocelli la deschiderea campionatului din 2006, piesa numindu-se "Ama, credi e vai".

Inchei parafrazându-l pe Nae Ionescu: ”Omul, domnule Petre Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.” Cu alte cuvinte, mai bine mai târziu decât niciodată … keep on rockin’ … cu Little Richard!

Radu Lupaşcu
23 septembrie 2008

 



Angelo BRANDUARDI La Lauda di Francesco (MLP/Sottospra) DVD 2007 *****

Muzica

LaudaDVD“Eu sunt trubadurul şi străbat mereu ţări şi oraşe. Înainte de a pleca, lăsaţi-mă să cânt”. Cu aceste cuvinte îşi începe Angelo Branduardi spectacolul său dedicat în întregime Sfântului Francisc din Assisi, una dintre figurile cele mai carismatice din istoria religiei catolice care, asemenea lui Iisus Hristos, trăia într-o comunitate cu 12 tovarăşi, dar şi tovarăşe, predica în limba populară cu abilitatea unui actor cu experienţă, ajutându-se de muzică şi versuri, şi înfăptuia miracole pentru a le restitui semenilor săi viaţa, zâmbetul şi speranţa. Muzica îi aparţine lui Angelo Branduardi, textele Luisei Zappa Branduardi, iar scenografia este semnată de Stafania Garibaldi.

Laudă lui Francesco nu este un muzical, nu este o operă, nu este un concert şi nu este comedie sau un dans: este o Laudă, respectiv o reprezentare a tuturor acestor forme expresive într-un unic context şi care interacţionează între ele. Cântăreţul recită şi intervine împreună cu dansatorii; cântă, recită, actorii dansează, cântă la instrumente şi cu vocea.

Lauda lui Francesco este continuarea logică şi artistică a proiectului “Infinit de Mic”,  renumitul album al Artistului, lansat de EMI în anul 2000, şi al cărui concert a avut un succes enorm, fiind reprezentat publicului din Roma, în faţa Papei Ioan Paul al II-lea şi a sutelor de mii de tineri veniţi la Roma în august 2000. Încă de la acel mare spectacol (la realizarea căruia au contribuit nume de valoare internaţională precum Ennio Morricone, Battiato, Madredeus, Muvrini şi Noua Orchestră de Cântec Popular) artistul a efectuat o călătorie de o mare frumuseţe istorică, nu doar artistică, punând pe note viaţa Sfântului, pe textele străvechi ale unor Izvoare Franciscane care îi atestau faptele.

Albumul şi concertul cântau istoria, dar La Lauda di Francesco va pune în scenă o secvenţă de călătorii virtuale din Evul Mediu pâna în zilele noastre – pe care publicul le va întreprinde în timpul desfăşurării reprezentaţiei – istoriile lui Francesco şi ale tovarăşilor săi se dovedesc a fi extraordinar de moderne şi a-temporale. Şi acest spectacol se inspiră din surse vechi, Lauda fiind o formă teatrală care s-a dezvoltat în Umbria în secolul 13.

Scena este amenajată sobru, deşi un ochi atent poate vedea că imaginile, formele şi culorile se inspiră din frescele lui Giotto. Puţini muzicieni (4 în total, inclusiv Branduardi), dar fiecare dintre ei cântă la mai multe instrumente, dând spaţiu unei muzici a cărei frumuseţe este cuprinsă în însăşi puritatea sunetelor şi în abilitatea tehnică şi interpretativă a celor care le produc. Dialoguri, costume şi tematici surprinzător de bogate în analogii în pofida unor epoci şi culturi atât de distante între ele. Este o operă cu mai multe nivele, o serie de cercuri concentrice menite să unească profunzimea teatrului recitat, armonia formelor de dans şi profunzimea muzicii în persoana lui Angelo Branduardi.

Marele merit al lui Branduardi în acest spectacol şi al celor care l-au asistat la coregrafie şi costume a fost acela de a-l reprezenta pe Sfânt ceea ce era, un bărbat tânăr, sau mai bine spus un băiat (să ne reamintimă că Sf. Francis a murit pe 3 oct. 1226, la 44 de ani, după 20 de ani de predicări) cu sufletul plin de o mare credinţă şi o imensă omenie, care exprima această dorinţă a sa de căutare a Comuniunii cu omul şi cu natura în sensul cel mai profund, printr-un entuziasm, un sentiment de angoasă şi o fizicitate tipice vârstei sale.

Mişcările lui Francisc şi ale discipolilor săi par să fie dictate de ritmul pământului, mâinile şi picioarele sunt în continua căutare a unui contact care între fizic şi spiritualitate, esenţa adevărată a vieţii noastre şi a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Toate sunt prezentate cu aparenţa simplitate a celui care povesteşte un basm unui copil, şi precum copiii, balerinii colegi ai lui Francesco pulsează în inimă, în fizic, în suflet şi în pământ cu ingenuitatea celui care descoperă viaţa cu ochii, dar şi cu inima.

Mesaje şi alegorii clare, dar în acelaşi timp profunde şi sugestive pentru a transmite frământarea acestor suflete tinere în confruntarea cu ceva ce este mai mare decât ele, dar şi entuziasmul lor faţă de viaţă şi dorinţa de a-l transmite semenilor lor cu acea bucurie de a trăi pe care o numesc Credinţă întru Domnul; însuşi Branduardi la un moment dat lasă colţul său de menestrel narator pentru a intra în istorie; o clipă scurtă, ca a cuiva care la un moment dat vrea să participe, şi nu doar să povestească, pentru a aduce un omagiu propriei bucurii de a fi om.

Acum, pe acest DVD, în această Laudă, aceleaşi muzici şi texte ca în

“L’ Infinitamente Piccolo” sunt însoţite de dans şi recitare, pentru a da mai mult avânt şi a întregi această călătorie pe care a întreprins-o Sfântul Francisc, mai ales în interiorul sufletului său şi a tuturor celor pe care i-a întâlnit şi fascinat cu operele şi cu cuvintele sale.

Scenografia

Prezentând opera, se alege de obicei să se povestească ceva despre personajul protagonist, dar noi nu vrem aşa ceva. Noi credem că nu există nimic de adăugat la figura carismatică a Sfântului Francisc, nimic pe care inimile noastre să nu cunoască deja. Putem doar sublinia că această operă este pur şi simplu istoria unui mare om şi că opţiunea artistică urmăreşte să facă să trăiască puţin din Sfântul Francisc în fiecare dintre noi. Sfântul Francisc este înainte de toate un om, un om extraordinar care, prin exemplul său, îi poate face pe toţi să mediteze asupra propriei vieţi. Sfântul Francisc, care ne face să medităm pe marginea unor teme mai mult ca oricând actuale: pacea, ecologia, speranţa şi solidaritatea. Sfântul Francisc, care este solar, plin de viaţă, pasional ca un om obişnuit; care este victima furiei în faţa nedreptăţilor şi care se lasă pradă deznădejdii când vede atâta suferinţă, dar care, graţie credinţei sale profunde, nu încetează să creadă că va putea schimba lumea.”

Şi aşa a făcut. Francisc, care controlând "animalitatea" cuibărită în el însuşi, alege strada speranţei şi a compasiunii. Francisc care este puternic şi slab în acelaşi timp, îndrăgostit de viaţă şi dezgustat de suferinţe; Francisc care iubeşte natura în totalitatea ei - pozitivă şi negativă - şi este conştient că poate vedea viaţa şi în durere şi în răutate. Francisc care este legat de o puternică credinţă de Clara, o credinţă faţă de misiunea ei, care îi fac pe amândoi să se trezească în contemplarea vieţii.

Francisc care este conştient de misiunea sa, dar rămâne uman în complicitatea cu amicii-fraţii săi, aşa cum este cazul cu Bernardo. Toate acestea vor a fi transmise graţie inconfundabilelor şi profundelor note ale lui Angelo Branduardi. Care, din nou se dovedeşte a fi unul dintre cele mai mari talente ale muzicii italiene. Graţie artei sale, Angelo pune pe note cuvintele Sfântului Francisc, dând viaţă unui şir de emoţii care fac în aşa fel încât primele texte literare ale literaturii italiene să ajungă la inimile noastre.

Muzica se îmbină cu lectura prozaică a vieţii Sfântului Francisc, urmărind să arate latura umană şi extrem de actuală a unui spirit nobil în luptă cu cruzimea pe care uneori viaţa ne-o pune în faţă.

În scenă, actorii vor fi chemaţi să interpreteze cel mai dificil rol: omenia. Într-o serie de scene interpretate de balerini, se va reprezenta viaţa unui om ieşit din comun, a unui maestru nepieritor, a unui mit spre care cu toţii ar trebui să tindem. Se prezintă astfel o operă care poate fi citită în trei timpi: muzică, recitare şi dans, un mesaj din păcate adesea uitat, dragostea faţă de întreaga omenire.

LAUDA

Lauda este o compoziţie poetică şi muzicală, iar originea ei datează din perioada lucrării Cantico, în care sentimentul religios descoperă pentru prima dată lumea naturii.

În laudă trecerea de la forma lirică la forma dramatică are loc în cadrul confraternităţilor laice. La sfârşitul secolului 13, Muzica Laudei are deja o tonalitate şi apar ariile “vesele”, în contrast cu tonurile triste ... La început există un solist care are rol de contrapunct corul urmărind personajele ce sunt introduse pentru a rosti discursurile. Cu timpul cântul a fost înlocuit cu declamarea şi muzica limitată la intermezzo-uri. Toate acestea se întâmplau în regiunea Umbria (situată în centru Italiei), iar la Perugia (capitala regiunii) s-a format avangarda care a dus la dezvoltarea teatrului. Scena era amenajată foarte simplu. Actorii treceau de la o scenă la alta, adesea grupurile diferite coexistau în diversele scene, în aşa fel încât să dezvolte şi mai multe acţiuni concomitent. O tehnică similară celei picturale a poliptic-ului, cu care pictorii vremii ilustrau momentele vieţii unui sfânt într-o suită de tablouri. Azi o astfel de tehnică s-ar putea compara doar cu cinematografia.

Lauda dramatică nu este altceva decât fiica noii civilizaţii, care a înflorit în perioada extremă a Evului Mediu în care apar formele vieţii moderne, riguroasă în Italia ca în nici-o altă parte a Europei. În perioada aceea, cel de-al Treilea Stat a spart armătura Feudalismului şi a apărut viaţa fremătătoare a oraşelor. Religia a devenit mai umană, mai aproape, alături de om şi în interiorul omului. În această optică s-a dorit o Biserică primitivă, populară, săracă şi spirituală, în contradicţie cu puterea temporală a Romei. Ereticii, noile Ordine şi Companii religioase luptă pentru a restitui religia laicilor pentru a oferi învăţăturile cuvintelor divine la îndemâna tuturor. Din această evoluţie apare lauda în limba populară, prima formă de poezie şi apoi dramatică. Şi este foarte firesc să se nască în Umbria lui Francesco şi după exemplul său direct. Lauda va avea un destin neaşteptat şi foarte popular culminând cu consecinţa sa cea mai naturală şi mai divină: Commedia lui Dante. La Lauda di Francesco vrea să reia, să cuprindă şi să se inspire din această formă de artă antică foarte emoţională.

Concluzie

“A ÎNŢELEGE, MAI MULT DECÂT A FI ÎNŢELEŞI,  A FI BLÂNZI” ,  “A TRĂI FRUMOS, ŞI CU DELICATEŢE”.

Cuvintele lui Francisc sunt un imn închinat vieţii şi bucuriei depline de a o trăi, fiindcă numai în felul acesta o putem iubi din răsputeri, şi, odată cu ea, să ne iubim pe noi înşine şi pe semenii noştri. Francesco ne învaţă, este adevărat, să renunţăm, dar este vorba de o renunţare la distracţiile care îl duc pe om la ceea ce ar risca să însemne o renunţare adevărată, adică renunţarea la experienţa cea mai profundă a propriei spiritualităţii cu ajutorul experienţei vieţii pământeşti, trăind în comuniune cu oamenii şi cu lucrurile şi căutând din aceasta unicul lucru esenţial: IUBIREA, care duce la cunoaştere. Esenţa esenţei. Omul şi ceea ce îl leagă de Dumnezeu şi deci de spiritul său. Francisc şi tovarăşii săi sunt asceţi, este adevărat, dar trupurile lor sunt cât se poate de vii şi atente şi pulsează la unison cu inima lumii, într-o experienţă atât fizică cât şi spirituală. 

“FĂ BINELE ŞI VEI VEDEA CĂ RĂUL DISPARE”.

În spectacol sunt abordate teme de mare actualitate, se observă analogii surprinzătoare între epoci şi culturi în aparenţă distante între ele. Probabil fiindcă omul este astfel chiar şi peste secole? Răutatea, războiul, ecologia, pacea, solidaritatea. Într-un cor unic care împreună cântă Iubirea de Viaţă şi Speranţa, care nu trebuie să moară niciodată, de a o putea transforma cu adevărat în ceva unic şi frumos.

Lauda lui Francesco este o victorie asupra morţii, este ... un adevăr care trece dincolo de timp...

 

Radu Lupaşcu
14 octombrie 2008

 

Viaţa Sfântului Francisc a fost sursa de inspiraţie pentru filmul Francesco realizat în 1989 de Liliana Cavani cu Mickey Rourke în rolul principal. Scenele filmului au fost filmate în mare parte chiar în regiunea Umbria, iar muzica a fost compusă de Vangelis (Complete Soundtrack - 2 CD - 93 min.).

 



Repetiţie cu public la Sala Palatului!

Iată cronica concertului mult aşteptat, al celebrilor Chick Corea, John McLaughlin, Kenny Garrett, Christian McBride şi Vinnie Colaiuta, într-un cuvânt, Five Peace Band pe care o doream cu mult mai elogioasă!!! De ce am obiecţii şi de ce există îndoială? Pentru că, se spune din popor, ca la pomul lăudat să nu te duci cu sacul... Renumele justificat de mare al celor cinci protagonişti cerea imperios acest lucru. Dealtfel şi sala arhiplină a dovedit respectul audienţei pentru aceşti muzicieni de excepţie. Cu toate acestea, greii cvintetului, Chick Corea şi John McLaughlin nu ne-au delectat îndeajuns cu tehnicitatea şi rafinamentul care i-au făcut celebri. Spun acest lucru cu mâna pe inimă şi regret nespus că scriu aceste lucruri despre doi idoli ai tinereţii mele... Dar, pentru obiectivitate(a) - cu care m-au caracterizat alţii - şi pentru mulţumirea celor care din varii motive nu au reuşit să ajungă la acest spectacol trebuie să precizez că acest “Regal de Jazz” nu a fost la înalţimea aşteptărilor noastre, a celor ce am fost prezenţi la sus-numitul Bucharest Masters of Jazz. Chick Corea şi John McLaughlin au ridicat foarte mult valoarea jazz-ului şi au creat unele dintre cele mai fulminante momente din istoria sa. Return to Forever şi Mahavishnu Orchestra sunt numai 2 exemple dintre realizările acestor doi mari maeştri. Ei şi-au unit forţele pentru a crea un cvintet de fuziune în jazz, ştiut fiind că ceilalţi trei mai tineri colegi ai lor sunt binecunoscuţi pentru “escapadele” fusion-istice... Este pentru prima oară, în peste patruzeci de ani de când Miles Davis a pus bazele fusion-ului, când doi monştri sacri colaborează într-un proiect jazz-istic de mare anvergură. Duminică, 23 noiembrie 2008 va avea loc la Royal Festival Hall, în Londra, un mare concert în care FIVE PIECE BAND îşi va face auzit acest proiect. Momentul acesta prielnic, a fost speculat bine de organizatorii români dar ... jocul Corea McLaughlin a fost prea scurt şi fără vlagă... Nu ştiu ce motiv le-ar fi putut schimbat starea de spirit din acea seară ... iar bucuria revederii cu aceşti doi mari jazz-mani a devenit minimală. Au fost momente când McLaughlin, dar mai ales Corea părea că-i acompaniază pe ceilalţi... E drept că Vinnie Colaiuta şi Kenny Garrett au făcut un concert de zile mari, s-au întrecut pe ei înşişi cum se spune... Sunt foarte tehnici şi au mare aplicabilitate pentru jazz-ul de fuziune. Şi-au luat rolul în serios şi în anumite momente apogeul stării de fuziune dintre jazz şi rock a părut aievea. Solourile lui Kenny şi în special ale lui Vinnie păreau că maschează o stare de nelinişte a unui Chick Corea pierdut între clapele pianului său... Să nu uităm că Vinnie a cântat cu Zappa şi Zawinul... Prea multe demonstraţii de mari maeştrii chiar nu ne trebuiau ... însă, niscaiva momente de genialitate puteam primi... Şi asta pentru că, eu am plecat de acasă cu soţia să vedem un concert de jazz-fusion a cărui cap de afiş era Chick Corea şi John McLaughlin! S-a vrut a fi numai Masters of Jazz? Organizarea total neprofesională a echipei Media Services Events care a încercat să-şi facă un (re)nume în jazz, de care habar nu au, a fost sesizat şi de muzicienii cvintetului. Mai bine rămâneaţi la mane-lele şi la andre-lele voastre... La asta vă pricepe(a)ţi bine! Jazz-ul trebuie tratat cu respect şi foarte multă seriozitate! Nu este nici pe departe ceea vă închipuiţi! O vacă de muls... Calitatea afişelor, promoţia slabă a festivalului, tipărirea eronată a orei pe bilete, scrierea greşită a câtorva nume al cvintetului în anumite comunicate de presă, lipsa conferinţei de presă, întârzierea începerii spectacolului, pauzele nejustificat de lungi, ţinuta sărăcăcioasă a festivalului, lipsa prezentatorului, atmosfera rece, etc, etc, ... Îţi frângi gâtul dacă nu ştii să schiezi... Ascultătorii de jazz au pretenţii, ca dealtfel şi artiştii a căror şcoală muzicală este de netăgăduit! Nu poţi organiza astfel de concerte dacă nu ai experienţă în domeniu... Dar să ne întoarcem la concertul propriu-zis şi să mai spunem că sonorizarea a fost neaşteptat de bună. La aşa muzicieni aşa sunetişti ... ai lor. Secţia ritmică s-a auzit impecabil aproape ca într-un studio de înregistrări. De aici şi mirarea mea cum că ÎN acest cvintet numele mari de pe afiş au cedat locul celor tineri într-atât de mult, încât valoarea lor s-a diminuat considerabil. Pianul, respectiv chitara pot acompania desigur, dar când te numeşti CHICK COREA sau JOHN McLAUGHLIN cazi în derizoriu... Un concert prea scurt pentru FUSION, aproape 100 minute, un Corea cam anemic pentru cât de focos era My Spanish Heart, un McLaughlin întâmplător, un Vinnie Colaiuta excepţional, un Kenny Garrett imperial şi un Christian McBride foarte ritmic, dar şi ... o organizare foarte proastă.

Oricum nu e totul pierdut. Cu siguranţă concertul de la Londra va fi înregistrat pe DVD şi mai devreme sau mai târziu vom vedea împreună ce am pierdut în acea seară de 26 octombrie 2008 în fosta sală a congreselor... Până atunci îmi pun discul Organic Grooves cu Joey DeFrancesco, Kenny Garrett, Dr. Lonnie Smith, Grover Washington şi mă gândesc la ... Return to Forever....

Radu Lupaşcu
30 octombrie 2008

 



Din ciclul: Se întâmplă şi la noi...

Festivalul Concurs  - Bistrita Folk

Ediţia VII: 21-22 noiembrie 2008

Pentru că există Florin Săsărman, folk-ul bistriţean îşi are locul lui bine meritat în constelaţia greilor. Unul dintre cei mai apreciaţi şi talentaţi artişti ai ultimelor decenii, foarte bine cunoscut în lumea celor care iubesc folk-ul încă de pe vremea Cenaclului Flacăra, a iubit, iubeşte şi trăieşte pentru această muzică şi tot ce înseamnă ea. Dincolo de discurile editate, Florin este recunoscut de întreaga breaslă, drept unul dintre cei mai înverşunaţi promotori ai concertelor de gen. În plus, emisiunea lui „Diligenţa de bizanţ” produsă de Radio Cluj, a ajuns un standard. Strâns legat de locurile natale, s-a luptat timp de ani buni cu toată lumea pentru a promova muzica bună, şi a reuşit să pună bazele imediat după începutul noului mileniu, unui festival, pe care toată lumea îl credea mort încă din faşă. Ei bine, toţi s-au înşelat, Florin a luptat şi a reuşit să impună muzica bună, în marea de kitsch din jur. Cele două zile ale ediţiei din acest an, nu au făcut decât să demonstreze că efortul a meritat cu prisosinţă.

Au fost două zile cu săli pline, în care lumea s-a bucurat şi a cântat alături de marile nume ale muzicii folk, pe care, cu greu i-am fi putut vedea pe la Bistriţa, dacă Florin Săsărman nu ar fi luptat aşa cum doar el ştie să o facă.

Mulţi se întreabă în primul rând dacă mai e nevoie de concursuri de muzică folk. Adică de ce? Pentru cine? Mai e cineva care să vrea să cânte aşa ceva? Se pare că mai sunt şi astfel de oameni. Poate că nu sunt mulţi, dar cu siguranţă sunt buni. Sunt hotărâţi şi dacă puterea de luptă nu îi va părăsi, dacă vor fi susţinuţi, cred cu tărie că vor răzbi. Îmi întăreşte această convigere, tocmai câştigătorul din acest an la Bistrita – Folk. Numele lui este Mihai Călian, este din Cluj, şi a câştigat cu compoziţia proprie, muzică şi versuri, „Viteza sângelui meu”. Individul are de toate, talent, voce, prezenţă de scenă, e născut pentru aşa ceva. Nu sunt un ins care să mă las uşor impresionat, dar ascultaţi-mă pe mine şi ţineţi minte acest nume, veţi mai auzi de el în anii care vor veni, dacă va decide că vrea să îşi urmeze visul. Au fost opt concurenţi, adolescenţi şi tineri foarte talentaţi, cu toate acestea, toată lumea a „ştiut” a cui va fi premiul. Mihai a cucerit sala şi juriul şi cred că ar fi făcut-o indiferent de câţi contra-candidaţi ar fi avut.

Diverse instituţii locale şi naţionale, au susţinut şi mediatizat această ediţie. Este important faptul că, nume precum Electrecord, Radio România Actualităţi şi Jurnalul Naţional au fost la Bistriţa şi susţin sau vor susţine acest eveniment. Asta ne lasă speranţa în suflet.

Nu ştiu câţi dintre cei care au umplut sala la refuz, au făcut-o „şi” pentru concurs sau numai pentru recitalurile de „după”. 

Nimeni nu a plecat însă dezamăgit, numele mari au venit, au cântat, au vorbit cu oamenii, au lansat discuri. Fără îndoială evenimentul principal l-a constiutuit lansarea în premieră naţională a albumului „Călătorul” al „doamnei muzicii folk” Marcela Saftiuc. După mai bine de 30 de ani de exil în Franţa, Marcela s-a întors în oraşul ei şi nu oricum, ajutată de prieteni, a cântat, a lansat un disc şi a fost sufletul recitalurilor marilor artişti. Ascultând-o, mi-am dat seama că un nou standard s-a stabilit în muzica românească. Nicu Alifantis a fost deosebit de emoţionat la lansarea discului Marcelei, iar la sfârşitul serii i-a dedicat întreg recitalul.

De-a lungul a peste 4 ore premium, pe scenă au urcat: Vali Şerban, Hans Knall, Vasile Şeicaru, Heidi Schmidt (ultimul recital în România), Marcela Saftiuc, Nicu Alifantis şi Sorin Voinea (Zan).

În cea de a doua seară au fost şi mai multe ore alături de „greii” folk-ului. Pe scenă au urcat Florin Săsărman, Grupul Ecoul, Maria Gheorghiu, Emeric Imre, Răzvan Crivaci (Câştigător Cerbul De Aur – 2008), Zoia Alecu, Mircea Baniciu cu Vlady Cnejevici. Mircea şi-a lansat ultimul abum, a dat autografe, a vorbit cu toată lumea şi a fost foarte impresionat de numărul de oameni prezenţi la lansare.

Au fost două zile de muzică bună, de atmosferă adevărată, de bucurie şi încântare. Nu ştiu dacă mai trebuia demonstrat că arta adevărată face săli pline, cel puţin în această parte de ţară, dar cu siguranţă toată lumea - artişti şi public - s-au întrecut în a sărbători prin frumos, Crăciunul care va veni.

Chiar din prima seară, Florin Săsărman, a aşezat o candelă aprinsă pe scenă, explicând celor din sală că „această lacrimă de foc este pentru spiritul şi memoria celui care a plecat din această lume, pentru a renaşte în altă lume”. Umbra deces-ului prematur al lui Emilian Onciu, a fost singura care a întristat deopotrivă pe cei de pe scenă şi pe cei din sală.

În cea de a doua seară, Florin a cântat colinzi aşa cum numai el ştie să o facă, acompaniat fiind de întreg publicul, dar şi de Marcela Saftiuc. Deja, Sărbătorile sunt mai frumoase.

Ovidiu Moldovan
25 noiembrie 2008