Arta Sunetelor

Lumea are nevoie de o schimbare

Din nou Galeria de artă KULTERRA ne face o surpriză plăcută, respectându-și blazonul, adică deschiderea spre nou, spre insolit, și promovarea unor artiști noi, așa cum am arătat în cronicile anterioare dedicate acestei galerii, condusă de un om energic, Ștefan Vezure, pornit să facă pentru România plastică lucruri mărețe, cum este MoBU, Târgul internațional de artă, care în 2024 se va desfășura la începutul verii, la Romexpo, Pavilionul central. E un act de anvergură, care situează România printre cele mai importante țări privind producția de artă și evenimentele artistice.

De data aceasta, noutatea se numește Alex Baciu, artist plastic, constănțean de origine, care îmi era cunoscut ca muralist, ca pictor de ziduri, de plaje, de porți de fabrici, de pereți de case, ca în tradiția populară, când mănăstirile își pictau istoria pe dinafară, iar țăranii își zugrăveau casele cu imagini figurative, ca în zona Bohotin/Huși. Nu știu dacă Baciu cunoaște aceste case pictate, eu le-am filmat în filmele mele, dar cunoaște tendința omului de a picta pereți, încă din grotele de la Altamira. Un zid de pe str. Verona din București, pe unde se află prima librărie Cărturești, era mereu pictat. El a devenit simbol pentru arta urbană. Ultimul care l-a pictat, înainte de a fi demolat, a fost Alex Baciu. Aceasta e soarta pereților pictați, să fie demolați. La Kulterra, experiența de muralist a căpătat expresii indoor. Să treci de la spații de zeci de metri la spații mici este o adevărată revoluție, dar Baciu a dovedit și aici că stăpânește pe deplin jocul mijloacelor de expresie, îndrăznind să șocheze cu lucrări insolite. El are un har ludic, se joacă, combină mereu dimensiunile, materialele, culorile. Titlul expoziției este Neverstreet, iar curatorul Livia Florea îl apropie de curentul american „Street Art”, dovadă că și textul de pe foaia pliant ea îl scrie în engleză, de parcă expoziția se adresează americanilor, nu românilor! Oricum, se adresează românilor bine americanizați. Dar Neverstreet revoluționează și ceea ce numim Arta Străzii, al cărei simbol este Jean-Michel Basquiat, partenerul liderului pop-art, Andy Warhol. Amândoi aveau evadări spre comercial. Însă diferența de viziune este totală. Pe când Basquiat folosea ca manifestare stradală tehnica graffiti, Alex Baciu folosește desenul. Lucrările sale murale n-au legătură cu arta graffiti, nici cu arta muraliștilor din Renaștere, fiindcă el realizează pe mari suprafețe desene, portrete umane în special, pe care apoi le pictează. Pictează desene. Și cred că aceasta e pictura adevărată. Ce, Leonardo nu proceda la fel? Adică Baciu nu face altceva. Dacă Basquiat mâzgălea pereții, Baciu îi mângâie, vrea să eternizeze efemeritatea. Lupta omului cu materia se vede și aici. Basquiat mâzgălea tot ce atingea, tomberoane, cutii de carton, tot felul de ambalaje, hârtii, cutii de conserve, cum a făcut primul Warhol, care a realizat dintr-o cutie de conserve (Campbell Soup), o Mona Lisa a Americii, cum au numit-o americanii. Basquiat trăia în gunoaie și voia să le dea viață. Le mâzgălea. I-am văzut  toate lucrările, în multe expoziții, iar la Christie’s se vindeau cu milioane de dolari, el, care a fost muritor de foame și a murit la 28 de ani din exces de cocaină. Baciu are ceva rebel în figura lui, dar nu-l văd să urmeze o asemenea cale, chiar dacă nu va ajunge milionar, el va iubi pictura pe pereți, va realiza din locuri urâte, locuri frumoase, va armoniza portretele și culorile, va da peisajului urban bunătate și blândețe. Picturile sale pe pereți te atrag, fiindcă transmit emoție estetică.

Indoor însă, Alex Baciu nu vede nici o ieșire, lumea nu mai are nici o portiță de evadare, așa cum vedem în lucrarea The World needed a Break, care este emblema expoziției. Desigur, lumea are nevoie de o pauză (break), de un time-out, dar mai ales are nevoie de o schimbare. Așa gândea și Lucio Fontana, care, după ce termina o lucrare, o tăia. Baciu procedează ca el, întâi pictează un peisaj, dealuri și un lac, colorate verde și albastru, apoi peste el trasează linii șerpuitoare roșii sau pete de culoare roșie. În acest fel exprimă o atitudine față de arta figurativă. De fapt, exprimnă o atitudine față de peretele demolat de pe str. Verona, unde pictase ceva asemănător. Indiscutabil, este o atitudine față de edilii proști, față de lumea aflată în delir, în epuizare, la limita soluțiilor, oferite de civilizația iudeo-creștină. Arta a rămas singura preocupare a omului care mai oferă soluții umane.

Baciu se apropie de Basquiat doar prin materialul pe care pictează, care este din pânză de sac (iută). Are și lucrări pe „canavas” de înaltă calitate, lucrările ovale, cu forme simbolice de culoare roz, dar majoritatea sunt pe „jute”. Și efectul este teribil, lucrările sale pe acest material dă senzația că sunt goblenuri. Plus că are și un joc asociativ. Orice lucrare mare are o pereche, o piesă de dimensiunea unei vederi. Vederea e pe canavas, iar extensia ei, pe iută. Este foarte original acest dialog. Dar artistul nu se fixează pe o variantă picturală, nervul lui îl duce la alte forme, el are o natură experimentalistă, mereu caută, cum este seria de nori, lucrări mici, de 23/23 cm, care se derulează vertical precum o scară care urcă la cer, cu trepte de nori ciudați. După cum sunt și lucrări pe care le pictează cu… ciment. Pe un soclu orizontal, se află bucăți de tencuială și moloz, o „sculptură” maidaneză, care ne sugerează să ne imaginăm cum a fost casa din care au rămas aceste „ruine”. Or fi poate „amintiri” salvate de Alex din zidul demolat de pe str. Arthur Verona (pictor bucolic, epigon grigorescian, cu care muralistul Baciu cam seamănă). Și la fiecare pas, fiecare lucrare indoor are ceva insolit, mereu logica firească este spartă, ca în cazul avangardismului care a bulversat tot ce era foslizant în arta clasică.

Nu mai există în expoziția lui Baciu nici o amintire despre pictura românească. El face un act de avangardism, cu efulgurații surrealiste, dar viziunea este tristă, fiindcă nu mai există nici o potecă pe unde s-ar putea evada, Never Street. Doar curatorul vede că Alex Baciu creează un spațiu limitat „între sacru și profan, între nimic și infinit”. Dar nu suntem pe poteca lui Mircea Eliade, nici între „oil and cement”, ca o replică la fluiditatea formelor. Desigur, se pot face varii speculații, fiindcă artistul sugerează idei sau forme pe spații limitate, cum este seria norilor în scară, care te poate duce la ideea unei tapițerii virtuale. În același timp, elementele de moloz sau de ciment, ne trimit la arta murală, dar în cazul Street Art ea se exprima acum 50 de ani prin vijelia expresivă a lui Basquiat, prin practica graffiti, o atitudine față de formele rigide, o tehnică de a zgâria monumentele antice sau de a inscripționa pereți, din care au apărut arta urbană și arta de gherilă, modă care a cuprins lumea, avangarda artistică, din care s-a născut și pop-art. Arta americană este fixată de câteva decenii în această înfundătură. Ea nu a mai găsit soluții să iasă din limbajul kitsch art. Poate o ajută Alex Baciu, a cărui nerv sigur nu se lasă, va găsi noi și noi expresii de evadare/schimbare. Oricum, ce-i urât, el înfrumusețează.

Alex-Baciu.png

Grid Modorcea

18 decembrie 2023


Un Moulin Rouge ca-n Tahiti

Ce înseamnă forța și personalitatea unei galerii de artă? Să descopere talente și să le impună. Asta face Galeria Kulterra, cea mai tânără galerie din România (înființată în 2021), dar care realizează evenimente care nu pot fi concurate de nici o activitate a UAP și a altor instituții de cultură, pentru simplul fapt că acestea sunt instituții de gașcă, osificate, iar Kulttera este o galerie privată, cu o amploare și ambiție care mă face să spun că ea reprezintă speranța culturală a țării, oricum, a devenit simbolul capitalismului românesc.

Toate evenimentele ei sunt unicat. Artiști despre care nimeni nu a auzit, pentru că au fost îngropați/marginalizați de înregimentați, devin peste noapte nume importante în cultura română și mondială. Așa a fost cazul artistei Valeria Glibinciuc, un fenomen, despre care am scris anterior, iar acum voi scrie despre o nouă artistă remarcabilă, lansată de Kulterra, Miruna Cojanu, necunoscută până mai ieri. Când televiziunile publice sunt pline cu umpluturi, cu vedete de mucava, sufocându-ne cu aceleași nulități, care în afară de faptul ca își prezintă „look”-ul pe ecran, nu au creat nimic la viața lor, e greu să bagi în seamă valori autentice! Dar ce greutate au acestea în timp, în istorie, față de lumea găștilor prezentate de televiziuni!

Se profilează clar o Românie a favorizaților puterii și ai TV, superficială și obtuză, și o Românie profundă, liberă, independentă, a valorilor neînregimentate. Acestea sunt suportul României de mâine. Ele se vor remarca treptat, prin efortul unor galerii precum Kulterra, în ciuda oficialilor, care au ținuut astfel de valori în umbră. Ciolacii cu ciolanul, dar vor muri cu osul în gât, iar Miruna Cojanu va supraviețui, va fi un nume pe firmamentul plasticii românești.

Edificiul galeriei Kulterra are prezența unui monument al artei, demn de a fi dat ca exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie arta în România, la concurență cu galeriile americane. A dovedit-o și vernisajul expoziției Mirunei Cojanu, un vernisaj cum nu am mai văzut în România, ci numai la New York, și atunci când erau evenimente de marcă. A fost o adevărată sărbătoare a minții și trupului, fiindcă frumusețea tablourilor (peste 40) se armoniza cu un party select, o abundență ca în saturnaliile grecești. Totul a fost un mare fast. Lume multă, o mulțime de oaspeți aleși, care o încărcau pe Miruna cu flori și daruri. Evident, nelipsiți erau și parangheliștii, o categorie de amatori de artă inevitabilă. Parcă era ruptă din tabloul lui Bouguereau, La jeunesse de Bachus. Iar în mijlocul acestei mulțimi flămânde de… frumos, o violonistă cânta în draci muzică simfonică, strunele se încingeau pe arcuș, cânta piese speciale, un fel de cântece de lume, tipice pentru ceea ce am numit „iuțirea de sine”, cum ar fi piesele lui Sarasate, marele virtuoz spaniol, celebru pentru fantezia Carmen, dar mai ales pentru Melodii țigănești. Adică piese de mare dexteritate. Și acest delir simfonic rima cu imaginile de pe pereți, cu fenomenala serie de portrete feminine, a unor femei care se dezbracă sau gata dezbrăcate, aproape nud, ne aflam parcă la Moulin Rouge, dar unul original, în care dansatoarele nu mai erau pe scenă, ci deja deveniseră portrete plastice.

Dacă vom ști că tendința actuală a plasticii mondiale este revelarea kitsch-ului, pe linia pop-art trasată de Andy Warhol, voi spune că expoziția Mirunei Cojanu poate avea un mare succes în galeriile din Manhattan. Și eu sunt tentat să vorbesc cu Pace Gallery, să-i facă acolo o chemare.

Portretele acestor femei (prostituate) sunt extrem de vii, de colorate, dar nu ca în atmosfera de salon de la Moulin Rouge a lui Toulouse Lautrec, ci șochează printr-un limbaj policrom de o mare sălbăticie, ca în plastica tahitiană a lui Paul Gauguin. Asemănarea ca viziune și culoare este izbitoare, fiindcă și femeile Mirunei Cojanu sunt fericite, oricum, așa cum anunță titlurile lucrărilor, ele te așteaptă, te seduc, te doresc, te incită, te îndeamnă să vizezi.

Miruna și-a pus expoziția sub acest motto: Între mâine și ieri e IUBIREA. ACUM O simt”. Lucrările sunt datate din perioada pandemiei și până azi. Și sunt generate de un optimism feroce. Criza și ceața în care se aflau atunci România și lumea, au fost învinse de artistă cu un suflu puternic de viață, precum coloritul radiant al lucrărilor. Prin arta sa, artista declară că vrea să aducă oamenilor încredere, liniște, exuberanță, pentru „a face față răului radical de lângă noi, vanității și zgomotului asurzitor de pe pereții reali și virtuali ai comunităților noastre, anxietăților care ne sunt amplificate de cei care vor să ne dezînvețe libertatea. De aceea aleg să explorez mereu partea plină de frumos a vieții…

Și această „parte plină de frumos” este amplificată în galerie de seria de covoare pictate, covoare de o mare frumusețe plastică, o arhivă de covoare magice, purtând amprenta vechiului, a petelor care le destramă, ca într-o proză de Mircea Eliade, un adevărat experiment unicat în arta mondială, la concurență cu Monhir, artista iraniană, colecționară de artă populară tradițională, căreia am avut ocazia să-i văd o mare retrospectivă la Guggenheim Museum.

Și mi-am imaginat, ca în povestea covorului fermecat, cum femeile Mirunei Cojanu se desprind din ramă și se așează pe câte un covor pictat și plutesc prin aer ca Regina de Saba, plutesc în măreția galeriei, apoi ies afară, pe str. Știrbei Vodă, și se duc în apropiere, adică în Cișmigiu, tot parcul devenind plin de imaginea lor plutind pe cer, ca pe apele somnului, cum spunea Blaga, ca în curțile dorului.

Grid Modorcea, Dr. în arte

12 iunie


Prima ediție a Târgului Internațional de Artă, București

În 1913, la New York, a avut loc prima ediție a Târgului de artă „Armory Show”, primul mare târg internațional de artă din America, la care a participat și Constantin Brâncuși, alături de alți mari europeni, Picasso și Matisse, prietenii săi. Brâncuși a expus câteva lucrări, printre care și Domnișoara Pogany, pe care americanii au numit-o „Mona Lisa în piatră”. Cozile pentru a o vedea, au făcut ca Brâncuși să devină un nume, să fie numit chiar „pionierul artei moderne americane” și de aici a început cariera sa fulminantă în America. Până la moartea sa, din 1957, americanii i-au organizat sute de expoziții, în toate marile orașe americane, la multe vernisaje participând direct și Brâncuși, așa cum arăt pe larg în cartea Brancusi in America (ediția engleză, aflată pe Amazon).

Iată că după 110 ani de la acest eveniment newyorkez, se petrece și la București un eveniment asemănător, prima ediție a unui Târg Internațional de artă / International Art Fair of Bucharest, pe scurt MoBU, ca o sugestie la MoMA, cel mai mare muzeu de artă modernă american. Desigur, MoBU nu a lansat nici un nou Brâncuși, nici un nou Picasso sau Matisse. L-a adus, în schimb, aici, pe Spoerri. Dar și pe Pascal Bruckner. Pentru desfășurarea acestui mare târg, organizatorii de la mobu.art au ales un gigantic hangar de la Romaero Băneasa, care îmi amintește de Armory Park, un focar al artei mondiale de la New York, care se desfășoară într-un fost hangar al armatei americane, locație extrem de amenajată, având și etaj, și spații de agrement, de proiecții de filme, unde au loc show-uri cu mari vedete americane, ceea ce MOBU nu are încă. Dar ambiția organizatorilor este mare, monumentală chiar, așa cum declară ambasadorul MoBU Mihai Zgondoiu: „MoBU este cea mai nouă platformă de artă contemporană din zona Europei Centrale și de Est”. Ce vreți ceva mai ambițios decât faptul că târgul durează 10 zile!!

Și cel mai mult mă bucur că atunci când l-am cunoscut pe Ștefan Vezure, partener MoBU, și i-am arătat Istoria literaturii neînregimentate, cu o viziune critică valabilă și pentru artele plastice, muzică, film, cultură în general, mi-a spus că acesta a și fost criteriul lor, al organizatorilor, să promoveze artiști independenți, neînregimentați, fiindcă e timpul să ne rupem de tot felul de găști („am oroare de găști”, spunea el), care au condus până acum cultura în România. E nevoie de voci noi, ca și de un public nou. Desigur, cultura înseamnă continuitate cu tradiția, legături între valorile trecutului și cele actuale.

Ceea ce face și MoBU. Ai să vezi acolo, de pildă, lucrări clasice de la Galeriile de Artă „Alexandru Rădulescu”, care „au apărut dintr-un dialog între generații”, manifestându-se curent într-o casă monument istoric de pe str. Polonă. Aici, la MoBU, au adus lucrări de Tonitza, Luchian, Petrașcu, Iser, Baba, Ciucurencu, Magdalena Rădulescu, toți clasicii picturii moderne românești. Iar lângă spațiul dedicat acestei galerii, se află „peretele” artistei Paula Craioveanu, reprezentantă a tinerei generații, care expune lucrări ce actualizează mitologia antică, dar și lucrări noi, din ciclul „pictopoezia”, un concept pe care l-a lansat surrealistul Victor Brauner. Iată un melanj minunat, trecutul plasticii alături de viitorul ei. Lucrările pe hârtie foto „Hahnemuhle” sunt cele mai reușite experimente alte Târgului, au valențe magice, precum ciclul „Under the Skin”, care sunt pe cât de fantomatice, pe atât de erotice, o direcție cultivată de artistă în seria de interioare cu nuduri (vezi și catalogul ei Nude in interior), de parcă ar continua obsesia lui Matisse de a picta ferestre din interior.

De altfel, îmbinarea dintre artă și poezie a devenit o practică în artele plastice, încă de pe vremea lui Dali și Buñuel, când lansau Câinele andaluz, iar dominant pe piața de artă americană este „arta integrală”, concept lansat în perioada interbelică de esteticianul român Mihail Dragomirescu (vezi opera lui de căpătâi Integralismul). Genul modern se numește „Instalație” și presupune o sinteză de arte, în care vioara întâi este filmul. În Manhattan nu există galerie în care să nu vezi proiecții de filme. La MoBU încă nu este așa, dar cei care au construit spațiul expozițional (ArtFairsService) au timp ca la edițiile viitoare să facă să se manifeste toate genurile moderne. O mare tentativă însă în direcția genului amintit este Retrospectiva Daniel Spoerri, desfășurată în spațiul central al hangarului. Am luat contact cu arta lui Spoerri la Jewish Museum din New York. Acolo am aflat că este evreu născut la Galați, un oraș al elitei evreiești din România. Ce face Spoerri? Un Stil Life insolit, dar nu cu obiecte pictate, ci reale lipite pe pânză. Imaginați-vă un festin, o masă somptuoasă, frumos aranjată, cu vase de flori pe ea. Și cum arată masa după festin? Vraiște. Spoerri lipsește toate obiectele de pe masă pe suprafața ei, pe care apoi o răstoarnă și o agață pe un perete. Sigur, fiind lipite, vasele nu cad. Iată un mare tablou sill life à la Spoerri. Dar pe unul dintre ele este lipit și un cățel! Mare curaj! E viu? E încă viu? L-ar invidia și Cézanne. Dar poate îl invidiază Lucio Fontana, care a venit cu o revoluție și mai radicală, își spintecă toate tablourile terminate, ca și cum ar fi vandalizate, agresate de un infractor. Sau el își definește astfel arta, ca artă neterminată? Remarcabile sunt și sculpturile lui Spoerri, ca niște epave salvate, apropiate de „instalațiile” lui John Chamberlain.

Foarte spectaculos este standul bifurcat al galeriei de artă „Rotenberg-Uzunov”, care defilează cu o diversitate de expresie multiplă, incluzând experiențe ale unor artiști necunoscuți până acum ca Ersin Bactișa, Teli Iacșa, Smaranda Piliuță (fiica lui Constantin Piliuță), Mark Caraian, Ovidiu Panighianț și… „clasicul” Horațiu Mălăele. În apropiere se află și miracolul adus de la Catedrala Sf. Iosif, și anume Cross of the Millenium al lui Frederich Hart (vezi cronica noastră „Iisus din cruce”). Când am văzut panoul cu desene de Horațiu Mălăele, colecția Uzunov, i-am spus acestuia să-i comunice lui Horațiu ca marți, când are prezentarea, să aducă și cartea mea Amor și Omor, în care am povestiri și poezii ilustrate de Horațiu. El, Eduard Uzunov, imediat mi-a făcut o fotografie în fața panoului cu desene și i-a trimis-o lui Mălăele cu mesajul de mai sus. Și drept cinstire pentru informația mea, el mi-a dăruit o carte din colecția lui, editată de el, Ligia Macovei în lirica argheziană, deci poezii de Arghezi ilustrate de Ligia Macovei, cu 14 desene inedite. E un album minunat. Unele desene contorsionate sunt parcă rupte din bolgiile dantești. Sunt capodopere, la concurență cu grafia mondială. Albumul poate fi dat ca etalon pentru ceea ce înseamnă pictopoezia. E o direcție a avangardei, a surrealiștilor în special, teoretizată de Victor Brauner. Iar un alt surrealist român, Jacques Hérold, prieten cu Brauner, amândoi din Piatra Neamț, s-a remarcat în Franța ca „pictor al poeților”, a ilustrat cărți de poezie ale unor mari poeți francezi, fiind mare prieten al „poeților blestemați”.

Și albumul Arghezi-Ligia Macovei este o încântare. Mereu am avut această dorință, să-mi ilustrez cărțile, așa cum am făcut în romanul Dincolo de păpuriș, conceput ca o casă-vagon, cu multe povestiri adică, un serial de întâmplări, țâșnind unele din altele, pe care le-am ilustrat. Aproape la fiecare pagină am adăugat și câte un desen, iar la sfârșit am publicat o coliță cu mai multe desene, cam 30, și i-am făcut co-autori pe cititori, le-am scris să descopere ei în ce loc din carte, la ce povestire sau pasaj, se potrivește un desen sau altul. A fost împlinirea unui vis. Dar realizarea monumentală se numește albumul Privirea lui Gopo, prin care îl lansez pe Gopo artistul plastic, reproducând în el circa 500 de desene inedite, descoperite de mine în Lada Gopo, lada cu manuscrisele artistului donate poporului român, conservate la ANF (sper că sunt în continuare acolo, deși arhiva de filme este un simbol al jafului post-decembrist!).

Acum visez ca poeziile mele din ciclul ANGELOPHANIA, inclus în volumul Îngerul rebel, să fie ilustrat de Paula Craioveanu, în stilul „under the Skin”. Și vă garantez că ar putea rezulta ceva cu totul ieșit din comun, la concurență cu ceea ce a făcut Delacroix în biserica Saint Sulpice din Paris, celebra frescă murală Lupta lui Iacov cu îngerul, fiindcă poeziile mele angelice sunt parabolice, vizionare, sunt din viitor.

Târgul MoMU ne-a arătat o nouă față a artei românești într-un context internațional. S-a expus ceea ce nu am văzut la expozițiile curente organizate de UAP, inclusiv la retrospectivele de pictură și grafică. Voci noi sau încercări noi, îndrăzneli plastice, așa cum face Elian Băcilă, care se consideră „Father of Black Painting in Romania”. Da, el e o voce insolită, care îl concurează, fără să știe, pe faimosul pictor american Richard Serra, care are renumele de „the black sculptor” al Americii. El îl bate pe Malevich, i-am văzut chiar o retrospectivă la MET, cu pânze negru/negru monumentale! Imaginați-vă că vă aflați în fața unei pânze negre de 3/3 metri sau de 10/2 metri, așa cum își pictase și Monet nuferii. Peste tot în lume se experimentează. Am arătat cum decurge fenomenul în volumul Experimente în arta lumii, în care am făcut o istorie a artelor plastice din perspectivă experimentală. Și aici, la MoBU, unde au expus peste 300 de artiști români și străini, experimentul a fost la el acasă. Păcat că nu s-a realizat o conferință pe această temă.

Am asistat în schimb la una în care s-a comentat tabloul Spălarea picioarelor de Ion Grigorescu. Însă discursul ziaristului Sever Voinescu se referea mai mult la Noul Testament, la Evanghelia după Matei, la pasajele referitoare la acest fapt, când Iisus i-a spălat picioarele lui Petru. Erau citați și comentatorii pasajului biblic, precum Toma D’Aquino, dar s-a analizat mai puțin tabloul. Sau nu a fost înțeles. Așa cum am discutat apoi cu soția lui Ion Grigorescu, eu l-aș fi citat pe Picasso, care a spus că „un tablou nu este niciodată terminat” și l-aș fi întrebat pe dilematicul predicator, dacă acest tablou este terminat, dacă Ion Grigorescu a considerat că intențiile lui au fost realizate, cum definea Rembrandt ideea de terminat. E limpede pentru mine că acest tablou face parte din seria Unfinished, care a format obiectul unei mari expoziții la MET, când au fost expuse lucrări neterminate de Michelandelo, Leonardo, Tițian, Rubens, Van Gogh, Cézanne și până la Picasso. Categoric că opera de peste 5 000 de lucrări a lui Picasso este neterminată. Însuși Stâlpul nesfârșitului lui Brâncuși este neterminat.

Dar MoBU a strălucit prin organizarea de conferințe și evenimente insolite, el a inclus în spațiul rond unde se află scena, workshop-uri diverse precum „terapia prin artă”, „război și artă”, „recital de poezii Haiku de Paul Gherasim”, „îmblânzirea haosului prin creativitate”, „artă tradițională și artă digitală”, „estetica emoțiilor”, „arta inteligenței artificiale”, „degustare de vin”, ceva în genul licitațiilor de la casa Sotheby’s, „artă și societate” (Pascal Bruckner, invitat special) sau „tehnica decollajului”. La fel de atractive sunt și întâlnirile de la standul Kulterra. Așa ceva nu s-a mai petrecut în România, pe platformele de artă plastică. Este pentru prima oară când vedem ceva programatic, care îmbină teoria cu practica.

Mergeți să vedeți această minune de la Romaero Băneasa. Iată că și în România se poate. Deși suntem întârziați, deși ne despart 110 ani de la debutul art fair american, totuși, dacă faci fapte bune, nu este niciodată prea târziu. Urăm acestui târg de artă MoBU viață cât mai lungă.

Grid Modorcea

22 mai 2023

mobu2023.jpg


ADRIAN SOCACIU

 

Pictorul Adrian Socaciu are o viziune proprie asupra vieţii muzicale. Fan devotat al muzicii fără vârstă, portretizează muzicieni celebri într-o manieră de fuziune avangardistă cu accente de pop art. El scoate în evidenţă acele trăsături pe care protagonistul ales le-a dobândit, dovedit şi care i-au pecetluit simbolistica. Acest mod de reprezentare este unic în pictura modernă şi Arta Sunetelor îi oferă atenţia cuvenită. Prima pictură (ulei pe pânză), din seria dedicată celor mai mari nume ale muzicii rock, a fost aleasă coperta principală a albumului tribut Jimi Hendrix 2, lansat la aniversarea a 70 de ani de la naşterea sa.

 

Născut pe 27.11.1951 la Sibiu.

Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, sectia desen, Bucureşti, promoţia 1973.

Membru UAP, secţia Grafică.

Unsprezece expoziţii personale la Bucureşti şi Brasov.

Participări la expoziţii de grup în ţară şi în străinatate (Varşovia, Praga, Roma, Buxelles)

Douăzeci de tablouri ulei pe pânză de mari dimensiuni (1,5/3 m) în douăzeci de spitale pentru copii din 17 oraşe mari ale României.

Trei picturi murale (4/5 m) la Aşezământul nr. 1 pentru Protecţia Copilului, în Slobozia.

 

Born in November 27-th, 1951, in Sibiu, Romania.

Graduated in 1973 Plastic Art Institute “Nicolae Grigorescu”, Bucharest.

Member of the Romanian Professional Artists Union.

Twelve personal exhibitions in Bucharest and Brasov.

Invited in forty seven group exhibitions in Romania and abroad (Warsaw, Prague, Rome, and Brussels).

Twenty large dimensions (1, 5/3 m) oil on canvas paintings in twenty Children Hospitals from seventeen major cities of Romania.

Three mural paintings (4/5 m) at Orphanage no. 1 in Slobozia, Romania.

 

Radu Lupaşcu

20 decembrie 2012

AS1118
Eric Clapton

AS1117
Jimi Hendrix

AS1119
Nick Cave

AS1120
John Mayall

AS1121
Leonard Cohen
 

AS1122
Mick Jagger

AS1138
Hiromi

AS2031
Joe Satriani


DANA ŞTEFAN

Dana Ştefan este revelaţie şi binecuvântare. Revelaţie, pentru faptul că am descoperit, graţie interviului realizat de Teodora Ionescu, o persoană deosebită cu un har binecuvântat, pictura. O artă vizuală, plină de expresivitate, culoare şi bucurie a vieţii. Albul imaculat al sentimentelor pure, albastrul cernut al înţelepciunii binelui, galbenul creaţiei lirice şi roşul pentru pasiunea arzătoare a destinului. Strat cu strat, nuanţă peste nuanţă, combinate şi atent rânduite, ca notele muzicale, pe un portativ al cuvintelor unei poetice simţiri, atemporale. Dana Ştefan pictează natura umană afectivă, vindecătoare, predestinată iubirii frumosului din noi.

Locul naşterii: Mediaş – judeţul Sibiu

Studii: Institutul de Arte Plastice şi Decorative „Ion Andreescu” – Cluj Napoca, specialitatea Arte textile – Design vestimentar;

- Lector asociat în cadrul secţiei Arte textile a Academiei de Arte din cadrul Universităţii orădene, cu predarea:

- Compoziţie bazală la anii întâi;

- Compoziţie de specialitate-design costum;

- Comunicarea vizuală şi analiza limbajului vizual;

- Evaluator Naţional de Manuale alternative la Nivel national pe disciplina „Educaţie plastică” a claselor de gimnaziu;

- Profesor de educaţie plastică grad didactic I şi funcţia de Director adjunct la Şcoala cu clasele I-VIII „Dacia” Oradea.

Participări la expoziţii:

- ATELIER 35 Oradea - Saloanele de primăvară şi toamnă;

- Expoziţii personale în străinătate (München, Chiemsee - Germania);

- Salonul Naţional de plastică mică - 2015;

- Graphic design - Antologii de poezie şi proză – Confluenţe lirice – Editura Pim 2007-2014;

- Autor al volumului „Despre dedin înspre iubire” – Editura Liternet.ro; Poeme în Antologiile de poezie şi proză – Confluenţe lirice – 2007-2014;

- Autor al volumului de carte privind metodica predării Educaţiei plastice la clasele I-IV – „Nici n-am ştiut că pot fi pictor” – editura Nomina 2012.

Radu Lupaşcu
3 aprilie 2015

AS1695.jpg
Cuibul cu ploi

AS1696.jpg
Leonardo da Vinci

AS1697.jpg
Cochetând cu albul

AS1698.jpg
Pe prispa

AS1699.jpg
Yole

AS1700.jpg
Poemul de mătase

AS1701.jpg
Cuvintele puncte

AS1702.jpg
Reverberatii si semne

Urban Blues Fest

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Baicea portrait.jpg

Dr FeelBlues portrait.jpg

Dixit afis Portrait final.jpg

nightlosers.jpg

GS portrait 3.jpg

BRBB portrait.jpg