Arta Sunetelor

 

Peter Green vs Robert Johnson

Poate mai mult după moarte decât pe timpul scurtei sale vieţi, Robert Johnson a fost victima capriciilor sorţii. Imediat după sfârşitul lui tragic ţi violent, la numai 26 de ani, legenda a început să se nască o dată cu amănuntele ieşite încet-încet la iveală. Şi cu cât ne îndepărtăm mai mult de misteriosul asasinat care a avut loc în Greenwood, Mississippi, pe 18 august 1938, cu atât mai aproape suntem de Robert Johnson omul. După ce a băut whisky-ul otrăvit de un soţ gelos, Johnson a murit, două zile mai târziu, când stricnina făcuse din el, după cum spun unii, un câine turbat care lătra pe podeaua barului unde cânta la vremea aceea cu Honeyboy Edwards. Chiar în momentul morţii, cariera lui era gata să facă pasul de la muzica de bar la cea sub luminile rampei. In locul lui, John Hammond, celebrul producăt new-yorkez, i-a oferit lui Big Bill Broonzy marea şansă rezervată răposatului Johnson. Ani de zile, singura moştenire rămasă de pe urma lui au fost înregistrările - în număr de 16, imprimate într-o cameră de hotel din San Antonio în 1936 şi încă 13 din 1938, de data aceasta în două sesiuni, într-un hotel din Dallas (in total 41 inregistrari, 29 piese plus diferite variante, realizate intr-un frumos dublu album de Sony Music in seria SBM – Suber Bit Mapping si cu un booklet voluminos). Onorariul lui Johnson? Uimitoarea sumă de 75 până la 100 dolari pentru cele două sesiuni de înregistrări, se spune.

Pentru că se ştiau atât de puţine despre el, mitologia bluesului şi istoriile despre Legba (Satan în magia voodoo) au construit în jurul lui o legendă întunecată. Ceea ce însemna că, în anii '60, când CBS au scos albumele din seria The King of the Delta Blues Singers, Johnson putea fi aproape orice, în funcţie de imaginaţia fiecăruia. Între timp au ieşit la iveală două fotografii care îl înfărişează ca pe un tip inteligent, cu aspect de dur. Mai mult, noua tehnologie a reuşit să elimine fasaitul de fonograf al întegistrărilor lui, dându-ne posibilitatea să simţim mai acut primejdia şi deznădejdea din muzica lui. Dacă în epoca înregistrărilor pe vinyl muzica obsedantă a acestui cântăreţ părea să vină de undeva, de departe, acum ea este parcă în aceeaşi încăpere cu noi.

Există însă doi Robert Johnson - legenda şi artistul. Există mitul voodoo despre un om suficient de disperat să obţină succesul pentru a-şi vinde sufletul diavolului, şi mai există Johnson, bluesmanul de dinainte de război, un inovator care a inventat un stil unic de a cânta la chitară, recunoscându-şi influenţele din muzica lui Son House, Skip James, sau Charlie Pattonşi, mult mai important, îşi putea scrie propriile versuri, la fel de înnoitoare ca şi muzica. La fel cum există doi Peter Green... mai întâi muzicianul şi excentricul care şi-a făcut o inspirată revenire pe scenă după mulţi ani de aventuri în plan personal, apoi, legenda muzicii rock, stropit, după cum se spune, cu un acid malefic, care 1-a făcut să îşi abandoneze pe loc, statutul de star şi bogătiile; care s-a transformat într-un gropar în stil dickensian, cu unghii lungi şi ascutite, care ar fi amenintat să îşi împuşte contabilul pentru că îi cerea un onorariu prea mare.

Aparent, identitatea aceasta dublă de legendă şi artist este unicul lucru pe care cei doi bluesmeni il au în comun, dat fiind că aparţin unor culturi atât de diferite, unul voodoo şi golfurile umede ale Mississippi-ului anilor '20, iar celălalt provenea dintr-o familie de imigranti evrei din East End-ul distrus de bombe al Londrei anilor '50.

Un alt element comun îl constituie faptul că nici unul dintre ei nu a fost considerat mai mult decât un chitarist de valoare medie în perioada adolescenlei, pentru a uimi pe toată lumea un an sau doi mai târziu. Desigur, povestea spune că Johnson s-a dus până la o răspântie îndepărtată pentru a-i da unui negru solid să îi acordeze chitara, încheind astfel un târg cu diavolul. Lăsând la o parte folclorul, se ştie că, pâna atunci, cântăreţii de blues precum Son House râseseră de el izgonindu-1 de pe scenă - Johnson se descurca binişor cu muzicuta, dar era un chitarist mizerabil. Dintr-o dată însă, la doi ani după moartea tragică a tinerei sale sotii, în timpul naşterii, toată lumea îl asculta uluită. Cânta atât de bine, că îşi făcea rău – după cum constata tânărul Muddy Waters, asistând la magia sinistră, dezlăntuită de chitara lui Johnson: "Era într-un orasel pe nume Frye's Point, îi relata Muddy Waters lui Charles Shaar Murray, de la NME, în 1977, iar el cânta intr-un colt de strada. In jurul lui se strânsese lumea si m-am oprit sa ma uit putin. M-am urcat la loc in masina si am plecat de-acolo, pentru ca omul acela era primejdios... si zau ca, stia ce face cu chitara aia. Am plecat aproape târâs, pentru ca era prea mult pentru mine."

Talentul lui Peter Green(baum) a explodat in 1966 - tot la douazeci de ani. In luna februarie a dat o proba pentru o trupa de R&B/soul denumita Peter B's Looners si - ironia ironiilor - nu ar fi primit slujba, daca n-ar fi fost pencutionistul lui Peter Barden si viitor fondator al grupului Fleetwood Mac, Mick Fleetwood. Cu toate acestea, pâna la sfârsitul anului, Green il înlocuise pe Eric Clapton, care se desprinsese pentru a forma Cream, în trupa lui John Mayal, Bluesbreakers. Iata ca, daca în urma cu 40 de ani, Robert Johnson îl impresionase pe marele Son House, interpretarea lui Peter Green o egalase unii spun chiar ca o intrecuse - la fel de repede pe cea a unui... zeu. In mod tipic, pentru prima sa incercare de a reda într-un studio muzica lui Johnson, el a ales una dintre cele mai dificile piese compuse vreodata pentru chitara: Preachin' Blues.

O explicatie rationala a evolutiei aparent supranaturale a ambilor chitaristi ar fi ca amandoi si-au gasit în muzica o chemare spirituala: obsedati, nu posedati, pâna acolo încât timp de luni si ani de zile nimic nu a mai contat în afara de exercitiile la chitara pâna la 24 ore pe zi, daca nu ar fi fost nevoia de somn si de hrana. Pentru Peter Green, metamorfoza a avut loc acasa, în Putney, cu aprobarea parintilor, nimeni nu stie însa unde si-a petrecut Johnson acesti doi ani.

Copilaria lui Johnson - care s-a nascut pe 8 mai 1911 – a fost departe de a fi fericita, cu mai multi tati vitregi decât si-ar fi dorit. La 17 ani s-a casatorit, când umblatul la întamplare din loc în loc devenise pentru el o a doua natura. Prietenii si familia l-au intampinat cu acuzatii violente pentm ca nu era acasa atunci cand i-a murit sotia.

La 18 ani Iohnson a plecat din oras, pornind timp de 2 ani pe un drum marcat de o creativitate ireala. Incetul cu incetul, s-a lasat atras pe panta auto-distrugerii, care avea sa îi mai ia înca 5-6 ani. In acest timp arta lui a înflorit, de unde se deduce ca Robert avea abilitatea de a-si pastra judecata, chiar daca isi pierduse mintile. Melodiile lui cele mai stranii, Hellhound on My Trail si Stones in My Passway, sunt marturia unei minti paranoice pe drumul spre nebunie.

Conform declaratiilor contemporanilor, Johnny Shines si Honeyboy Edwards, Johnson era alcoolic, iar melodiile de genul Malted Milk lasa un gust indiscutabil de delirium tremens. Dar ce coincidenta minunata ca "strigoii de pe linga patul meu", pe care el îi descrie în cântecul acesta apar si în visul pe care Peter Green 1-a transpus în blues-rock, 30 ani mai târziu.

Green Manalishi a luat nastere în miez de noapte, dupa un vis in care Peter a vazut o aparitie, sub înfatisarea unui caine verde – chiar acolo, la picioarele patului lui. Peter a descris dupa aceea cainele ca “straniu, infricosator, ca din voodoo”. Manalishi este o melodie nascuta dintr-o teama la fel de puternica precum aceea care a inspirat Hellhound on My Trail.

Paralela poate merge inca si mai departe. De pilda, familia lui Johnson a fost adesea persecutata si nedreptatita de proprietarii de plantatii, in timp ce in copilarie, Green a fost victima numeroaselor imprecatii antisemite aruncate din coltul strazii. Doar vietile lor difera dintr-un punct de vedere major. Johnson si-a urmat chemarea muzicala pana la capat, traind o legenda menita sa-l ucida. Prin contrast, chitaristul englez a avut si inteligenta si puterea sa supravietuiasca. La inceputul anilor ’70 el l-a omorat practic pe Peter Green si si-a reconstruit viata normala care îi mai ramasese ca Peter Greenbaum, distantandu-se de nemiloasa existenta muzicala.

Dupa 20 de ani, o perioada grea si tulbure, vara lui 1995 a insemnat un incredibil punct de cotitura în viata lui Peter. Avea 48 de ani si locuia cu familia unui vechi prieten, împreuna cu care, dupa orele de munca si poate ceva pescuit, uneori scotea la lumina vechea chitara metalica National. Dar muzica lui Robert Johnson, redata de Nigel Watson, a fost aceea care a îndeplinit ceea ce parea imposibil. Peter povesteste: "Nigel cânta câte ceva din Robert Johnson, partile de digitatie, nu glissando-urile pe care le facusem si eu pe vremuri. Si mi-am spus ca ceea ce auzeam era mai aproape de disc decât orice altceva ascultasem pana atunci. Tata mi-a spus mereu ca nu am rabdarea sa învat lucrurile cum trebuie. Nu e adevarat... doar ca, daca nu sunt din cale-afara de impresionat, atunci nu ma simt atras sa invat. Dar când 1-am vazut pe Nigel ce bine se descurca, m-am gândit ca as putea învata si eu ceva lucruri noi." Inainte însa de a gândi sa se apuce din nou de chitara, trebuiau taiate celebrele unghii, sarcina pe care Peter i-a încredintat-o Sandrei, sotia lui Nigel.

Astfel, Peter a pus din nou mâna pe chitara si, în bucataria lui Nigel, au început repetitiile, intorcandu-se pe scena de concert cu Steady Rollin' Man si Travelling Riverside Blues. Aplauzele puternice si incurajarile fanilor l-au convins sa se apuce din nou de cantat. Facand echipa cu Watson, trupa nou formata Peter Green Splinter Group (Cozy Powell - drums, Neil Murray – bass, Spike Edney – clape) va realiza albumele Peter Green Splinter Grup 1997 (2 noi inregistrari si 10 live), Robert Johnson Songbook in anul 1998 (Roger Cotton – Keyboards, Neil Murray – Bass, Larry Tolfree - Drums , Paul Rogers - Guest Vocals), Soho Session (Roger Cotton - Keyboards si vocal, Neil Murray – Bass, Larry Tolfree - Drums), Destiny Road (Roger Cotton - Keyboards/guitars/vocal, Peter Stroud - Bass, Larry Tolfree - Drums) ambele in 1999, Hot Foot Powder in 2000 (Roger Cotton - Guitar/Piano, Pete Stroud - Upright Bass, Larry Tolfree – Drums, Brian Bull - Guitar), Time Traders in 2001 si dublul album Best of Peter Green Splinter Group in 2002, reusind o revenire de zile mari, exact in momentul cand blues-rock-ul avea atata nevoie de batranii sai profesori.

Radu Lupaşcu

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg