Arta Sunetelor

 

NAZI HOME CINEMA

Filmele de ficţiune pură sau cele ‘based on a true story’ având drept epicentru WWII şi regimul nazist nu sunt o inovaţie a noului mileniu. Însă cultura Pop(ulară) post-9/11 are în continuare nevoie în poveştile sale de ‘bad guys’ la care să îşi raporteze eroii: terorişti, zombies, conspiratori, vampiri, dragoni, agenţi de bursaă sau… nazişti. Ultimii se dovedesc extrem de ofertanţi prin semnificaţie: sunt monştri cu chip uman (vii sau morţi), reprezintă un sistem şi obiectivele sale (contestabile) cu o aură legendară (în sensul posibilităţii de brodare prin speculaţie), pot opera politic, social, ocult, militar, etc, etc, etc… reprezintă un simbol absolut al răului la nivel planetar fie la nivel individual fie în grup. Deci, o mină de aur atât pentru naratori/scenarişti cât şi pentru cei responsabili cu expresia vizuală, într-o lume de consumatori de conflicte, indiferent că sunt fantasy, cartoons, science-fiction sau horror… important este ca ‘pozitivii’ să câştige. Să revenim însă la ‘nazişti’.

Sunt detectabile două paliere, unul de A-list, blockbustere sau producţii cinematografice destinate publicului larg cu caracter serios (în care mesajele secundare sunt transmise sub umbrela faptelor istorice) şi B-list-ul filmelor de consum, masa ‘plăcerilor vinovate’ pentru cinefilii consumatori de grindhouse a anilor 2000+. În cele ce urmează, mă voi concentra aproape în exclusivitate pe producţii realizate începând cu anul 2000. Nu am nici competenţa şi nici interesul să intru în polemici de istoria cinematografiei pe acest subiect, să arbitrez dispute sau să răspund la reproşuri care implică “The Dirty Dozen”, “Stalag 17”, “Schindler’s List”, “Raid On Rommel” sau “The Great Escape”. Nu intenţionez să amintesc filme clasice decât ca eventuală referinţă. Fiecare, dacă este pasionat sau interesat de subiect, are dreptul să îşi alcătuiască propriul top personal. Eu nu îmi propun decât, eventual, să trezesc interesul celor pasionaţi de temă pentru un titlu sau altul (potenţial interesant pentru ei) pe care, întâmplător, l-au trecut cu vederea.

Pe A-list nu aş vrea să zăbovesc foarte mult. La blockbustere (şi pe bună dreptate) domină “Inglorious Basterds” a lui Tarantino (2009), talonat, din punctul meu de vedere, şi precedat de “Hellboy”-urile lui Guillermo Del Toro (deşi, adevărat, ultimile îşi extrag esenţa din BD-urile lui Mike Mignola – 2004 & 2008). Succesul datorat pe de-o parte orginalităţii poveştii (Tarantino) şi, de cealaltă, a trecerii unui univers de bandă desenată legendară prin malaxorul creativ a unui cineast cu o imaginaţie absolut fabuloasă (pentru fani… nu rataţi lectura trilogiei lui Del Toro “The Strain/The Fall/The Night Eternal”, scrisă împreună cu Chuck Hogan, o însumare şi chintesenţă a simbolisticii horror contemporane) este incontestabil. Primul ne-a dat un actor iconic, pe Christoph Waltz în rolul nazistului Hans Landa (confirmat ulterior ca talent cu al doilea Oscar pentru “Django Unchained”), iar celălalt, precum Dr. Frankenstein, a dat viaţă şi consistenţă la două personaje existente doar din peniţa lui Mignola, Karl Ruprecht Kroenen şi Ilsa Haupstein. Tot din comics-uri (Marvel, de aceasta dată) îşi extrage seva nazistul Johann Schmidt aka Red Skull, şeful departamentului de cercetări Hydra, portretizat memorabil de Hugo Weaving în surprinzător de reuşitul “Captain America: The First Avenger” (2011, r: Joe Johnston).

Tot pe palierul A-list am plasat filmele cu nazişti cu subiecte/teme serioase. După 2000, show-biz-ul american stă destul de prost la acest capitol, regizori importanţi ai Hollywood-ului poticnindu-se în finalizarea unor producţii nu neapărat lipsite de calităţi dar în nici un caz memorabile. Doar câteva exemple... Povestea maşinii de decodat “Enigma” (2001) spusă relativ anost prin intermediul unei distribuţii dominant britanice (Dougray Scott, Kate Winslet) în regia lui Michael Apted (nu mă pot abţine să nu semnalez fanilor serialului “Game of Thrones” ca a fost primul rol într-o producţie internaţională a lui Nikolaj Coster-Waldau), asta în condiţiile în care Apted nu putea fi acuzat de lipsă de versatilitate (a realizat în carieră de la documentarul dedicat Campionatului Mondial de Fotbal din 2006 la James Bond, “The World Is Not Enough”, de la “Gorky Park” la serialul tv “Rome”). “Valkyrie” a lui Bryan Singer, unul din Wunderkinzii hollywoodieni (dar care este deja la a treia ‘chiflă’ de box-office cu “Jack The Giant Slayer” – în curând şi la noi în cinema - după “Superman Returns” şi “Valkyrie”… să fiu bine înţeles, nu este vorba de acoperirea costurilor ci de aşteptări: când producătorii investesc 200 de milioane de dolari într-un film se aşteaptă ca acesta să încaseze ceva mai mult de 220) sau “Defiance” a lui Edward Zwick, regizor antrenat în filmele epic-istorice (“Glory”,“The Last Samurai”). Cele din urmă, ambele din 2008, ‘star-vehicles’ pentru Tom Cruise şi, respectiv, Daniel Craig (deja James Bond cu vechime la vremea premierei lui “Defiance”), decredibilizate amândouă ca şi conţinut de numele sonore de pe afiş. Apted, Singer şi Zwick merg înainte cu ale lor, naziştii, nu. La Hollywood.

declin_oeil_1-ZwartboekNu întâmplător am ales mai sus ca exemplificare pentru USA două producţii din 2008. Căci a fost un an foarte bun pentru nazişti şi în filmele europene. Să începem însă cu cel care a (re)declanşat moda, Paul Verhoeven. Exmatriculat din show-biz după ce Hollywood-ul şi-a pierdut răbdarea a-propos de obstinaţia de a transmite spectatorului ‘de mall mesaje subversive şi incorecte politic (indiferent că vorbim de “Robocop”, “Starship Troopers”, “Basic Instinct” sau de “Hollow Man”), Verhoeven se întoarce în Europa şi regizează un singur film într-un deceniu, “The Black Book” aka “Zwartboek” (2006), având ca subiect infiltrarea unei cântăreţe olandeze de origine evreiască în cartierul general regional al Gestapoului. “The Black Book”, nu numai că o lansează pe Carice Van Houten pe firmament (din păcate, însă, nu mi-a atras atenţia ulterior prin vreun alt rol memorabil) dar marchează o descătuşare a tipului de subiect în comunitatea cineaştilor scandinavi. Scenarii concretizate în care, plecând de la perspectiva istorică (WWII), se vorbeşte într-un mod brutal de onest de compromis, rezistenţă / colaboraţionism, sacrificiu / frică de asumare…

2008. ‘Based on a true story’. Danemarca. Poate cel mai bun film (în ceea ce mă priveşte) care ilustrează tema: “Flame & Citron” aka “Flammen & Citronen”, în regia lui Ole Christian Madsen. Povestea a doi asasini (voluntari) din Rezistenţa daneză, concentraţi prin ordinele pe care le primesc să elimine pe cei mai importanţi colaboraţionişti dintre proprii concetăţeni. Thure Lindhardt şi Mads Mikkelsen (primul său film post–“Casino Royale”) excelenţi ca ‘Flacără’ şi ‘Lămâie’. Un film sec, filmat şi montat cu o precizie chirurgicală. Surprinzător până în ultimile 30 de secunde de final! Suedia. Aici, personal, nu am nimic de remarcat după 2000. De la “Good Evening, Mr. Wallenberg” aka “Kjell Grede” din 1990 nu am mai văzut vreo producţie care să îmi atragă atenţia. Norvegia, acelaşi 2008. “Max Manus”, regizat de Joachim Ronning & Espen Sandberg (nominalizaţi anul acesta la Oscarul pentru cel mai bun film străin pentru “Kon Tiki”). Un Aksel Hennie remarcabil în rolul lui Manus, omul din Rezistenţa norvegiană care reuşeşte să evadeze din inchisoarea Gestapoului, să ajungă în Marea Britanie şi să se reîntoarcă ca… sabotorul no. 1 a proiectelor naziste. Finlanda. Nimic de adăugat, nimic de comentat în cazul subiectului abordat în acest articol. După invadarea Poloniei de către nazişti, finlandezii au luptat mai bine de cinci ani contra ruşilor şi relativ puţin (apoi) contra naziştilor. Filmele lor (serioase) de epocă au legătura cu sovieticii, vezi, de exemplu “Beyond Enemy Lines” aka “Framsta Linjen”. Olanda. Candidatul pe care vi-l propun este “Winter In Wartime” aka “Oorlogswinter”, mai puţin pe gustul meu datorită puseurilor de sensibilitate (băieţel de 14 ani, localnic, ce ajută un pilot englez rănit şi care intră în Rezistenţă… un ‘Pistruiat’ ?) dar la fel de raţional, sec şi clinic făcut. O poveste spusă fără floricele, în cromatica rece nordică, susţinută de un scenariu şi un joc al actorilor extrem de solid. Ca supliment în favoarea olandezilor (dar pe temă !), adaug aici coproducţia independentă UK-Canada “Max” (2002), regizată de un olandez, Menno Meyjes, cu John Cusack în rolul mentorului ce încurajează aspiraţiile artistice ale unui tânăr… Adolf Hitler. Cusack avea să mai colaboreze cu realizatorul scandinav în “Martian Child”, 2007 (nicio legătura cu fondul articolului), la fel de subevaluat de critică şi de public ca şi “Max”.

Restul Europei… serioase. Ne-a livrat căteva filme de referinţă, în special Germania şi Austria. Primul, evident, multi-premiatul “Downfall” aka “Der Untergang” (2004), a lui Oliver Hirschbiegel cu Bruno Ganz (într-adevăr, memorabil) ca Hitler în ultimile sale zile, apoi “Sophie Scholl: The Final Days” (2005, r: Marc Rothemund), centrat pe una dintre notoriile figuri din Rezistenţa germană intelectuală “Die Weise Rose” şi, nu în ultimul rând (în ceea ce mă priveşte) Stefan “Anatomy” Ruzowitzky şi al său entertainingThe Counterfeiters” aka “Die Falscher” (2007), pelicula care i-a lansat cariera internaţională lui August Diehl (ulterior, în “Inglorious Basterds” şi “Salt”). Desigur, ne amintim de “Trenul vieţii” a lui Radu Mihaileanu dar am spus de la început că vorbim de filmele de după 2000. Poate ar mai fi de menţionat “In Darkness” (2011) al Agnieszkai Holland dar, mărturisesc, opţiunile autoarei pentru scenarii (şi nici chiar realizările) nu mă fac un fan al Domniei sale. Să trecem însă la subsol…

Lista B. De aici începe distracţia… şi dacă e să ne reamintim ‘clasice’ din perioada VHS, pentru nostalgici, un singur reminder: “Surf Nazis Must Die” (1987). Sper că nu vă gândeaţi că voi propune “Top Secret” deşi e şi cu surf şi cu nazişti? Pentru cei predispuşi la cine-arheologie, le recomand să (re)vadă eventual şi două din pietrele de temelie anterioare, “The Frozen Dead” (1966, USA, r: Herbert J. Leder) şi “Shock Waves” (1977, USA, r: Ken Wiederhorn).

După 2000, piaţa a fost invadată de sute de filme gore, horror, pseudo-istorice, porno, etc, etc… având naziştii ca ‘bad guys’. Cred însă că trei sunt criteriile pe care le putem aplica pentru o selecţie care să ne facă să nu pierdem timpul: 1.) filmul, în ansamblu, chiar dacă e de nişă, e chiar bun/interesant; 2.) filmul e atât de prost încât este amuzant (notă: cele mai multe filme de duzină sunt proaste pentru că se iau în serios şi cer acest lucru şi… spectatorilor); 3.) filmul are o premisă originală (scenariu/tehnică de realizare) şi chiar dacă este realizat şi interpretat (sub) mediocru, merită să ne aruncăm o privire. It’s still FUN!

Din categoria întâia, din nefericire, nu am decât un remarcat, “Dead Snow” (2009) a norvegianului Tommy Wirkola (datorită căruia regizorul a ajuns să facă invitat de Hollywwod “Hansel & Graetel: Witch Hunters” cu Gemma Arterton şi Jeremy Renner). Un grup de studenţi ajunge în vacanţa de iarnă să schieze într-o zonă montană izolată (şi cabana aferentă). Ignoră avertismentul localnicilor privitor la legenda torţionarilor nazişti care, spre finele WWII, fuseseră siliţi să se refugieze în acei munţi iar de atunci continuau să apară fantomatic şi, foarte curând, se confruntă cu brutală… realitate. Mai multe însă despre Wirkola şi celelalte sale filme, precum excelenta sa parodie după “Kill Bill”, într-un “Declin D’Oeil” ulterior, dedicat cinematografiei scandinave. Deşi e departe (şi altceva) decât “Dead Snow”, aş mai menţiona totuşi aici şi “Battlefield Death Tales” apărut în Europa pe DVD ca “Nazi Zombies Death Tales” (2012) şi promovat cu sloganul succint “Sex ! Zombies ! War !”. În fapt este vorba de trei scurt-metraje (aprox. 30 minute fiecare) realizate de tineri realizatori britanici independenţi care, în aceeaşi formulă, au făcut şi “Bordello Death Tales” în 2009: “Medal of Horror” (r: James Eaves), “Harriet’s War” (r: Alan Ronald) şi “Devils of the Blitz” (r: Pat Higgins). Iar dacă conexiunea cu “Medal of Honor” sau “Hart’s War” vă trimit spre parodie, vă asigur că nu e aşa. Sunt trei poveşti, relativ subtil legate între ele dar fiecare operând într-un registru şi cu o simbolistică proprie (evident toate sub umbrela horror-ului): de la zombies la paranormal, de la dramă la comedie neagră. Imperfecte, dar de văzut !

declin_oeil_1-BlubberellaPe baza criteriului no. 2, campion absolut este germanul Uwe Boll, un artist complet - regizor, scenarist, actor, operator, compozitor şi producător pentru cele peste două duzini de producţii pe care le-a semnat! Atât de complet încât îi vom dedica în săptămânile următoare un articol special, mai ales că, în ultimile luni, şi-a relansat o parte din filme pe Blu-Ray… în 3D! Considerat de majoritatea criticilor drept un regizor care l-ar face pe Ed Wood să solicite Oscarul postum, Boll rămâne imperturbabil: realizează în medie 2-3 filme pe an şi nu are nicio problemă să le ia apărarea inclusiv în ringul de box. Să revenim însă la nazişti şi să trecem în revistă câteva highlight-uri din filmografia germanului: al treilea film din seria sa după jocul video “Bloodrayne”, subintitulat “The Third Reich” (2010), în care dhampiriţa Rayne trebuie să lupte pentru ca sângele ei să nu îi fie inoculat lui Hitler de către nazişti iar acesta să se transforme într-o superforţă, mai ‘serioasele’ (în viziunea personala a lui Boll) “Max Schmeling” (2010), povestea boxerului-erou naţional cărui, după înfrângerea în faţa camionului de culoare american Joe Louis, naziştii îi retrag toate privilegiile şi îl trimit pe front, în linia întâi, şi documentarul “Auschwitz” (… no comment !) şi, nu în ultimul rând, “Blubberella” (2011), cu o super-eroină grasă, jumătate vampir şi jumătate om, ce luptă alături de Rezistenţă. Ziceţi şi voi… nu sună bine ?

În afara brand-ului Boll, în ‘mainstream’-ul destinat consumatorilor pentru care tipul acesta de cinema se numără printre plăcerile vinovate, numărul de titluri ofertat este prea mare pentru a fi consumat într-o viaţă. Şi cu atât mai dificil de selecţionat sau de remarcat. Câteva opţiuni, totuşi: “War of the Dead” (2011, Finlanda), filmat în Lituania, cu un pluton de soldaţi finlandezi, un american şi, spre final, chiar şi un rus care, în timpul WWII, ajung să se lupte pentru supravieţuire cu nazişti zombie într-un bunker. De ce l-am pus pe finlandez primul? Pentru că “Outpost: The Black Sun”, a doua producţie din seria “Outpost” (ambele regizate de Steve Barker), prequel la cea dintâi, a fost lansată pe piaţă doar cu un an mai târziu decât “War of the Dead” şi are un plot, un secret de final de descoperit, asemănător. Om de ştiinţă nazist care pregăteşte o armată nemuritoare a Reich-ului, fie ei şi zombies? Nu ştiu dacă, din ce şi cât s-a inspirat dar în mod cert “Black Sun” este atât de prost încât nu merită decât maximum o vizionare. Revenim însă la primul “Outpost” care, apărut în 2008, nu este rău. Pentru un film de buget mic (deşi arată ca şi cum ar fi filmat în Europa de Est, s-a turnat în Scoţia) poate fi văzut ca un ‘the raiders of the lost gore’ cu o atmosferă bine construită. Personajul colectiv, naziştii zombie, sunt credibili iar Ray Stevenson, aflat înainte de “Rome” şi Hollywood (“The Other Guys”, “Thor”, “G.I.Joe”), este absolut OK ca lider a distribuţiei umane. Ce mă îngrijorează este continuarea, anunţată pentru acest an, “Outpost: The Rise of Spetsnaz” ce va fi regizat de însuşi creatorul conceptului, Kieran Parker.

Întotdeauna mi-am pus problema că ar trebui înfiinţate Razzies şi pentru genurile cinematografice de nişă. Unul din candidatele absolute în 2012 ar fi fost incontestabil “Nazis at the Center of the Earth” aka “Bloodstorm” (titlu european pentru DVD, căci acolo s-a dus direct, evitând sala de cinematograf). Regizat de un expert în efecte speciale (dar a cărui competenţă specifică nu este vizibilă în film datorită bugetului), cu o actriţă în rol principal, Dominique Swain, care promitea acu’ 15 ani, la debut (“Face/Off”, “Lolita”) dar s-a cantonat comfortabil ulterior în sub-producţii care să îi plătească întreţinerea – nu mă pot abţine… dar să fii o actriţă ce ai început cu John Woo şi Adrian Lyne şi după 10 ani de carieră la Hollywood să te mulţumeşti să fii sub Mihaela Rădulescu în “Fall Down Dead”, din nou, no comment – iar de Jake Busey, co-star-ul ei, ce să mai adăugăm? Culmea că premisa este haioasă şi potenţial entertaining: doctorul Mengele & Co dispar în ultimile zile ale războiului dar nu în Brazilia ci în Antarctica unde sapă un tunel până în centrul Pământului de unde îşi pregătesc revenirea. Rezultatul, însă? Atât de înfiorător de stupid, de la scenariu la imagine, de la interpretare la amatorisme de liceean în montaj încât… este complet opusul ideii de entertainment. Tâmpenia, evident, nu are nicio legătură cu micimea bugetului.

Am lăsat spre final acest caz pentru a-l lega de un altul, de această dată mai bine aşezat: “Iron Sky”, tot din 2012, a muzicianului şi regizorului finlandez Timo Vuorensola. Naziştii s-au refugiat de această dată pe Lună şi pregătesc ofensiva împotriva sistemului capitalist putrefact (se pare că nu au nimic cu fostul bloc comunist). Doar o mică întâmplare, prima aselenizare ‘oficială’ a omenirii, le grăbeşte planurile legate de invazie a Terrei. Cel puţin în prima jumătate, filmul are realmente umor şi valorifică în mod solid punctul de plecare. Ulterior, se diluează într-o anume măsură în gaguri urbane/politice/sociale/rasiale, în registrul parodic ce diminuează din potenţialul premisei. Dacă vă aşteptaţi ca pe peliculă să se justifice sloganul clamat de producători, “Independence Day Meets Inglorious Basterds”, vă spun că… nu e aşa. Asta neînsemnând că nu am apreciat campania absolut remarcabilă de marketing dusă pe online mai ales pentru strângerea fondurilor de finalizare a filmului şi de convingere a distribuitorilor internaţionali de a-l prelua spre difuzare. De asemenea, asta neînsemnând că filmul nu are suficient de multe scene/momente în care să nu îţi spui că ar fi putut fi strălucitor. Un mic emul Tarantino scandinav (pe genul şi obsesiile lui), îi urăm lui Vuorensola şi echipei lui să crească!

declin_oeil_1-JackbootsAm lăsat spre final… “Inglorious Basterds Meets Team America”! Cu alte cuvinte, “Nazi Invasion” 3D aka “Jackboots on Whitehall” (2010). Nu ştiu câţi ştiti de această producţie sau aţi văzut-o. Este debutul fraţilor scoţieni McHenry, Edward şi Rory. Cam pe la 30 ani fiecare, evident, din familie de cineaşti (tatăl – production designer, mama – actriţă). Este o animaţie cu păpuşi! Dar nu pentru copii şi nici pentru americani (cum sugerează trimiterea din slogan la “South Park”), ci dimpotrivă. Este pur britanic şi premisa poveştii nu e foarte departe de exemplele anterior menţionate: naziştii sapă un tunel pe sub Canalul Mânecii prin care invadează Marea Britanie. Churchill se refugiază cu motanul sau într-un bunker iar rezistenţa vine de la un american ce crede că se bate cu ruşii, un preot beţiv, un francez ajuns acolo din întâmplare, etc, etc. Limbajul este unul de-a dreptul adult, susţinut de o uluitoare distribuţie (voci: Ewan McGregor, Richard E.Grant, Tom Wilkinson, Timothy Spall, Alan Cumming, Dominic West, Rosamund Pike, Richard Griffiths) şi, ca atare, rezultatul aminteşte mai degrabă de “Little Britain” decât de “The Eagle Has Landed”.

Cam acestea ar fi consideraţiunile mele pe tema aleasă, mai updatez materialul dacă descopăr ceva interesant pe parcurs. M-ar bucura să aflu şi propuneri sau recomandări de… consum de la Dvs pe acest subiect.

Ioan Big
Februarie 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_Mariza 2018.jpg

Afis_Caro Emerald 2018.jpg

Afis_Kraftwerk 2018.jpg

Afis_Sighisoara Blues Festival 2018.jpg

Afis_foreigner.jpg

Afis_David Garrett.jpg