Arta Sunetelor

 

La taclale cu Mardale

Starea muzicii româneşti

Motto: "Cânta cincizeci şi două de volume de Bach pe de rost. Dirija Wagner pe dinafară. Era parcă venit din altă lume. Cânta din gură, cânta la fluier, la pian, la vioară, la violoncel, la flaut, la corn, la orgă. Era un poliinstrumentist. Avea tot timpul ce povesti. Era glumeţ, spontan, făcea poezii, epigrame şi cuplete. Avea dar literar şi dar de desenator. Era un excelent caricaturist." (Viorel Cosma despre George Enescu)

Stefan Mardale 1.jpgNu este prima oară când monitorizezi radioul românesc. Acest interviu a fost inspirat de un mail primit de la tine, ce conţinea o petiţie către conducerea SRR, pe care o reproduc întocmai: "Domnule Preşedinte Director General, Georgică Severin,

Mă numesc Ştefan Mardale am 53 de ani şi sunt profesor de canto. V-am ascultat discursul rostit de Ziua Radioului. Şi eu sunt de acord că Radioul de stat e un fenomen. Unul pozitiv în privinţa R.R. Muzical, amestecat în privinţa R.R. Cultural şi negativ în privinţa R.R. Actualităţi care a ajuns aproape ca un tabloid. De ce spun asta?

1. La orele de maximă audienţă (7-10) avem două treimi muzică şi restul informaţii superficial tratate în principal datorită timpului scurt. Invers e procentul la radiourile de stat din țările cu tradiție.

2. Muzica difuzată este aproape în totalitate din comercialul mai vechi sau mai nou, de cele mai multe ori cu compoziții, interpretări şi texte insipide. Cea românească nu respectă proporţia cerută de lege şi mai ales de bunul simţ având în vedere cine plăteşte radioul. Cel mai grav e că în imensa majoritate a cazurilor, melodiile nu fac treceri, nu pregătesc sau închid un material. Ca să nu vă răpesc prea mult timp aş vrea să vă gândiţi la copiii mai mici sau mai mari ce sunt transportaţi de părinţi sau bunici care în majoritate au radioul pe R.R. Actualităţi sau R.R. Cultural. Nu ar fi normal să asculte piese de inimă şi minte, melodii ce pot declanşa emoţii sau discuţii interesante, melodii ce pot fi punți de comunicare între generații?

An de an organizaţi Premiile Muzicale Radio România. În afară de secţiunea folk aproape toate numele de acolo sunt din lumea marilor case de discuri, a vedetelor de carton, deși în ultimii ani au apărut nume tinere cu producții muzicale de excepție. La R.R. Cultural procentul de muzică românească este între 10 şi 20 la sută. Cum spun de ani de zile, în loc să fie un exemplu pentru radiourile private, radioul naţional este o scuză pentru acestea.

De curând am scos o carte de interviu, voi ataşa coperțile ca dovadă. Copiez din ea o întâmplare: în 1991 urma să imprimăm cu formaţia Foileton, primele mele compoziții, Cântarea României (dispărută din arhivă) și Praștia cu Lunetă. Sorin Bocerean, viitor impresar la Cargo, dăduse telefoane și cu o zi înainte, ca să nu se întâmple ceva, știute fiind abilitățile organizatorice în întreprinderile de stat. Am plecat noaptea din Timișoara, ocupând un compartiment întreg cu bagaje și scule. Am ajuns la radio și, cum de ce ți-e frică nu scapi, în T6, unde trebuia să înregistrăm, se afla ochestra radio, care imprima Apostolul Bologa. După trei ore, unul dintre tehnicienii studioului ne explica cum că așa e radioul național, întreprindere cu foc continuu. Nu m-am mai putut abține și i-am zis: "Păi, să-i puneți și un coș de fum, să se vadă ce produceți"."

Stefan Mardale carte.jpgPrima mea întrebare este: Ai primit vreodată răspuns, te-au băgat vreodată în seamă? Perseverenţa este mama înţelepciunii, spune un proverb. Continui să-i sâcăi? Până când?

Am primit, dar până să răspund, vreau să remarc motto-ul. Din mediul țărănesco-muncitoresc de unde provin, lumea artistică, nu numai la muzică mă refer, este privită cu suspiciune, clișeistic și fără respectul firesc. Pe oamenii din muzica clasică și eu îi consideram rigizi, exclusiviști. Mai târziu aveam să aflu cât de mult mă înșelam. Acum cu canalul Mezzo poți afla lesne că e vorba de spirite înalte care uneori coboară cu farmec și nonșalanță în lumea majorității. Aș vrea să povestesc o întâmplare legată de George Enescu care era alături de Iosif Conta la coada bufetului din clădirea radioului. În lumea muzicală de atunci circula vorba că Enescu nu e așa de feroce ca mascul. Din ce știu eu, refuzase multe oferte, pentru că era un bărbat care considera sexul ca fiind ceva sacru, și atunci nu-l faci așa la futu-i mă-sa, scuzaţi expresia, dar am vrut să dovedesc mediul din care provin. Apropiindu-se ei de servantul bufetului, Iosif Conta îi sugerează discret, cu un aer ștrengăresc că în meniu au şi momițe. Enescu îi mulțumește, și îl roagă să remarce că este și creier pane. Revenind la oile noastre ajunse Președinți Director, trimițând eu scrisori din 1990 (am dovada, o foaie bătută la mașină de scris), primul răspuns l-am primit abia sub domnia, pardon, tirania lui Miculescu Secureșteanul von Colaboratorăn. A fost primul răspuns primit după 22 de ani. În toată această perioadă am trimis mesaje și la radiourile private. NICIUN RĂSPUNS. Acum nu-ți închipui că trimiteam un mesaj pe săptămână, n-a fost vorba nici măcar de unul pe an, că doar nu-s un fel de procesoman. De la Măria Sa, O.M. am recepționat un răspuns standard ce se trimitea celor ce le scriseseră nemulțumiți fiind de cantitatea și calitatea muzicii românești. Totuși eu pusesem o întrebare clară: "cât poate fi pentru minte o melodie al cărui text nu îl înțelegi pentru că nu cunoști îndeajuns limba respectivă?". E o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună oricine, dar nu prea ne convine. Răspunsul la scrisoarea mea era bla, bla, cum că ei trebuie să mulțumească 5 milioane de ascultători.... Cel primit după scrisoarea citată de tine e mai omenesc, mai bine conceput. Din surse interioare ale radioului de stat, am informații care mă fac să cred că lucrurile se vor schimba în bine. Până când o să fac scrisoriada asta, nu ştiu. Câteodată mă întreb şi eu dacă fiind un artist cunoscut aş mai fi făcut asta.

...Poţi să-mi dai un exemplu... de astfel de piesă - "punte de comunicare între generații"?

Dacă tot am pomenit de melodii ce pot fi punţi între generaţii, pot povesti ceva din propria experienţă. Tatăl meu n-a vrut să-mi cumpere chitară când eram puştan. Mă tot bătea la cap cu şcoala, să învăț ca să nu ajung la fiare ca el absolvent de patru clase primare. A fost foarte afectat când în 1990 am lăsat un serviciu bine plătit ca să mă pot dedica muzicii. Situaţia mea financiară din anii următori a crescut dispreţul lui pentru ce cântam. În 2012 am avut un concert CRI GRI la Teatrul Maria Filotti. Mama n-a reuşit să-l înduplece, deşi a adus-o cu maşina la sală. De Sf. Ştefan în 2014 copilul naşilor mei a venit cu chitara. Bineînţeles că a trebuit să cânt şi eu, nu am avut încotro. Am cântat câteva cântece de-ale mele şi Glasul Pământului - Vali Sterian. După piesa asta l-am auzit spunând ca pentru el "băi, băiatule, eu nu mi-am dat seama ce cânţi tu până acuma". Pe moment am crezut că n-am auzit bine, dar mi-a confirmat mama a doua zi. Acum are cd-ul cu Best OFF, Beast ON în maşină, şi mi-a zis că sunt câteva cântece care-i plac foarte mult. Acum asta a fost o întâmplare prea fericită pentru mine, dar chiar şi incitarea la un scurt dialog este o punte pe care ţi-o poate da un cântec cu miez.

Best off Beast on.jpg

Spune-ne părerea ta despre cum trebuie promovată-sprijinită muzica românească la radio şi TV? Mă refer desigur la cele susţinute din bani publici. Ce s-a mai întâmplat cu legea aia (parcă promovată de un folkist-psdist)? De ce continuăm să dăm bani pe piese trupelor de afară, în paguba muzicienilor români...?

Legea există din 2010 şi prevede obligativitatea procentului de 40%. N-o respectă nimeni în afară de Naţional FM care difuzează numai muzică românească, multă din ea, o spun fără răutate, cam anti-naţională pentru ascultători, nu şi pentru auzitorii care sunt majoritatea. Până la bani, hai să vedem cum e privită muzica românească acum şi din vechi. Chiar în armată eu nu dădeam doi bani pe ea. Asta în primul rând pentru că descoperisem rockul anglo-american în perioada lui cea mai frumoasă, mai ales progresivul. Apoi nu eram conştient de frumuseţea şi bogăţia de sens a limbii în care mă născusem. În al treilea rând eu am început să deschid ochii minţii exact când situaţia gravă din România începea să fie foarte clară. Asta s-a întâmplat în 1978 în vacanța de vară când într-o duminică pe seară mama mi-a dat o sacoșă spunându-mi să merg la alimentara de la Modern din strada Galați. Am pus sacoșa și am făcut o ascunsă cu alții de pe acolo. Mulţi dintre noi asociau starea de minciună şi greaţă din societate cu starea multora din produsele româneşti, materiale sau spirituale. Asta se mai întâmplă şi acum. Referitor la texte este elocventă o declaraţie a lui Johnny Răducanu, în care spune cum un securist i-a zis foarte clar: puteţi cânta orice, dar fără text. Interviul poate fi găsit pe Sf. Youtube. După 1971 a urmat obligativitatea de a cânta în română, dar asta a durat foarte puţin. Unii tovarăşi au zis că e mai bine cu engleza, franceza sau italiana, că o pricep foarte puțini. Nu au greşit, am auzit expresii ca: Emerson, Lacul şi Palmierul, Liţă Ghiţălău, Plec la Zalău, Broadăr Lui, Lui. Până şi unii muzicieni celebri învăţau textele fonetic. În aceste condiţii la care s-a adăugat analfabetismul funcţional, e normal să apară tot felul de anomalii. Aici radioul şi televiziunea publică trebuiau să facă nişte emisiuni în care să atragă atenţia asupra furăciunilor muzicale şi a textelor aberante. Există pe SF. Youtube ceva de acest gen: Poliţia Muzicii realizată de Sebastian Coțofană. Acum vreo patru, cinci ani eram la oră cu Bogdan Sindile, un tânăr bucureştean în vârstă de 30 de ani. Căutam o piesă pe vocea lui. I-am arătat Women and Children First de la Van Hallen. N-o ştia, i-a plăcut foarte mult, după care zice: Foarte bună piesă! Noi românii nu suntem în stare de aşa ceva. Fără să comentez am pus Zece Arici Înamoraţi. A ascultat până la capăt. Aşteptam o reacţie, dar nimic. Cum e, îl întreb. Nu credeam că se poate aşa ceva la noi, răspunde privind în gol. Cam subţire eşti cu muzica românească, adaug eu, la care răspunde: până la 20 de ani nici nu ştiam că există. În al doilea an de Rockschool încă eram curios de nivelul de cunoştinţe al celor trecuţi de şcoala generală. Era o zi aglomerată, se făceau repetiţii pentru un eveniment al şcolii. Am prins aproape treizeci de elevi care au vrut să asculte piesa cu aricii. Niciunul nu auzise piesa, unul singur ştia cine e Dan Andrei Aldea. Elevul era băiatul lui Minel Stoica, Dan, cu care am colaborat la CRI GRI, plus un proiect folk Blue Gri. Acum el are un proiect frumos cu Noru Negru.

Deja este vorba de o mentalitate păguboasă care va fi greu de schimbat. Cum să avem reacţie la texte aberante, dacă noi nu mai avem habar de puterea cuvântului. De aceea înjurăm mult, ca buni cre(ş)tini drăcuim de ne sar fulgii, pe site-urile de socializare, profitând că n-o putem lua imediat în freză, jignim neprovocaţi. Îi dăm înainte cu importanţa imaginii. Nu cred că doar pentru mine, unele vorbe primite, atârnă mult mai greu decât palme, pumni primiţi sau imagini horror pe care le-am văzut. Habar nu aveam înainte de cum arată trupele pe care le ascultam, deși unora le știam toată discografia. Primele concerte video le-am văzut mult mai târziu. De Ozzy am fost profund dezamăgit. Era un concert la Dortmund, ţin minte şi acum, l-am văzut prin 1987.

Dar la cele comerciale care au bani, dar au mulţi habarnişti care ştiu de toate şi nu ştiu nimic, dar sunt flecari şi tupeişti apretaţi, de ce nu se promovează mai deloc muzica românească? Oricum ar fi, se pare că, acesta este trendul (tendinţa, dacă vrei) alegerii redactorilor în radiourile comerciale. Ai ceva de spus în această privinţă sau nu asculţi astfel de radiouri? Probabil că nu te reprezintă, asta simt şi eu despre ele. Sunt (cumva) şi excepţii de la această regulă?

Sunt nevoit să le ascult în locuri unde nu am cum să schimb postul. Te contrazic, se promovează muzică românească, dar din aia care te întreabă cine te-a făcut defect? Îmi aduc aminte că eram în buda unui supermarket. Un nene solid și mustăcios privea spre tavan. Zic, uite ce satisfacție are ușurarea. După câteva secunde îl aud. ‘ţe-ai dracu să fiți, o bănățeană n-ați da!' Atunci am realizat că el privise difuzorul din tavan de unde se auzea o muzică din aia insipidă, inodoră….. bumți, bumți, de parcă noi cei din magazin am fi fost la discotecă. Despre băiețașii care fac glume pe la radiouri, ce să zic? Cu un telefon farsă ai scos doi pensionari în gerul lui ianuarie pe motiv că au de primit o gâscă de la rude. Mare realizare, da? Avem umor, s-ar părea, dar nu putem difuza un cântec cu Ada Milea, sau Andrieș, sau alții, că slavă Domnului avem destui. În schimb dacă moare cineva, să luăm exemplu Laura Stoica, atunci dăm rock la un radio de bumți-bumți. Probabil că nu difuzează piese care au un umor devastator ca să nu se vadă că ei fac o băşcălie ieftină, de cele mai multe ori de prost gust, uneori, recunosc, având și ei momente bune, dar asta mult prea rar. Despre trend vorbind, aș vrea să amintesc un cântec CRI GRI care la refren sună așa "calul hamul și căruța/ omul moda și maimuța". În primăvara lui 2007 aveam o lucrare vizavi de Aeroportul Otopeni. Cel mai adesea făceam o oră şi jumătate. Mergeam cu autobuzul firmei unde făceam niște reparații, muzica era de la un astfel de radio recent. Într-o dimineaţă am numărat piesele care conţineau linii melodice cu o, o, o. Din douăsprezece, opt au fost. Eu eram indignat, când îl aud pe colegul meu, Viorel Vencu care stătea pe scaunul alăturat: nea Fanea, ce vrei, bre, se apropie Paştele. Am avut colegi de șantier, fără nicio pregătire muzicală, nu erau nici melomani, care mi-au zis de mai multe ori că parcă nu se potriveşte vocea cu muzica. Aşa spuneau, muzica fiind partea instrumentală. Lucrul cel mai trist e că nume celebre din muzica noastră trimit piesele înainte de lansare şi îi întreabă pe aceşti papagali dacă merge piesa, şi dacă nu, ce ar trebui să schimbe. Asta chiar îmi pare rău că nu am scris-o în Nea Fane de la Rockschool (n.r. cartea sa, lansată la editura Casa de Pariuri Literare). Aș închide acest răspuns așa cum am închis scrisoarea către Președintele Director din 2012, cu un citat din memoriile lui Tudor Mușatescu: "Sper să pot, în scurt timp, sa 'înnobilez' genul asta, atât de agreabil şi cerut, al spectacolelor muzicale. Sunt convins că nu e publicul de vină. Numai autorii mârlani, agramați și directorii imbecili sau duși cu preșul de… “specialiști”. Nu spectatorii strică teatrul, ci invers”.

Totuși adaug un post scriptum. Mi-am adus aminte de răspunsul lui Mbela Nzuzi (cântăreaţă africană și fostă realizatoare la B1TV) dat la emisiunea "Muzici cu personalitate" pe City FM, acum vreo 10 ani. Lucian Moga, realizatorul, a întrebat-o ce muzică difuzează radiourile din Congo. Fără să ezite cântăreaţa a răspuns promt "Cam ca-n România".

Ce rol are Rockshool în lumea muzicală de la noi şi ce-a scos la lumină de când activează?

Stefan Mardale CriGri.jpgRolul Rockschool e ca cel al luminiței de la capătul tunelului, o expresie des folosită mulți ani după loviluție, și care se referea la sfârșitul tranziției. Acolo nu a fost niciodată reală, în cazul Rockschool luminița e mică, dar vie. Activează din 2009 și e una din bucuriile vieții mele. După "imensul" succes al celui de-al treilea album CRI GRI eram hotărât s-o tai din România. Aici am găsit o oază unde bunul simţ şi dragul de a face muzică preadomnesc. Cât despre ce a scos la lumină, e foarte important că unii din oamenii, ce au trecut pe aici acum câțiva ani, au și acum activitate concertistică la diferite niveluri.

Ai colegi profesori activi în lumea muzicală?

Asta se întâmplă şi din cauza faptului că la Rockschool toată lumea cântă inclusiv doamna Felonia Acatrinei care se ocupă de curăţenie. Profesorii activează în diverse trupe. Nunu, profu de tobe, a cântat şi cu CRI GRI, dar are în spate Truda, Paraziţii, Nina Neagu Band, unde solista este adjuncta lui Nunu la clasa de tobe. Neuro, în afară de metalele tinereţii, a fost la Bere Gratis, acum e cu Feli, bineînţeles că a şi crigrizat atât în studio cât şi live. George Negru are All I Had, Mihai Tacoi are trupa Umbra, Alexei cântă la bas cu Asemic şi Taine, Alin Maghiar supranumit Cotabiţă 2, Răcnetul Carpaţilor este proful de pian şi după cum rezultă din porecle e şi un vocalist foarte bun.

Cum este să fii profesor de canto în România? Avem talente? Spre ce gen muzical se îndreaptă ele? Unii producători spun că cererea este pentru numai disco pop... la români. Însă eu nu cred asta, fiindcă oferta muzicală este foarte slabă şi "organizată" pe baza acelor setlisturi-playlisturi special întocmite, în care se promovează multe non-valori şi piese necomerciale ale unor protejaţi. Dacă oamenii ar asculta cât mai multe genuri muzicale, alta ar fi opţiunea lor şi alta ar fi educaţia. Crezi asta? Unde se mai face educaţie muzicală şi de nu avem reviste de specialitate şi redactori cu studii muzicale? Probabil din acelaşi motiv din care nu avem mulţi ingineri de sunet...

În cazul Rockschool e fain să fii profesor de canto, o titulatură pe care o folosesc doar în scrisorile ”oficiale”. Eu mă consider antrenor de voce sau îndrumător. Talente avem, este neîndoios. Cei de la Rockschool nu prea se duc după turmă. Am avut surprize foarte plăcute de la câteva eleve adolescente care arătau minunat ca aspect fizic, dar fiind la fel de frumos echipate și pe interior, nu s-au înghesuit să intre în rândul celor care se întreabă cine i-a făcut defecți. Ca să reziste în perioada comunistă foarte mulți români s-au închis în ei. Deblocarea a fost foarte grea, și forțele reformatoare ale societății mai degrabă le-au pus plastilină în yală. Din nefericire mulți din copiii lor le-au moștenit această tară. Nu ești deschis, nu ai cum să receptezi în primul rând. Cum ai putea să-ți manifești în acest caz apartenența sau spiritul critic? Din nefericire elita acestei țări a dispărut fizic sau spiritual în pușcăriile comuniste. Acum ceea ce numim elită este o adunătură de inteligențe fără programă și orizont. Ion Dezideriu Sîrbu a fost unul din puținii scriitori de sertar din România. Colegii lui de generație, în marea lor majoritate, evită să-l pomenească prin interviuri sau scrieri. A spus multe lucruri importante, aș vrea să pomenesc aici doar una din întrebările lui "Generația mea a fost castrată moral. Mă întreb la ce va da ea naștere?" Am îndrăznit să răspund eu undeva în mediul virtual: Prima generație a fost cea a lașității până la 1989, apoi a urmat cea a hoției. Iar acum trăim în această satanică dualitate.

Stefan Mardale Rockshool.jpgDespre inginerii de sunet, ce să zic? Sunt un tip pașnic, dar în două cazuri am vrut să-l caftesc pe respectivul. S-a întâmplat la concerte. Spre deosebire de muzicieni, unde urechea te poate salva, aici trebuie să ai școală sau autodidăcţeală de mare angajament. Cât despre producătorii muzicali din România, eu știu doar unul: Victor Panfilov. Alții, din cei cunoscuți, sunt generația copy-paste. Dacă nu recunoști linia vocii, recunoști aranjamentul instrumental care oricum folosește aceleași foarte puține ingrediente; sunete samplate, premierul e obligatoriu să sune ca pliciul cu care dai după muște. Și gândindu-mă la auzitorii lor, sunt incredibil de multe muște care mor cu zile nemaiapucând să se prindă care e treaba cu frumusețea ce ar trebui, dacă nu să-i salveze cum spunea Dostoievski, măcar să-l facă să vibreze la cele adevărate. Epigonii ăștia producători se manifestă foarte bine având în vedere că nu avem publicații muzicale, sau emisiuni cum am spus mai devreme, care să fie cunoscute cum ar trebui, sau oameni de specialitate care să fie cunoscuți așa cum merită, oameni care ar putea să-i pună în adevărata lor lumină. Ei sunt o necesitate pentru că omul de rând nu are timp să caute melodii valoroase. Și dacă ar vrea, cum ar face-o? Caut eu pe Sf. Youtube? Da, și cum caut? Muzică nouă de calitate? Doamne ferește! Redactorii muzicali nu trebuie să aibă neapărat studii de specialitate, ci simț muzical, spirit critic și o cultură muzicală adevărată. Aș vrea să dau un exemplu aici, sau două, pot da mai multe. Redactorii muzicali cu studii, cu câteva excepţii, n-au remarcat rafinamentul aranjamentelor musicale de pe 11 Povestioare acolo unde s-a "jucat" Cătălin Ștefănescu Pătrașcu. În schimb, Teodora Ionescu a spus "așa ceva n-am auzit de pe vremea lui Aldea". Cam la fel s-a exprimat și F.S.U. sau Cristi Teodosiu. Așa nu ai ajunge ca nenea ăla de a văzut muzica românească prin gaura cheii, și care dovedește negru pe alb că nu are habar nici de ceea ce se numește falset, ca să nu mai zic de altele, dar emite judecăți de valoare după niște criterii sumare. Vreo vedetă, care să fie marcă Rockschool, nu avem până acum, dar la ce vedete bântuie la noi... Totuși eu cred că vom auzi mai multe despre Mihnea Părăuan, David A. Marin (dacă nu își va pierde creativitatea într-un lamentabil activism politic) sau Szuzana Cerveni. Mai sunt și alții, dar cei menţionaţi îmi par mai aproape de afirmare.

Sunt foarte puţine cărţi care inventariază muzica românească. De fapt, numai două (Disco ghid rock a fost ceva mai demuuuuult, dar cu enorme greşeli). Ai pomenit de Costin Grigoraş şi a sa lucrare subiectivă despre trupe şi interpreţi români din toate timpurile. Se pare că, împreună cu "dicţionarul" lui Stratone (deocamdată primul volum şi al doilea în curs de apariţie) sunt singurele mărturii concrete despre istoria trecută şi prezentă a industriei muzicale de la noi. La prima lucrare eu am furnizat informaţii şi date concrete împreună cu Nelu Stratone şi Ernesto Bianchi. În cazul celei de-a doua mi-aş fi dorit să înglobeze aceste date informative despre trupe şi să umple acest gol al istoriei care a făcut şi (mai) fac pe unii să spună cum că: "rockul românesc nu există!... Ce părere ai?

Nu aveau de ce să fie prea multe cărţi. Fenomenul n-avut mare priză la noi. Aşa cum spun de multă vreme, înainte de Vânătoarea din Decembrie, oamenii veneau la spectacole din lipsă de alternative. Ca argument aduc concertul Holograf de la Brăila în 1992 când au scos cel mai bun material al lor, Banii Vorbesc. De unde în 1989 au avut două polivalente în aceeaşi zi, asta însemnând aproape şase mii de spectatori, acum abia au strâns cinci sute de oameni. În armata de doi ani de la marină, din vreo şase sute de colegi, doi aveau ceva cunoştinţe de rock. Majoritatea nu ştiau nici Fata din Vis. Comparabil cu ce mişcare a existat în Anglia, la noi a fost ceva infim. Despre domnul cu gaura cheii, eu nu-i pot scrie numele, am demonstrat într-un mail că nu are minime cunoştinţe de muzică, şi priveşte lucrurile superficial. Mai e şi din gaşca celor care cred că textele melodiilor trebuie să fie metaforice, suprarealiste, cu absconsuri abrupte. Rockul românesc a existat şi există. Din puţinătatea trupelor ce au cântat şi mai cântă sunt realizări de excepţie, nu foarte multe bineînţeles. Din nefericire, nici măcar alea nu sunt cunoscute cum ar merita. Aici e de vină şi familia, şi şcoala şi oamenii de radio. Am avut la Rockschool o puştoaică cu mamă sârboaică şi tată român. Avea 10 ani, se numea Zoe, dar cineva a zis că seamănă cu Fredy Mercury şi eu i-a spus Mercuriţa. Nu avea prea mult talent muzical, dar mama ei mi-a zis că n-o interesează asta, atâta vreme cât copilul vine cu drag aici. Având Zoe probleme cu ritmul, o acompaniam eu cu chitara reușind s-o urmăresc. Pentru una din serbări, ne-am gândit să facem o piesă sârbească. Am rămas surprins de cât de multe nume muzicale de acolo ştia. Întrebând-o, am aflat că de mică, atunci când se juca în grădina bunicilor, întotdeauna se auzea muzică sârbească. Intuind răspunsul, o întreb cum e la bunicii români, ştiind că şi ei au curte undeva pe Valea Buzăului. Răspunsul îl intuieşti şi tu, ca şi majoritatea celor ce vor citi aceste rânduri. Aici la noi nu era muzică de niciun fel!

De ce crezi că nu se leagă-încheagă un sindicat al muzicienilor? Nu este nevoie să spun cât de mult vă ajută în Occident acesta... Ştii vinovatul?

S-a încercat prin 1991 şi nu s-a reuşit. E vorba de lipsa de unitate, de întrajutorare, frica de ţepe. Eu am cerut mai multor muzicieni numere de contact ale cluburilor şi s-au făcut că nu aud. Singurul care m-a ajutat a fost Ernesto Bianchi. Imensa majoritate nu se ajută nici măcar cu un simplu share. Se poate verifica pe paginile lor. Se ştie că Lennon, McCartney, la apariţia lui Hendrix, deturnau orice interviu, amintind de flamboaiantul chitarist. Nu ştiu care este situaţia sindicatelor muzicale în Occident. Nefiind un teoretician, mai pot povesti de Vlăduț Aciu, odrasla unor prieteni care se mutaseră dintr-o garsonieră într-un apartament cu trei camere. Acum copilul de șase ani avea camera lui, și mama îi spune că și-ar putea pune jucăriile în ordine. La care cel mic îi spune hotărât „eu sunt român, eu nu organizez nimic”.

Balada lui Cri-Gri

Motto: "Nu credeam c-o să mai vii / Înainte de Crăciun, / Că puteam şi eu s-adun / O grăunţă cât de mică, / Ca să nu cer împrumut..." (George Topârceanu)

Acesta a fost începutul, Topârceanu? Ce oraş frumos Brăila! M-am născut în Bucureşti, dar am copilărit la Brăila. Ce înseamnă acest oraş pentru tine, descrie-ne universul copilăriei tale... şi primi paşi spre muzică!

Stefan Mardale cu chitara.jpgÎnceputul pentru CRI GRI a fost Topârcenesc. Un greiere care a bântuit mai bine de o săptămână în casa unde avea Mihai Pocorschi studioul, a fost cel care mi-a dat ideea de CRI GRI. Casa era undeva pe Doctor Felix aproape de intersecția cu Nicolae Titulescu. Doar venisem din Timișoara după ce Arca eșuase. În cei cinci ani cât am fost pe acolo, auzisem de mai multe ori timișoreni care spuneau fără aere de superioritate că nu ar putea locui în București. Eu venisem periodic în capitală de mic copil, chiar an de an începând cu vacanța de primăvară din clasa a cincea, și sfârșind cu cea din ultima clasă a liceului. Mergeam la Tanti Gloria sora mijlocie a mamei. Câteodată, însoțit și de vărul meu Ciprian, care era cu trei ani mai mic decât mine, cutreieram în diverse zone. Micile excursii se petreceau astfel. Cu tramvaiul 3 sau 8, dar și cu troleibuzul 96 mergeam spre centru. De acolo o luam aiurea pe străzi. Mergeam ce mergeam căscând ochii mai ales la case. Când ajungeam la zonele de blocuri, făceam cale întoarsă cu mici variațiuni de traseu, apoi din centru cu ratb-ul ne reîntorceam acasă. Sunt destui tineri care i-au auzit pe cei bătrâni spunând că Bucureștiul era o grădină înainte de invazia țărănească. Mulți dintre ei îi ascultă strâmbând din nas. Poate exagerează cei în vârstă, dar din ce îmi aduc eu aminte, era altfel în primii ani când am cunoscut orașul; mult mai mult bun simț, mult mai puțină gălăgie. Bineînțeles, la o scară mai mică, așa a fost și la Brăila orașul unde m-am născut și am locuit până la loviluție. Foarte binevenit interviul tău pentru că în Nea Fane de la Rockschool am scăpat mai multe întâmplări, și bine a fost că s-a întâmplat așa nefiind totuși vorba de o carte de memorii. Așa că mă pot gândi cu prospețime la Baba Vița care era o bătrână ce locuia peste drum. O necăjeau majoritatea copiilor din vecini în afară de mine și Bebi, George Uță pe numele lui din buletin. Fac așa un mic rezumat: Căpățânosule, mânca-te-ar buba neagră și boala copiilor, că ai o căpățână cât o baniță, te-a mai făcut și pionier. Decât cravata aia, mai bine îți punea o pungă cu câcat la gât. Nu sufeream deloc atunci din pricina asta, dar nici nu-mi plăcea. Au fost copii din vecini care au și bătut-o. Cei mai mari se amuzau strigându-mă Al Capone, și pozele din copilărie dovedesc că era oareșce disproporție între cap și corp. Păcat că nu a fost și creierul proporțional cu cutia craniană, dar mă amăgesc spunându-mi că a avut mai multă libertate. Crescând, faza cu cravata de pionier m-a amuzat teribil. Ce nu am mai povestit în Nea Fane de la Rockschool e o întâmplare petrecută prin clasa șaptea. Ca mare amator de fotbal, eram antrenorul jucător de la a șaptea A începând din a cincea. Cei de la B aveau mai mulți băieți în clasă și un mijlocaș, Mihai Botez, un fel de Gică Hagi, nu exagerez. Desemnam om să-l marcheze, iar eu, ca mijlocaș defensiv, încercam să-l dublez. Mingiile majoritare de atunci erau cele care costau 13 lei, din plastic, mai mereu măcar un pic deformate având traiectorii care destul de des ridiculizau portarii. Părinții lui Marius Mocanu, aduseseră dintr-o excursie în U.S.S.R., o minge mult mai performantă tot din plastic fiind. Era mai grea, foarte bine centrată, cred că avea şi supapă. Una din porțile terenului de fotbal era în fața unei curți. Cu tot gardul înalt din plasă metalică, uneori mingiile ajungeau în curtea cu pricina. Din când în când, proprietarii nu ni le mai dădeau înapoi. Când au făcut la fel si cu asta rusească, eu am organizat o expediție de pedepsire. După lăsarea întunericului, cu buzunarele pline de pietre, noi cei de la a șaptea A ne-am aliniat undeva la mijlocul terenului. Eu am fost cel ce am comandat foc, cu nişte comenzi învăţate dintr-un film de război probabil. Casa era din cele stil vagon foarte des întâlnite în Brăila. Ar fi fost foarte expusă şi aşa, dar, pe aproape toată lungimea avea o marchiză cu mulţime de gemuleţe, un fel de geamlâc cum se spune în turceşte. A fost prăpăd, dar a meritat. Nu s-a mai întâmplat să nu ne dea mingea. Poate de aceea o gaşcă de derbedei, unde activa fratele major a unei colege de clasă, a încercat să mă coopteze. Primii paşi spre muzică au fost o mulţime de coveruri după cântecele ce le găseam pe vinylurile din casă. Mai mult muzică populară, de petrecere cu Gică Petrescu, manele cu Gabi Luncă, unele le mai ştiu şi astăzi. Asta a fost dinainte de grădiniţă până prin clasa a treia când ai mei nu mi-au cumpărat o chitară aşa cum voiam. S-a aşternut o ceaţă care s-a ridicat în primul an de liceu, când la mate încă nu dădusem de greu. Atunci în primăvară mi-am făcut o chitară dintr-o scândură de gard, apoi am ajuns în formaţia Electron a fostului liceu care se numea Progresul şi aparţinea uzinei cu acelaşi nume, la rândul ei aproape o fostă. Apoi cu Ecou până în1988 când tovarăşii ne-au scos din circuit. Din toamna lui 1990 până anul următor cu Meteor. Deja colaboram şi cu Foileton din Timişoara unde am ajuns în 1991 pînă în 1993 când alături de Zsolt Ferencz am format Arca. Din 1996 cu CRI GRI, probabil până când cea cu coasa ne va despărţi.

Dacă poţi şi vrei să ne spui dacă există mărturii pe LP sau casetă cu Foileton sau ARCA... Eu parcă am avut un vinyl cu Foileton... Spun la trecut asta, pentru că am păstrat puţine, crezând în calitatea compact discului... Ulterior a trebuit să caut mult sunetul pe diverse ediţii ale CD-ului respectiv, ajungând în cele din urmă la cele japoneze, pe care le recomand tuturor şi care conţin cel puţin o piesă în plus şi un booklet plini de detalii, aşa cum vor toţi colecţionarii... Dar există şi la noi înregistrări de calitate, o dovedeşte ultimul tău album ("Best OFF, Beast ON")

Foileton Sala Olimpia Feb 1990.jpgÎnainte de 1989 nu avem înregistrări în studio. Bine că nu am încercat. Am aflat ce au păţit cu textele cei de la Foileton. Am găsit din fericire câteva cântece filmate la Sala Progresul prin 1987 cu grupul Ecou. Cu Foiletonul am o apariţie pe seria de vinyluri Formaţii Rock, mai exact pe cel cu numărul 13, pe prima faţă fiind Roata lui Sorin Chifiriuc. Cu Arca sunt cinci piese înregistrate în februarie 1993 la Migas Real Compact cu Adi Ordean la butoane. Au fost foarte bine primite la vremea respectivă, Florian Pittiş spunând la emisiunea lui că De Ce Nu-mi Vii este cea mai bună compoziţie pe un text de Eminescu. Nu e compoziţia mea, aşa că rog cititorii să nu se enerveze. Au fost apoi înregistrările cu CRI GRI, pe care le puteţi găsi pe site-ul crigri.ro. La primele trei grafica este realizată de Bogdan Pasat, un arhitect pictor care merită toată atenţia. La Best OFF, Beast ON, nu a mai participat direct, dar am făcut noi un fel de rezumat. Nu ne-am descurcat extraordinar, dar muzica de pe cd este cel mai bun sunet pe care l-am avut vreodată, meritul fiind al lui Victor Panfilov.

Ştiu că la această întrebare o să-mi dai un citat din cartea ta, Nea Fane de la Rockshool. Cum te-ai împrietenit cu Nelu Stratone şi cum s-a născut cartea voastră?

Nu va fi copy paste de acolo aici. Aşa îi vom convinge şi pe cei care au citit cartea să nu rateze lucrarea noastră. Cu Nelu m-am cunoscut la Festivalul Om Bun din 1994. Stefan Mardale - Nelu Stratone.jpgEl zice că ne-am fi conversat și cu câteva luni mai înainte la un festival de rock de la Timișoara. Nu am reținut întâlnirea timișoreană, dar am încredere în el pentru că are o memorie fabuloasă. Nu numai din cauza asta am încredere, bineînțeles. E un spirit viu, are o excelentă cultură, și nu degeaba ne-am cunoscut la Om Bun. E un OM! După ce m-am mutat în București o duceam prost din mai multe puncte de vedere, nu vreau să intru în amănunte. Plecat de acasă, în 1990, cel mai greu îmi era să suport duminica. Asta din cauza lipsei mesei familiale. Nu sunt tradiționalist în sensul șablonard, dovadă că m-am însurat la 53 de ani. Totuși îmi lipsea teribil acea masă de prânz. Poate și din cauză că de două ori, la astfel de mese în familie, cu părinții și sora cel mai des, am avut căteva secunde în care, o spun cu o mâna pe inimă și cu una pe creier, o fericire necunoscută m-a năpădit. Nu am cuvinte mai multe să explic. În ambele cazuri nu se întâmplase nimic deosebit, nu se spusese vreo vorbă mare. Pur și simplu asta am simțit, parcă era și o prezenţă nevăzută acolo, dar asta poate fi doar o idee indusă, deşi la vremea aceea mă declaram ateu şi nu circulau mai deloc chestii din astea paranormale. Până să dau probă la Compact în 1987 nici nu ştiam ce zodie sunt. Adi Ordean a crezut că fac mişto de el, când m-a întrebat ce zodie sunt. Ei bine, după emisiunea de duminică de la Tinerama, Nelu mă invita la o bere. Cu poveștile, amintirile lui îmi trecea dorul de cele povestite mai sus. Așa ca element de coloratură, cred că nu există o relație muzicant-om de radio, în care cel de la radio să fi dat mult, mult, mult mai multe beri, sau ce-o fi fost, decât muzicantul. De-a lungul vremii mai povesteam și eu una, alta, așa că și-a dat seama că am avea ce scrie într-o carte interviu. Cristian Cosma (scriitorul Un Cristian) de la Casa de Pariuri Literare m-a auzit la o discuție ce a avut loc pe scena de la Club A, și probabil a remarcat că am atitudine și întâmplări de povestit.

Emil Răducanu a remarcat valoarea textelor tale din piesele CRI-GRI şi a făcut o recenzie onorabilă discurilor realizate. Ce părere ai de de textele fără conţinut şi cu refrene de grădiniţă care au mare succes de public? Nu vreau să ocup spaţiul cu exemple... Vreau să-ţi spun că acel articol al lui Emil a stârnit curiozitatea a doi prieteni redactori, ce încă nu auziseră de voi...

Îi mulțumesc lui Emil și pe această cale. Așa cum spuneam mai devreme, e nevoie de oameni care să recomande muzicile care merită recomandate. Că tot am pomenit de melodia Cine m-a făcut om mare. Textul unei melodii trebuie să aibă o coerență interioară. Nu e obligatoriu să fie în sine genial sau poetico-metaforic, așa cum din nefericire cred mulți prieteni de-ai mei literați, dar nici să încerce să se adreseze pe prea multe planuri sau să cadă în simplism. Asta, cu mai multe planuri, se poate reuși doar în momentele de mare inspirație. Dacă muza n-a venit, te poți prăbuși lesne în penibil. O elevă de-a mea, a venit cu piesa Deliei, neştiută de mine, Cine m-a făcut om mare. Raisa Stanciu are șapte ani și o voce de excepție. Am început să ascult și la refren m-a bufnit râsul. Am vrut să mă abțin pentru că, în cazuri asemănătoare, am avut elevi care s-au supărat. N-am putut. Copila a fost și ea indignată. I-am explicat eu ceva. Nu știu cât a înțeles, probabil n-am fost prea convingător, și m-a bufnit din nou rîsul. Enervată, cu personalitate, dar și bun simț, o aud: fă tu unul mai bun dacă ești mai deștept! M-am oprit din râs și i-am spus că n-o să fac unul, dar o să-l modific pe cel în cauză. N-aveam chef, dar dacă am zis o vorbă, apoi e musai. Am scris textul, i l-am arătat, și spre bucuria mea cântă melodia cu varianta mea. Cine crede că e vorba de autoritatea profesorală se înșeală amarnic. Chiar la vârsta asta nu-i duci fără argument, spun foarte clar ce le place sau nu. Doamne-ajută ca oameni ca ei să ajungă să conducă în țara noastră! Am să pun aici refrenul şi ultima strofă din original, apoi va fi varianta mea:

Cine m-a făcut om mare

Nu m-a întrebat ce mi se pare,

Ce mi se pare că-i nedrept,

Ce mi se pare că-i corect

Cine m-a făcut defect?

Şi mi-ar plăcea să fii mămos

Mi-e tare dor, mi-e dor frumos

Să-mi încalzeşti supa ca, mama

Să mă alinţi şi să-mi dau seama că au trecut anii ca flama

Cine m-a făcut om mare

Putea fi şi mai bun se pare

Trebuie să-nvăţ să iert să nu mă mai tot întreb

Cine m-a făcut defect

Şi mi-ar plăcea să mă repari

Iar împreună să fim tari

Să uităm ce-seamnă teama

Să pot să cred că nu degeaba

Au trecut anii ca flama.

Ce părere ai despre muzicienii care fac compromisuri de dragul unui trai decent? Dacă vrei îţi dau un exemplu. Călin Grigoriu. Aţi lucrat împreună! Este cu unul dintre cei mai talenţi tineri chitarişti de la noi şi DE MARE VIITOR! Crezi că se compromite în noua trupă... de blues? Şi mai am astfel de exemple, Marius Pop etc, etc.

Bună întrebare, ca de obicei, aș zice, și-am zis. E cu dus și întors. Ca instrumentist nu e așa grav. Am printre prietenii mei muzicieni foarte buni care cântă în proiecte ce nu-i pun în valoare, plus că unele dintre ele sunt jenante cum e cazul lui Călin. Așa pot înțelege că sunt oameni care își bat nevasta și totuși ei cred că o iubesc. Șeful proiectului, la care ne referim în cazul lui Călin, iubește muzica, l-am auzit cum vorbește despre ea în multe rânduri. Problema e că muzica nu poate da divorț, aşa că o încasează nevinovată. Revenind la mercenari, asta sunt, unii dintre ei își pun problema. Acum eu am încercat să-i liniștesc, și spun aici că ar fi fost păcat ca un instrumentist cum e Călin să fi muncit ca mine pe șantier. Unde se duc, oameni ca el aduc plus valoare măcar la interpretare.

Vinovaţii fără vină

Motto: "Nu e loc de noi în lumea voastră, / Nu-s din noi acei ce ne muncesc, / Şi ţin cont de cât de lung am părul, / Nu de cum şi cât de mult gândesc." (Dorin Liviu Zaharia)

Am văzut pletoşi (unii chiar declaraţi rockeri) în Parlamentul României cărora li s-a spus să se tundă, dat fiindcă s-a schimbat regulamentul. Faimoasa OUG 13 şi recenta ordononanţă a guvernului Tudose îmi miroase a restauraţie... Cum vine asta la aproape 30 de ani de la sângeroasa schimbare a lui Ceauşescu cu Iliescu? Observi că, cel mai mult din toate provinciile româneşti, s-a dezvoltat TRANSILVANIA? Oare de ce? E ceva ce nu ştim şi numai bănuim?

OUG 13 e o rușine pentru orice popor cu pretenții de popor. Nu există scuze. Nici măcar nu trebuia să le treacă prin cap așa ceva. S-o mai și înfăptuiești, ține de minți bolșevice, de fapt criminali în serie cum au fost Lenin, Beria, Stalin şi mulţi alţii care au semnat alături de ei uciderea unor oameni nevinovaţi. Un individ care afirmă că lanterna telefonului consumă din credit, îşi permite să-şi dea cu părerea despre cei ce au căutat să reziste în munţi comunismului. O fi întâmplător că acest ambalaj i-a fost consilier organizatorului de mineriade? Revenind la hoţii noştri, e dureros faptul că așa mulți oameni cunoscuți au tăcut şi tac ca porcul în păpușoi. Este cea mai bună dovadă a culmilor pe care le-am cucerit; mai avem puţin şi atingem Groapa Marianelor. Noroc că suntem în U.E. altfel am fi avut războiul civil, acela din zvonurile lansate de securiști, turnători şi zvoneri atunci după loviluție. Apar dovezi indiscutabile că teroriștii au fost elemente din rândul securității. Nu poți să te prinzi pe tine. Era, este o deducție logică, având în vedere că n-a fost prins vreun terorist mort sau viu. Deducția a devenit o realitate în ultimile luni, mai ales după moartea ultimului șef al securității. Nu cred că este o nimereală că în 1989 mor pe rând Steinhardt, I.D. Sîrbu și Arsenie Boca, ultimul cu trei săptămâni înainte de Crăciunul Roșu. Vor fi și alții, cine să-i știe?

CRI GRI - Stuffstock 2006.jpgTransilvania a beneficiat și mai beneficiază de aportul unor oameni care vin din popoare mai organizate, și românii de acolo au învățat multe de la ei. E normal să investești mai mult într-o zonă geografică mai aproape de occident, ca să nu mai vorbim de nivelul de civilizație care este mai bun. Am prieteni mulți nu numai din Timișoara unde am locuit aproape cinci ani, perioadă în care nu am auzit o singură ceartă în mijloacele de transport. Am văzut cum oamenii de acolo sunt mai răbdători cu copiii, se țin de cuvântul dat, prepară porcul mai bine și mai eficient decât în sud și est. Mi-ar fi plăcut să rămân acolo, dar foarte mulți instrumentiști plecau, la vremea aceea nu era niciun studio profesional. Am fost îndemnat chiar de muzicieni timișoreni să plec în București. Cel mai convingător a fost Ludovic Varadi, un chitarist foarte versatil și un om foarte prietenos.  

Nu ți se pare suspectă piaţa asta destul de metal? Înţeleg că Nu avem tradiţie în muzica progresivă sau blues. Şi nu prea avem trupe în zona asta, înţeleg. Dar cum de s-a dezvoltat această nişă de muzică? De unde atâta energie şi încâncenare/supărare?

Metalul e foarte spectaculos la cântat și la privit în concert. Nu-mi pare la fel de spectaculos la ascultat, e prea mare înghesuiala. Ca să cânti foarte bine, în niciun gen din cele unde se folosesc instrumentiști nu e ușor. Totuși este acceptat de cei în cauză că mai greu de interpretat sunt piesele lente. Balansul din zona blues-rock îmi pare o probă grea pentru metaliști, și din ce am auzit, majoritatea nu prea o trece. Totuși în zona de protest are un farmec aparte. Aș menționa de la noi Implant Pentru Refuz, Altar, H8. Ei au avantajul că textele sunt în limba română, ajung mult mai ușor la ascultătorul nostru. Atunci nu mai te deranjează așa de tare repetitivitatea exagerată și nemelodicitatea părții instrumentale. Prin însăși zgomotul degajat el are ceva ce seamănă a protest. Pentru mulți din cei tineri e de ajuns. Îmi aduc aminte de Horia Crișovan și de părerile lui vizavi de Led Zeppelin spre exemplu. Avea 18 ani. Normal că a crescut și a văzut că la un chitarist nu contează doar viteza. În anii din urmă, în afară de realizările personale, m-am bucurat să-l văd alături de Pro Musica sau Abra.

Ai observat în ultimul timp că avem mai multe festivaluri dedicate în mod special bluesului? Pe lângă cele deja ştiute Sighişoara, Arad şi Suceava, mai avem la Tulcea, Brezoi, Baia Mare şi Focşani... Până şi Covaci a făcul unul la Gărâna! Trupe de blues nu prea avem, dar se reprofilează muzicanţii, fiindcă zic ei că bluesul uşor de cântat, dar sunt numai minciuni, nu sunt sinceri în ceea ce fac. Cum face unul o covrigărie sau farmacie, mai apar încă doi care fac şi ei acelaşi lucru la doi, trei metri, mai la vale... Cât mai multe festivaluri sunt bune, dar unde ascultă lumea blues? Doar pe Sf. Youtube, cum zici tu...

„Asta-i țara lui pește, asta-i țara lui Urmuz, asta-i țara-n care toată lumea cântă blues”, așa zicea acum mulți ani într-un cântec Alexandru Andrieș. Aș modifica puțin „asta-i țara-n care toată lumea festivează blues”. Ca să cânți genul ăsta trebuie să fii măcar un bun improvizator, dacă nu unul foarte bun. Chiar și la voce, unde e mai greu de improvizat, trebuie să ai măcar prospețime, adică să nu cânți mecanic. Aici e o jale din valea râsu-plânsului. Avem câțiva instrumentiști faini care se ambiționează să cânte și cu vocea; manoliști le spun eu, mai explicit de-ai lui Manole. Ai Meșterului, nu ai Alinei, bineînțeles. Legenda spune că soțului Anei i se dărâma noaptea ce construia ziua. Cam așa fac și manoliștii. Ce construiesc cu instrumentul, dărâmă cu vocea. Acum nu trebuie să ai "glanda" lui Muddy Waters, dar e musai să ai ceva substanță, carne cum se mai spune. Mulți au auzit declarația lui Hendrix "dacă Dylan cântă cu vocea, eu de ce n-aș face-o?" Faza e că Nobel Singer-ul avea ceva piept în tinerețe, plus manieră personală. Despre ascultătorii de blues, ce să zic, cred că-s mai puțini decât muzicanții, care nici ei nu dau pe dinafară. Organizatorii nu știu cine sunt, dar nici ăștia nu-s mai breji dacă Blue Monday Ministers nu au participat la niciun festival românesc. Exagerând, măcar pentru că-i singura trupă de blues acustic, și tot ar trebui invitată. Totuși, nu pentru că-i singura; cei doi au un nivel ce-i așează peste jumătatea mediei valorice de la noi. Și atunci stimați organizatori? Ne întoarcem la Hendrix care spunea că bluesul e mai greu de ascultat decât de cântat? Am o traducere foarte reuşită la Hoochie Coochie Man. Este opera lui Tom (Margento Project). Am vrut s-o cânt cu nu spun cine. Am sunat cu seară înainte. Mi s-a spus că programul e făcut, de parcă era vorba de Orchestra Radio. Tom a mai făcut nişte traduceri excelente la rugămintea mea. Aş aminti aici doar Come Together de la The Beatles. Aveam pe şantier un coleg student care nu suporta muzică românească. Mi-a zis că stă excelent cu engleza. Aveam pe telefon Come Together. L-am rugat să-mi traducă. A dat să zică ceva după primul vers, apoi a rămas ca la dentist. Trebuia să-i vezi faţa după prima strofă. Era anesteziat, cu o privire de pește privind acvariul din care a sărit. A zis că e mai grea şi o s-o traducă acasă. Veci pururi n-a venit cu ea, aşa cum aştept de ani de zile traduceri pe care elevi de-ai mei s-au angajat să le facă. Eu le-am spus că dacă nu descoperi frumosul în limba ta, nu-l vei găsi în nicio altă limbă. La fel aștept de la câțiva hateri ai Regelui Mihai, să spună ce ar fi putut face acesta după invazia rusească și n-a făcut. Din nefericire pentru cei din urmă în arhiva C.N.S.A.S. s-au găsit documente ale Securității care dovedesc câtă minciună s-a produs și răspândit.

Holograma a fost inventată pentru a controla piaţa producţiei muzicale şi a oferi un câştig unei organizaţii care ne protejează de piraterii. Pirateriile s-au dus de mult, mâine poimâine intrăm în Spaţiul Schengen, crezi că mai este necesar menţinerea ei? Obligativitatea aplicării ei pe faţa principală a coperţii unui produs muzical mi se pare că strică designul şi dăunează colecţionarilor, dornici să păstreze obiectul "nealterat" grafic!? La italieni se aplică pe spatele albumului...

Cred că actualul nivel tehnologic ne-ar permite renunțarea la holograme. Bravo italienilor, și din cauza asta, dar și pentru felul cum își promovează muzica lor. Nu demult era pe unul din posturile italiene un concert în aer liber. Trupele cântau un fel de indie-rock. Cunoscând ce se întâmplă la noi, mi-am zis că respectivele trupe sunt sub ale noastre ca nivel componistic. N-a durat mult după concluzia mea, şi acolo a început să cânte publicul cu formația de pe scenă. În primul moment mi-am zis, da, domnule, vor fi având texte mai bune. Apoi ştiu foarte bine că şi ai noştri din zona asta au texte foarte bune. Diferenţa e că acolo sunt MULT, MULT mai difuzaţi. Revin cu o întâmplare povestită de Mara Dinu, fata unor prieteni. Era clasa a opta şi se pregăteau să mergă cu clasa în Parcul I.O.R. la un concert Nicu Alifantis. Au fost întrebaţi dacă au auzit de Alifantis. Doar ea a ridicat mâna. Aşa că de ce să mă mir că majoritatea elevilor mei nu auziseră de Byron o trupă foarte activă în ultimii ani. Ce să mai zic de altele.

De ce nu putem avea consignaţii cu casete, discuri, vinyluri, VHS şi DVD-uri ca în Occident? Legea spune că trebuie aplicată holograma indiferent dacă produsul este nou sau vechi... E cumva o conjuraţie a producătorilor majori ai aceste pieţe muzicale?

Interesele lor sunt evidente în aplicarea pentru a doua oară a hologramei, și nu numai acolo. Nu se mai scot banii care se scoteau odată în industria muzicală. Meritau lucrul ăsta. Prea mult și-au bătut joc promovând tot felul de chestii care n-au rezistat nici un sezon. Îmi aduc aminte de Frank Zappa care spunea că din ce s-a produs în anii '80, nu poate reţine mai mult de 20 de minute de muzică. Bineînțeles se referea la produse muzicale, și exagera ca să atragă atenția. La noi au acaparat aproape tot, până și cel mai important post național. Acum au tot felul de artiști care sunt un fel de angajați ai lor, cu contracte complicate și procente din mai toate activitățile. Sunt așa numitele contracte 360. Au oameni care compun într-un stil lansat de Chaplin, și anume minimalismul. L-a inventat, dar nu l-a denumit. Te invit să reasculți muzica din Timpuri Noi mai exact din secvența în care Chaplin este învârtit printre roțile dințate.

Colectiv. 2 ani de la cumplita tragedie. Ai pierdut pe cineva apropiat acolo? Eu cunoşteam trei dintre cei 64 tineri decedaţi în acel incendiu. Adrian Rugină, Alex Chelba şi Nelu Tilie (cu el şi cu Nelu Stratone trebuia să ajung în Colectiv la acea lansare, fusesem împreună toţi cu Teodora Ionescu la serata lui FSU de la clubul Rotter Keller al lui Miki Căpitanu). S-a schimbat ceva, e vinovat cineva, cum vezi tu astfel de lucruri? Dumnezeu să-i aibă pe toţi în paza lui!

Alături de pozele celor care s-au sfârșit acolo ar trebui puse și pozele prim-miniștrilor de până atunci. Faptul că la schimbarea conducerii politice se schimbă și femeile de serviciu e o nenorocire. Am exagerat cu doamnele respective, dar o sumedenie de persoane incompetente ajung în posturi cheie. Nu trebuie să cunoști exemple, pur și simplu vezi cum merg lucrurile. Au dat gratuitate la transportul intern pentru studenți, dar numărul vagoanelor ce compun garniturile rămâne același. Ba sunt micșorate în unele cazuri.

În afară de Nelu Tilie nu am avut persoane apropiate printre dispăruții de la Colectiv. Costin Dumitrache a fost cel ce a înregistrat materialul Mantras Of War cântat și compus de Goodby To Gravity. Îl cunosc de mulți ani, cu ajutorul lui am tras primele două L.P.-uri CRI GRI. Un tip foarte pozitiv, un chitarist rafinat. A cântat prin străinătățuri, nu l-am auzit vreodată spunând că ar vrea rămână pe acolo. A participat și el la concert. A avut noroc că a fost tratat în Anglia. M-am întâlnit cu el acum câteva luni. Pleca definitiv în S.U.A. Are un băiețel de câțiva ani. Mi-a zis motivul "nu vreau ca băiatul meu să crească într-o țară ca România". Nu numai că a cunoscut sistemul medical românesc, dar i s-au părut oribile unele din reacțiile românilor la nenorocire. Asta spune cam cum s-au schimbat lucrurile, pentru că, repet, eu nu l-am auzit niciodată că ar vrea să plece de aici. Nu știu să se fi schimbat ceva important în bine de atunci. Numai faptul că s-a desființat conflictul de interese îmi pare odios având în vedere metehnele românești. Ce să mai spun de votul prin care se permite pârnăiaşilor să candideze. Oricum pentru activitatea concertistică de club a fost mai rău după Colectiv. Mulțumesc limbii române că n-am fost prezent. Cu mult înainte de concert am distribuit Goodby To Gravity, se poate verifica. Totuși engleza mea mă scoate din atmosfera cântecelor. În consecință nu am mers, ba l-am rugat pe Nunu să mă ducă până acasă, aveam de dus ceva mai greu, așa că după ce m-a lăsat pe mine, în drum spre concert a aflat de incendiu. La cum îl știu ar fi fost alături de Rugină încercând să salveze oamenii. El era prieten cu mulți dintre cei ce-au sfârșit acolo.

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor.

Cele bune să ne-adune, citiți, ascultați, creșteți și vă înmulțiți!

Mulţumesc!

Stefan Mardale 2.jpg

Radu Lupaşcu
29 noiembrie 2017

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_Mariza 2018.jpg

Afis_Caro Emerald 2018.jpg

Afis_Kraftwerk 2018.jpg

Afis_Sighisoara Blues Festival 2018.jpg

Afis_foreigner.jpg

Afis_David Garrett.jpg