... ȘI DESPRE LIVIU
NECHITA...
Când am văzut mesajul... Ce să scriu, acum, ca să nu cad în șabloane și
clișee? Primul lucru la care m-am gândit, atunci, în crucea noptii, este acela că, al doilea album,
„Să mori frumos, să bată vântul”, compus pe versurile lui Dan Giosu, a devenit, scuzaţi vorbă proastă, orfan
de ambii părinţi. Pe de altă parte, mi-am dat seama că nu știu mare lucru despre el... Un pic de pe vremea
Prefix 032, când afirmam că varianta lor la hitul lui Eugen Avram „Cântec pentru tine” și mulţi se
mai uită și acum strâmb la mine... Apoi, pentru el Italia, pentru Cătălin și Eddie, Anglia... Căntări individuale
sau grupându-se ad-hoc... rare și cu atât mai preţioase... Ce să scriu? I-am lăsat
pe prieteni...
EVANDRO ROSSETTI
Despre Liviu... Mai mult am vorbit la telefon, când am fost invitat la lansarea albumului
lui, la Milano. Mai mult a fost cu spectacolul decât convorbiri. ... îmi pare rău. Un om tânăr bun
educat şi talentat, asta pot să spun.
CHRISTIAN BRÂNCĂ
Un om deosebit! Bun și ajutător! Am crescut împreună. Mi-e greu să vorbesc despre el... Un
om Cum puțini întâlnești. Eu am învățat de la el primele acorduri la chitară. Mai târziu am făcut grup... Era
original și plin de viață... chiar și în momente grele. Pasionat de muzică! Trăia pentru muzică! Tată bun și
familist convins! Un prieten adevărat!
CRISTI IONESCU
În 1983 eram un veteran al Cenacului Columna din Iași. Aveam deja zeci de spectacole și
turnee când, la una dintre ședințele „de lucru” ale cenaclului a apărut un copchil de 14 ani, slăbănog și cu gura
mare, cărând o chitară după el. Ședințele „de lucru” erau cele în care noi, veteranii, îi ascultam pe aspiranți și
uneori se mai nimerea ca vreunul să fie primit în grup, ceea ce pentru el însemna visul cel
mare! Și vine copchilul ăsta la mine direct și-mi zice că ar vrea și el să cânte, să dea o probă,
să... să... Copchile, trebuie să cânţi în fața tuturor, la mine nu merge cu pile! Ai înțeles? Bun.
Cum te cheamă? – şi zic. Nechita Liviu. Bă, dacă vrei să fii artist te
cheamă Liviu Nechita, da? Da, am înțeles. Îl trimit în față și începe
să cânte! Băi tată, începe să cânte din toată gura aia mare a lui și din toată inima, de ziceai că vrea să rupă
sala în două și alta nu! Știa și cu chitara binișor, nu ca unii folkiști care însângerează trei acorduri în toată
cariera. Nu i-a convins pe ceilalți membri ai juriului ad-hoc. Ba că prea strigă, ba că e prea
tânăr, ba că nu știu ce. Dar mie mi-a plăcut. Mi-a plăcut așa de tare, încât am insistat cu toată autoritatea mea
de vedetă locală ce eram și am garantat pentru el. Șeful cenaclului, care avea un mare respect pentru mine, a zis:
”Dacă garantează Cristi Ionescu, atunci îl luăm. Să vină la următorul spectacol pe care o să-l avem în
Iași”. Eu am spus atunci: ”NU, eu îl vreau pe copchilul ăsta săptămâna viitoare, când plecăm
în turneu! Am eu grijă de el, îl învăț eu ce înseamnă să cânţi pe scenă și o să doarmă cu mine în
cameră!” Și uite-așa a plecat Liviu Nechita în primul lui turneu! Și uite-așa, în prima
seară, eu m-am dus la băut cu băieții după spectacol și l-am lăsat pe el în cameră (la 14 ani n-avea ce să caute la
băut cu cotoarbele) și tot așa și-a pus el să facă o baie. Și tot așa a adormit în pat în timp ce apă clocotită se
revărsa la etajul inferior, și uite-așa am bătut cu pumnii și picioarele vreo juma’ de ceas până am reușit să-l
trezesc laolaltă cu tot hotelul! A fost singurul lucru pentru care am regretat că l-am luat cu mine în turneu pe
Liviu Nechita. În rest... știu că am lansat un mare artist și că i-am dat aripi, cu care a zburat frumos până
ieri. Sfârşitul conversaţiei...
OVIDIU MIHĂILESCU
De Liviu mă leagă pregnant două amintiri: o preselecţie Om bun din 1993 când l-am cunoscut şi
când el apărea în formula Prefix 032 ca vocalist al unei inedite trupe folk cu 3 chitare şi 3 voci
alături de Eddie Brâncă şi Cătălin Ungureanu. Când l-am remarcat... pentru farmecul său personal şi pentru
vocea specială şi aerul uşor occidental. Atunci am stat împreună vreme de câteva ore şi ne-am adulmecat
compoziţiile şi stilul... eu fermecat de ei... ei prietenoşi şi calzi vis-s-vis de muzica mea. Şi mai apoi
seara când Liviu lansa la Iaşi albumul „Să mor frumos, să bată vântul” când am avut bucuria să fiu
alături de el la lansare... Să nu uit... atunci a filmat TVR Iaşi... ce bine ar fi dacă ar relua acea filmare!
După ne-a invitat pe toţi la un local mai retras... eu Paul Arva, familia lui ceva prieteni şi el fericit şi
emoţionat că după o lansare! Un om bun, prietenos, cald şi solar ca şi muzica lui, zâmbetul
lui mă va urmări multă vreme... o anume discreţie a omului care suferea de o boală ascunsă, împăcat şi senin
cu ce va dă Dumnezeu. Ascultaţi-i muzica şi trimite-ţi un zâmbet spre cer, Liviu le merita cu
prisosinţă! Şi Liviu şi Gyuri au plecat ne-recunoscuti la valoarea lor... nu le va mai face
nimeni statuie, nu-i poţi compara cu Alifantis, dar meritau şi ei în viaţa lor nişte vorbe bune!
PAUL ARVA
- Cum scrii tu cântece, Liviule? - Mai întâi găsesc poezia, de care sunt
îndrăgostit... Mă reîndrăgostesc de ea. O dezbrac uşor, aşa cum cum se dezbracă mireasa în zorii zilei. Şi
apoi o privesc aşa cum ştiu eu să o privesc. O iau în braţe, o strâng la piept şi o iubesc. O înfăşor în
acorduri de chitară şi o alint. Iar dacă bătăile inimii ei se aud mai tare decât bătăile inimii mele, o
eliberez. Aşa se naşte un cântec... - Care-i rostul unui cântec,
Liviule? - Cântecul trebuie să-l atingă pe om! Omul trebuie să se înalţe dimpreună cu
cântecul. Iar dacă se prăbuşesc dimpreună cu el, oamenii trebuie să ştie că nu sunt cu adevărat singuri.
Cântecul e doar un nod... e un nod între oameni. Noi, toţi, laolaltă, construim o scară care ne duce până-n
cer, la Iisus. Iată-mă astăzi spectator! Fiţi buni şi iubiţi-vă! Eu, Liviu Nechita, vă mulţumesc şi vă
aplaud! Aşa am simţit că ar trebui să arate.
COSMIN VAMAN
Omul ăsta înalt, cu voce inconfundabilă, mi-a zâmbit blând când ne-am întâlnit prima dată
la Iași la un spectacol. El, cel de pe casetele pe care le ascultăm în liceu, îmi vorbea cu blândețe și
generozitate înainte de a intra pe scenă. În sala aceea, toată lumea l-a ascultat transfigurată. Oricum și-ar fi
orchestrat cântecele, orice ar fi cântat, vocea lui Liviu depășea convenția actului artistic, în care cineva cântă,
iar restul ascultă și aplaudă. Liviu scurtcircuita tot procesul. Mergea direct la emoțiile oamenilor care îl
ascultau. De fiecare dată când cineva pleacă, spunem că suntem mai săraci; și așa e. Aș vrea să spun că într-o
perioadă în care ne emoționăm ușor, din orice și uităm repede, puține lucruri ne vor mai emoționa cum ne-a
emoționat vocea lui Liviu Nechita.
DAN VANA
L-am cunoscut pe Liviu în perioada studenţiei mele la Iaşi, în anii ’80, când el era elev şi
membru al cenaclului „Columna”. Am devenit repede prieteni buni, pentru că era singura opţiune pe care
felul său de a fi o lăsa la îndemâna colegilor de breaslă. Peste timp şi spaţiu am păstrat aceeaşi strânsă
legătură. În aceste zile folkul românesc a mai pierdut un reprezentant de seamă, iar noi, cei care l-am
cunoscut ca om, ne despărţim de un prieten cu caracter nobil, cum rar ai norocul să întâlneşti în
viaţă. Să bată vântul!
EDDIE BRÂNCĂ
Liviu a fost un mare suflet înainte de toate, era prietenul pe care nu mulţi au fost
norocoşi să-l aibă, era mereu acolo când aveai nevoie de el chiar dacă nu-i cerea ajutorul. Un om talentat şi
frumos şi bun ca o bucată de pâine, atât exterior cât şi interior. A fost ca un frate pentru mine, însă chiar nu
ştiu ce să vă mai scriu despre el, căci sunt şi eu bulversat şi îndurerat.
CRISTI DUMITRAȘCU
Mijlocul anillor '90 au fost anii visurilor noastre, anii ăia de
speranţă ai celor care eram tineri şi crescusem cu ochii pe folkul şi rockul anilor '80!
Şi fiindcă muzicile astea au fost printre puţinele forme de rezistenţă prin cultură într-o lume uniformizată, cu
muzică uşoară şi poezii comuniste, atunci când am ajuns (credeam noi) la maturitate, am bătut destui la porţile
afirmării la acel Woodstock folkistic care se ţinea în fiecare decembrie la teatrul Ion Creangă, după ce treceam cu
toţii mai întâi prin purgatoriul preselecţiilor de pe Verona, de lângă Cinematograful Patria. Atunci l-am cunoscut
pe Liviu Nechita, cel mai frumos tânăr şi poate cel mai carismatic lider de grup muzical care intrase pe
scena de la Om bun, cu Prefix 032. Ieşeanul făcuse o trupă redutabilă, cu Cătălin Ungureanu care şi el
câştigase Om bun cu câţiva ani înainte (iar eu pe Cătălin îl ştiam mai bine), dar şi cu Eduard Brâncă care
încheia acest trio care a luat un fel de medalie de argint la festivalul lui Socaciu, la doar câteva săptămâni de
la înfiinţare! Într-o oarecare măsură aveam ceva în comun cu băieţii din Prefix. Cătălin Ungureanu câştigase Om
bun precum am spus, mai apoi intrând în Prefix 032 pentru un al doilea asalt, având o traiectorie
absolut similară cu a mea, când la un an distanţă am luat un fel de aur-argint cu băieţii din Contrapunct, tot la
Om bun şi acum că scriu rândurile astea îmi amintesc de cei doi Dragoși, Panţuru şi Mirea, care au plecat şi ei la
ceruri mult prea devreme la 35 de ani... Acum a plecat şi Liviu Nechita şi fără să vreau în nici un fel să
spun poveşti siropoase, patetismul fiind o chestie care îmi repugnă, îmi place să cred că Liviu şi cu cei doi
colegi ai mei din Contrapunct se vor fi întâlnit deja la o cântare de aia ca pe vremuri. În final,
atât vreau să mai spun, că regret aşa cum ar fi regretat oricine, că nu am apucat să folosesc niciodată numărul de
telefon de Italia pe care mi-l trimisese Liviu pe facebook, prin 2011, aşa, dacă vreodată voi avea drum pe la
Milano... Mda... Din păcate la Milano, poate că voi ajunge vreodată, însă ce păcat că Liviu nu va mai fi acolo
niciodată.
CIPRIAN DIACONU
Întâlnirile miraculoase cu oamenii care îţi schimbă viaţă, nu se produc oricum. Trebuieşte
o anumită stare sufletească, o anumită compatibilitate spirituală nescrisă, o oarecare detaşare de sine, o
apropiere şi o mai mare străduinţă de a-l înţelege pe celălalt. Toate astea îl învăluiau pe Liviu Nechita
întocmai ca o aură permanentă, orice revedere cu el sfârşea cu îmbrăţişări, beneficiind în mod gratuit de un surâs
cioplit parcă în mod permanent pe chipul lui. Harul de-a cânta nu-i dat orişicui. E o rânduială nescrisă a lumii
ăsteia prin care zeii îşi aleg favoriţii şi locul lor de naştere. Iaşiul pare să fie preferat, acest focar de
cultură a dat lumii artişti valoroşi în toate formele artei iar folkul n-a dus lipsă de
adepţi. Muzica folk presupune un exerciţiu de sinceritate care nu e la îndemâna oricui. În ciuda
spuselor mai tinerilor şi mai „lipsiţilor de amintiri” colegi care susţin că e „nice, but şo old school”,
acea anume intensă trăire de pe scenă nu se poate mima. Ea există sau nu. Muzica sună sau
nu. Liviu Nechita dispunea de un magnetism incredibil, reuşea fără efort să
adune oameni în jurul său, să le cânte din inimă, ca mai apoi să le mai povestească de noutăţile de prin Italia
(ţara ce l-a găzduit în mare parte a vieţii sale). Îmi amintesc că undeva în ’97, ne-am uitat
împreună cu ochii cât cepele la un concert MTV Unplugged semnat de Bryan Adams. Cu toate că eram guralivi din fire,
amândoi am muţit pur şi simplu. Două ore nu ne-am putut reveni, dar a venit Eddie Brâncă şi în stilul său
caracteristic, ne-a adus imediat pe pământ: Cântăm un Olăraşu? Liviu era un compozitor excelent, îşi alegea cu mare
atenţie versurile, piese ca „Punţile de lemn”, „Ploaia”, „Pianul”, „Vieţi desenate” (şi
multe, multe altele) sunt cu adevărat remarcabile, poetul Andrei Maftei având un rol esenţial. Liviu era în acelaşi
timp un interpret absolut năpraznic: ne delecta cu piese ale mai cunoscuţilor Ovidiu Mihăilescu, Poesis, Dinu
Olăraşu, Victor Socaciu şi mulţi alţii. În decembrie anul trecut, l-am sunat pe Eddie Brâncă şi
i-am propus să cântăm din nou într-o superformulă Prefix 032 cu Liviu Nechita, Cătălin Ungureanu, Jul
Baldovin şi eu la tobe. Din păcate, revederea noastră nu mai are cum să aibă loc în timpul şi spaţiu fizic
convenţional. Am apreciat întotdeauna oamenii care ies din tipare, cei se fac remarcaţi prin
trăsături umane excepţionale, care nu ţipă după publicitate, nu cerşesc faimă. Oameni autentici ce-ţi bucură
sufletul imediat ce-i întâlneşti. Liviu Nechita a fost unul dintre ei! Am împărţit cu el multe dintre
clipele memorabile ale vieţii noastre, am creat împreună ancore emoţionale de care îmi voi aminti cu drag,
mereu.
P.S. Mulţumesc Eddie Brâncă pentru documentar. Este foarte frumos scris și
îl păstrez ca atare pentru un alt material.
a consemnat
Teodora IONESCU 8 februarie 2017
.jpg)
|