Arta Sunetelor

 

King Crimson

Un nume care cu siguranta reprezinta expresia cea sugestiva a genului progresiv. Incadrat de stilisti in subgenul art-rock (a.k.a. simfonic rock), KING CRIMSON marcheaza limitele acestui curent foarte iubit de majoritatea fanilor devotati acestui gen muzical. O creatie plina de expresie orchestrala, virtuozitati solistice impresionante, intrepatrunse de minunate pasaje lirice, de expresie filozofica sau suprarealista.

In vara anului 1967, Robert Fripp (chitara, mellotron, n. 16 mai 1946 - Wimbourne, Dorset, Anglia) impreuna cu fratii Giles. Michael (baterie, n. 1 martie 1942) si Pete (bass, n. 17 iunie 1944, în Winton, Bournemouth, Dorset, Anglia) formau trio-ul de soft-rock Brain, devenit ulterior Giles, Giles and Fripp cu care realizeaza doua single-uri in mai si iunie al aceluiasi an. Prin cooptarea lui Ian McDonald (clape, n. 25 iunie 1946, Londra) si Judy Aileen Dyble (vocal, n. 13 Februarie 1949 în Londra, ex. Fairport Convention) trioul semneaza cu labelul Deram primul contract, lansand primul long-play numit The Cheerful Insanity of Giles, Giles and Fripp**** in septembrie anul urmator. Insa bogata experienta a lui Robert Fripp (care incepuse sa cante de la 14 ani) si in special a tobosarului Mike Giles (ce canta in diverse cluburi de jazz din 1954 si activa si ca muzician de studio) isi va spune cuvantul. Acestia decid formarea unui nou grup prin cooptarea unui tanar foarte talentat, vocalistul Greg Lake (Gregory Stuart Lake, n.10 noiembrie 1948, Bournemouth, Dorset, Anglia, ex. The Shame and Shy Limbs si ex. Gods) si a celor doi buni prieteni Peter Sinfield (n. 27 Decembrie, 1943 în Fulham Palace Road, Fulham, sud-west-ul Londrei) textier si a mai vechiului colaborator Ian McDonald (compozitie, n. 25 iunie, 1946, în Osterley, Middlesex, canta cu mare abilitate la vibrafon, chitara, mellotron si pian). Astfel in ianuarie 1969 grupul KING CRIMSON ia nastere din cenusa neconventionalului GGF si debuteaza oficial pe 9 aprilie la The Speakesy, in Londra. Trei luni mai tarziu concerteaza alaturi de Rolling Stones in Hyde Park in fata a peste 600.000 de spectatori, atragand atentia casei de discuri Island Records. Va urma lansarea primului disc de mare succes, In The Court Of The Crimson King (An Observation by King Crimson)***** pe 10 octombrie 1969, cu care grupul deschide larg calea noilor incercari artistice, un experiment reusit si crucial in dezvoltarea muzicii progresive. Dupa cum o caracteriza un critic al vremii, o anarhie organizata, aceasta misterioasa capodopera are in deschidere una dintre cele mai revolutionare piese de pana atunci, 21st Century Schizoid Man, ce-a inventat o noua cale de a exprima psihoza mentala pe portativ. Poemul Moonchild, este o piesa futuristica, ce dezvolta linia melodica intr-un mediu abstract, impropiu gandirii logice si cuprinde doua parti numite foarte sugestiv The Dream si The Illusion ce totalizeaza 12 minute si in care rolul conducerii muzicale il detine mellotronul. Ultima piesa a discului si cea mai expresiva din punct de vedere al melodicitatii grupului, al tehnicii desavarsite, si in special al ineditului lirico-componistic este piesa titlu compusa din doua parti: The Return of the Fire Witch si Dance of the Puppets. Coperta albumului desenata de artistul britanic Barry Godber reprezinta o figura umana ce-si striga cantul cu disperare si putere. O hamletiana capodopera dedicata iubitorilor de arta pura, nestandardizata, cu care grupul a urcat in Top 5 in Uk si Top 30 in Statele Unite si a marcat scena muzicala britanica ca Year of King Crimson. In acest an sa ne amintim, primele patru locuri erau ocupate de: Beatles cu celebrul Abbey Road, urmeaza compilatia Motown Charbusters vol. 3, locul trei ocupat de Johnny Cash at San Quentin si in fine, Rolling Stones cu Through The Past Darkly. Introdusi de Ahmet Ertegun, boss-ul Atlantic Records in State, ei vor cuceri rapid publicul amator de noi experimente rock, sustinand concerte extraordinare in lunile noiembrie si decembrie 1969. Multe citate din presa vremii vor prezenta elogios muzica Great Crismo din numeroasele concerte sustinute la Fillmore, Kinegetic Playground din Chicago (unde dupa terminarea concertului gangsterii au dat foc clubului, flacarile distrugand melotronul trupei si toate echipamentele grupului Iron Butterfly), Palm Beach Festival, Boston Tea Party, etc.

In the Wake of Poseidon***** este numele celui de-al doilea album, realizat de King Crimson in 1970, in luna mai si care afiseaza o componenta schimbata. Noii veniti sunt: Pete Giles (ex. Giles,Giles & Fripp) bass ce-l inlocuieste Ian McDonald (ce formeaza McDonald and Giles si ulterior Foreigner) Keith Tippett (n. 25 August, 1947 în Bristol) la pian si Mel Collins (5 Septembrie, 1947, în the Isle of Man, ex. Circus) la saxofon, flaut si un invitat la vocal Gordon Haskell (n. 27 aprilie 1946, Bournemouth, Dorset, Anglia) ce avea sa devina membru cu drepturi depline abia dupa plecarea lui Greg la Emerson, Lake and Palmer. Fripp care refuzase invitatia de-a face parte din grupul Yes completeaza aceasta formula cu Andy McCullogh la baterie. Un album la fel de bun ca primul, precedat de un valoros single Cat Food/Groon, succes in special pentru virtuosul Tippett a carui cuvant lege era autodepasirea. Improvizatiile sale jazzistice, deopotriva cu maniera impresionant excentrica a celorlalti, in special a lui Fripp, isi gaseau expresia muzicala dorita in compozitii ca The Devil’ Triangle, Cadence and Cascade (voce Haskell) si piesa titlu ce include Libra’s Theme. Cu toate acestea convingerea criticilor muzicali care erau de parere ca acest grup isi pierduse cadenta de inceput erau intrucatva justificate. Exceptionalele idei ale primului album ramaneau in urma, similaritatile din al doilea erau evidente, astfel ca prelungirea nejustificata a pasajelor orchestrale si in special armonizarea perfecta avea de suferit. Chiar daca au existat si astfel de compromisuri (sa le numin doar asa) trebuie remarcat ca albumul scoate in evidenta excelenta creatie conceptuala a poetului Sinfield, si anume intentia sa de-a face o paralela intre trecut si prezent, mitologie si timpuri moderne, contextul muzicii populare si grandioasa scena muzicala contemporana, nu sunt altceva decat temele principale ale singuratatii ascultatorului in fata muzicii progresive.

Dupa 6 luni, in decembrie acelasi an, KING CRIMSON lanseaza Lizard****, in componenta Fripp, Tippett, Sinfield, Haskell, McCulloch si Collins. Trupa recreaza partial universul sonor de la inceput, interesul pentru jazz manifestat de Fripp fiind prezent in compozitiile de pe acest album ca de asemeni si in proiectul sau paralel, numit Centipede (sau Fripp and Friends, aparut in iunie 1971 din care faceau parte unii dintre cei mai valorosi muzicieni ai momentului. Printe acestia se numara Boz Burell, Marc Charig, Nick Evans, Andy McCulloch, Keith Tippett, Robert Wyatt, Zoot Money, Mike Patto, Ian Carr, Jeff Clyne, Dave Markee, etc peste 50 de profesionisti…). Lizard este un album unic în felul sau de exprimare, chitara acustica a lui Fripp ramanand in background, lasand loc liber unor instrumente mai putin caracteristice muzicii rock, ca de exemplu oboiul (Robin Miller) a carui tonalitate grava induce o respiratie proaspata, inedita si impresionanta. Un album pe care daca stii sa-l asculti il iubesti sau daca nu, il ignori. Pentru mine este un experiment placut, o auditie interesanta si folositoare. Pe acest album apare si vocalistul trupei YES, Jon Anderson ca invitat in suita Lizard – Prince Rupert Awakes.

In decembrie 1971 apare cel de-al patrulea album King Crimson, numit Islands****, pe care il consider foarte reusit din toate punctele de vedere, componistic in mod special, grupul prezentand doua schimbari importante si anume Raymond Boz Burrell (bas, leader voce, scolit de Fripp, n. Raymond, 1946, Lincoln, Anglia – dec. 21 Septembrie 2006 în Puerto Banus, Marbella, Spania) ce l-a inlocuit pe Haskell si Ian Wallace (baterie, n. 29 septembrie 1946, Bury, Anglia) pe McCulloch ce se alatura trupei Greenslade. Alaturi de grupul de baza, Fripp, Mel Collins si Peter Sinfield, este important de amintit si colaboratorii acestui minunat disc, Keith Tippett la pian, Paolina Lucas – soprana, Robin Miller – oboi, Harry Miller – contrabass si Mark Charig – cornet. In aceasta componenta a aparut in iunie 1972 primul album live, numit Earthbound, o perfomanta artistica de mare valoare (ce reprezinta parti dintr-un turneu American). Albumul de studio, Islands este un remarcabil tur de forta al grupului, la fiecare pas personalitatea muzicienilor facandu-si simtita prezenta. Prima piesa a discului, Formentera Lady, ne descopera universul linistit si sentimental al intregului disc, petrecandu-ne intr-un spatiu seducator si melancolic, in care zburda imaginatia fiecaruia dintre noi. Instrumentala Sailor’s Tale, este o vraja pe portativ, o replica muzicala, daca vreti a unui tablou de Dali. Muzica compusa de Robert Fripp este un regal componistic, o neliniste imblanzita, alaturi de versurile de chihlimbar ale poetului Sinfield (plecat ca producator la Roxy Music, colaborand ca textier si pentru grupul italian de prog Premiata Forneria Marconi).

Urmatorul disc, Lark’s Tongues In Aspic****, este realizat de Fripp intr-o formula complet noua, membrii King Crimson 1973, fiind: John Wetton (n. 12 iulie 1949, Derby, Anglia, ex. Mogul Thrash si Family) bas, viola si voce il inlocuieste pe Burrel (care formeaza Bad Company cu Paul Rodgers!!!), Bill Bruford cunostinta noastra mai veche de la Yes, devine cel de-al patrulea baterist Crismo (n. 17 mai 1948, Londra) baterie inlocuindu-l pe Wallace plecat la Streetwalkers, David Cross (n. 23 aprilie, 1948, Plymouth, Devon, Anglia, ex. Ring si P.J. Proby) – vioara, flaut, mellotron ce l-a inlocuit pe Collins alaturat grupului Camel si Jamie Muir percutie (provenit din cercurile avant-gardistice de jazz) si Richard Palmer-James - textier. Un nou album emblematic pentru Crismo, cantat cu patos de noii membrii, dintre care Wetton si Bruford se remarca fara indoiala alaturi de exceptionalul muzician de geniu, Robert Fripp. Un adevar rostit cu voce tare si o revenire dorita in special de Mr. Spock – Robert Fripp. Aceasta creatie reprezinta totusi un model nou de exprimare, formula condusa de Fripp exprima cu fanatism a-si putea spune, strigatul unei lumi artistice in schimbare. Puternica personalitate a membrilor King Crimson a diluat orice tensiune inerenta inceputului, vocea lui Wetton si a grupului ca entitate, cucerind stima fanilor si a criticilor. Aceasta fabrica de muzica a lui Fripp a mai realizat in anii urmatori doua albume de referinta, Starless and Bible Black**** (in formula de quartet, fara Muir retras la o manastire Tibetana) din februarie 1974 si foarte originalul album, Red (in trio, fara Cross) din octombrie al aceluiasi an. Dupa inca un album de concert, U.S.A. Live**** lansat in aprilie 1975, grupul se destrama, Fripp incepandu-si cariera solo cu primul disc Exposure**** lansat in noiembrie 1979 la care participa o serie de muzicieni foarte cunoscuti amatorilor de muzica progresiva, cum ar fi, Peter Gabriel, Peter Hammill, Tony Levin, Darryl Hall, Michael Narada, etc. Dupa despartirea de Crismo, Wetton se alatura grupului condus de Bryan Ferry – Roxy Music, apoi va pleca la Uriah Heep ca in final sa formeze supergrupul Asia cu Steve Howe si Carl Palmer, iar Bruford formeaza Gong si apoi UK.

In decembrie 1980 Fripp iese la rampa cu noul sau proiect League of Gentlemen si primul single Heptaparaparshinokh/Marriagemuzic din avanpremiera albumului League of Gentlemen***, un experiment instrumental foarte interesant. Noua regrupare incercata de Fripp ii are in vedere pe psychedelicul chitarist Adrian Belew (n. Robert Steven Belew, 23 decembrie 1949, Covington, Kentucky), voce ex. Tom Tom Club, si exceptinalul basist Tony Levin (muzician de studio, colaborator al lui Peter Gabriel). Din aceasta reincarnare vor iesi trei albume interesante, originale cu care noua expresie Crismo isi respecta auditoriul. Discipline**** din septembrie 1981, Beat*** din iunie anul urmator si Three of A Perfect Pair*** din martie 1984 reprezinta o trilogie a noului sunet Crismo, bazat pe mixage electro – funk, tributuri generatiei beat si diverse influente orientale, africane sau indiene. Insa grupul se destrama din nou, urmand o noua incercare in anii nouazeci, cu Vroom*** - 1994, Thrak***, B’Boom*** - 1995, Thrakattak*** si Live In Japan*** - 1996. Insa coerenta muzicii Great Crismo s-a pierdut undeva in anii optzeci, experimentele excesiv pronuntate ale nebuniei de asta data necontrolate ale lui Fripp, nu sunt imblanzite de valoroasele nume din componenta trupei de acum. Fripp, Bruford, Belew, Levin, Trey Gunn sau Pat Mastelotto sunt niste monstrii ai improvizatiei artistice, dar din pacate indeajuns de convingatori. Cu toate acestea KING CRIMSON, nu va pierde prea mult din prestigiul de alta data, noile aparitii ale lui Robert Fripp si a sa League of Gentlemen, fiind asteptata de fanii adevarati ai muzicii de art-rock, obositi de diletantismul lumii muzicale actuale.

Radu Lupascu

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg