Arta Sunetelor

 

Băieţii buni Joey DeFrancesco

„ - Miles Davis ţi-a observat talentul de copil. Care a fost lecţia cea mai importantă pe care ai primit-o de la Miles?

Joey: - Cred că cel mai mult am învăţat cum să mă relaxez, să las totul să curgă de la sine.”

Întreaga idee de Goodfellas – comentează organistul Joey DeFrancesco – a plecat de la trei italieni a căror muzică o ascultam în copilărie.” Toţi suntem morţi după filmele cu mafia şi după cele despre Italia. Toate temele sunt astfel selectate încăt să evoce tinereţea unui italian, ce înseamnă să creşti în mijlocul italienilor, muzica pe care am ascultat-o şi am cântat-o, viaţa în stil italian. Totul mâncarea, muzica şi multă, multă dragoste. Însoţit de chitaristul Frank Vignola şi de energicul baterist Joe Ascione, tânărul de 28 de ani (n.a. albumul a fost lansat în anul 1999) născut în 1971 în sudul Philadephiei, combină experienţa italiană şi cea americană cu muzicalitate şi brio, într-un amestec caracteristic de ritmuri uluitoare, nuanţe atent trasate, stiluri plăcute şi multicolore, caracterizate prin prezenţa unui glas idiomatic unic. Întotdeauna, în tot ce-am făcut, m-am purtat ca un cameleon, remarcă el. Dacă vorbesc cu cineva care are un accent mai special, încep să-l imit. Şi nici măcar nu o fac în mod conştient. Practic mă potrivesc cu oricine, oricând.” DeFrancesco parcă s-a născut să cânte la orgă. Tatăl său, “Papa” John DeFrancesco a cântat la Hammond-ul său B 3 la Philadelphia şi prin împrejurimi, încă din anii ’60. “Am început muzica de la 4 ani. Abia dacă puteam să cânt, dar deja ascultam în casă muzica lui Jimmy Smith, iar apoi tata a adus acasă orga şi, când, am auzit sunetul acela, m-am îndrăgostit de el. Tata m-a împins în direcţia cea bună, mi-a arătat ce trebuie şi ce nu trebuie să fac, dar n-a fost nevoit să o facă niciodată cu forţa.” Tatăl a început să-ţi ducă fiul pe la cluburi când acesta avea doar 7 sau 8 ani, iar pentru bani a început să cânte doi sau trei ani mai târziu. În timpul liceului Joey lucra constant în Philadelphia, instruindu-se cu organişti de primă mână care locuiau sau se aflau doar în trecere prin „oraşul iubirii fraterne”, ca Jimmy Smith, Jack McDuff şi mulţi alţii. În toţi aceşti ani, trio-ul său s-a numit Best High School Combo şi a participat la MusicFest USA, o competiţie şcolară (a fost primul câştigător al bursei McCoy Tyner, oferită de Societatea de Jazz din Philadelphia).

Timp de cinci ani am mers la şcoala de muzică. Nu am acordat atenţie şi n-am învăţat niciodată să citesc o partitură. Îmi place să cânt şi să ascult, iar ceea ce ascult pot să redau aproape imediat. Totul m-a influenţat: Miles Davis, John Coltrane, pianişti ca Oscar Peterson, Herbie Hancock, Ahmad Jamal. Indiferent ce fel de muzică îmi domină viaţa la un moment dat, ea iese la iveală în ceea ce fac. Dacă ascult mai mult corn, încep să cânt ca el, melodii fără armonie; dacă ascult mult pian, cânt pianistic. Ray Brown şi Roy Carter mi-au influenţat liniile de bass. Sunt ca un al doilea creier. Mă pot concentra în totalitate asupra mâinii drepte; coordonarea nu a fost niciodată o problemă. Pe Jimmy Smith îl ador. Până în ziua de azi, el a rămas idolul meu. Făcea de la sfârşitul anilor ’50 lucruri pe care Coltrane a început să le facă abia cinci sau şase ani mai târziu. Are o tehnică impecabilă de hardbop pe o singură notă, îmbibată de un sunet uimitor de blues. E mare! Larry Young e acela care a adus în muzica pentru orgă stilul lui John Coltrane, al lui Thelonius Monk sau McCoy Tyner. Swing-ul lui nu e la fel de dur ca al lui Jimmy Smith, dar tuşeul e grozav. Jimmy Smith a decedat pe 8 februarie 2005. El a revoluţionat modul de a cânta la orga Hammond şi a conturat o noua imagine a fuziunii jazz-ului cu R & B, gospel, blues şi în special funk. Cel mai important album al său este Bashin': The Unpredictable Jimmy Smith lansat la casa Verve în anul 1962.

Descrierea făcută de Joey DeFrancesco rămâne la fel de valabilă şi pentru stilul său. Swing-ul interpretat de el are forţă, liniile melodice acurateţe, iar basul care le insoţeşte inventivitate, pătrunzând până în adâncul sufletului sau străbătând timpul. Şi-a spus povestea la fel de bine într-o sumă întreagă de tonalităţi – postbop dur, bebop cu o singură linie melodică, rearmonizări abstracte, funk care nu ţine seama de graniţe. Cariera sa, deosebit de vizibilă, a început cu adevărat atunci când MILES DAVIS l-a chemat pe copilul minune al orgii să cânte în trupa sa de la sfârşitul anilor ’80 (apar pe discul Amandla şi Live Around The World). După aceea, a semnat un contract cu Columbia, care a avut ca rezultat un număr de cinci discuri diferite, între 1989 şi 1994. A lucrat mult în anii ’90 cu legendarul chitarist John McLaughlin (After the Rain), dar şi în trupe conduse de chitariştii Dave Stryker, Jimmy Bruno, Danny Gatton şi Paul Bollenbeck. A înregistrat cu saxofonişti ca Houston Person, Ron Holloway şi Eric alexander.

Întrunit doar pentru această ocazie, trio-ul Goodfellas cântă cu aceeaşi intuiţie sincronizată pe care o aduce oricărui grup experienţa îndelungată, descoperind faţete proaspete ale unui material clasic. “Dacă e swing, îmi place, declară entuziast DeFrancesco. Nu contează ce e, dacă are balans. Eu semăn mai degrabă cu Miles Davis şi John Coltrane, dar ce-au făcut Goodfellas e de orientare Louis Prima. E groove. E swing. E normal să fie distractiv, dar, pe de altă parte, tehnica muzicală e impecabilă. Nu am luat deloc lucrurile în glumă. Sunetul lui Frank Vignola se trage direct din era swing-ului – Freddie Greene, Django Reinhardt. Are un soul şi un stil atât de limpede, că mă trage spre şcoala mai veche a jazz-ului tradiţional, dinainte de bebop, mai mult către big-band-urile lui Count Basie. Îl acompaniez parcă sunt o întreagă partidă de suflători, cu mici intevenţii ici şi colo. Frank l-a adus cu el pe Joe Ascione, iar aceasta a fost prima dată când am cântat împreună. Dacă vrei să faci un album despre italieni cu influenţe din filmele cu Mafia, nu se poate fără tema din Naşul. Trio-ul abordează Speak Softly Love cu “versiunea Jimmy Smith a stilului lui Erroll Gardner, melodia aceasta nu a fost probabil niciodată interpretată astfel – Frank l-a adus pe Freddie Greene să participe la ea.“

Volare evocă imagini ale unor italieni celebri ca Vic Damone şi … Jerry Vale. Preferatul meu! Râde Joey. Melodiile alea sunt extraordinare. Vezi tu, eu mai toată viaţa am ascultat jazz. Dar, când mergeam să ne vizităm familiile şi să mâncăm paste cu cârnaţi sau carne tocată, asta era muzica pe care unchiul sau mătuşa o puneau să cânte în fundal. Face parte din tradiţie.” Trupa interpretează tema într-un tempo de groove desprins direct din muzica lui Louis Prima. Fly Me to the Moon, All the Way şi Young at Heart sunt tribute aduse lui Frank Sinatra, imensă prezenţă în universal musical al lui Joey. Sinatra a fost un zeu pentru italieni, mai ales pentru cei din sudul Philadelphiei şi mai ales în copilăria mea. De simpatizat, îl simpatizau mai mult pentru că era italian şi avea voce bună. Dar când eşti muzician, în special de jazz şi asculţi Miles Davis şi John Coltrane, abia atunci începi să înţelegi cât de mare a fost Sinatra. Frazarea lui era desăvârşită! Glasul îi suna ca un instrument muzical. Multe din baladele lui Miles Davis sunt de fapt melodii ale lui Sinatra, iar Miles le-a cântat întotdeauna cu frazarea lui Sinatra. Nu am înţeles lucrul acesta decât când am început să cânt cu Miles Davis. El mi-a spus: <Trebuie să asculţi mai mult Frank Sinatra>. I-am zis: ”Dar ascult”. Mi-a răspuns: <Nu, trebuie să asculţi cum cântă notele alea>. A fost un adevărat cântăreţ de jazz, în special în zilele acelea de început, în anii ’50 şi ’60. A luat puţin şi de la Billie Holiday, alunecările, şi de la Dorsey, cu notele alea susţinute. Are acelaşi effect, iar swing-ul lui e fantastic. De aceea a fost iubit de tipi ca Miles şi Trane. Fly me to the Moon dispune de um aranjament Frank Sinatra-Count Basie în format pentru trio. Melodia e formidabilă. Am cântat All the Way foarte dulce; îmi place cum a ieşit. Tema din Young at Heart am interpretat-o direct. E una din melodiile preferate ale tatei; o cânta des în copilăria mea şi de atunci a devenit şi una din piesele mele favorite.” Trio-ul interpretează în stil swing şi aria O Sole Mio, cu influenţe exercitate de muzica de operă asupra conturării şi frazării melodiei. “Opera e un gen de mare forţă, cu o dinamică şi o emoţie specială. Asta se aude în interpretarea mea. De-aia cânt aşa dezlănţuit, uneori parcă-s nebun, pentru ca apoi să mă calmez şi să scot ceva deosebit de dulce.” 

Două piese populare italiene - Mala Femina şi o tarantelă (în încheierea albumului) şi trei piese care îşi iau titlurile din argoul mafiot, Whack’em a lui Ascione, un blues bazat pe un aranjament al lui Jimmy Smith la Organ Grinder Swing, este o piesă inspirată dintr-un dialog ucigaş care apare în filmul lui Martin Scorsese care dă titlul albumului. You See What I’m Saying face legătura cu o replică celebră a lui Robert De Niro, unul dintre eroii lui Joey DeFrancesco. Melodia de titlu este un blues lent în tradiţia organistică, elaborat în mod colectiv de trio. Muzica grupului este jazz curat în piesa Evidence, cunoscută şi sub numele de Justice, unde DeFrancesco pluteşte înflăcărat pe deasupra armoniilor unghiulare.

Albumul “Joey DeFrancesco's Goodfellas” constituie debutul lui Joey DeFrancesco ca lider pentru labelul american Concord, după o apariţie secundară împreună cu chitaristul şi concetăţeanul Jimmy Bruno şi o alta, alături de mentorul său, Brother Jack McDuff, It’s About Time. Este o gură de aer curat, o respiraţie proaspătă a unui artist de jazz de mare rafinament. Probabil că i s-a potrivit foarte bine aceste teme şi idei muzicale, dar totuşi talentul său face ca orice atingere a clapelor să nască valori inestimabile, atât pentru cei care cânta la acest instrument, cât şi pentru cei care ascultă cufundaţi în fotoliul de audiofil această muzică cu totul specială. Ca toate discurile sale, el exaltă valorile eterne de comunicare, inteligenţă şi plăcere ale muzicii.

Radu Lupaşcu

Discografie:

CD

1989 - "All of Me" (Columbia)
1990 - "Where Were You?" (Columbia)*****
1991 - "Part III" (Columbia)
1992 - "Reboppin'" (Columbia)
1993 - "Live at the 5 Spot" (Columbia)
1994 - "All About My Girl" (Muse)
1994 - "Relentless (with Danny Gatton)" (Columbia) ****
1995 - "The Street of Dreams" (Big Mo)
1998 - "All in the Family" (High Note)
1998 - "All or Nothing at All" (Big Mo)
1999 - "The Champ" (High Note)
1999 - "Joey DeFrancesco's Goodfellas" (Concord Jazz)*****
2000 - "Incredible!" (Concord Jazz) cu Jimmy Smith
2000 - "The Champ: Round 2" (High Note)
2001 - "Singin' and Swingin'" (Concord Jazz)
2002 - "The Philadelphia Connection: A Tribute to Don Patterson" (High Note)
2003 - "Falling in Love Again featuring Joe Doggs (Joe Pesci)" (Concord Jazz)
2004 - "Plays Sinatra His Way" (High Note)
2005 - "Legacy" (Concord) cu Jimmy Smith
2006 - "Organic Vibes" (Concord Jazz)
2006 - "The B3 and Me" by Mort Weiss
2007 - "Live: The Authorized Bootleg with Special Guest George Coleman" (Concord)
2008 – Joey D! (Silverwolf)
(Joey DeFrancesco - orgă / Jerry Weldon- tenor sax / Byron Landham- tobe)
2008 – Estate (Highnote)

Cu Kenny Garrett, Lonnie Smith, etc:
- Organic Grooves 1996 *****

Cu John McLaughlin:
- After The Rain 1994 *****

 

Cu Miles Davis:
- Amandla 1989*****
- Live Around the World 1991*****

DVD – One Take - 2005 **** ( Alma)

http://www.joeydefrancesco.com/index.html

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg