Arta Sunetelor

 

„Jimmy D. Lane is a natural-born guitar monster." - Bob Margolin

Jimmy D. Lane

Fiul Blues-ului din Chicago şi al marelui Jimmy Rogers23 s-a născut pe 4 iulie 1965, în universul muzical al tatălui său dominat de personalităţile ce-i treceau pragul. Rând pe rând, pe aici s-a perindat toată crema oraşului Chicago, Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Willie Mabon, Little Walter sau Albert King, pentru a aminti doar câteva legende ale bluesului, care i-au îndrumat paşii şi format caracterul. Micul Jimmy declară: „Ştiu că am avut noroc să pot să-i întâlnesc şi am pentru ce să fiu acum recunoscător".

La vârsta de 43 de ani, cu numai trei discuri proprii, Jimmy D. Lane are deja o viaţă plină de realizări. Muzicienii pe care i-a cunoscut şi împreună cu care a cântat alcătuiesc o listă impresionantă. A lucrat cu Eric Clapton, Mick Jagger, Keith Richards, Jeff Healey, Stephen Stills şi Jim Keltner. A colaborat de asemenea cu maeştri ai bluesului ca Sam Lay, Bob Stroger, Snooky Prior, Taj Mahal, George “Wild Child” Butler, Hubert Sumlin, Lowell Fulson, Carey Bell, Dave Meyers şi desigur tatăl său, legendarul, dar din păcate dispărutul Jimmy Rogers.

Nu împlinise opt ani când a început să „scarmene” chitara tatălui său. Lucru interzis, după cum povesteşte: "De câte ori rupeam câte o coardă, o puneam la loc, sperând că n-o să observe". La scurtă vreme după aceea, a primit în dar de la John "The Duke" Wayne  un Gibson Acoustic. "Încercam să cânt ascultând în paralel câte o piesă de-a lui Bobby „Blue” Bland", îşi aminteşte el. Ar fi vrut, de asemenea, să se alăture tatălui său şi tuturor meseriaşilor care treceau pe "la un pahar, o poveste cusută cu aţă albă şi o sesiune de improvizaţii". Dar nu va aborda chitara cu seriozitate decât mult mai târziu. Când Gibson-ul s-a spart, Lane şi-a pierdut curajul şi a încetat să mai cânte o vreme.

S-a lăsat de şcoală la începutul anilor '80 şi s-a înrolat în Divizia 101 aeropurtată, "the Screaming Eagles". "După bombardarea barăcilor militare, m-au paraşutat în Beirut."

După revenirea acasă, în 1983, a trăit o experienţă care i-a schimbat viaţa. "Stăteam întins pe pat, cu căştile pe urechi, încercând să decid ce aveam să fac cu viaţa mea. Au dat la radio melodia aia, “Hey Joe” (versiunea Hendrix24). Am auzit-o aşa cum n-o mai auzisem niciodată până atunci."

În clipa aceea, Jimmy a ştiut exact ce vrea să facă mai departe. S-a dus cu ultimii 59 de dolari la un magazin de amanet, a cumpărat o chitară Harmony şi a învăţat „Hey Joe” după ureche. Însă următorii patru ani a învăţat să construiască locuinţe şi să pună acoperişuri, pentru că trebuia să trăiască, petrecându-şi fiecare clipă liberă cântând la chitară, ascultînd în paralel discuri de blues, dar şi ale formaţiilor rock AC/DC sau Journey.

În 1987 competenţa şi-a spus cuvântul: a devenit chitarist solo al trupei Jimmy Rogers Band. Dar şi-a format şi propria trupă, Jimmy D. Lane & The Hurricanes şi, mai târziu, grupul Blue Train Running.

În timp ce îşi construia o carieră ca solist, participa şi la turneele tatălui său. În 1993, Jimmy Rogers Band a întreprins un turneu în Europa, cu o oprire la B.B.C., iar anul următor a concertat la decernarea premiilor W.C. Handy. În '95 - apariţii în spectacolul lui Conan O'Brien şi în festivalul de blues de la Chicago.

Destinul face ca în timpul unei sesiuni de înregistrări pentru Jimmy Rogers Band, Jimmy D. să-l cunoască pe producătorul John Koenig şi pe bossul casei Analog Productions25, Chad Kassem. Koenig a văzut Jimmy D. Lane Band la clubul lui B.B. King din Universal City şi a fost fermecat. Astfel Lane a înregistrat primul său disc „Long Gone” pentru Analogue Productions în 1995, în studiourile Ocean Way din Los Angeles, album lansat în 1997.

Pe album apare experimentatul toboşar Jim Keltner şi Freddy Crawford, basistul care a lucrat mult cu tatăl lui Jimmy. Producătorul acestui album este John Koenig, fiul apreciatului Lester Koenig. Albumul este reprezentativ pentru bluesul contemporan şi pentru existenţa lui Lane. Virtuozitatea sa chitaristică este evidentă în melodii originale ca “Whiskey, O, What a Feeling”, sau în piesa de titlu, unde chiar şi vocea demonstrează afinităţile pentru înaintaşi. Influenţa lui Hendrix şi a lui Vaughan se aude în solourile sfâşietoare, deşi rădăcinile pieselor sunt adânc înfipte în tradiţia bluesului. Versiunile proprii ale pieselor “Boom Boom”, a lui John Lee Hooker, sau „I'm In Love”, a lui Rogers, precum şi „Rollin’ Stone” a lui Waters sau “ California” a lui Albert King, dovedesc ataşamentul profund şi respectul pentru blues.

Alte versiuni - „I Shall be Released”, al lui Dylan, sau piesa de deschidere “Hear my Train A Comin’, a lui Hendrix - prezente pe acest album de debut sunt remarcabile interpretări personale, ce pot fi categorisite ca valori ale blues-rock-ului. Primii paşi ai lui Jimmy D. Lane în lumea complexă a bluesului au fost bine calculaţi, iar acest început un real succes.

Capabil să reziste ca protagonist, Jimmy D. Lane se simte la fel de bine şi atunci când lucrează pentru alţii. A cântat şi co-produs albumul lui Hubert Sumlin, “I Know You”, din 1998, tot pentru labelul Analogue Productions. Pe acest disc, după propria afirmaţie, "se aude chitara lui Hubert, nu un individ oarecare cu amplificarea la maximum". Un album foarte bun, indispensabil pentru amatorii de blues, şi o dovadă de recunoştinţă pentru Hubert Sumlin, care i-a dăruit lui Jimmy primul Stratocaster, în anul 1986.

Lane are nu numai mână pentru blues, dar şi o ascendenţă care îl recomandă şi de care este foarte mândru. În afara scenei, atitudinea pozitivă a lui Jimmy în faţa vieţii este reflectată de o expresie favorită: "It's all good". Acesta ar fi trebuit să fie titlul celui de al doilea album al său, care a devenit însă “Legacy” în memoria tatălui lui şi a tradiţiei blues în care a crescut. Lansat în mai 1998, este unul dintre cele mai consistente albume de blues contemporan. Pe „Legacy”, Jimmy D. Lane se dovedeşte un foarte bun compozitor şi chitarist. Albumul se bucură de participarea unor mari nume ale bluesului precum Sam Lay la tobe, Carey Bell la muzicuţă şi Hubert Sumlin la chitară.

De la blues-ul la foc mic „In This Bed”, sau „Four O' Clock In The Morning” al lui Memphis Slim, în care chitara te sfâşie şi te macină mărunt-mărunt, laolaltă cu acrobaţiile cabalistice ale pianului sau muzicuţei, la numere de boogie („Call It Blues”) cu susţinerea valoroasei secţii ritmice, „Legacy” parcurge toate registrele. Albumul începe cu un arpegio scuturat de muzicuţă în „Hey Little Girl”, după care Lane îşi face simţită prezenţa cu un solo sub marca Stevie Ray Vaughan. Influenţa acestuia se continuă şi în următoarea piesă, “Clue Me”, unde solo-ul lui Jimmy te învăluie, de data aceasta cu o nuanţă de R&B în stilul lui Robert Cray. Discul nu conţine nici o singură piesă slabă. Alte două perle - “Baby's Mule” şi „Big House”, cover după Howlin Wolf – sunt de-a dreptul ecsatatice. Personalitatea lui Jimy D. Lane conturează stilul blues-rock, domolit pe alocuri de notele blând-ameţitoare ale Strat-ului său şi combinate cu vocalul expresiv, răguşit, afectuos fără afectare fudulă.

Pe acelaşi disc apar ultimele înregistrări ale lui Jimmy Rogers, One Room Country Shack” şi „Another Mule Kickin' In My Stall”. Jimmy este mândru de tot ceea ce a realizat împreună cu tatăl său. "Mă mângâie gândul că ultima dată când tata a pus mâna pe chitară a făcut-o ca să mă ajute." Colaborarea dintre tată şi fiu în aceste piese oferă ascultătorilor o experienţă profundă. Faptul că înregistrările conţin şi discuţiile dinaintea melodiilor măreşte farmecul şi emoţia. Din nefericire, legendarul bluesman a dispărut imediat după înregistrarea acestui album, iar lumea muzicii a pierdut un mare talent. Avea 73 de ani, peste 60 dedicaţi blues-ului. De aceea, este drept ca Lane să îşi intituleze albumul în amintirea moştenirii lăsate de tatăl său.

Muzica lui Lane este ritmată şi temperată, atât cât îngăduie tradiţia blues-ului. După cum singur spune, "poţi avea ori prea multă apă, ori prea mult foc, dar dacă ai cât trebuie din amândouă, poţi să fierbi un ou". Poate că Jimi Hendrix l-a convins să îşi cumpere o chitară, dar Hendrix rămâne doar unul dintre factorii care l-au influenţat. Lane este un compozitor, cântăreţ şi chitarist de blues pătimaş, cu dragoste pentru "bătrânii meseriaşi care treceau pe-acolo" şi cu detaşrea firescă a celui care a fost alăptat cu aşa ceva.

Mediul i-a trezit un respect profund pentru valorile acestui gen de muzică. Jimmy D. Lane, la rândul lui, a realizat adevărate lucrări de referinţă pentru timpul nostru. Astfel este şi ultimul său album „It’s Time” înregistrat împreună cu Double Trouble, secţia ritmică a neuitatului S.R.V. La şase ani după „Legacy”, Lane împreună cu Tommy Shannon şi Chris “Whipper” Layton (invitaţi Mike Finnigan - organist în grupurile unor artişti ca Etta James, Taj Mahal sau C.S.N. &Y. şi Celia Price la orgă (Hammond B3) sub îndrumarea celebrului producător Eddie Kramer reuşeşte să atragă atenţia asupra blues-rock-ului noului mileniu. O mixtură de power-rock „Half Love”, „Hand on the Door” combinată cu piese bluesy „Bad Luck” sau slide “Stuck in the Middle” deosebit de bine închegate în forma specifică blues-ului din Chicago.

Jimmy D. Lane este unul din fiii blues-ului din State, ca şi Bernard Allison sau Shemekia Copeland. Toţi duc cu mândrie stindardul unui gen ce suferă transformări novatoare, dar a cărui esenţă este nealterată şi plină de viaţă.

Declaraţia pe am primit-o de la Jimmy D. Lane vorbeşte de la sine de respectul pentru Jimi Hendrix şi cum altfel … arată modestia unui artist (de talia grea!) din noua generaţie americană de blues-mani: “Jimi was the innovator and architect of a sound that bridged blues and modern rock. He was years ahead of time. Everything from his guitar tone to his songs were original. He was down to earth and real... it came through in his music. Other musicians, myself included, don't have that kind of originality.”(Jimmy D. Lane)

Discografie:

1. Long Gone 1997 Analog Productions***
2. Legacy 1998 Analog Productions*****
3. It’s Time 2004 APO Records****

împreună cu Jimmy Rogers:
1. Jimmy Rogers - Blue Bird 1994 Chad Kassem DBA Acoustic Sounds****
2. Jimmy Rogers – Blues Blues Blues 1998 Atlantic Records*****

Împreună cu Hubert Sumlin
1. I Know You 1998 Analog Productions****

Radu Lupaşcu
01 februarie 2008

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg