Arta Sunetelor

 

Dezvăluire-şoc: Iubirile informatorului Dorneanu

Anii ’80. În Bucovina mea natală, adolescent fiind… păduri cutreieram (oarecum la propriu căci visam să devin student la Silvicultură). Pe de altă parte însă, câştigasem un mentor şi un prieten excepţional, pe Gicu Tănăsan, care mi-a deschis ochii de timpuriu asupra muzicii contemporane de calitate, indiferent de genuri şi categorisiri, de la Frank Zappa la Dave Brubeck, de la Eric Clapton la Jeff Beck… şi prin intermediul căruia am avut şansa să îl cunosc pe cel mai important informator din istoria postbelică a României: Sorin Dorneanu. Când folosesc ‘cel mai’ vorbesc, evident, din experienţa personală dar mă îndoiesc sincer că sunt mulţi colegi din “departamentul” său care m-ar putea contrazice. A făcut sute de dosare, a turnat mii de oameni şi de grupuri defetiste, a strâns o sumă uriaşă de informaţii pe toate suporturile posibile despre o mulţime de duşmani a sistemului comunist. În aria lui de competenţă, şi-a făcut treaba cu o tenacitate şi o lipsă de interes pentru recunoaşterea publică ce l-ar face pe Virgil Măgureanu să pălească realmente de invidie. Mai mult, timp de decenii, a avut inspiraţia să îi toarne pe inamicii regimului exclusiv pe cale orală… pentru a nu lăsa urme. Până acum… când “Arta Sunetelor” a intrat in mod miraculos în posesia singurei note informative redactate de către acest cameleonic dar discret personaj ce controla, din Suceava sa provincială, o reţea întinsă în mai toate oraşele importante a Romaniei. Nu a fost uşor căci nota respectivă datează din 1990, a fost bătută la clasica maşină de scris iar autorul a declarat-o pierdută pentru a-şi continua nestingherit activitatea subversivă în relativa democraţie pe care o trăim actualmente. Deoarece, chiar dacă, inerent, a mai pierdut din influenţă, a continuat şi continuă impasibil să toarne, să influenţeze din umbră mass-media (locală) şi tineretul manipulabil, să întocmească dosare care să servească unor interese oculte… este foarte straniu că societatea continuă să treacă cu vederea abuzurile unor astfel de actiuni pur poliţienesti. Numai că… mă refer nu la poliţia politică ci la ‘poliţia’ muzicală. Sorin Dorneanu rămâne cel mai important colecţionar de muzică pe care eu îl cunosc, un enciclopedist la nivel de consum personal şi de know-how remarcabil, ce nu a avut niciodată, nici înainte şi nici după decembrie ’89, vreo reţinere să îi toarne, oricărei perechi de urechi dispuse să îl asculte, pe Rolling Stones şi pe Margareta Paslaru, pe Jimi Hendrix şi pe Metallica. Mai mult decât atât, datorită pasiunii comune pentru cultura Pop în ansamblu, am ajuns datorită lui, de foarte de tânăr, să îmi certific, modific, nuanţez sau să descopăr domenii şi teme de interes extrem de variate, de la literatura SF la savurosul jargon a lui San Antonio, de la pasiunea pentru collectibles la cea pentru contextul în care se naşte o anume formă de artă Pop. Dat fiind însă perfecţionismul său care i-a blocat eventualele gânduri de a ‘turna’… de a împărtăşi în scris celorlalţi opiniile şi rezultatele propriilor analize bazate pe volumul gigantesc de informaţii asimilate, iubirile lui Sorin pentru muzică şi pentru cultura contemporană riscau să rămână secrete pentru cei mai mulţi dintre voi. A scris în întreaga sa viaţă un singur articol, nici acela publicat, în care, aşa cum era de aşteptat, o dragoste spirituală trebuia să ia forma unei femei… pedeclin 10 - 01.jpgntru el, Tina Turner. N-a scris despre Jimi sau despre Stones al căror exeget autoritar ar fi putut fi în mod incontestabil, a scris despre o femeie. Muzica e de gen feminin. Si nu am minţit spunând mai sus că am ajuns în mod miraculos în posesia textului căci Dorneanu habar nu are unde se mai găseşte printre miile de pagini tipărite ce inundă casa sa; Gicu a fost cel care a reuşit să îl identifice în propria sa arhivă, copia numărul trei sau patru din hârtiile bătute la maşină de autor. Consider că o restituire publică se impune pentru a vă putea imagina cât de mult şi de bine ar fi putut să ne ‘informeze’ pe toţi Dorneanu începând cu 1990 încoace dacă nu ar fi fost excesiv de scrupulos şi de perfecţionist. Însă eu continui să sper că vor putea exista şi alte excese de sinceritate apropo de celelalte iubiri ale sale… încă mai ai timp, încă mai poţi să îi oferi ‘Tinei’ nişte ‘copilaşi’. Chiar şi aşa… Sorine, ‘ce bine că eşti!’. Cât despre protagonista materialului său, acum patru zile a implinit 74 de ani. Happy birthday, Tina Turner!

IOAN BIG
30 noiembrie 2013

NOTA INFORMATIVA NR. 1/1990 Secret de serviciu

Referitoare la: TINA TURNER (cântareaţă, compozitoare, dansatoare, actriţă de cinema americană, de rasă neagră)

declin 10 - 02.jpgÎn anii ’60 Tina Turner a ocupat un loc important în plutonul fruntaş al subversivilor de culoare din Statele Unite ale Americii, implementând idei “revoluţionare” în rândurile unui public format predominant, pe atunci, din cei din rasa sa. Ulterior a fost recuperată de C.I.A. şi folosită în operaţiuni de desant, în special în ţările Europei de vest. Din punct de vedere al S.R.I. are o mare valoare. Eventuale apariţii ale ei (concerte şi discuri) în Romania ar putea duce, într-o oarecare măsură, la deturnarea interesului şi energiilor tineretului nostru de la demonstraţiile şi mitingurile anticomuniste. De acest fapt şi-a dat seama până şi fosta securitate care n-a ezitat să-şi dea aprobarea, în ultimii ani ai dictaturii, pentru includerea unor video-clipuri cu Tina Turner în programele Televiziunii Romane. În acelaşi sens se pot aminti şi acţiunile fostei STASI din R.D.G. care, dându-şi seama de capacitatea Tinei Turner de a deturna interesul tinerilor spre direcţii nesemnificative politic, a organizat concerte cu ea în Berlinul de Est, în anul 1985.

Subversivitatea Tinei se bazează atât pe vocea ei aspră, plină de swing şi de feeling, pe talentul coregrafic şi pe energia inepuizabilă (nici chiar după patru naşteri), cât şi pe feţişoara de pisică salbatică, pe coafurile exotice, pe posteriorul ca o rampă de lansare a rachetelor şi pe atitudinea generală, uşor pornografică. Cei ce se lasă impresionaţi de toate acestea sunt, bineînţeles, bărbaţii – în special cei albi, dar şi un negru: Ike Turner, fostul ei soţ. Pentru a înţelege evoluţia Tinei este indispensabil să vorbim despre Ike. El a fost omul care, timp de aproape 20 de ani, a protejat-o, a educat-o şi a ştiut să-i pună în valoare talentele, poate cu preţul renunţării la propriile aspiraţii de ocupare a centrului scenei şi, neîndoielnic, cu cel al unor compromisuri fată de preferinţele sale muzicale care, ca pentru orice negru american normal constituit din generaţia sa, erau blues-ul şi rhythm and blues-ul (R & B).

Ike Turner se naşte la 5 noiembrie 1931, în orăşelul Clarksdale din statul Mississippi. În interviurile care i s-au luat pentru biografia sa, apărută în 1971, el povesteşte cum a ajuns să fie interesat de muzică: “… Cântam la un pian vechi din casa unei bătrâne. Mă lăsa să cânt dacă-i tăiam lemne. Pe atunci nu ştiam ce-i ăla pian. Tot ce ştiam era că atunci când loveam clapele ieşeau sunete care-mi plăceau. După ce am prins câteva note din ‘Blues In The Night’ şi din alte melodii la modă pe atunci, am început s-o bat la cap pe mama ca să-mi cumpere şi mie un pian. În acel an, la terminarea şcolii, am venit acasă cu carnetul plin de note bune. Când am intrat în casă, l-am văzut… un pian nou, despre care mama mi-a spus că-i al meu. Acesta a fost adevăratul început al carierei mele.” În afara talentului nativ de muzician, o altă calitate a lui Ike este capacitatea sa relaţională. Astfel, el ştie pe cine şi când să cultive, după cum rezultă din următoarea declaraţie făcută lui Pete Senoff, în 1970: “L-am cunoscut (pe B.B. King) încă de când eram amândoi mici. Aveam obiceiul să aduc băieţi cu mine, acasă… ştii cum sunt copiii. Aşa că l-am întâlnit şi l-am adus acasă… Avea o chitară cu câteva corzi şi atât. A stat la noi câteva nopţi, iar mama i-a dat nişte pantofi pentru că ai lui erau găuriţi. După aceea nu l-am mai văzut ani de zile.”

După ce învaţă să cânte la pian, Ike devine un muzician de acompaniament apreciat în zona Memphis-ului, din statul Tennessee. În 1948, fiind încă elev de liceu, participă ca pianist la primele două piese înregistrate de Howlin’ Wolf pentru Chess Records, în studioul din Memphis al acestei case de discuri. Tot Ike îi convinge pe cei de la R.P.M. Records să-l înregistreze în continuare pe Howlin’ Wolf, figurând, intermitent, ca pianist, pe discurile apărute până în 1952 ale acestuia. Pe lângă munca de acompaniator în studiourile de înregistrări, Ike figurează şi ca prezentator de discuri la postul de radio WROX din Memphis. În acelaşi timp, energia tinereţii îi permite să lucreze ca descoperitor de talente, simultan, pentru Chess Records din Chicago, Modern Records din Los Angeles şi Sun Records din Memphis. Astfel, el are ocazia de a ajuta la afirmarea a numeroşi muzicieni de culoare şi se trezeşte direct implicat în schimbările de stil şi gust muzical ale negrilor Americii postbelice, respectiv în naşterea rhythm and blues-ului.

La începutul anului 1950 Ike Turner îşi înfiinţează propria formaţie pe care o denumeşte The Kings of Rhythm. Băietii încep să cânte în cluburile mici ale Memphis-ului şi orăşelelor din împrejurimi. Inevitabil, mâna destinului intervine, după cum îi va povesti Ike lui Pete Senoff în 1970: “…Într-o noapte cântam în Chambers, Mississippi, când tipul acela vine la mine şi-mi zice că mă cunoaşte. I-am răspuns că eu nu, habar n-am cine este el. Atunci mi-a zis: ‘Sunt B.B. King. Nu mă mai ţii minte? Am stat acasă la voi vreo saptămână!’ În sfârşit, mi-a picat fisa: ‘A, tu eşti ăla cu pantofii!’ B.B. ne-a spus că sunăm bine şi ne-a întrebat de ce nu înregistrăm… Apoi ne-a spus că el înregistrează pentru o casă de discuri din Memphis şi ne-a fixat o întâlnire ca să scoatem şi noi un disc acolo. Ei bine, ne-am dus la Memphis şi am înregistrat primul nostru succes, ‘Rocket 88’. Stii, l-am făcut datorită lui B.B.” Toate acestea se întâmplau la sfârşitul anului 1950, iar The Kings of Rhythm funcţionează, de fapt, ca acompaniatori ai vocalistului Jackie Brenston, pe numele căruia apare discul. ‘Rocket 88’ (considerată de unii ca fiind prima piesă de rock and roll!!) are succes, ajungând în cursul anului 1951 pe locul întâi al clasamentului de R & B. Cu toate acestea, Ike păstrează un gust amar: “… cu toate că a fost un succes financiar, un şmecher de la casa de discuri m-a păcălit şi am căpătat numai 40 de dolari pentru compunerea, producerea şi înregistrarea piesei.”

Semiîncurajati, The Kings of Rhythm îi dau bătaie cu concertele, apărând pe aceleaşi scene ca şi Howlin’ Wolf, B.B. King şi alţii ca ei. Ike participă totodată la diverse sesiuni de înregistrări ale unor bluesman-i celebri. Astfel, pianul lui poate fi auzit pe primul “hit” al lui B.B. King, “Three O’Clock Blues”, înregistrat la sfârşitul anului 1950 pentru R.P.M. Records. Tot el este pianistul care îl acompaniază pe Junior Parker, în prima sesiune de înregistrări a acestuia pentru Modern Records, în 1952. Băieti serioşi, lume bună… de-a lungul anilor ’50, The Kings of Rhythm înregistrează şi pe cont propriu numeroase singles-uri de blues şi rhythm and blues. Păcat că toată această perioadă din activitatea lui Ike zace îngropată sub vraful de discuri scoase în anii ’60 şi ’70 împreună cu Tina. De dragul artei, să amintim totuşi că unele din singles-urilor anilor ’50 sunt compilate pe LP-urile “IKE TURNER & HIS KINGS OF RHYTHM, VOL. 1 & 2”, imposibil de găsit astăzi, nu numai în România. Viaţa liniştită a lui Ike ia sfârşit în 1956, atunci când drumul său de bluesman silitor şi fără prea mari ambiţii se intersectează, la Saint Louis, statul Missouri, cu cel al unei anumite Anne Mae Bullock, viitoare Tina Turner.

Aceasta se naşte la 26 noiembrie 1939 în orăşelul Nutbush din statul Tennessee, orăşel situat la circa 100 km nord de Memphis. În 1984, ea îi declara lui David Thomas de la revista The Face: “În oraş erau trei magazine şi o crâşmă. Exista o biserică, dar declin 10 - 03.jpgnumai pentru albi, precum şi o casă de rugăciuni destinată, de fapt, săracilor. În toate comunitătile din zonă albii erau proprietarii pământurilor iar negrii le lucrau… Mergeam la câmp în fiecare zi, la secară sau la bumbac. Pe plantaţie, tatăl meu era vătaf. Oamenii munceau pentru el, iar dânsul răspundea faţă de stăpân… Eu lucram pe câmp, la propriu.” Numai un psihiatru ar putea explica, făcând apel la cine ştie ce defecte de caracter determinate de vreo genă delincventă, tendinţa Tinei de a scăpa din această situaţie profund democratică şi în care drepturile omului erau respectate cu stricteţe. Cert este că, de mică, prezintă o înclinare spre chiul şi, în loc să ajute din toata inima la strângerea recoltei de bumbac, preferă să-şi piardă timpul pe la biserică, repetând în corul acesteia. Că nu este vorba despre o înclinaţie religioasă deosebită o dovedeşte faptul că ea nu se mărgineşte să cânte gospel-uri în corul bisericii, ci apare şi ca vocalistă, pe la dansurile şi petrecerile locale, împreună cu trombonistul Bootsie Whitelaw. După ce familia i se mută la Knoxville (conform altor surse, la Riples – oricum, un alt orăşel de lângă Memphis), părinţii Tinei divorţează. Ca urmare Tina împreună cu o soră de-a ei şi cu maică-sa, se mută din nou, de data aceasta la St. Louis – oraş important din statul vecin, Missouri, în care la începutul secolului trăise Scott Joplin (creatorul ragtime-ului). În anii ’50 însă, în oraş nu mai existau nici studiouri de înregistrări şi nici case de discuri. În consecinţă tânăra Tina, cu mari ambiţii de a deveni cântăreaţă, nu poate intra în contact cu arta preferată decât bătând crâşmele în care se face muzică. Noroc de absenţa autorităţii paterne… Bineînţeles că într-unul din cluburile de noapte ale orasului se produceau Ike Turner & The Kings of Rhythm, acompaniind vedete minore într-un spectacol de revistă. După cum îşi aminteşte Tina, lucrurile au decurs astfel: “Tot timpul mergeam cu soră-mea la clubul în care cânta Ike. Îl tot rugam să mă lase şi pe mine să cânt. El spunea ‘O.K.’, dar nu mă chema niciodată pe scenă. Într-o noapte, în timp ce el cânta la orgă, bateristul a pus un microfon pe masa noastră, în faţa lui soră-mea. Ea nu a vrut să cânte, aşa că am luat eu microfonul. Ike a fost uluit! Dupa ce şi-a terminat piesa, m-a chemat pe scenă. Am cântat mai multe chestii cu ei, în acea noapte…”. Ce să mai vorbim, avem de-a face cu un caz tipic, la muzicieni, de dragoste la prima vedere…

Ike o ia pe Tina cu el, mai întâi ca “background vocalist”, iar mai târziu, în 1958, ca soţie legitimă. Talentul de coristă al Tinei nu se poate observa pe un LP cu piese din această perioadă, intitulat “DANCE WITH THE KINGS OF RHYTHM” (Sue, 1960), pe care cică ar participa şi dânsa. Ike o ţine în umbră din 1956 până în 1960, perioadă în care încearcă, probabil, să o deprindă cu subtilitatea şi introspecţia blues-ului, lăsând-o să-i spele rufăria şi să-i facă de mâncare. Efortul este însă zadarnic, căci Tina are alt temperament şi aparţine altei generaţii, celei a protestului vehement împotriva inegalităţii rasiale şi a luptei deschise pentru drepturi democratice şi libertate, celei a lui James Brown, Otis Redding şi Aretha Franklin, într-un cuvant – celei a soul-ului.

Valoarea Tinei iese la suprafaţă întrucatva accidental. În 1959 Ike compune o piesă cu caracter autobiografic şi autocritic, intitulată “A Fool In Love”. La înregistrare, solista vocală care trebuia să o cânte nu se mai prezintă (accident aranjat? sechestrare de persoană? crimă? cine are de câştigat? cherchez la femme!... oricum, fapta s-a prescris). Tina îi ia locul, iar single-ul, apărut la Sue Records, pentru prima oară sub numele de Ike & Tina Turner, devine unul din succesele majore de rhythm and blues ale anului 1960. Doamna Turner pune piciorul în prag şi îl determină pe domnul Turner să refacă tot show-ul, în sensul punerii în lumină a femininei sale personalităţi. Ike se supune şi adaugă un grup vocal alcătuit din reprezentante ale sexului “slab”, care va avea de obicei un format de trio – The Ikettes, ocupându-se în acelaşi timp de aranjamentele muzicale şi de punerea în scenă. Ike & Tina Turner Revue devine un spectacol foarte apreciat în circuitul R & B american. Succesele se tin lanţ. La Sue Records le apar albumele “THE SOUL OF IKE & TINA TURNER” (1960), “DON’T PLAY ME CHEAP” (1961), “IT’S GONNA WORK OUT FINE” (1962), “WE CALL IT SOUL” (1963) şi “IKE & TINA TURNER REVUE LIVE” (1964). In clasamentele R & B le pătrund piesele “I Idolize You”, “I Pity The Fool” şi “It’s Gonna Work Out Fine”, în 1961, iar în 1962 – “Poor Fool” şi “Tra La La La” (observaţi frecvenţa cu care, în piesele compuse de Ike, revine cuvantul “fool”, adică tâmpit). După spusele unor martori oculari, discurile nu reprezintă însă decat o copie palidă a ceea ce se poate întâmpla pe scenă la un concert cu Ike & Tina Turner. Vocea energică a Tinei evocă sunetele ghetoului şi, în acelaşi timp, speranţa în viitor din gospel. Jocul scenic este plin de agresivitate şi incitant sexual. Impactul “live” este substanţial susţinut şi prin prezenţa Ikette-lor, din rândurile cărora vor face parte, în diverse perioade, personalităţi ca P.P. Arnold, Vanetta Fields, Bonnie Bramlett şi Mary Clayton. Tulburaţi, negrii ieşiţi de la spectacole merg direct la manifestaţiile împotriva Ku-Klux-Klan-ului.

Un fapt semnificativ pentru legătura cu alt dosar se întâmplă în 1963 când, în timpul unui angajament al soţilor Turner la clubul Chappie’s Lounge din St. Louis, tânărul ghitarist James Marshall Hendrix îndrăzneşte să intre într-un “jam session” cu muzicienii lui Ike. Aceştia îşi bat joc de stilul cam neortodox al viitorului geniu al ghitarei. Cu toate acestea, în cursul anului 1964, Ike îl va angaja ca acompaniator, pentru un turneu de câteva săptămâni. Întrucât prin 1963-1964 cam începuse să se bată pasul pe loc, întreaga echipă îşi schimbă în 1965 domiciliul pe coasta de vest a S.U.A. şi în acelaşi timp îşi schimbă şi casa de discuri, trecând la Warner Brothers Records, unde le apar LP-urile “THE IKE & TINA TURNER SHOW LIVE!” (1965) şi “IKE & TINA TURNER SHOW, VOL. 2” (1966). În 1965 ei înregistrează şi pentru Tangerine Records, casa de discuri a lui Ray Charles, unde le apare single-ul “Anything You Wasn’t Born With” care, cu toate că este produs de insuşi Ray, este un eşec comercial.

În 1966 celebrul Phil Spector îi invită pe Ike & Tina Turner la Los Angeles, pentru a participa la turnarea filmului “The TNT Show”. Phil Spector era, pe atunci, mentorul unor formaţii ca Righteous Brothers, Crystals şi Ronnettes – cu nenumărate “hit”-uri naţionale la activ; tot el eradeclin 10 - 04.jpg inventatorul procedeului de înregistrare “wall-of-sound” (adică al “zidului acustic”), procedeu ce implică o multitudine de mixaje suprapuse, până la realizarea unui sunet amplu, deosebit de complex, cu efect copleşitor asupra impresionabilităţii ascultătorilor. Phil Spector descoperă vocea (?!) Tinei şi ţine morţiş să-i producă un disc. În speranţa cuceririi publicului american alb, Ike este de acord şi asistă ca spectator la înregistrarea piesei “River Deep, Mountain High”. Single-ul, apărut la casa de discuri Philes Records a lui Spector, este o capodoperă comparabilă, după Ike, cu “Good Vibrations” al grupului Beach Boys. Din nenorocire, prezentatorii de discuri de la posturile de radio americane sunt îmbâcsiţi cu prejudecăţi rasiale. Negrii consideră piesa ca fiind de pop, iar albii – ca fiind de rhythm and blues. Nici unii, nici alţii nu o difuzează astfel încât capodopera ajunge de-abia pe locul 88 în clasamentul naţional de la Billboard. Dezamăgit de insucces, Spector refuză să mai lucreze la producerea albumului “RIVER DEEP, MOUNTAIN HIGH” (Philes, 1967), care este terminat în anul următor, la New York, cu producătorul Bob Crewe. Între timp însă, conform principiului “unde dai şi unde crapă”, “River Deep, Mountain High” face furori în Anglia non-rasistă unde, la 9 iulie 1966, atinge locul 3 al clasamentului naţional difuzat de B.B.C. Mai trebuie spus că “River Deep, Mountain High” reprezintă şi primul contact al subsemnatului cu Tina Turner, prin intermediul unui single uzat, extras dintr-un tonomat italian şi expediat în 1968 la Rădăuţi de către un probabil viitor membru al Brigăzilor Roşii.

Spre sfârşitul anului 1966, în topurile britanice pătrunde încă o piesă cu Ike & Tina Turner, “A Love Like Yours”, care va ajunge până pe locul 16. Pentru un timp însă, succesul britanic nu are nicio influenţă asupra carierei americane a lui Ike şi a Tinei. Ei continuă să cânte în circuitul R & B, uneori în săli importante ca Fillmore West, dar cel mai adesea în cluburi mici. În dorinţa de a-i face pe americanii albi să le cumpere discurile, Ike şi Tina înregistrează cu frenezie, pentru o mulţime de case de discuri mai mici sau mai mari şi cu tot felul de producători al căror entuziasm momentan reuşesc să-l stârnească. Astfel, le apar LP-urile “SO FINE” (Pompeii, 1968), “THE HUNTER” (Blue Thumb, 1968), “GET IT TOGETHER” (Pompeii, 1969), “CUSSING, CRYING AND CARRYING ON” (Pompeii, 1969), “PLEASE, PLEASE, PLEASE” (Kent, 1969), “IN PERSON’ (Minit, 1969), “HER MAN…HIS WOMAN” (Capitol, 1970). Începând din 1968, odată cu apariţia LP-ului “I’VE BEEN LOVING YOU TOO LONG” (care le va furniza şi un succes minor în topurile americane cu piesa-titlu, reluată de la Otis Redding), începe o colaborare fructuoasă cu casa de discuri Liberty Records.

Între timp, incitaţi de “River Deep, Mountain High”, studioşii muzicieni britanici de rock urmăresc piaţa şi descoperă activitatea istorică a duo-ului, faţă de care li se trezeşte respectul datorat surselor după care îşi copiau muzica. Primii care acţionează sunt Rolling Stones. Ei îi solicită pe Ike & Tina Turner să cânte în primele părţi ale concertelor lor din cadrul unui turneu american ce are loc în noiembrie-decembrie 1969. Este un minunat prilej pentru cei doi de a se expune în faţa publicului larg din ţara lor de baştină, public pe care reuşesc să-l cucerească, în sfârşit. O mărturie în privinta capacităţii Tinei de a scoate din minţi spectatorii o constituie videocaseta festivalului de la Altamont, California. Aici, la 6 decembrie 1969, exact înaintea concertului catastrofic al Stones-ilor, soldat cu un mort şi nenumăraţi răniţi, Tina reuşeşte, prin prestaţia sa scenică excesiv de senzuală (videocaseta ne oferă un exemplu de mânuire a microfonului…), să inducă o asemenea stare de excitaţie în public, încât consumul de droguri şi alcool depăşeşte orice limită. În acest context, Rolling Stones constituie numai detonatorul exploziei de violenţă, provocată de fapt de bomba amorsată de Tina. Oricum, după acest turneu Ike & Tina Turner încep să apară în importante show-uri televizate în întreaga Americă şi în concerte la Las Vegas. Publicul alb îi ia în braţe, în timp ce negrii, încet-încet, le întorc spatele. Repertoriul li se îmbogăţeşte cu o sumedenie de reluări de la grupurile de rock, în special britanice (tratate în manieră soul), cu ai căror membri marcanţi Tina întreţine legături cordiale.

Discografia li se îmbogăţeşte cu o mulţime de LP-uri, toate apărute la Liberty Records: “OUTTA SEASON” (1969), “COME TOGETHER” (1970), “WORKIN’ TOGETHER” (1970), “WHAT YOU HEAR IS WHAT YOU GET/LIVE AT CARNEGIE HALL” (2 LP, 1971, ajuns în 1972 “disc de aur” în S.U.A.), “LIVE IN PARIS” (2 LP, 1971), “NUFF SAID” (1971). Începând cu acesta din urmă, formaţia de acompaniament îşi schimbă numele din Kings of Rhythm în Family Vibes. Succesul lor este confirmat şi de lista pieselor care le intră în clasamentele americane şi europene: “The Hunter”, “Bold Soul Sister”, “Come Together” şi “I Want To Take You Higher” în 1970; “Proud Mary”, “Get Back” şi “Honky Tonk Woman” în 1971. Single-ul “Proud Mary” (reluare de la Creedence Clearwater Revival) devine la 6 mai 1971 primul “disc de aur” al duo-ului, fiind recompensat şi cu un premiu Grammy la categoria “cea mai bună interpretare de R & B in formulă de duo sau grup vocal” a anului 1971. În 1972 United Artists Records (care înghiţise casa de discuri Liberty cu tot cu contractul Turner-ilor) le scoate albumele “LET ME TOUCH YOUR MIND” (ajuns şi în România prin 1976, odată cu invazia indiană de discuri din magazinele noastre, rămasă până azi una din operaţiunile cele mai misterioase ale Securităţii) şi “THE WORLD OF declin 10 - 05.jpgIKE & TINA” (2 LP “live”), înregistrat în timpul unui turneu prin ţările Europei de vest. În clasamentele mondiale ale anului 1972 pătrund piesele “Ooh Poo Pah Doo”, “I’m Yours (Use Me Anyway You Wanna)” şi “Up In Heah”. Anul următor este marcat de apariţia albumului “NUTBUSH CITY LIMITS” (United Artists) şi de piesa-titlu a acestuia, care este ultimul mare “hit” din cariera familiei Turner (din păcate numai în Europa). Single-ul urcă până pe locul 4 al topului britanic, pe care-l atinge la 13 octombrie 1973. Compoziţia este semnată de Tina Turner, al cărei patriotism local face ca orăşelul său natal să fie cunoscut astfel în toată lumea. Un alt single apărut în 1973, “Early One Morning” (extras, de fapt, de pe albumul “LET ME TOUGH YOUR MIND”, din 1972), este ultimul disc al lui Ike & Tina Turner care reuşeşte să bântuie topurile, dar numai în zona lor inferioară.

Albumele anilor 1974 şi 1975 – “SWEET RHODE ISLAND RED”, respectiv “DELILAH’S POWER” – apărute tot la United Artists Records, nu au succes nici măcar pe bătrânul continent. Între Tina şi Ike apar disensiuni, atât datorită scăderii popularităţii lor cât şi a diferenţelor de orientare muzicală. Ike nu se dădea în vânt după rock-ul albilor. De altfel, începuse de câţiva ani să scoată pe cont propriu foarte bune discuri de blues, însă fără niciun succes comercial: “A BLACK MAN’S SOUL” (Pompeii, 1969), “BLUES ROOTS” (United Artists, 1972), “STRANGE FRUIT” (United Artists, 1972), “CONFINED TO SOUL” (United Artists, 1974). Nelăsându-se mai prejos, Tina încearcă şi ea o tentativă solo de pătrundere, nici mai mult nici mai puţin, decât în lumea country-ului american, cu LP-ul “TINA TURNS THE COUNTRY ON!” (United Artists, 1974). Dacă ameţirea rocker-ilor britanici îi reuşise, nu la fel se întâmplă cu amatorii americani de country care n-o bagă în seamă. Un al doilea album solo al ei apare în 1975, sub titlul “ACID QUEEN” (United Artists). Felul în care reuşeşte să interpreteze piesa-titlu, extrasă din opera rock “TOMMY” a grupului britanic The Who, îi aduce un rol în ecranizarea realizată de Ken Russell după această capodoperă. În film, Tina este o foarte reuşită Regină a Acidului. În viaţă însă, cel care se ocupă tot mai serios de alcool şi droguri este Ike. După cum ni se spune în autobiografia “I, Tina”, scrisă în colaborare cu Kurt Loder şi apărută în 1985, Ike nu numai că devenise mai distant, dar abuza de Tina atât verbal cât şi fizic. Nemaiputând răbda, în 1975, doamna Turner profită de un moment în care soţul său cugeta profund, ca urmare a depăşirii cu mult a dozei de alcool admisibile pentru un om normal, şi îl părăseşte pe domnul Turner la Dallas, în mijocul unui turneu. Ea pleacă fără niciun ban, având asupra sa o singură carte de credit. Este ajutată de actrita Ann-Margret, cu care se împrietenise în timp ce filmau amândouă pentru “TOMMY”. Timp de şase luni rămâne ascunsă în locuinţa din Los Angeles a lui Ann-Margret, nedorind ca Ike, care o căuta, s-o găsească. Astfel ia sfârşit o asociaţie semnificativă în istoria rock-ului şi soul-ului.

Despre Ike vom mai auzi în 1980, când îi apare discul solo “THE EDGE” (United Artists), după care numele său dispare din actualitatea muzicală pentru a apare în rubricile de scandal a gazetelor. În martie 1988, la Pasadena, este condamnat cu suspendare la 5 ani de închisoare şi o amendă de 500 de dolari, pentru deţinere de cocaină în scopul comercializării. Amintirea unor vremuri mai fericite este menţinută însă mereu trează în conştiinţa publică de diverse case de discuri care editează tot soiul de compilaţii. Câteva dintre acestea ar fi: “SOULED FROM THE VAULTS” (DJM, 1976), “IKE & TINA TURNER” (Charterline, 1976, 2 LP), “A FOOL IN LOVE” (Motors, 1976, 2 LP), “THIS IS IKE & TINA TURNER” (Loma, 1977), “THE BEST OF IKE & TINA TURNER” (E.M.I. America, 1987). În 1976 Tina reuşeşte să obţină divorţul legal de Ike şi începe să-şi refacă viaţa. La declin 10 - 06.jpgînceput întâmpină dificultăţi datorită resentimentelor pe care i le purtau unii impresari americani care pierduseră bani buni atunci când trebuiseră să anuleze restul turneului din 1975, sabotat prin abandonul Tinei. Până la începutul anilor ’80 ea nu mai apare decât în cluburi americane minuscule. United Artists îi mai editează câteva discuri solo care însă nu lasă urme prin topuri: “THE QUEEN” (1976), “ROUGH” (1978), “LOVE EXPLSOION” (1979), “SUNSET ON SUNSET” (1981) (acesta din urmă importat şi în Romania în varianta sa bulgară, scoasă de Balkanton sub titlul plin de fantezie “TINA TURNER”). Începând din 1981, ajutată şi de legăturile sale britanice cu care menţinuse contacte strânse, Tina se concentrează asupra refacerii carierei sale internaţionale. Din fericire, impresarii europeni nu-şi retrăseseră favorurile. Ea efectuează turnee 9 luni pe an, deseori cu câte 6 zile pe săptămană şi cu 2 concerte pe zi. Mai întâi îl secondează pe Rod Stewart în deplasările acestuia. Apoi, în 1982, Rolling Stones o iau cu ei în turneul lor american. În afara propriului ei show din partea întâia a spectacolelor, Mick Jagger o invită de obicei şi în concertul Stones-ilor, pentru un duet electrizant pe tema “Honky Tonk Woman”.

Cu toate că acţiunile începuseră să-i crească, responsabilii caselor de discuri încă o mai priveau cu îndoială, tratând-o cam ca pe o “fostă”. Tot prieteni britanici o ajută şi în această privinţă, dar acum este vorba despre nişte tinerei, din grupul Heaven 17. Aceştia o invită la Londra, în 1982, ca să cânte, ca “guest star”, o piesă pe un disc de-al lor. Cântecul, “Ball Of Confusion” (fost “hit” al grupului Temptations, la începutul anilor ’70), produs de membrii Greg Walsh şi Martyn Ware ai grupului Heaven 17, atrage atenţia firmei Capitol Records care încheie un contract cu Tina. Prima apariţie solo a Tinei la Capitol este un single, “Let’s Stay Together”, produs de aceiaşi doi membri din Heaven 17. Piesa ajunge la 10 decembrie 1983 pe locul 6 al clasamentului britanic, aducându-i Tinei un “disc de argint”. În S.U.A., aceeaşi piesă urcă în topul R & B până pe locul 5. Capitol Records decide că momentul este prielnic pentru scoaterea unui album. Tina se trezeşte într-un proiect complex, implicând 8 compozitori, 4 producători (între care Mark Knopfler de la Dire Straits) şi muzicieni ca Jeff Beck şi Mel Collins. Albumul, intitulat “PRIVATE DANCER”, apare în mai 1984 şi ia cu asalt lumea pop-ului. Sprijinit de video-clipuri şi concerte, el reprezintă o culme a carierei de până acum a Tinei Turner, ajungând în vârful clasamentelor din întreaga lume. De pe el sunt extrase 3 singles-uri. “What’s Love Got To Do With It” este prima piesă a Tinei care ajunge, la 1 septembrie 1984, pe primul loc al clasamentului national american de la Billboard, păstrându-şi această poziţie timp de trei săptămani. Celelalte două piese, “Private Dancer” şi “Better Be Good To Me”, ajung şi ele în zonele superioare ale clasamentelor mondiale. La 21 august 1984 albumul “PRIVATE DANCER” devine “disc de platină” în S.U.A., iar single-ul “What’s Love Got To Do With It” devine “disc de aur”. Aceeaşi piesă obţine nu mai puţin de 3 premii Grammy la sfârşitul anului, la categoriile “single al anului”, “compoziţia anului” şi “cea mai bună interpretare feminină de pop”. În acelaşi timp, “Better Be Good To Me” ia premiul Grammy în 1984 pentru “cea mai bună interpretare feminină de rock”.

După acest fenomenal succes, cariera Tinei ia o nouă turnură în 1984, când i se cere să joace un rol principal în seria de filme “Mad Max” a regizorului australian George Miller. În pielea declin 10 - 07.jpgpersonajului Aunt Entity (fondatoarea unui oraş post-atomic de tip “vestul sălbatic”, numit Bartertown), Tina este apreciată pentru rolul făcut în “Mad Max Beyond Thunderdome” (cu Mel Gibson în rolul lui Mad Max). În film se cântă şi două piese, incluse pe albumul conţinând banda sonoră a filmului, apărut la Capitol Records în 1985. Una dintre acestea, “We Don’t Need Another Hero (Thunderdome)” ajunge pe locul 2 în clasamentul Billboard şi pe locul 3 în Anglia. Cea de-a doua, “One Of The Living”, nu ajunge chiar atât de sus în topuri, dar obţine în schimb premiul Grammy pentru “cea mai bună interpretare feminină de rock” a anului 1985. În acelaşi timp, Tina este implicată şi în alte acţiuni. În februarie 1985 ea este una din cele 40 de personalităţi ale grupului U.S.A. For Africa care contribuie la înregistrarea single-ului “We Are The World”, destinat strângerii de fonduri pentru înfometaţii din Africa. Pentru LP-ul “WE ARE THE WORLD” (C.B.S., 1985), Tina mai donează încă o piesă de-a sa, “Total Control”. La 13 iulie 1985, rocker-ul englez Bob Geldof organizează cel mai grandios eveniment de până acum, din istoria rock-ului: concertele simultane de binefacere din Londra şi Philadelphia, sub numele “Live Aid”, la care participă unele dintre cele mai mari personalităţi ale acestui gen de muzică. Scopul acţiunii este strângerea de fonduri pentru ajutoare umanitare destinate tot africanilor. Recitalurile sunt televizate în direct pe întreg globul. Astfel, circa un miliard de telespectatori (nu şi cei din România) o pot vedea pe Tina Turner alături de Mick Jagger, pe scena amenajată în cadrul stadionului J.F. Kennedy din Philadelphia. “Honky Tonk Woman”-ul interpretat de cei doi constituie unul din momentele culminante ale zilei, iar aportul Tinei este cel puţin egal cu cel al lui Jagger. Ca un gest de simpatie, la sfârşitul piesei Mick îi smulge fusta doamnei Turner, dezvelindu-i în faţa publicului în delir picioarele perfecte.

Ca şi Adrian Paunescu, Tina prinde gustul spectacolelor date pe stadioane. Astfel, după un an, la 20 iulie 1986, este prezentă în Londra, pe Wembley, alături de o mulţime de prieteni britanici, printre care Elton John, Eric Clapton, Sting şi Paul McCartney. Concertul, intitulat “The Prince’s Trust 10thAnniversay Birthday Party”, are loc în prezenţa Printului şi Prinţesei de Wales şi este filmat, videocaseta respectivă circulând în mod “underground” şi prin ţara noastră. Tina cântă acolo piesa “Better Be Good To Me” şi, în duo cu Eric Clapton, un magnific “Tear Us Apart”. Prin prezenţa sa reuşeşte să-l mobilizeze până şi pe dinozaurul de Paul McCartney care îşi aduce aminte că în tinereţe a fost rocker şi reuşeşte să scoată nişte “Get Back”, “Long Tall Sally” şi “I Saw Her Standing There” ca la Cavern Club, in Liverpool-ul anilor 1961-1962. Tot în 1986 apare albumul “BREAK EVERY RULE” (Capitol). Acesta este mai şlefuit şi mai conştient orientat spre succesul comercial. Cronicile specialiştilor sunt divergente, dar publicul american aduce albumul la nivelul de “disc de platină”, distincţie primită la 6 noiembrie 1986. Primul single extras de pe album, “Typical Male”, ajunge pe locul 2 in clasamentul Billboard, iar piesa “Back Where You Started” obţine premiul Grammy 1986 la categoria “cea mai bună interpredeclin 10 - 08.jpgtare feminină de rock”. Încurajată de toate aceste succese, la sfârşitul lunii noiembrie 1986 Tina începe un nou turneu mondial. Primul concert al turneului are loc la Londra şi este filmat pentru televiziunea britanică. Ca invitaţi, alături de Tina apar David Bowie şi Bryan Adams. În continuare, turneul va cuprinde 25 de ţări şi 145 de oraşe, pe 5 continente. Ultimul concert are loc la 27 martie 1988, în Osaka, unde invitatul este Mick Jagger, aflat întâmplător în acelaşi oraş. Partea europeană a turneului furnizează materialul muzical al albumului “TINA LIVE IN EUROPE” (Capitol, 1988, 3 LP), editat şi în Polonia de casa de discuri Polskie Nagrania (aviz importatorilor!). Albumul conţine atât piese de-acum clasice ale Tinei, cât şi superbe duete ale acesteia împreună cu Robert Cray, Eric Clapton, David Bowie şi Bryan Adams. La sfârşitul lui 1988 “TINA LIVE IN EUROPE” obţine premiul Grammy pentru “cea mai bună interpretare feminină de rock” a anului. La terminarea turneului, Tina declară presei că nu se va mai apuca de aşa ceva. Este totuşi o femeie ajunsă la vârsta de 50 de ani, cu 32 de ani de activitate productivă, deci are toate condiţiile pentru pensionare.

Ascultându-i însă cel mai recent LP, apărut în 1989 şi intitulat “FOREIGN AFFAIR” (Capitol), nimeni nu i-ar da Tinei anii pe care-i are. Energia sa este clocotitoare de la prima piesă a discului, “Steamy Windows”, şi până la ultima. Printre producători se numără, în mod surprinzător, excelentul country-bluesman texan alb Tony Joe White. El este, de altfel, artizanul bijuteriei R & B care este “Steamy Windows”, intrată deja printre preferinţele perene ale subsemnatului. Printre muzicienii care apar pe disc se numără Edgar Winter, Albert Hammond, Graham Lyle şi Mark Knopfler. După ultimile zvonuri, Tina are de gând să se concentreze în viitor asupra unei cariere cinematografice. De asemenea, va îndeplini un rol de consultant pentru filmul biografic axat pe cartea “I, Tina”, ce urmează să se turneze în 1990. Sperăm totuşi ca cineva competent din S.R.I. s-o mai poată convinge să dea măcar un singur concert în Romania.

Să trăiţi!
Sorin Dorneanu, 29.08.1990

Notă de subsol: după cum bine ştim, Tina Turner, iubirea secretă a informatorului Dorneanu, a mai stat un deceniu pe scenă în lumina reflectoarelor (dar nu în România)… probabil, dezamăgit că femeia visurilor sale este în continuare pe drumuri, acesta a decis să nu mai scrie niciodată, sub nicio presiune, să nu mai toarne pe nimeni într-o formă care să lase urme. Sorine, timpul nu este încă pierdut. Încă mai există o sumă de oameni în România afectaţi de sindromul Stockholm care şi-ar dori să le mai oferi alte lecturi. Chiar dacă sunt doar… note informative.

IOAN BIG

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Pink Martini 2017.jpg

Afis_Omara 85.jpg

Afis_Gianna Nannini.jpg

Afis_Varekai.jpg

Afis_Dalaras.jpg

Afis_Marc Ribot 2017.jpg

Afis_Diego El Cigala.jpg

Afis_Deep Purple 2017.jpg

Afis_Al di Meola 2017.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Hiromi.jpg