Arta Sunetelor

 

Interviuri fără note: PHIL GATES

“Saramură de blues”

Dovedind o obstinaţie care în România îi face fără prea multe consulturi prelabile oameni de internat de urgenţă în secţia ‘nebunilor frumoşi’ de la ospiciu, membrii Asociaţiei Culturale “În exil” din Tulcea continuă să creadă în bucuria pe care festivalul lor “Dichis’n’Blues” o aduce oamenilor prin muzică şi menţin ‘flacăra vie’ în ciuda şicanelor unei ‘anumite părţi’ a autorităţilor locale, exasperate probabil de ideea că şi în Delta Dunării trebuie să se audă muzica sclavilor şi nu doar în delta Mississippi-ului (căci ‘nu la orice om îi place bluzul’ şi, la noi, ‘orice om este liber... să plece’ dacă nu-i convine, nu?). Datorită lor, ajuns la doi paşi de a-şi vedea întreruptă brutal tradiţia de eveniment încă tânăr şi la doar unul singur de pericolul de a fi perceput ca un paliativ ordinar de tranziţie centenială, festivalul a trecut în mod absolut neaşteptat peste obstacole în 2018, reuşind să îşi conserve identitatea, standardele asumate şi formatul propus încă de la prima ediţie, ba, mai mult, să ofere indicii relevante legate de potenţialul său incitant de reinventare şi de evoluţie viitoare. Pentru asta, organizatorii au mizat riscant tot ce (mai) aveau pe o singură dar incitantă mână de cărţi spunând “Servit!” spre încântarea publicului şi declin 34-01.jpguimirea imbecilului şef de cazinou local şi a crupierilor săi obedienţi. Greu de speculat însă dacă aceasta s-ar fi dovedit totuşi câştigătoare în ciuda forţei combinative a trei dintre ele, dată inclusiv de notorietatea mai mare (Nine Below Zero, Bob Morbioli & Liviu Pop şi Irina Sârbu) fără un jollyjoker (i)radiant de pozitivism şi de energie, Phil Gates, care a sfârşit prin a-i umbri pe ceilalţi prin impactul fenomenal la public, şi pentru extragerea căruia din teancul de cărţi meritul îi revine lui Cristian Antonescu pe care, totuşi, autorităţile amintite mai sus are trebui să înceteze să îl trateze în continuare ca pe un “joker” în ceea ce priveşte proiectul “Dichis’n’Blues”. Doar datorită flerului său (pentru că era conştient de posibile mari diferenţe între muzica ascultată pe o înregistrare demo şi cea interpretată live), Phil Gates, un cvasi-necunoscut (la noi) muzician american de Blues stabilit în Elveţia, nu foarte popular în ciuda faptului că a cântat pe aceeaşi scenă cu muzicieni precum Booker T., John Mayall, Janiva Magness sau Kenny Neal şi a colaborat din postura de inginer de sunet cu Buddy Guy, Stevie Ray Vaughan şi Dizzy Gillespie, a ajuns să ofere spectatorilor de la Casa Avramide şi pelicanilor din Deltă o excelentă saramură de Blues, ştiti voi... mâncarea aceea tradiţională bazată pe diferite feluri de muzică, în special de Blues (dar nu exclusiv căci în preparat şi-au găsit locul şi alte feluri, precum Funk, R&B sau Jazz), care, aşa cum scrie în DEX, a prevenit în plus dezvoltarea unor bacterii sau modificarea gustului. Tocmai datorită faptului că Phil Gates s-a constituit în marea surpriză a festivalului prin prestaţia sa ‘muzical-culinară’ plină de prospeţime, am simţit nevoia să aflu mai multe despre legătura lui cu arta sunetelor într-un dialog consumat pe Dunăre, aproape de Sfântu Gheorghe, un dialog cu vedere la mare... din sala maşinilor ambarcaţiunii.

Să o luăm de la începuturi pentru că melomanii români nu ştiu foarte multe despre tine. Cum te-ai decis să devii muzician şi de ce ai ales să înoţi împotriva curentului optând pentru  Blues ca formă de exprimare în condiţiile în care acesta este perceput mai ales de tineri ca un gen învechit?

declin 34-02.jpgÎntr-adevăr, după cum zici, înot împotriva curentului, însă la baza hotărârii mele a stat alegerea felului de muzică care a ajuns să mă mişte cel mai mult. Eu m-am născut în Chicago, am crescut în New York şi mai târziu m-am mutat la Los Angeles. În copilărie, la New York, aveam la şcoală un program foarte bun de învăţare a muzicii şi pe când eram în clasa a treia am început să studiez vioara, apoi clarinetul, am trecut la saxofon, percuţie, şi, în sfârşit, printr-a şaptea, am ajuns la chitară. Fratele meu cânta deja pe atunci la chitară aşa că exersam cu instrumentul lui. Cel mai cool lucru cu putinţă era însă faptul că în familia mea nu exista să se judece gusturile muzicale ale celorlalţi. Ca hobby, tatăl meu cânta Jazz la trompetă şi în casă se auzea de obicei Miles Davis şi Dizzy Gillespie precum şi ceilalţi mari interpreţi de Jazz, iar mama, tot ca hobby, cânta la pian, însă ea era înclinată spre muzica clasică, cele două surori mai mari ale mele ascultau mai mult Motown/Stax, ştii tu, muzica lui Barry Gordy sau Stevie Wonder, şi fratele meu era rocker, fan al lui Jimi Hendrix... iar pentru mine, fiind cel mai tânăr şi expus tot timpul tuturor acestor feluri de muzică în toată casa, asta mi-a fost de folos ca să extrag cele mai bune lucruri din fiecare şi astfel, când am început să cânt la chitară şi să aplec urechea inclusiv la muzica difuzată la radio, aveam deja acest exerciţiu de a da atenţie muzicii pe care o ascult. Ajungând la chitara electrică, unul dintre primii tipi pe care i-am descoperit la televizor, parcă într-una din emisiunile “Don Kirshner’s Rock Concert” [seria de show-uri difuzate între 1972 şi 1981 în care au apărut, printre alţii, Alice Cooper, Rolling Stones, Joe Walsh, The Allman Brothers Band şi Bo Diddley – n.r.], a fost Roy Buchanan pentru că este foarte accesibil, cu ‘licks’-uri simple dar eficace, şi când l-am văzut apărând îmbrăcat cu jacheta lui peticită pe coate m-am întrebat “WHO is this guy?” pentru ca, după ce a început să cânte “Hey Joe” al lui Hendrix, să îmi pun altfel întrebarea, “Who is THIS GUY?”, fiindcă mă uluise. Prin intermediul fratelui meu am ajuns la Jimi Hendrix, Johnny Winter, Rick Derringer, şi pentru o bucată de vreme m-am simţit ataşat de Rock pentru că mi se părea o muzică cool. L-am ascultat pe Santana pentru linia melodică, l-am ascultat pe Al Di Meola pentru tehnica de ciupire a corzilor dar am ascultat Rock pentru neobişnuitele ‘time signatures’, pentru că lucrurile începuseră să se schimbe şi aici prin apariţia unor trupe precum Rush, al cărui mare fan sunt şi acum. Din toate aceste experienţe, Blues-ul a ieşit până la urmă în faţă deoarece, pentru mine, era cel mai natural fel de a face muzică. În opinia mea, fiecare gen muzical are o mentalitate aparte.

declin 34-03.jpgUn background muzical realmente foarte eclectic şi mă refer nu doar la familie ci şi la parcursul fortuit Chicago - New York - Los Angeles din anii de formare ca muzician. Niciuna din cele trei metropole nu are însă în moştenirea sa istorică o legătură pregnantă cu Blues-ul tradiţional. Cum te poziţionezi tu ca bluesman faţă de acest ‘heritage’?

Corect, cu toate că mama mea era din Carolina de Sud, deci din Sud. Taică-meu nu, el provenind din Pennsylvania, aşa că, punând lucrurile cap la cap, sunt de acord că nu au existat influenţe majore de sorginte sudistă în familie. Categoric, am cel mai profund respect şi înţelegere în ceea ce priveşte Blues-ul tradiţional dar în acelaşi timp, inspirându-mă din acesta, eu vreau să avansez, să fac în permanenţă paşi înainte pentru că asta au făcut şi predecesorii nostri. De la primele cântece de durere ale sclavilor au ajuns la vioară, apoi la Delta Blues şi la chitara acustică şi mă gândesc aici la interpreţi ca Fred McDowell [Mississippi Fred McDowell (1906-1972) – n.r.], pentru ca, odată sclavia abolită, să evolueze spre chitara electrică şi spre perioada ‘Chicago’ cu Buddy Guy şi Muddy Waters... tot timpul aceşti oameni au privit şi au făcut paşi înainte, nedând atenţie normelor sau la ce părea stabilit dinainte. Muddy Waters nu s-a mulţumit să cânte acustic Delta Blues iar Buddy Guy n-a stat ‘curat’ precum a făcut-o Muddy, chiar dacă era angajat pe atunci în trupa acestuia. Buddy Guy cânta conectat la Marshall, Buddy Guy cânta cu chitara pe ceafă, Buddy Guy utiliza ‘distorsion’-ul, visând să meargă înainte. Acultând şi foarte mult Jazz, eu am de asemenea o consideraţie deosebită pentru combinaţiile pe care aceşti muzicieni le realizează. Charlie Parker, Miles Davis şi grupurile lor nu au s-au mulţumit cu ce era “normal”, în special Dizzy Gillespie când a început să introducă în interpretările sale muzica din Cuba şi astfel s-a născut Bebop-ul. Acum a venit rândul meu să încerc să inventez un nou fel de muzică dar îmi place să am ‘bucătăria’ plină cu toate aceste condimente diferite şi să pot spune “Asta-i o bucată cool de la Muddy Waters, iar acolo avem ceva cool de la John Coltrane, avem în partea aceea şi puţină muzică Funk şi ceva muzică Latino, dar ia uite-l aici pe Phil Gates!” şi, mixându-le pe toate, să îmi iasă un soi de Contemporary Blues mai sincopat, ritmat şi funky, deci nu neapărat un ‘twelve-bar blues’, pentru că eu ţin să mă mişc diferit în acest spaţiu al progresiilor pe corzi chiar dacă îmi doresc să conserv acelaşi feeling elementar precum şi poveştile bazate pe temele care definesc Blues-ul, munca, legăturile umane, necazurile... Trebuie să stau pe calea pe care o consider potrivită sufletului meu fiindcă eu vreau să spun nu doar o poveste muzicală ci, în acelaşi timp, şi una lirică, şi atunci nu îmi este suficient un aşternut muzical de tip ‘twelve bar’ ca să fac asta aşa cum îmi doresc. Pentru mine acest proces este câteodată dureros pentru că este greu să cânţi la chitară inspirat de cei de dinaintea ta... dar cu un timing nou şi, mai mult, pe un ritm complet diferit. Deci, deseori, îmi fac singur viaţa amară. Dar este distractiv.

Distractiv? Phil Gates, eşti un tip straniu. În Blues-ul tradiţional majoritatea interpreţilor se jeluiesc pe calea muzicii de câte ceva, de condiţiile de muncă, de statutul social, de eşecurile sentimentale... ori pe tine nu te văd şi nici nu te aud plângându-te. De ce pari atât de vesel şi de fericit tot timpul?

declin 34-04.jpgCulmea e că mulţi spun asta despre mine, că nu pot cânta Blues fiindcă zâmbesc prea mult, că sunt prea fericit ca să cânt Blues. Dar dacă stai să te gândeşti, încă de la începuturi se cânta şi mult Blues “fericit”, se dansa şi se mişca mult pe Blues. Eu cred că durerea şi suferinţa au fost “cumpărate” mai mult, aceste poveşti au prins mai bine iar oamenii au plătit mai mult ca să le vadă şi să le asculte pentru că, aşa cum spuneam şi pe scenă, oamenii nu vor să audă piese cu “totul e bine, e frumos, viaţa mea e minunată” şi, ca atare, cântece din acestea sunt mai puţine fiindcă nu aşa e viaţa normală iar oamenii pot să înţeleagă mai bine cu adevărat... lupta. Câteodată, cu cât mai dureros este cântecul, cu atât unii dintre oameni se simt mai bine pentru că luptele lor personale par mai puţin dure decât cele despre care aud iar asta îi ajută. Pe de altă parte, ai dreptate, sunt o persoană fericită, am istorisiri amuzante de povestit... pentru că şi asta te face să fii om. Am făcut câteva discuri în care erau mai multe piese de Blues despre relaţii şi crize emoţionale şi alte probleme de genul ăsta, dar pe cel mai recent album al meu, “The Twelve Rhythms” [2016 – n.r.], toate cântecele sunt pozitive... unul se referă la cum vorbesc toţi despre noi pentru că ne iubim atât de intens şi mulţi şi-ar dori să fie ca noi, iar altul, “I Love the Way” [pe care îi are ca invitaţi pe saxofonistul de Jazz Poncho Williams şi pe clăparul de Jazz-Blues Rob Mullins – n.r.] este un cântec prin care admit că “I love the way” cum continuăm să ne înţelegem atât de bine, că este ceva cool deşi mergem în sus şi în jos, şerpuim şi ne învârtim ca într-un rollercoaster, dar, cu toate astea, continuăm să iubim modul în care facem muzică împreună.

Pe o scară având în extreme suferinţa şi fericirea de care am vorbit, unde îl plasezi pe Jimi Hendrix?

Pe o scară a geniilor. A fost un povestitor al timpului său, care a metaforizat vremurile pe care le-a trăit, timpul pe care l-a petrecut în armată de exemplu, prin “Izabella” şi alte cântece, “Machine Gun” evident, dar a fost şi un muzician care nu credea că trebuie să existe frontiere în Blues... ştii că Beatles şi-a lansat un album într-un club unde el urma să cânte în săptămâna care urma, aşa că atunci a interpretat “Red House”, un Blues formidabil, şi apoi a cântat altceva... “Dolly Dagger”. Iubesc oamenii care mixează. Am o piesă intitulată “Querida” [de pe albumul “This Side of Me” din 2005 – n.r.] care este aproape integral dominată de Salsa, ce leagă joaca mea pe note cu genurile R&B, Rap şi Drum & Bass, şi pe care am făcut-o doar din dorinţa de a vedea cum funcţionează acestea laolaltă. A rezultat o piesă cu adevărat distractivă.

Încercând să îţi prezervi originalitatea ca artist rişti însă să devii din ce în ce mai puţin accesibil pentru publicul larg deoarece nu vei mai fi acceptat de purişti şi nu vei fi nici pe placul consumatorilor de entertainment efemer...

declin 34-05.jpgProblema este că, în cele mai multe dintre cazuri, poţi face asta doar în momentul în care ai ajuns să îţi poţi plăti facturile din muzică şi pentru asta muzica ta a fost una accesibilă şi ai făcut un business din muzică. Nu poţi separa niciodată aceste două cuvinte, muzica şi businessul. Cu trupa în actuala formulă, eu am aproape 100 de piese în repertoriu şi dacă de exemplu participăm la un festival de Blues ‘straight’, de Blues tradiţional, ştim suficiente încât să ne alcătuim întreg setlist-ul de 90 de minute pe această linie, pentru că sunt oameni ce consideră că nu se poate vorbi de Blues decât dacă sună ca în anii ’50 sau mai dinainte, dacă nu sună ca Muddy Waters sau Son House acea muzică nu este Blues, iar muzicieni ca mine, Robben Ford sau Chris Cain, muzicieni care încearcă să facă lucruri noi şi să provoace schimbări, nu aparţin lumii Blues-ului. Pe de altă parte, ca membru în Los Angeles Blues Society, am observat că în cadrul evenimentelor gândite tocmai pentru a aduna la un loc cele două grupuri, festivaluri în care spectatorii primesc aceleaşi 20 de cântece de la fiecare dintre trupe, structurate în aceeaşi ordine, în momentul în care eu intru în scenă se produce o schimbare pentru că, deşi nu o pot identifica dar realizează ca vine din spaţiul ‘Blue’, ceea ce ascultă este altceva, este uptempo, este contrastantă, este mişcătoare, este entertaining. Asta face să am deseori dificultăţi în a fi contractat [pentru un concert – n.r.] deoarece explicaţiile necesare fac dialogul în sine să fie dificil. Tu spui ‘Hmm, e un soi de Contemporary Blues, dar de fapt e un fel de mix ce conţine şi Funk şi Soul...’ iar cei din faţa ta răspund ‘Da, dar noi facem un festival de Blues. Ce altceva mai ai? Căci noi avem nevoie de un tip care să cânte Blues.’, dar, odată ajunşi la festival, când începem să cântăm, ne simţim cu toţii foarte bine şi prin asta generăm un impact important. Aşa că... realmente sunt dezinteresat de ‘accesibilitatea’ mea. Eu trebuie să mă cânt pe mine, asumându-mi riscul unei trageri simple la sorţi de tip ‘pierzi sau câştigi’ pentru care nu am niciodată vreun plan de rezervă. Indiferent ce-ai face trebuie să existe întotdeauna un fir roşu care să facă lucrurile interesante şi excitante şi asta încă la primul tău disc şi primul tău turneu de promovare al acelui disc pentru că, după aceea, procesul rămâne mai mult sau mai puţin acelaşi. Disc, turneu, disc, turneu... iar eu am deja nouă albume scoase şi lucrez la al zecelea, dar provocarea a rămas aceeaşi, să-mi menţin flexibilitatea. Vreau să am pe discul nou o piesă de Jazz pur, vreau să compun una Soul şi una Funk, fără să fiu îngrijorat de unde voi ajunge cu ele. În copilărie aş fi fost întrebat în ce secţiune a magazinului de discuri aş putea fi găsit pentru că existau doar categoriile ‘Blues’, ‘Jazz’, ‘Pop’ şi ‘Rock’ dar acum nu mai este valabil, aceste categorisiri nu mai contează, căci pe iTunes oamenii pot vâna orice îşi doresc şi ajung să cumpere mai degrabă piese single decât albume întregi, ori asta îmi dă mie mult mai multă libertate pentru că celor cărora le place Jazz-ul vor cumpăra piesa de Jazz iar cei care iubesc Funk-ul piesa Funk, eu ajungând să vând până la urmă la fel de mult prin intermediul cântecelor luate separat ca şi în cazul discurilor complete.

Înţeleg avantajul însă, pe de altă parte, aceste schimbări radicale sunt asociate cu evoluţia rapidă a tehnologiei. Nu pot avea acestea şi consecinţe negative în ceea ce priveşte muzica? Căci, până la urmă, de ce un puşti s-ar mai apuca de chitară când poate să simuleze mai uşor că interpretează Blues cu ajutorul unui computer...

declin 34-06.jpgUite cum stă treaba... tehnologia nu a îmbunătăţit nimic niciodată. Pur şi simplu, este vorba doar de un alt set de unelte. Eu am început ca inginer de sunet prin a înregistra cu bandă de 2 inch, iar pe parcurs am învăţat să recalibrez maşinăria de înregistrare cu 24 de canale şi să repar mese de mixaj şi console şi alte lucruri de genul ăsta, aşa că ştiu că îţi trebuie talent de meşteşugar. A downloada şi a mixa software-uri nu te transformă într-un inginer de sunet. Eu cred că tehnologia nu are niciun aport şi că oamenii care cred că ea ruinează muzica nu au dreptate doar datorită faptului că ne dă acces la mult mai multă informaţie. Pe vremuri existau EMI, Blue Note, Capitol Records, Reprise, poate în total vreo zece case de discuri, care se ocupau de toate acestea. Ele erau gardienii care aveau cheile de la poartă şi dacă decideau să scoată doar 40 de discuri pe an, numai atâtea puteai şi tu să asculţi pentru că doar ele erau difuzate pe radio. Acum, cu ‘iTunes’ şi ‘Do It Yourself’, ai acces la un miliard de cântece mizerabile. Măcar un label reprezenta o garanţie a calităţii. Interesant însă atât pentru mine cât mai ales pentru tine în ceea ce priveşte rolul iTunes, este că dacă în anii ’80-’90, cât am activat ca inginer, era esenţial locul în care îţi înregistrai cântecele, pe ce consolă, iar faptul că ai înregistrat pe Abbey Road, la Stax sau la Capitol Records spunea multe despre discul tău, acum cântecul propriuzis a revenit în mod surprinzător din nou în centrul atenţiei. Poţi să vezi un copil în camera sa cu o instalaţie audio de doi bani şi una video infectă care are milioane de vizualizări doar pentru că muzica este foarte bună. Mă rog, sau viceversa, muzica să fie proastă dar tipa care apare să arate nemaipomenit... dar eu nu mă încadrez deloc aici. Nu sunt nici o femeie apetisantă, muzica mea este inaccesibilă, deci... sunt terminat [Phil râde cu poftă – n.r.]. Apropierea în ce mă priveşte îl reprezintă însă utilizarea tehnologiei în proces. Un exemplu... dacă am o idee o înregistrez pe telefon, mai bine zis fredonez linia melodică de bază pentru că la mine în minte se limpezesc pe parcurs restul detaliilor şi, precum în cazul unei simple schiţe trasate pe o pânză neagră, îl determin apoi pe basist să asculte şi să îşi imagineze propria versiune, apoi pe clăpar şi pe ceilalţi, care îşi pun individual meşteşugul în funcţiune pentru a îmbogăţi tabloul. După un timp, în acest proces, îi rog pe toţi să asculte ideea iniţială înregistrată în maşină pe telefonul mobil, facem o comparaţie şi stabilim ce avem de făcut în continuare. Acest tip de suport mă determină să rămân interesat şi conectat la tehnologie.

declin 34-07.jpgFiindcă ai atins în treacăt tema importanţei caselor de discuri şi a studiourilor de înregistrări pentru succesul unui album, să închidem cercul cu rolul producătorului. Cu muzica revenită în centru şi cei responsabili de ea înghesuiţi în fundal, mai interesează pe cineva numele producătorului uneia sau alteia dintre piese?

Cred că rolul producătorului depinde de relaţia pe care o are cu artistul. Sunt convins că există încă oameni capabili să producă un album nemaipomenit. Pentru mine rolul unui producător este acela de a face un artist să sune cât se poate de bine şi să scoată de la acesta un sound autentic şi amplu care să reflecte personalitatea interpretului şi esenţa a ceea ce vrea cu-adevărat artistul să transmită. Luându-l de exemplu pe George Martin [Sir George Henry Martin, supranumit de Paul McCartney “al cincilea Beatles” – n.r.], el nu încerca să arate cât de bun orchestrator şi aranjor este el ci încerca să îi facă pe Beatles să sune cât de bine se putea şi a reuşit, cu uneltele avute la acea vreme la dispoziţie. Pentru mine asta trebuie să facă un producător. În ziua de azi, când eu produc discuri pentru un alt artist, consider că aceasta este pălăria pe care sunt obligat să o port. Chiar şi când îţi produci propriile discuri, faptul că te avânţi cu pasiunea unui artist cu tot ceea ce ai vrea să păstrezi în final, nu trebuie să te facă să uiţi că sarcina producătorului este ca deseori să îţi spună: ‘Sună bine ceea ce ai făcut aici dar s-ar putea să nu fie potrivit cu restul discului’. Producătorul se vede nevoit să fie câteodată brutal, ‘Da, e bun, dar nu este ceea ce ne trebuie’, iar asta e partea dificilă a meseriei sale. El trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru finalizarea proiectului ori sunt foarte mulţi oameni iresponsabili pe lumea asta. Am ascultat discuri făcute în aceşti ultimi ani care sunt formidabil de bine produse aşa cum, nu neg, am auzit o mulţime care sunt “over-produced” sau “under-produced”. În oricare dintre aceste trei cazuri se arată însă a fi potrivite cu artistul care îşi face treaba pe cât poate el de bine. Sunt un fan al lui John Mayer [controversatul cantautor şi producător american, câştigător al primului său Grammy, din cele... şapte, în 2003 la categoria Best Male Pop Vocal Performance – n.r.]. Unii îl adoră iar alţii îl urăsc însă are un album scos de curând [“The Search for Everything”/2017 – n.r.] care sună extraordinar, vocea se aude limpede şi chitara nu se foloseşte aproape deloc de ‘reverb’ sau de alte efecte, creând un sound super-curat. Ascultându-l, am fost atras în primul rând de producţie versus cât de cool sau de emoţionante sunt piesele sale, şi a reieşit din nou evident că totul depinde de persoana care îşi asumă rolul de producător căci dacă cineva merge pe principiul ‘Trebuie să-mi plătesc chiria luna asta, voi căuta o trupă şi o să le cer 8,000 de dolari pentru 8 cântece pentru că am nevoie de bani.’ înseamnă că şi-a ales această profesie din motive complet greşite.

declin 34-08.jpgSă ne întoarcem acum, doar pentru câteva minute, la Hendrix, pentru că simt nevoia unor detalii legate de implicarea ta în Fundaţia “Jimi Hendrix”, mai ales ca trimite la un alt gen de responsabilitate.

Voi fi niţel vag şi misterios în ceea ce priveşte acest subiect pentru că Fundaţia “Jimi Hendrix” avea ca obiect educaţia, fiind destinată susţinerii oamenilor care îşi doresc să devină muzicieni şi artişti dar care nu au reuşit să îşi găsească propria cale, propria voce. În anii ’80 lucram ca inginer de sunet într-un club de Jazz nemaipomenit unde fuseseră Herbie Hancock, Dizzy Gillespie, Eartha Kitt, toţi zeii Jazz-ului, iar eu, fiind tânăr, am avut posibilitatea să discut cu ei în timpul aranjării scenei şi a probelor de sunet şi fiecare dintre ei a dat acelaşi răspuns la întrebarea mea ‘Ce-ar trebui să fac în continuare?’: Go be yourself!. Şi asta am făcut şi mi-am propus să încerc să transmit acest mesaj mai departe ajutând oamenii să descopere care este cu adevărat vocea lor interioară, nu câţi dintre ei pot să spere că vor ajunge să fie Jimi Hendrix, să cânte ca Jimi Hendrix, ci câţi pot aspira să se apropie ca spirit de Jimi Hendrix, o mare calitate al lui Jimi Hendrix fiind aceea că a rămas întotdeauna... el însuşi. Asta voiam să facem când a apărut o problemă contractuală legată de drepturile asupra numelui Jimi Hendrix deţinute de către membrii familiei sale şi totul a fost stopat. Care a fost motivul lor? Simplu, banii. Dacă mi-ai spune că vrei să îmi foloseşti numele pentru fundaţia ta şi ai 5,000 de oameni care ţi se alătură contribuind cu 2,000 de dolari/persoană iar eu nu văd niciun sfanţ din aceşti bani... degeaba îmi spui tu că scopul fundaţiei nu este profitul fiindcă “you’re preaching to the choir”. Nu, tu faci bani de pe urma tatălui meu, a surorii mele sau a fratelui meu, şi atunci aceştia trebuie să se îndrepte spre familie sau altfel nu-ţi dau voie să îi faci, sau poate nu cred în ce vrei să faci şi nu vreau ca numele meu să fie asociat cu asta. Dacă eşti Ford şi fabrici maşini iar cineva proiectează o maşină care este îngrozitoare, Ford nu va dori ca numele său să apară pe aceasta, dar dacă proiectezi una care-ţi permite să faci 300 de kilometri cu un litru de benzină, Ford o să te cumpere cu totul. Într-adevăr, Statele Unite sunt mult mai litigioase şi sensibile la aspectele juridice dar asta şi pentru faptul că mizele sunt mult mai mari. Gândeşte-te că Elveţia, o ţară întreagă, are opt milioane de locuitori iar Los Angeles, un singur oraş din SUA, 12 milioane. Toată Elveţia şi-ar găsi adăpost într-un singur oraş şi ca atare diferenţele de mentalitate apar inevitabil datorită scării diferite la care trebuie să te raportezi. Ceea ce funcţionează pentru California nu funcţionează neapărat şi în Texas sau Florida. În fine, toate acordurile făcute cu Al Hendrix şi-au pierdut validitatea după moartea acestuia [în 2002 – n.r.]. Fundaţia nu există nici acum pentru că familia Hendrix, prin reprezentanţii săi, ne-au obligat să ne oprim, chiar dacă intenţiile noastre erau onorabile. Nu am abandonat ideea dar nici nu mi-am propus vreodată să îi schimb numele căci a-i spune “Phil Gates Foundation” sau, să zicem, “The Green Tree Foundation” ar diminua cu certitudine atenţia necesară demarării şi susţinerii proiectelor noastre.

declin 34-09.jpgDupă periplul american să închidem cercul în Europa. Ştiu că ai stat câţiva ani în Olanda şi de ceva vreme te-ai stabilit în Elveţia pe care tocmai ai pomenit-o. Ce te-a determinat să te relochezi?

De ce ar parcurge orice om o distanţă de 10,000 de mile? Pentru o femeie. Eram fericit şi înainte dar când am cunoscut-o pe această femeie minunată în Elveţia eram amândoi în situaţii personale diferite aşa că atunci ne-am salutat doar şi am păstrat legătura până când, peste ani, ambii am devenit liberi şi am început să ne întâlnim... din Elveţia în Los Angeles, ceea ce presupune să zbori foarte mult şi să cheltuieşti pe măsură. Ea avea deja un copil, o fată, şi, la un moment dat, a trebuit să ne punem serios problema legată de necesitatea unei decizii pentru viitorul relaţiei noastre. Vrem să fim realmente împreună sau nu? Pentru mine, ideea să iau o fată ajunsă aproape de adolescenţă de lângă prietenii ei şi din mediul ei social abia în formare, şi să o înscriem la o şcoală din Los Angeles, chiar dacă vorbea bine engleza, mi s-a părut una greşită. Eu pot să compun, să produc şi să înregistrez muzică oriunde am conexiune la Internet, aşa că a fost mult mai uşor să vin eu în Elveţia decât să tratez prost un copil forţându-l să se mute cu mine în Statele Unite. Şi iată-mă astfel în Europa...

O trăieşti, o respiri, o transmiţi, pe scenă şi în afara ei. Ce semnificaţie are cuvântul libertate pentru tine?

Libertatea pentru mine înseamnă să fiu mulţumit, să fiu împăcat cu poziţia mea în viaţă. Cu mult timp înainte, cred că au trecut deja 15-16 ani, obiectivul meu s-a definit: să fiu mulţumit de statutul meu pentru moment, să trăiesc momentul, să îmi asum responsabilităţi dar nu la nivelul... unei dorinţe pe patul de moarte. Focusul este să fiu OK dacă reuşesc să controlez momentul. Este ca şi cum m-aş uita în fiecare zi în oglindă şi m-aş întreba ‘Cum m-aş comporta dacă nu aş şti ce vârstă am?’, încercând să valorific orice oportunitate făcând abstracţie de această barieră. Deci în ultimii 16 ani am fost complet mulţumit cu ce fac şi unde mă aflu, de alegerile mele bune şi rele, pentru că ambele reprezintă experienţe din care ai de învăţat, cele bune te învaţă să faci lucrurile din ce în ce mai bine iar cele rele ce anume nu trebuie să mai faci vreodată. Aşa că, dacă aş muri în secunda asta, aş face-o mulţumit că am trăit o viaţă foarte bună. Am fost foarte norocos.

declin 34-10.jpgPhil, îţi mulţumesc. Cred că ne-am câştigat acum dreptul la o porţie de saramură.

Phil Gates a concertat în seara de 31 august 2018 pe scena Festivalului “Dichis’n’Blues” de la Tulcea (aflat la cea de-a patra ediţie) în formulă de cvartet: Phil Gates – chitară/voce, Stephan Hug – bass, Uwe Rodi – claviaturi, Thomas Wagener – baterie, şi a treia zi, pe 2 septembrie 2018, a animat plin de entuziasm session-ul prelungit din BluesCruise.

declin 34-11.jpg

IOAN BIG
01/27 Septembrie 2018

Foto Phil Gates: Adrian Mociulschi

Foto IB & PG şi video “One More Shot - Live”: Radu Birişteică

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Lacul lebedelor 2018.jpg

Afis_Annihilator 2018.jpg

Afis_Alifantis & Zan 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg

Afis_Duelul Hiturilor 2018.jpg

Afis_Vienna Magic 2018.jpg

Afis_Lacul lebedelor 2019.jpg

Afis_MARIZA 2019.jpg

Afis_Ana Popovic Brezoi 2019.jpg

Afis_Bon Jovi 2019.jpg

Afis_The Cure 2019.jpg

Afis_ArtMania festival 2019.jpg