Arta Sunetelor

 

Interviuri fără note: NELU DUMITRESCU & NUŢU OLTEANU

“Flacăra încă arde”

După ani şi ani, flacăra încă arde în sufletul unor rockeri veterani care nu îşi pot concepe nici acum existenţa departe de scena de concert sau de studioul de înregistrări, indiferent unde s-ar afla. Bateristul Nelu Dumitrescu şi chitaristul Nuţu Olteanu reprezintă în mod incontestabil două jaloane esenţiale în istoria rockului românesc şi, încurajat de o nesperată conjunctură favorabilă, am considerat benefică ideea de a-mi arunca o privire ‘back to the future’ prin mintea şi sufletul unor muzicieni pentru care “The Show Must Go On” este parte a filosofiei lor de viaţă încă de acum câteva decenii, exprimată acum cu o energie calmă, printr-o rememorare detaşată a experienţelor trecute şi o abordare raţională, dar nu mai puţin încrezătoare în viitor. Cu toate că ambii sunt indisolubil asociaţi cu Iris, grup al căror fondatori au fost, acest dialog încrucişat nu s-a vrut o istorie a acestei trupe, căci despre aceasta puteţi citi informaţiile biografice oficiale sau le puteţi (re)asculta discurile. Sigur că numele Iris revine frecvent în discuţie, dar personal, am fost mai degrabă interesat să extrag câteva crâmpeie... de suflet, care să spună ceva despre omul în sine şi mai ales despre relaţia dintre om şi muzică, mai ales că ambii, într-un anumit anumit punct al vieţii, au ales cărări diferite. Prietenia lor însă a rămas inatacabilă...

Prima întrebare e simplă. Nelu, câţi ani au trecut de când aţi format grupul Iris?

declin 29-01ND: Au trecut 42 de ani de când l-am fondat împreună cu Nuţu Olteanu şi cu Emil Lechinţeanu. Venisem din armată în toamna aceea, m-am dus înapoi la fabrica unde lucram, era în septembrie ’75, şi acolo am întâlnit doi băieţi, doi puşti, că toţi eram puşti, eu aveam 20 de ani, iar ei 17-18 ani, şi m-am văzut cu ei. Mie-mi plăcea foarte mult Hendrix, nu ştiam prea multe despre tobe, dar ei m-au văzut, au văzut că-mi place muzica, mai ales Nuţu, că el era capul, el era conducătorul atunci, şi a văzut că doresc să învăţ, şi atunci m-a întrebat: ‘Nu vrei să facem împreună, toti trei, o formaţie, o trupă puternică, să fim pe afişe şi să trăim din muzică?’. Zic eu: ‘Cu mare plăcere.’. ‘Câţi bani ai?’. Eu aveam vreo 2000 de lei, şi-atunci, în ’75, mi-am luat un set de tobe românesc, şi a venit apoi Nuţu cu o hârtie cu mai multe nume din care am ales Iris-ul pe care-l scrisese acolo, printre altele. El a venit cu ideea asta, hai să ne numim Iris. Toţi am fost de acord şi am pus mâna la treabă.

Nuţu, tu şi cu Emil l-aţi găsit pe Nelu Dumitrescu prin fabrică. Ce v-a determinat să-l băgaţi în seamă?

NO: Trebuie să ne întoarcem în timp mai înainte. Emil a fost colegul meu de bancă la Şcoala Generală 189 din Berceni, iar totul a început ascultând muzică, cam toată muzica anilor ’60-’70, începând cu Hendrix care m-a dat peste cap pentru că, încercând seara să închid ochii şi să adorm îmi veneau tot timpul în minte solourile lui, până în faza în care mi-am zis că trebuie să pun mâna pe o chitară şi să văd dacă sunt în stare să reproduc chestiile astea care mi-au rămas în cap. Normal, inspirat de Hendrix. Bine, şi de Ritchie Blackmore, de Ten Years After, căci Alvin Lee era un fenomen la chitară pe vremea aia, Jimmy Page, toţi chitariştii acelui timp. Şi pentru că muzica asta nu se face de unul singur i-am zis lui Emil: ‘Ce-ar fi să-ţi cumperi tu un bas?’, ca să putem să cântăm împreună. Noi nu stăteam prea mult pe gânduri. Zis şi făcut. Eu i-am convins pe mama mea şi pe tatăl meu, că eu n-aveam bani, să îmi cumpăr o chitară electrică, românească, normal, că altceva nu se găsea, Star 2. Eu aş fi vrut Star 3 că avea trei doze dar era prea scumpă, şi m-am mulţumit cu ce-am primit, ‘bună şi aia’, iar Emil cu un bas, Hora mi se pare că se chema, cu semi-rezonanţă. Aşa a început. Am pus mâna pe o carte să văd cum se acordează o chitară, îi acordam şi basul lui Emil care era cam afon şi nu prea avea auz muzical dar el avea ceea ce nu aveam eu... tenacitatea. Când îi arătam câte ceva interesant, era în stare să nu mai mănânce şi să nu mai doarmă, cred că avea un sindrom fiindcă a avut probleme psihice şi mai târziu, dar, pentru mine, fiind o fire competitivă, era o chestie excelentă fiindcă venea ăsta a doua zi şi, tot ce îl învăţasem, el le cânta la bas de trei ori mai bine decât mine la chitară. Avea nişte degete lungi, frumoase, şi cânta de eu rămâneam mască şi trebuia să mă aşez să exersez din nou. Iar asta a făcut ca, într-un an de zile, să ajungem deja să cântăm, aş putea spune, binişor, şi simţeam nevoia unui toboşar. Normal... că pe vremea aia era la modă Power-Trio-ul. Era Grand Funk, era Cream, că şi Clapton era unul dintre favoriţii mei. Auzisem prin cartier de un băiat, Narcis, care făcuse Şcoala de Muzică la percuţie, şi i-am propus să fie toboşarul nostru. El ar fi vrut, dar n-avea tobe şi ştii şi tu că un set de tobe costa o avere aşa că... noi copiii, am improvizat un set de tobe, dar cu Narcis n-a ţinut decât câteva luni că era niţel mai mare decât noi şi era la vârsta când îţi plac fetele mai mult decât orice altceva. Nu mai ştiu cum am ajuns apoi la un alt toboşar, Mircea Mocanu, care cânta la Clubul de la I.R.A. 3 [Întreprinderea de Reparaţii Auto 3, viitoarea Automecanica – n.r.] ce era foarte aproape, aici, pe Olteniţei. Cu el am repetat mai serios, dar şi el avea probleme, familie, şi de multe ori lipsea de la repetiţiile pe care le stabilisem împreună. Până când, într-o bună zi, în loc să-l vedem pe Mircea, dăm de un alt băiat de care nu ştiam cine e şi ce face. Cine crezi că era? Nelu Dumitrescu, tocmai venit din armată, care mi-a zis că de fapt el era toboşarul de la club şi că, fiind în armată, Mircea doar i-a ţinut locul. ‘Dacă vreţi, pot să cânt eu cu voi’. L-am întrebat ce muzică ascultă şi îi plăcea cam tot ce ne plăcea şi nouă şi trebuie să îţi spun că, încă după prima repetiţie, mi-am spus că el trebuie să fie toboşarul nostru pentru că am simţit eu ceva special la Nelu.

O întrebare pentru generaţiile tinere născute în democraţia post-’89, care nu au decât o vagă idee referitoare la ce se întâmpla înainte. Ce făceaţi voi din şcoală în fabrică?

declin 29-02ND: Nuţu terminase şcoala şi lucra chiar la Electromagnetica unde repetăm noi şi în ziua de azi, iar Emil dorea să emigreze în Statele Unite. El, la doi ani după ce am început să lucrăm, în ’78, ne-a spus că nu vrea să mai cânte şi că vrea să emigreze în America. Ne-a părut rău, n-am avut cum să-l convingem să mai rămână, asta e. Norocul meu e că eu lucram cu cei de la C.T.C., la ‘controlul tehnic de calitate’. Acolo se reparau maşinile şi eu fiind derbedeul fabricii, adică derbedeu... e mult spus, cel care n-avea de gând să lucreze, că pe mine mă interesa doar să fac performanţă, eram la Şcoala Populară de Artă şi după ce dimineaţa mergeam la muncă plecam şi la şcoală şi la repetiţii, şi atunci, nelucrând şi în schimbul 2, ăia de la sindicat mă tratau ca pe unul care nu-şi dă suficient silinţa şi m-au pasat la C.T.C. Controlam la maşini să se închidă uşile sau, eu ştiu, să mai sudez ceva, sau... să mai îmi dau cu părerea. Acolo eram eu.

NO: Pentru cine nu ştie, pot să îi reamintesc eu. Înainte de 1980, era foarte grav dacă un miliţian te oprea pe stradă, iar tu nu puteai să îi arăţi o legitimaţie de servici sau, cum aveam noi, un carnet de atestat, carneţel prin care puteai să dovedeşti că eşti artist liber-profesionist, deci ai o ocupaţie, în condiţiile în care şomerii nu existau, deci trebuia să fii încadrat, elev sau militar. În acele timpuri noi n-aveam încă atestate, dar Nelu era sudor la I.R.A. 3, iar eu şi cu Emil eram elevi, deci eram acoperiţi. Când am făcut pasul spre profesionism, mai târziu, am avut atestate, c-am fost o scurtă perioadă şi la Roşu şi Negru, iar Tudan [Liviu Tudan – n.r.] avea şi relaţii şi ştia mai bine sistemul. Atunci am devenit, eu şi Nelu, artisti liber-profesionişti. Trecerea la profesionism nu era simplă deloc pe vremuri şi pe mine m-au acuzat foarte mulţi c-am plecat atunci de la Iris, uitând că eu am dat numele formaţiei şi am fost primul membru al ei.

Evoluţia de la a fi iubitor sau pasionat de muzică la statutul de muzician autentic este ceva formidabil şi nu la îndemâna oricui.

ND: Norocul a fost... aşa cum ziceau şi cei de la Beatles, mai exact regretatul John Lennon, că muzica e singura chestie pentru care nu îţi trebuie şcoală, dacă ai un gust şi o transmitere către muzică, ai ceva dumnezeiesc, un har, poţi să ai noroc şi să nu ai nicio problemă. Eu am făcut trei ani Şcoala Populară de Artă, dar nu m-au interesat notele fiindcă pot să asimilez imediat ce am de cântat şi nu trebuie neapărat să privesc după note sau să îmi spună dirijorul ceva. Am studiat şi de-astea, dar bineînţeles că le-am uitat. Dacă nu le folosesc zi de zi, degeaba. Eu nu cânt în Orchestra Radio sau la Filarmonică la percuţie. Eu mi-am spus mie însumi că asta îmi place să fac, asta am făcut, am avut norocul să îl am printre profesori şi pe Sorin Chifiriuc cât a fost cu noi, şi pe Liviu Tudan am avut norocul să îl am ca mentor, cu toate că în cazul său a durat doar o repetiţie, după care mi-a spus ‘Vezi că fugi, vezi că tragi, curăţă din break-uri, mai mult premier cu cazan, lucrează la piesele astea, simplifică totul şi-o să fie bine, scoate răpăielile.’. Asta am învăţat, am avut şansa să stau un an cu el şi-am învăţat foarte multe. De aici încolo a mers istoria Iris şi mulţi au învăţat meserie de la Iris, chiar şi cei pe care i-am crescut eu din echipa tehnică, sunetişti, luminişti...

Mai mult decât Iris, mă interesează povestea lui Nelu Dumitrescu. Cum de a acceptat familia ta să o iei pe o asemenea cale?

declin 29-03ND: În primul rând, istoria Iris a început exact cu soţia mea. Era prietena mea în ’77 când ne-am lansat, că atunci am cunoscut-o, după un an, un an şi ceva de muncă, lucram dimineaţa şi apoi, la două şi jumătate, eram la fabrica de mezeluri din Popeşti-Leordeni unde ne aciuasem pe lângă un domn secretar care avea instrumentele şi sala de repetiţii şi repetam până seara la zece. Atunci am cunoscut-o. Săraca, n-aveam bani nici s-o duc la film. Îmi aduc aminte că am dus-o la cofetărie, am luat o prăjitură şi nu mai aveam 20 de bani să plătesc. Am zis ‘Doamnă, nu am 20 de bani să vă dau.’, mi-a fost ruşine, dar mi-am promis că voi ajunge să trăiesc din muzică pentru că asta e ambiţia mea. Nu vreau să fac altceva, nimic colateral cu muzica. Şi-uite aşa i-am spus ‘că o să ajung, că o să ajung’, uite aşa a apărut şi copilul meu. Nimeni nu îşi dă seama că duci o cruce când faci rock pentru că rock-ul nu îţi aduce bani... chiar nu îţi aduce nici fericirea. Mai ales pe vremea lui Ceauşescu erai cu sabia deasupra capului. Puteai să fii interzis, cum de altfel am şi fost. Sigur că, la început, ca orice soţie neîncrezătoare, întreba unde mă duc, ce fac, dacă vin femei, dar peste paşii ăştia treci uşor dacă ştii să le separi, o ceartă de dimineaţă de urcatul pe scenă la concert seara. Asta e valabil nu doar cu familia ci şi cu colegii tăi, apropo de greutăţi că nu sunt bani sau condiţii, că e frig... mulţi cântau cu noi şi se retrăgeau pentru că nu erau condiţii, săli friguroase, o sumedenie de probleme. Îmi amintesc de Vali Sterian care era în turneu cu noi la Turnu Severin şi, pur si simplu, nu putea cânta fiindcă în sală era mai frig ca afară, cu temperatura sub zero grade. Nu puteai să ţii beţele în mână d-apoi să cânţi la chitară sau cu vocea. Erau vremuri grele, bani nu erau, dar se pare că soţia mea m-a plăcut, poate a simţit că am ceva în suflet, a rămas alături de mine, m-a şi îndrumat, dar fără să se bage în problemele mele sau să încerce să mă influenţeze. A rămas pe baricade, acceptându-mă cu bune şi cu rele.

Nuţu, cum a privit în cazul tău familia opţiunea pentru o carieră în muzică? Ai fost acceptat sau ai fost un rebel?

NO: Mai mult ca pe un rebel. Să faci muzică era considerată o chestie de hobby şi nu o meserie şi era foarte greu să demonstrezi atunci că totuşi se poate. A fost o demonstraţie de forţă când am ajuns să câştig cu Roşu şi Negru cam cât câştigau părinţii mei împreună şi am fost pentru prima oară acceptat de ei aşa cum eram, artist liber-profesionist, un muzician de rock care îşi putea asigura existenţa din cântatul cu chitara.

Ca să închei acest prolog legat de familie, de ce simţiţi nevoia ca părinţi să investiţi încredere în copiii voştri şi nu îi îndrumaţi să facă completamente altceva decât muzică?

ND: Eu chiar l-am lăsat să facă ce vrea băiatul [Cristi Dumitrescu, baterist în noua formulă Iris – n.r.], cu sfatul să termine Facultatea de Jurnalism, că poate să fie la radio, poate să fie ziarist care să scrie în viitor despre muzică, nu să fie inginer-constructor când el vrea de fapt să fie toboşar sau mai ştiu eu ce. Să fie în domeniu. Singur s-a apucat de tobe. Ca să înţelegi cât m-am luptat pentru Iris, de când avea un an şi ceva, l-am luat cu mine la repetiţii pentru că nu aveam cu cine să îl las. Nimeni nu ştie cât am suferit ca să aduc formaţia să aniverseze acum... 42 de ani. Am luat băiatul cu mine, l-am hrănit la tobe, era un frig de înnebuneai, dar în fine, tehnicii mei mi-l ţineau pe hol, se jucau cu el cât repetam, două-două ore şi jumătate, şi apoi, pe jos, cu troleibuzul, cu tramvaiul, ne întorceam acasă. Când plecam în turneu îl lăsam la mama pentru că soţia lucra, iar când plecam la mare... tot la mama. A crescut în zona muzicii, nu l-am pus eu, şi la nouă ani a bătut cu noi. Eram în Italia, aveam un concert şi l-am lăsat să ‘bată’. El singur a făcut un blues într-un jam-session în care a cântat cu colegii mei. Singur a învăţat să bată la tobe, a studiat şi e unul dintre cei mai mari toboşari ai ţării la ora actuală. Dar nu l-am ajutat cu nimic, nu l-am propulsat, nu l-am încurajat. N-am vorbit cu nicio televiziune ca să ‘vă rog să mi-l băgaţi...’ şi nici el n-a vrut asta. Mi-a zis ‘Nu vreau datorită ţie, vreau datorită mie...’. Maică-sa e Berbec, a luat şi de la ea şi de la mine, e un băiat extraordinar, respectuos, ca toţi copiii artiştilor noştri. Mulţumesc lui Dumnezeu că mai toţi sunt respectuoşi şi au un suflet... i-am văzut pe toţi, băiatul lui Edi Petroşel, băiatul lui Marti Popescu, băiatul lui Mugurel Vrabete, băiatul lui Marian Ionescu, vorbesc de cei pe care îi cunosc eu, dar mai sunt o grămadă. Îmi pare rău că nu îi ştiu pe toţi. Toţi ştiu să zică ‘Buna ziua’, ştiu să tacă din gură, ceea ce este un lucru extraordinar, nu sunt obraznici...

declin 29-04NO: Pentru cei care nu ştiu, eu am trei fete. Toate au făcut muzică şi fac muzică. Pe mijlocia am văzut-o cu doar câteva zile înainte să vin în România la Opera din Stockholm. Ea cântă cu cele mai bune coruri de gospel din Suedia şi-am ascultat-o cântand nu numai în cor ci şi ca solistă. A fost plăcut şi sunt mândru de ea. Cea mare cântă la pian foarte bine, iar cea mică are nouă ani şi cântă şi ea la pian la şcoala din Stockholm unde sunt eu profesor de chitară, a făcut cor, iar de anul acesta o să înceapă la canto. Eu nu o să încerc niciodată să le impun ceva copiilor mei. Sunt liberi să îşi aleagă drumul in viaţă.

Schimbăm macazul spre muzică, cu un aspect care mă intrigă niţel. Iris, de zeci de ani, îşi pune o amprentă inconfundabilă asupra rockului românesc, dar tu, Nelu, ai ajuns aici plecând în tinereţe de la Jimi Hendrix. Între cele două repere muzicale diferite simt nevoia completării ‘verigii-lipsă’.

ND: Nu e chiar aşa, pentru că, dincolo de Hendrix, mi-au plăcut Beatles, The Who, ascultam Deep Purple... ceea ce lumea nu ştie e că vin dintr-un mediu în care se asculta foarte multă muzică. Iar când spun ‘mediu’ nu mă refer ‘la mine acasă’, ci ‘la mine în cartier’, în Balta Albă. Aveam vecini care nu erau instrumentişti, lucrau în fabrică, dar care trăgeau un cablu de la etajul doi, îl puneam jos şi dădeam drumul la magnetofon şi ascultam Purple, Zeppelin... vaaai, toboşarul de la Zeppelin, John [Bonham – n.r.] este tăticul meu, sunt înnebunit după el chiar şi acum, iar fiul său este la rândul său un toboşar extraordinar. Eu sunt un toboşar precum cel de la Queen, ca să dau un exemplu... poate exagerat, pentru că cel de la Queen este cineva, dar ascultându-l singur îţi dai seama că el este un brand, e toboşarul de la Queen. La fel, ascultându-mă, eu sunt cel de la Iris. Am numele meu, Nelu Dumitrescu, şi cineva care cunoaşte muzică şi mă aude cântând la tobe ştie clar că este Nelu Dumitrescu. Pe când mulţi din cei care au fost pe la noi au părut ca sunt în trecere, mai ales ca solişti vocali, precum Sorin Chifiriuc, Chivu Lucian care a fost doi ani de zile, după care a venit Cristi Minculescu... Cristi Minculescu se apucase de muzică în acea perioadă de puţin timp. Eu şi cu Nuţu l-am crescut până în ’86. A venit pe covorul roşu. Era ultima şansă a lui, dacă asculţi şi în interviul pe care l-a dat, era ultima lui şansă să ajungă cineva. A avut norocul că eu am avut rolul de ‘mamă’, iar Nuţu de ‘tată’ şi după ce-a plecat Nuţu în ’86 a trebuit să acopăr ambele roluri şi-am avut grijă ca cei din formaţie, prin cicăleală, prin vorbe, prin profesionalism, să ‘cureţe’ artistul din el pentru că un artist este brut ca orice artist, cum am spus de altfel şi despre mine, căci eu m-am ‘curăţat’ în perioada cu Sorin Chifiriuc şi cu Roşu şi Negru. Orice toboşar este un repezit când compune prima oară, vrrrrrrum, să bată el cât mai repede... ori nu merge aşa. La fel şi cu solistul vocal. Cristi Minculescu a venit la Iris, i s-a spus să facă aşa, mişcarea în felul acela, tu vorbeşti cu publicul, tu faci aia, iar asta a durat ani de zile... ca să respecte chestiile astea. Şi a avut un teren frumos ca orice chitarist sau basist, nu neapărat ca solist vocal, a avut un teren, cineva a condus, iar el a mers pe un vis. Îmi pare rău, dacă luai interviu la altcineva poate spunea altceva dar, Ioane, fiind doar noi doi acum, îţi zic că, după ce Nuţu a plecat în ’86, am rămas singur. Şi-am făcut de atunci o grămadă, am luat instalaţie de sunet, am cumpărat lumini, am început să facem aproape în fiecare an, în ’87, în ’88, albume, astea erau făcute, dar... lumea vede un solist vocal. Ca să nu vorbim toţi, solistul vocal este reprezentantul formaţiei. Eu trebuie să rămân în spate să am grijă, să coordonez, el trebuie să vorbească... prezinţi piesele, prezinţi formaţia, mulţumeşti, iar asta se întâmplă oriunde în lume şi dacă ai o formaţie, ai baza, munca, cineva care să stea să îţi ţină spatele, restul e simplu, ca participarea artistului la întâlnirile cu fanii de la o berărie, dacă ştii că cineva are grijă ce va face formaţia a doua zi şi ce va mânca a doua zi. Au fost mulţi cei care au venit la Iris, că le-a plăcut, că au venit să îşi facă un nume, unii au venit, au încercat dar nu au reuşit să reziste, că nimeni nu a fost dat afară spunându-i-se că ‘de mâine nu mai cânţi’, nu. Numai că n-au fost bani, ţi-am spus, rock-ul la noi nu este cu bani, că dacă ar fi fost bani ar fi rămas o grămadă. N-au rămas. Şi atunci am rămas pe baricade, am ştiut să strâng din dinţi şi să mai dau drumul la funie... la colegii mei. Îi mai strângi un pic, iar dai drumul la funie, trebuie să ştii să îi ţii, pentru că tu trebuie să îi coordonezi. Deci formaţia a mers pe gustul meu şi cu creierul meu. Până acum eu am tăcut. Dar am ajuns până aici pentru că am stat în banca mea, mi-am văzut de treaba mea, am avut grijă ca această formaţie, fiind o formaţie al acestei ţări, să cânte pentru marea masă de oameni care nu aveau bani şi pentru aceştia am continuat să cântăm, indiferent cu ce solist vocal, indiferent cu ce basist sau chitarist. Ne-am atins ţelul, am ajuns la suflet. Piesele au energie. Că au fost cu ‘Vasilică’, cu ‘Gogu’, cu nu ştiu cine, asta nu mai contează. Eu am fost la datorie acolo şi am reuşit să-mi ţin echipa şi nimeni nu ştie cu ce efort.

Bine, bine, dar unui tânăr i se poate părea straniu că, inclusiv pe vremea comuniştilor, sălile erau arhipline de spectatori la concertele Iris, dar tu susţii că nu erau bani. Cum adică nu erau bani?

ND: Păi uite, îţi dau un singur exemplu. Biletul era 12 lei şi 50 de bani, da? Singurul teatru care se încumeta să facă spectacole cu noi era Teatrul din Petroşani. Acolo erau cei mai tari rockeri din ţară. Zona minerilor... sigur că erau şi Miercurea Ciuc, Târgu Mureşul, Timişoara, Bucureştiul, Iaşiul, oraşele mari, dar singurii care făceau cu noi turnee erau cei de la Petroşani că restul nu nici nu voiau să audă pentru că veneau spectatori care rupeau scaune, spărgeau chiuvetele, se răzbunau pe societate, pe comunism, cum puteau ei. Deci biletul era doişpe lei cincizeci. Dacă-l puneam mai scump nu venea nimeni. La Holograf, care erau şi atunci prietenii noştri, era 25 de lei biletul. Eu am făcut un calcul, la ei, la Timişoara, veneau 1100 de spectatori, declin 29-05că încă de pe-atunci ei cântau o muzică mai plăcută, pe când la Iris veneau 900. Dar atât, că în celelalte orăşele era un fel de revoluţie culturală pentru noi, mai ales după ce am plecat din Cenaclul Flacăra. Îţi dau un exemplu, Alba Iulia. Prima oară au venit la Iris vreo sută de inşi, poate 125, dar atunci făceam două spectacole în aceeaşi zi, în oraşe diferite, Alba Iulia şi Aiudul, şi trebuia să îţi îndeplineşti planul căci aveam un plan de nu ştiu câţi spectatori ca să le aduci... să zicem că aveam nevoie de 15000 de lei pe zi din care jumătate se duceau pe cheltuieli, cazare, masă, transport şi artişti, adică spectacolul, dar jumătate, 7500 de lei, trebuia să îi aduci teatrului. Deci noi n-aveam bani niciodată. Nu câştigai foarte mult, nu aveai cum, şi făceai de două ori turneu primăvara şi de două ori toamna şi, în rest, erai vara la mare unde depindea de atestat cât poţi să câştigi. Aveai nevoie de atestat ca să poţi fii plătit şi de aceea am fost plecat în ’80 o perioadă de timp [la Roşu şi Negru, alături de Nuţu Olteanu – n.r.], ca să încercăm să acumulăm şi noi relaţii şi să ne luăm atestatele, că nimeni nu dădea pe atunci vreun atestat formaţiei Iris.

NO: După ani de zile în care am făcut tot ce-am putut, încercarea următoare a fost cea de a deveni artişti liber-profesionişti cu toate drepturile legale. La Roşu şi Negru, trupă foarte cunoscută la vremea aceea, în a cărei deschidere cântau nume mari precum Mircea Baniciu, Valeriu Sterian, Mircea Bodolan, Nicu Alifantis, mai toţi folkiştii, a fost prima dată când am făcut turnee prin toată România.

ND: Revenind, singurul teatru care era de acord să facă ceva era cel din Petroşani. Trebuia să meargă cu sticla de whisky sau cu un cartuş de Kent la Consiliul Culturii unde li se spunea ‘Ce? Iris? Ăia care rup sălile? Nu dăm aprobare, plecaţi de-aici.’. ‘Doamnă, promitem că cei din public vor fi cuminţi, uitaţi aici un cartuş de ţigări.’. ‘Bine, dar e ultima dată şi să nu aud că se mai plâng directorii de săli de spectacole că se rup scaunele...’. La Cluj de pildă, persoana care avea în grijă sala umbla cu ciocanul şi cuiele la brâu ca texanii... fiindcă primul rând de scaune cădea întotdeauna după ce oamenii se ridicau în picioare. Omul le ridica, bătea cuie în ele şi rezistau până veneam noi din nou, când iar cădeau. Aceştia erau spectatorii noştri, foarte duri, foarte răi şi extrem de frustraţi..., dar asta am făcut noi, am ales să rămânem în ţară, să continuăm să cântăm, iar publicul a venit şi a fost tot timpul alături de noi. Ne-am făcut datoria şi nu am considerat important să se ştie prin ce greutăţi am trecut, că n-am avut mâncare, n-am avut curent electric, nu puteam cânta decât la anumite ore, iar acasă aveam familie şi copil.

Sorin Chifiriuc a venit în 1978 la Iris. Chiar la o baleiere superficială a parcursului artistic din spatele celor două nume, apar diferenţe radicale de viziune. Care a fost rolul lui ‘Chifi’ în definirea identităţii Iris?

ND: Nu ştiu, asta-i treaba lui, că nu noi l-am adus, el a vrut. Uite cum a stat povestea cu Sorin Chifiriuc. Noi am fost foarte mândri că a venit la noi. De felul lui, este un explorator. Până acum, şi-a trăit viaţa aşa cum a vrut, dar exact cum a vrut-o el, n-a vrut să pară altfel. După părerea mea, Sorin este acelaşi om ca în anii ’70, la fel a rămas. După ce am început noi să cântăm, să compunem, am mers la “Clubul de la ora 7” unde, datorită lui Aurel Gherghel, în ’77, am avut şansa să cântăm şi noi trei piese între două reprize mari cu nume ca Sfinx, Roşu şi Negru, F.F.N., Catena, o grămadă, iar sala a izbucnit şi a început să strige ‘Iris!’, iar la un an după asta am auzit că Sorin Chifiriuc vrea să vină la Iris. Asta a şi făcut, a plecat de la formaţia Curtea Veche 43 şi a venit la noi. A vrut să fie o experienţă, dându-şi seama că suntem oameni tineri care ne dorim la rândul nostru să experimentăm deoarece eram în perioada de cover-uri... de la Santana la Hendrix, dar neavând mai mult de 3-4 piese compoziţii proprii. Când a venit Sorin am luat-o iar cu notele. ‘Nelule, trebuie să citeşti’. ‘Băi Sorine, ştiu că îl puneai pe Sasu Traian să bată la tobe pe note, dar eu nu vreau, că ştiu piesa pe-dinafară’. Cu notele la mine am început să scoatem Aerosmith-uri şi alte piese pe gustul lui. Treceam împreună cu Nuţu des pe la el acasă, stăteam cu el şi ne făcea de mâncare, mâncarea care se găsea, o conservă de peşte pe care o pregătea el cu ceva, şi într-o zi, în drum spre el, am găsit pe lângă locul unde repetam noi pe-atunci un buştean pe care l-am tăiat, că nici lemne nu avea. Am ajuns, am făcut focul iar el, înainte de a se duce la bucătărie, ne-a zis ‘Ascultaţi trupa asta’ pe magnetofon, că e una englezească nouă şi ‘să-mi ziceţi ce părere aveţi’. Ce trupă credeţi că era? Sex Pistols. Ascultăm... eu cu Nuţu. Eu: ‘Bă, mişto de tot şi cum cântă ăsta cu vocea, bă Nelule, e punk’... Nuţu: ‘Da băi dar e o blasfemie, uită-te cum cântă Gillan şi ceilalţi, ăştia-s solişti vocali adevăraţi, dar ăsta ce e?’. Dar tot am scos apoi două piese Sex Pistols, căci tot de la el am auzit că au cântat pe Tamisa împotriva Reginei “God Save the Queen”, că au fost opriţi... totul era din auzite, dar s-a dovedit a fi real. Cum am dat de Sorin Chifiriuc? Ne duceam la el la repetiţii, jos la Club A, băteam la uşă, era cu Sasu Traian, cu Ochescu [chitaristul Florin Ochescu – n.r.], iar la bas îl avea pe Iordănescu [Florin Iordănescu – n.r.], basist extraordinar ce locuia pe lângă Hala Unirii, şi Sorin ne lăsa să asistăm la repetiţii. Am fost la multe formaţii, ceea ce declin 29-06astăzi nu se mai întâmplă, ca o formaţie tânără să roage o alta să fie lăsată să asiste la repetiţii. Cred că şi asta a contat pentru alegerea sa de a veni alături de noi şi astfel am intrat în “echipa de pe Magistrală”. Ne duceam de exemplu cu toţii seara la 11 la Iordănescu acasă, ascultam Free, fumam în neştire şi vorbeam despre muzică, dar soţia sa nu s-a supărat niciodată. Ca să mă întorc, a venit deci acest băiat, a stat cu noi timp de doi ani, după care - asta nu se ştie - i-a zis lui Nuţu ‘N-ar fi bine să luăm pe altcineva la tobe, de exemplu pe ăla care stă lângă Scala şi are şi instalaţie de sunet?’, la care Nuţu i-a răspuns sec ‘Nu. Nu. Nu’. După care el a plecat, şi în ’80 l-am adus pe Anton Haşiaş [la bas – n.r.]. Atât.

NO: Chifiriuc a fost şi va fi o forţă când e vorba de muzică în general. Este un tip care a făcut câţiva ani de Conservator, mi se pare că la secţia de compoziţie, şi e tobă de muzică. De la el, ca profesor, am învăţat o grămadă, că ştii cum e... meseria se mai şi fură. Iar eu nici n-am crezut c-o să vină în Iris căci era cu multe clase peste noi, ori el a venit, după cum l-am auzit spunând într-un interviu, atras de noi ca de-un magnet pentru că aveam o sălbăticie, o îndârjire... ştii că rock-ul presupune multă energie, iar noi chiar puneam suflet şi lui îi plăcea asta foarte mult. Noi eram cu partea ‘energică’, iar el cu... ‘cunoştinţa’.

Dacă am ajuns aici, este obligatoriu să mă refer la “Iris I”, primul vostru album, şi cum s-a ajuns la finalizarea acestuia. Cum a urcat Florin Ochescu la bordul Iris?

NO: Florin Ochescu a fost şi este în continuare unul dintre favoriţii mei când e vorba de chitariştii români. Când am avut ocazia, i-am propus să devină membru Iris, iar el a acceptat. A fost destul de uşor.

ND: Ioane, văd că tu vrei să mă ţii aici 100 de ani, dar în fine... Ce se întâmplă? În ’82 ne-am dus în Flacăra. Noi cântam la Mamaia, la ‘Aurora’, şi-a venit Dragomir [Constantin-Romeo Dragomir, jurnalist la revistă şi membru al cenaclului între 1980 şi 1985 – n.r.] şi-a zis ‘Băi Nelule, nu vreţi să veniţi cu trupa în Cenaclul Flacăra că... a auzit de voi?’. ‘Păi crezi că ne va ţine? Noi suntem nebuni, noi cântăm rock, nu ne jucăm să stăm cu chitara şi să ne bălăngănim.’. ‘Veniţi, că vă vrea.’. Ne-am dat demisia că şi-aşa nu mai puteam sta acolo să cântăm că se văitau ăia şi... ne-am dus în Flacăra. Păunescu ne-a văzut şi ne-a luat. Primul concert a fost în felul următor. Nuţu s-a urcat pe biroul lui Păunescu, în dreapta, ‘Tata’ Medari aduna hârtiile să le dea într-o parte, Păunescu fiind pe scaun. S-a dat doar un pic în spate, iar Nuţu s-a urcat şi a făcut soloul în genunchi pe masa lui Păunescu. Eu, cu Marti Popescu la bas, frumos, mai retraşi, şi... Cristi Minculescu, bineînţeles, şi el cu stativul ridicat pe sus. Asta după ce le zisesem ‘Băi Nuţu şi Cristi, nu faceţi nimic, că ne dă ăsta afară. Aici e o şansă bună să facem şi noi ceva.’. Evident că n-au ascultat. Dar le-a ţinut figura pentru că Păunescu îl văzuse înainte pe Costas Caracostas, care era sunetistul nostru şi avea barbă şi întrebase ‘Toţi sunt aşa, cu barbă?’. ‘Nu toţi, că el e de la tehnic, e şi sunetist şi luminist.’. Până la urmă ne-a luat, dar Minculescu a plecat la doar după câteva luni cu Ilie Adrian şi a făcut Voltaj, la noi a venit Dan Bădulescu şi ‘Zuza’, cum îi spun eu, la voce, Sanda Lăcătuşu, dar Păunescu a ştiut să ne ţină pe toţi. Nu a dat drumul, nici la ăia şi nici la ăilalţi pentru că a ştiut că, la un moment dat, lucrurile se vor aşeza. Şi uite că a apărut în cenaclu Sasu Traian [bateristul de la Curtea Veche 43 – n.r.] cu Ochescu, cu o fată solistă vocală şi cu un basist al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Mie mi-a plăcut cum cânta Ochescu şi atunci Păunescu, ţinând în mână cele trei trupe, a avut ideea transformării Irisului într-un supergrup prin readucerea lui CM [Cristi Minculescu – n.r.] şi cooptarea lui Florin. Eu am zis ‘Ok’. Dan Bădulescu, om extraordinar, de nota 100, care cântase la Sfinx, s-a retras frumos, iar Zuza a fost înapoiată părinţilor că era minoră, avea doar 17 ani. Prietenos, Ochescu m-a întrebat ce muzică mai ascult şi i-am dat o casetă cu Judas Priest, tocmai pentru că ştiam că el vine dintr-o altă direcţie muzicală. După ce s-a familiarizat, am zis să intre pe partea de compoziţie, mai ales că Marti şi Nuţu lucrau deja la “Trenul Fără Naş” pentru care Adrian Păunescu scrisese textul în doar 15 minute, am terminat apoi împreună şi celelalte piese, le-am imprimat şi... discul nu s-a aprobat! ‘Ce înseamnă muzica asta, ce e cu ţipetele alea pe sus, ce sunt chitările astea tăioase cu riff-uri, ce se întâmplă acolo? Nu se aprobă!’. Ne-am dus la domnul Păunescu, plângeam... că aveam coperta şi totul era gata, şi i-am zis că noi nu mai rămânem în Flacăra, mai ales că îmi aduc aminte că Dida Drăgan, soţia lui Ochescu, a născut în ’83 în aceeaşi perioadă cu a mea, doar cu câteva zile mai devreme de 11 noiembrie, când s-a născut fiul meu, Scorpion ca şi mine, iar Florin mi-a zi ‘Eu nu mai merg’. Ăsta-i Florin Ochescu... stă o perioadă de timp, el nu vrea să se lege cu nimic, a plecat. Minculescu a rămas mai departe să cânte cu copiii lui timp de un an, iar noi l-am luat pe Dan Bittman. La scurtă vreme după asta, Păunescu ne-a chemat la el la redacţie, la ‘Flacăra’, şi ne spune scurt ‘Ia uitaţi aici. S-a aprobat. E pe piaţă.’ şi scoate discul. Am înnebunit. Domnul Păunescu a fost un om foarte deştept, care ştia să se şi să ne apere... noi cântam, iar când veneau şi îl întrebau ăştia de la U.T.C. dacă aşa se educă tineretul comunist şi muncitor, le spunea că ‘Da’ şi explica de exemplu că ‘ăla poartă microfonul pe ceafă ca ciobanul’. Ne-a apărat căci voiau să ne ia atestatele ca să nu mai cântăm. Şi cei de la B.T.T., care era stat în stat şi avea forţă, ne-au protejat foarte mult când cântam în Costineşti. Am avut noroc cu unii oameni că altfel ne spulberau. Astfel a apărut acest album şi vreau să le mulţumesc celor care au făcut parte atunci din Iris, lui Florin Ochescu, lui Nuţu, lui Marti, pentru că a fost o formulă care nu mi-a dat bătăi de cap. Nu am avut treabă cu ei, ştiau să îşi facă meseria. Dar atât a fost să fie.

După mulţi ani de comunism, am avut decenii de democraţie. Muzica s-a schimbat odată cu preferinţele consumatorilor. Din această perspectivă, spune-mi mai multe despre experimentul “Somn Bizar” (“Lună plină”, 1996) care marchează o creştere în pondere a frontliner-ului, mai ales din punct de vedere vizual, ca vector de comunicare cu publicul şi, totodată, o detaşare de imaginea tradiţională a formaţiei.

declin 29-07ND: După ’90, noi am mers în acelaşi ‘stas’ al vieţii, am încercat să fim aceiaşi în turnee, am mai scos un vinyl în ’93 după ce, cu doi ani înainte lansasem cu Electrecord primul nostru CD, un “Best Of”, fără mari speranţe atunci că oamenii vor avea scule să îl asculte..., dar uite că, acum, vinylul este cel care a devenit un lux. Să ai acum un pickup acasă e chestie de modă sau de colecţionar. Din ’93 până în ’97... o perioadă neagră-neagră pentru muzică în general, dar mai mult pentru noi, cei din rock. În 1996 am vorbit cu Ciubuc Dorian [atunci, producător şi manager al casei de discuri Zone Records – n.r.] şi i-am zis că aşa nu mai merge, dar el mi-a zis că trebuie să venim şi noi cu ceva, iar eu nu înţelegeam... că scosesem album, încercam să cântăm şi modern, de-astea. ‘Nu, vă trebuie un producător muzical.’. ‘Cu ce se mănâncă asta? Crezi că ştie mai multe decât noi?’ i-am zis eu. Ni l-a propus pe Mihai Godoroja, iar ceilalţi, inclusiv Cristi, au încercat să respingă ideea unui om din afară care să le spună ce trebuie să facă. ‘Noi nu vrem.’. Am spus: ‘Ascultaţi aici. Trebuie făcut asta. Voi făceţi-vă treaba şi cu asta basta.’. Noi aveam oricum o listă de piese, că noi ni le facem cu destul timp înainte, iar un producător nu vine el şi spune ce piesă sa compui ci ascultă ce ai tu, te lasă să te joci, să faci ce vrei, şi spre final, zice poate că, simte nevoia unor schimbări de detaliu. Mare lucru n-are ce să-ţi spună. Şi eu am decis să îl luăm cu o singură condiţie, să îl ţinem pentru un timp mai îndelungat. Am avut norocul că am semnat cu Ciubuc Dorian pentru şase proiecte, ce-mi dădea mie siguranţa că îţi poţi ţine gaşca alături, că oamenii rămân alături de tine. Asta se înţelege prea puţin în ziua de azi. Nu îl ştiam, dar auzisem de Mihai Godoroja, şi am decis că vreau să îl păstrez pentru mai mult timp, nu să îmi bat joc să-l ţin doar un proiect şi după care să îi spun ‘la revedere’. Nici el nu ştia cu ce se mănâncă asta, eram amândoi nişte pionieri. I-am dat materialele pe care le aveam, iar el ne-a zis că ‘aş vrea ca asta să nu intre’ sau că o anume piesă să fie interpretată într-o anumită manieră, iar noi ne-am conformat. Doar că el a început să se sperie, că de ce vorbeşte Cristi aşa, de ce Valter Popa pare a avea ceva cu el, până când am spus ‘Trebuie să ducem numele Iris mai departe. Orice problemă ai avea, mi-o spui mie. Cristi aşa vorbeşte şi dacă e cazul te duci la el acasă şi faci vocile la el acasă.’. De atunci Cristi n-a mai venit la repetiţii. Noi ne vedeam la repetiţii cu Mihai Godoroja şi am început să lucrăm. ‘Nu mai ţine să cânte pe sus.’. ‘De acord, deci strofele trebuie să le cânte pe jos, iar refrenele pe sus.’. Deci am stabilit o regulă de tactică din dorinţa de a schimba ceva, de a face ceva nou. Mihai asculta foarte multă muzică şi, ca atare, multe din ideile lui ni se păreau dubioase. Cum adică, “Baby Baby” în rock? M-am îngălbenit. Cum să folosim noi ceva ca “baby, baby”? Noi? Sau cu doamna Felicia Filip... operă? Cum să cântăm noi, din heavy-metal, cu cineva de la operă? Ce zice presa, ce vor zice oamenii în general? Ne-am luat inima-n dinţi şi-am făcut-o şi am aflat după aceea că mulţi fani au fost un pic deranjaţi, dar şi intrigaţi de “Baby Baby”. Am avut totuşi curajul acesta şi, împreună cu Mihai, am dat drumul şi a apărut “Somn bizar”. El a făcut textul. Apropo de look, noi ne-am gândit să fim un pic tunşi, să apărem cu altă vestimentaţie, ca în orice proiect. Ca şi acum, te duci la croitor, îţi faci alte haine, te fotografiezi, le trimiţi la ziare, susţii conferinţe de presă... toate acestea au venit de la Godoroja. Rolul producătorului. Dar nu voiau. Până l-am tuns pe Cristi ne-a făcut cu ou şi cu oţet, Valter Popa era supărat din cauză că trebuie să aibă cioc, toţi aveau probleme cu hainele lungi... ai altă prestanţă, altă imagine, aşa trebuie. Trebuie să o faci şi trebuie să cânţi aşa cum ţi se spune. Godoroja nu stătea cu noi nici măcar un album dacă nu-l reuşeam să-l conving să rămână pe baricade alături de mine. Ceilalţi au fost contra tot timpul, până la sfârşit, dar după aceea au început să spună că ce bine era cu Godoroja când făceam una sau alta. Păi nu voi l-aţi înjurat ani de zile? Ceea ce făceam atunci noi, primii, se face şi acum. Cât despre “Somn bizar” nu trebuie uitat un lucru, toate piesele în Iris au fost lucrate de comun acord, le-am finalizat împreună.

N-a mai fost acelaşi Cristi Minculescu în ultimii ani? Nuţu, te întreb pe tine asta pentru că ai avut împreună cu el tentativa de proiect suedezo-german intitulat Lotus, anuntat, dacă nu mă înşel, cu mare tam-tam, în 2013...

declin 29-08NO: Cristi Minculescu este un capitol întreg în istoria Iris şi pe el l-am cunoscut când Anton Haşiaş, pe atunci basistul nostru, mi-a zis că are un prieten care cântă bine cu vocea şi dacă n-aş vrea să îl ascult. Sigur că da, şi atunci am făcut cunoştinţă cu Cristi. Iar după ce a deschis gura am ştiut că el va fi cel mai cunoscut cântăreţ de rock din România şi aşa a şi fost. Din păcate asta s-a întâmplat cu puţin timp înainte ca eu să plec la Roşu şi Negru, am cântat cu el doar în două sau trei spectacole..., dar sufletul meu a rămas la Iris pentru că aia era muzica care mă excita cel mai mult şi pe care aş fi vrut eu să o fac. La Roşu şi Negru, săracul Tudan, Dumnezeu să-l ierte!, făcea tot soiul de piese de-astea de copii, “Copilul şi soarele”, “Alfabetul”, dar el era un tip deştept, muzicant bun care făcuse tot felul de muzici, îi plăcea Ray Charles, îi plăcea rockul foarte mult, iar în turneu cântam de zece ori mai rock decât ne ştia lumea de la televizor sau de la radio căci noi eram cam singura trupă care apărea, tocmai pentru că el compunea piesele alea. El făcea asta conştient, ca să avem mediatizare. Şi pe vremea aia nu se putea decât prin radio sau televiziune. Dar ca să revin de unde plecasem. Cristi Minculescu este un tip care are o voce cu totul specială, născut cu ea şi este un tenor, eu fiind un bariton. În rock trebuie să ai vocea aceea de tip Robert Plant. Este părerea mea, poate altii mă contrazic. Eu am sperat cunoscându-l atunci pe Cristi că îşi va dezvolta acele calităţi vocale şi că o să exerseze aşa cum exersam noi la chitară ca să avem o tehnică. El n-a făcut mare lucru sau, mai degrabă, n-a făcut nimic. Din păcate, de la un moment dat, ţine şi de vârstă pentru că, aşa cum ştii, mai toţi ăştia care ţipă, Robert Plant de exemplu, n-o să-ţi mai poată cânta piesele din vremea aia pentru că... e prea bătrân. Şi în cazul lui Cristi s-a mai dus din strălucire, iar jos acolo unde cântam noi cei care mai ştim, el nu ştie să cânte, iar piesele pe care le-au lucrat după perioada în care am fost eu cu Iris, când le faceam în ambitusul lui, unde-i strălucea vocea şi putea să ţipe, că pur şi simplu te curenta de... nu mai conta restul, mie mi se pare că nu mai era ce trebuie. Mai recent, cât am avut colaborarea cu el, am încercat să îl aduc unde a fost odată. Recunosc că a avut mari, mari probleme de sănătate, îi schimbaseră ficatul, iar rinichii îi mai funcţionau, nu ştiu cât, vreo 20%, şi nu puteam trage mai mult de el, dar, după ce s-a operat, am sperat că o să-şi revină dar el mi-a zis ‘Nuţule, eu nu mai am nici puterea şi nici măcar plăcerea de a mai face asta. Nu mai vreau.’ Eu i-am spus că am crezut că putem face lucruri noi, să compunem şi să..., dar nu s-a mai putut.

Nelu, privind retrospectiv, ai regrete majore legate de drumul tău în muzică?

ND: Nu. Cinstit vorbind, ca şi soţia mea, mi-am dat obrazul, cum spunea Iisus, ‘dă-l şi pe stângul, dă-l şi pe dreptul’, am fost servitorul formaţiei Iris. Dintre cei care au fost în Iris, unii au fost luptători pentru numele acesta, iar alţii doar au trecut şi a trebuit să le îndur multe... fiindcă aveau un altfel de caracter. A trebuit să-i înţeleg, a trebuit să strâng din dinţi, să las de la mine pentru binele formaţiei. Nu m-am gândit la mine. Am avut grijă ca fiecare să fie mulţumit când vine la Iris, să cânte cât mai bine şi formaţia să sune cât mai bine, să meargă mai departe şi să facă ceva bun. N-am regrete c-am fost băiat de treabă şi m-am lăsat câteodată chiar călcat un pic în picioare. Ca şi în căsnicie, dacă nu ştii să laşi de la tine, dacă îţi pierzi echilibrul, totul se termină în ‘secunda doi’, n-ai rezolvat nimic şi realizezi că n-ai făcut bine. Aşa şi în formaţie, au venit şi au plecat mulţi, le-am înghiţit mofturile, dar la un moment dat, am spus ‘ajunge, ăştia pe care i-am crescut, ăştia vor rămâne’. Acesta e ţelul - ajuns într-un anume punct - să nu mai schimbi, pleacă ăla sau vine ăla, fiindcă te saturi. Şi atunci îţi păstrezi echipa cum poţi tu mai bine. Nu am regrete şi, deşi mulţi mi-au reproşat că am îndurat prea multe, nu vreau să mă schimb. Vreau să rămân un om de treabă care îşi face datoria faţă de formaţie. Sigur că mi-am dorit să câştig bani, dar nu am luat nimănui un leu pentru că nu m-au interesat banii altcuiva. Banii, câţi erau, au fost împărţiţi la echipa tehnică şi la artişti. Eu mă simt curat din acest punct de vedere, dar văd că e o boală pentru mulţi oameni.

Întrebare de final... mai ştie Nuţu Olteanu să cânte la chitară?

declin 29-10ND: Foarte bine. Nuţu cântă la fel de bine şi mă bucur că a revenit alături de mine. Ştiu că te referi de fapt la relaţia mea cu el de-a lungul timpului aşa că o să-ţi spun un singur lucru. Lui Nuţu nu i-am reproşat absolut nimic când a plecat în ’86 la Holograf şi a pus umărul, alături de Marti Popescu şi Dan Bittman, să ridice formaţia Holograf cu Tino [Tino Furtună – n.r.], cu Mugurel [Mugurel Vrabete – n.r.], cu Edi al meu pe care îl consider un frate [Edi Petroşel, toboşarul Holograf – n.r.], cu toată echipa. Nuţu este şi el fratele meu şi chiar m-am gândit înainte cum ar fi să-şi continue povestea la Iris şi uită-te: o revenire la rădăcinile noastre, la muzica pură spre care vrem să ne întoarcem, cu ceilalţi colegi, cu Costi la voce [Costi Sandu – n.r.], şi să facem aceeaşi muzică care ne reprezintă brandul, destinată publicului. Noi am fondat Iris, eu cu Nuţu şi cu Emil, iar eu am dus mai departe, pe visul meu, pe munca mea, alături de colegi, căci nu uita că, în afară de a fi toboşar, a trebuit să fiu şi mamă şi tată pentru mulţi. Am dus această nebunie frumoasă mai departe, am crescut oameni, şi când Nuţu a revenit m-am gândit tot la binele formaţiei, pentru că a mea a fost grija ca ceilalţi să aibă ce să mănânce şi să nu trăim dintr-un singur album sau două. Întotdeauna să facem ceva. Sper ca în 2018 să se limpezească lucrurile. Eu am fondat grupul alături de cei doi, eu am marca Iris din 2005 pe care nu ar fi trebuit să o am, dar am luat-o pentru că altcineva era interesat să o ia, ca să ne ceară bani după aceea, toţi membrii trupei ştiau că a fost luată marca, şi cu asta... basta. Punct.

România şi rockul...

NO: Ştii de ce românii nu mai apreciază rockul? Pentru că nimeni nu-l mai face. Dă-mi tu acum trei nume de formaţii de rock din România care cântă... convingător. Căci, dacă mă întrebi ca profesionist, niciunul din formaţia Rolling Stones nu a fost un tip briliant, ei au fost şi sunt nişte prieteni care se iubesc foarte tare, iar dacă vine cineva şi le sugerează că Charlie Watts îşi dă cu stângu-n dreptu’ şi că ar trebui să-l ia pe Vinnie Colaiuta sau pe Steve Gadd pentru că sunt de zece ori mai buni, colegii lui o să spună ‘Păi, ăsta e cel mai bun toboşar din lume!’ pentru că el este o parte din Rolling Stones, cea mai bună trupă din lume, nu? Deci spune-mi tu mie, cine mai face rock în România? Eu de asta vin, încercând ca această formulă de trupă Iris din care fac parte să arate că se poate face rock în România, mai ales că, dincolo, văd cu mare plăcere trupe din ce în ce mai tinere ce au o sonoritate... de exemplu ‘Led Zeppelin’, îmi scapă acum numele ei [Greta Van Fleet – n.r.], mi-a trimis-o Dan Bădulescu, preotul, care a fost coleg cu mine şi la Iris şi la Roşu şi Negru şi ieşit la pensie, are mai mult timp, se uită pe Internet. Sunt destui tineri care cântă rock adevărat. În Suedia există mai orice, de la techno, muzică făcută pe calculatoare, la jazz, clasic şi rock, şi e a treia ţară exportatoare de muzică din lume dacă nu ştiai. Dacă rockul mai are totuşi vreun viitor în România? Mie aşa-mi place să cred. Continui să investesc timp şi efort în rock pentru că asta e ceea ce iubesc şi nu mai ţine nici de vreo chestie materială şi nici de timpul meu. O fac pentru că asta-mi place şi asta este crucea mea pe care o duc cu mare plăcere până voi muri. Şi câtă vreme voi putea să ajut, să pun umărul la mişcarea asta care se cheamă rock, o voi face, fie că sunt aici, fie că sunt în Suedia sau unde o să mă aflu.

declin 29-11În anii care îi trăim, a însufleţi muzica nu mai este deloc simplu. Le mulţumesc lui Nelu şi lui Nuţu pentru deschiderea de a-şi împărtăşi gandurile legate de muzică într-o seară de sfârşit de an în care cei mai mulţi dintre noi ne gândim la familie şi la Revelion, dar mai ales pentru determinarea şi obstinaţia de a-şi duce mai departe visul, de a menţine flacăra încă vie. Recunoştinţa mea se îndreaptă şi către Edi Petroşel şi Raymond Manu de la Stage Expert care mi-au facilitat o interacţiune de foarte bună calitate. Dialogurile s-au consumat cu fiecare dintre protagonişti în parte, deci nu în session comun (de aici diferenţele ocazionale de nuanţă în răspunsurile intervievaţilor), pe parcursul ultimei reprize de filmare a noului videoclip Iris în formula actuală: Nelu Dumitrescu (tobe), Nuţu Olteanu (chitară solo), Alin Moise (chitară solo), Costi Sandu (voce), Relu Marin (clape), George Costinescu (bas) şi Cristi Dumitrescu (tobe).

 

IOAN BIG
28 Decembrie 2017

Foto: Arhiva personală I.B.

declin 29-12

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Nick Cave 2018

Afis_Arcade Fire 2018

Afis_Transilvania Blues Festival 2018b.jpg

Afis_Stonesour 2018

Afis_Ritchie Kotzen 2018

Afis_Garana 2018.jpg

Afis_Joe Satriani 2018.jpg

Afis_ARTmania 2018.jpg

Afis_STONEBIRD 2018.jpg

Afis_Smida Jazz 2018.jpg

Afis_David Garrett 2018.jpg

Afis_Nigel Kennedy 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg