Arta Sunetelor

 

MIDNIGHT LEGENDS

Interviu cu un vampir... JOE PERRY

Concert “The Hollywood Vampires”(06 iunie, Bucureşti, Romexpo). Legendarul chitarist Joe Perry de la Aerosmith în compania lui Johnny Depp şi Alice Cooper, secondat de Duff McKagan şi Matt Sorum de la Guns N’Roses... WOW, evenimentul anului! Joe Perry, născut în 1950, are un CV artistic memorabil (multiple acceptări în “Hall of Fame”-uri, clasamente prestigioase care îl includ în “Top 100 Greatest Guitarists of All Time”, milioane de discuri vândute, premii Grammy, MTV şi Billboard, o nominalizare la Oscar) care, practic, nu ar mai avea nimic de demonstrat. Ce naiba l-a mânat să se implice într-un proiect (şi turneul aferent) numit după fostul ‘drinking club’ din anii ‘70 a lui Alice Cooper din L.A., născut ca tribut adus celor care au plătit preţul exceselor (de la Keith Moon şi John Belushi la Lemmy de la Motörhead)? Evident, asta am încercat să aflu, direct de la sursă. Din fericire, s-a întâmplat în miez de noapte (căci, după cum bine ştim, vampirii dorm ziua), în legătură telefonică din Los Angeles cu un Joe Perry surprinzător de afabil şi doritor să mă lămurească. A început ca un interviu şi s-a încheiat ca un... dialog. Chapeau, Mr. Perry!

În ciuda succesului comercial de la acea vreme, consider că albumul tău “Let the Music Do the Talking” (1980) rămâne subevaluat în istoria muzicii. Poţi să ne dai mai multe detalii despre cum l-ai conceput pentru cei doritori să îl (re)asculte?

declin 18-01.jpgEi bine, acel album a avut o doză mare de energie străină până atunci mie întrucât tocmai încetasem să mai cânt în Aerosmith... Cu un an sau doi în urmă am scris o carte, o autobiografie [“Rocks: My Life In and Out of Aerosmith”, 2014 – n.r.], în care am explicat în parte ce s-a întâmplat atunci, dar încă mai rămân multe, multe de spus, astfel că aş mai putea umple câteva cărţi. În esenţă însă, am părăsit Aerosmith fiind extrem de frustrat de faptul că pentru albumul la care lucrasem şi pe care eu, personal, îl consider subestimat, “Night in the Ruts” [Aerosmith, 1979 – n.r.], la care eu deja îmi încheiasem treaba de compoziţie şi înregistrările părţilor mele de chitară în studio, Steven [Tyler – n.r.] nici măcar nu terminase multe dintre textele pieselor, iar cei din jur ne presau deja ca, în acea vară, să plecăm în turneu. Ori noi nu plecasem niciodată până atunci în vreun turneu fără să avem un album nou de promovat. Eram foarte frustrat. În plus, mai aveam foarte multă muzică care zăcea neutilizată şi pe care nu am avut posibilitatea să o înregistrez pentru şi cu Aerosmith, aşa că o mare parte dintre piesele de pe albumul meu au fost în fapt compuse având Aerosmith în minte, dar m-am văzut nevoit să mă îndrept într-o altă direcţie şi să apelez la câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei, pe care îi cunoşteam încă din prima perioadă în care m-am decis să mă apuc de muzică, precum basistul şi vocalistul David Hull [muzician ce a cântat cu Ted Nugent, Joe Cocker, Johnny Winter, Love, Buddy Miles – n.r.] care, la rândul său, face parte din istoria Aerosmith întrucât l-a înlocuit temporar în turnee pe Tom [Tom Hamilton, basistul Aerosmith – n.r.] când acesta s-a îmbolnăvit. A fost pusă multă energie în acest proiect. Mai mult, am compus şi textele pentru melodii, iar acestea reflectă starea mea de spirit de atunci... după ce tocmai părăsisem Aerosmith. Din această perspectivă, albumul mă leagă de trecut deoarece toate discurile mele de după aceea [cu Joe Perry Project – n.r.] reflectă relaţia cu soţia mea şi, în general, cu viaţa mea. Acest prim disc al meu a fost realmente focusat pe despărţirea mea de Aerosmith, iar cântecele, incontestabil, sunt influenţate de starea în care eram atunci şi de modul în care judecam la acea vreme şi, OK... ‘Let the Music Do the Talking’, deoarece aşa am simţit întotdeauna. E parte a filosofiei mele legată de orice aspect. Nu numai legată de muzică, în ciuda faptului că de asta compui cântece şi nu... scrii, de asta nu sunt un scriiitor, de asta nu sunt un poet, de asta nu sunt, aşa cum se mai foloseşte ca termen, un cantautor. Nu sunt un pictor sau un performer dedicat unei alte forme de artă. Sunt un compozitor. Sunt capabil să îmi pun simţămintele proprii pe un disc în forma cea mai expresivă, emoţională şi plină de energie. Din acest motiv, albumul de care pomeneşti înseamnă foarte mult pentru mine. Chiar şi Jack Douglas [producător, deseori asociat cu eticheta de ‘al şaselea membru’ a Aerosmith – n.r.], cu care, pentru noul meu album solo, conlucrez şi în momentul de faţă, ţi-ar putea confirma că este la rândul lui de părere că acesta ar fi putut fi unul dintre cele mai bune albume Aerosmith dacă Steve şi ceilalţi ar fi acceptat să îl cânte. Dar... n-a fost să fie. A rămas unul dintre puţinele albume pe care continui să îl ascult pentru... sufletul meu. De asta sunt bucuros că ai o părere bună despre el deoarece nu foarte mulţi îşi mai aduc aminte de el şi nici despre alte discuri solo pe care le-am înregistrat după aceea. Gândeşte-te că acum am acumulat compoziţii pentru încă 3-4 albume. Cum şi când vor fi lansate, nu ştiu. Acum sunt în Los Angeles, în studioul de înregistrări a lui Johnny Depp, cu Bruce [Bruce Witkin de la The Kids – n.r.], de asemenea parte din “Hollywood Vampires”, ce are şi rol de producător, alături de care sper să înregistrez cât mai multe piese. Avem şi o mulţime de invitaţi, şansă de care nu am beneficiat până acum întrucât mi-am făcut discurile de unul singur, într-un soi de ‘subsol’ personal..., dar când îţi intră pe uşă David Johansen [de la New York Dolls – n.r.] sau Robin Zander [liderul trupei Cheap Trick – n.r.] sau Iggy Pop [nu cred că trebuie să detaliez – n.r.]... este cu totul alt nivel. Încă o dată, sunt flatat şi onorat de opinia ta apropo de albumul meu solo de debut “Let the Music Do the Talking” şi Steven... cred că atunci a simţit şi el ceva asemănător deoarece, în momentul în care ne-am reunit, primul cântec pe care l-am făcut împreună a fost “Let the Music Do the Talking” [piesă utilizată pentru promovarea albumului Aerosmith “Done with Mirrors” din 1985 – n.r.]. El a scris noile versuri deci e clar că muzica i-a spus ceva... deci nu m-am mai simţit singur.

Tot într-o piesă de pe unul din albumele tale solo, “Once A Rocker, Always A Rocker”, spuneai: “I might love the ladies, you know I love the life/And I’ve been down all around, I wanna do it twice/Once a rocker, always a rocker”... pe de altă parte, la ferma ta numită “Sleepy Hollow” creşti cai frizieni. Care este ‘motorul’ ce te împinge să continui neobosit în turnee, fie ele cu Hollywood Vampires sau Aerosmith, promovarea cărţii sau concerte de caritate? Cum îţi găseşti echilibrul între aceste aspecte extrem de diferite din viaţa ta?

declin 18-02.jpgAu existat perioade diverse din viaţa mea, atât muzical cât şi personal. Aveam pe atunci 33 de ani şi eram implicat într-un ‘young men’s game’. În acel moment aveam deja patru băieţi [Adrian, Tony, Roman şi Aaron – n.r.], eram o familie, şi era firesc (ca adult) să îmi pun problema cum ne asigurăm existenţa. Dar... după zile de gândire, am zis: “Hell, yeah! I love playing Rock’n’Roll too much!”. Nu pot să mă dezic de asta. Sigur că am avut timp să mă ocup şi de alte lucruri de pe lista mea personală însă trebuia să continui să fac muzică. Dacă m-aş referi la cât de puţin timp am fost pe acasă... ştii, băieţii mei au crescut între timp, îşi au propriile cariere, unul este avocat, alţii s-au implicat la rândul lor în muzică [Adrian şi Tony Perry au format trupa Dead Boots – n.r.], acum suntem cu toţii în L.A., iar eu pot să mă concentrez pe propria-mi muzică. Devine evident faptul că ceea ce mă mână este că am conştientizat, în interiorul meu, că devin din ce în ce mai bun în a face muzică... sigur, poate părea amuzant, dar pe măsură ce continui să cânţi, pe măsură ce continui să lucrezi cu alţi muzicieni şi continui să înveţi, realizezi cât de mult nu ştii şi cât de mult ai de oferit. Sigur că încercăm să ne planificăm lucrurile în avans, sigur că sperăm că în toamnă vom ajunge să ne călărim caii şi să facem ca familie şi alte lucruri pe care ni le-am dori, dar acum, sunt în plin proces de a compune muzică, mult, mult mai multă muzică. Aşa cum îţi mai ziceam, am deja ca şi număr de piese aproape finalizate echivalentul a aproape trei discuri, iar în momentul în care voi pleca în turneu cu trupa pe care am asamblat-o oarecum accidental – sunt toţi interpreţi formidabili şi entuziaşti în a se implica în proiect – va fi un vis devenit realitate. Pe Alice [Cooper – n.r.] îl ştiu de peste 30 de ani, pe Johnny [Depp – n.r.] de vreo 5-6, iar povestea mea cu ceilalţi din trupă se întinde şi ea pe o durată lungă de timp, aşa că a înregistra şi a cânta cu ei, repet, este un vis devenit realitate. Nu poţi să negi faţă de tine însuţi că te-ai născut cu un anume talent. Poate ai o înclinaţie mai mare într-o anume direcţie şi mai puţin talent într-altele, dar aşa te-ai născut şi nu poţi să negi această realitate. De la aceasta trebuie să pleci, să fii fericit când întâlneşti oameni care simt la fel ca tine. Din această săptămână voi împărţi aceeaşi încăpere cu alţi 4-5 muzicieni foarte diferiţi... ştii, eu nu mă duc la filme, n-am fost la muzee, altfel decât a-mi însoţi copiii când erau mici, e totul o chestie de potriveală naturală care se confirmă odată ce ai făcut primul disc sau primul turneu. Pe bune, uită-te la Stones [The Rolling Stones – n.r.], încă sunt acolo, încă fac turnee, încă performează, şi vor continua să o facă atâta vreme cât cred că au ceva de oferit şi se capacitează la maximum pentru asta. Uită-te cât de determinaţi sunt toţi aceşti bluesmani care continuă să cânte până nu mai pot, pur şi simplu, fizic. Ce voiam să spun este că, în acest punct, la vârsta mea şi din ceea ce am învăţat până acum, singura explicatie este că da, sigur, a face scuba diving sau să înoţi în ocean e în regulă, dar eu prefer să mă aflu într-un studio de înregistrări, iar soţia mea, care este şi ea artistă, mă susţine şi mă înţelege. Pictează, scrie, este poet şi fotograf şi... înţelege. Asta este ceea ce ştiu şi ceea ce îmi doresc să fac. E cea mai bună explicaţie pe care pot să ţi-o dau.

Concluzionez citând din versurile compuse pe vremuri de tine: “Just looking through your future/Just looking through your past/.../we’ve still got a long way to go”. Mai departe, ştiind de unde vine numele trupei “The Hollywood Vampires” şi faptul că a plecat ca un omagiu adus starurilor din cultura Pop care au decedat în urma exceselor, spune-ne totuşi cum s-a născut acest proiect şi cum ai ajuns tu personal implicat în el?

declin 18-03.jpgFiind din Boston, un oraş formidabil, chiar fantastic, în care am crescut, am copilărit şi am format Aerosmith, un oraş la care mă refer cu plăcere ca fiind “acasă”, indiferent că drumurile m-au purtat după aia în L.A., New York, Londra sau în altă parte, pot spune că sunt convins că destinul trupei [Aerosmith – n.r.] nu ar fi fost acelaşi... Realmente, sunt convins de faptul că dacă ne-am fi mutat în L.A. sau în altă parte, trupa nu ar mai exista în acest moment. Poate am fi exagerat cu petrecerile, ne-am fi despărţit, dar dat fiind faptul că trebuia să ne întoarcem într-un oraş mic precum Boston, ne-a ţinut împreună. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, cu Steven şi al său show de televiziune [l-a înlocuit în 2011 pe Simon Cowell în juriul emisiunii “American Idol” – n.r.] care l-a obligat să se relocheze aici [în Los Angeles – n.r.], cu faptul că aveam totuşi un album de terminat împreună [presupun că se referă la “Music from Another Dimension!”, pentru finalizarea căruia a fost nevoie de şase ani! – n.r.] şi că eu lucram de zor să-mi termin autobiografia, iar ‘ghost writer’-ii care mă ajutau cu redactarea locuiau aici, aşa că, datorită tuturor acestor motive... m-am mutat la rândul meu. Am lucrat cu Steven la disc, restul trupei a venit şi ea, iar când albumul a fost finalizat... m-am împrietenit cu Johnny, Johnny Depp. El terminase “Alice in Wonderland” şi lucra la “Dark Shadows”, adaptarea cinematografică a serialului de televiziune foarte popular prin anii ’60 sau ’70, în care Alice Cooper avea şi el un rol. Ne-am împrietenit. Lui Johnny îi plăcea să cânte la chitară, iar Alice i-a scris câteva piese şi mi-au zis: “Hai să înregistrăm ceva din astea”, aşa că, în momentul în care am revenit în L.A.... ştii, locuiam în casa lui Johnny pentru că mi-a spus că e inutil să închiriez o alta din moment ce pot să stau la el, iar studioul lui este uimitor, toate chitarele mele sunt acum acolo şi nici măcar nu trebuie să le pun în cutii... au continuat să mă cheme, hai să facem şi asta, hai să înregistrăm şi aia, să încercăm şi altă bucată, şi fiind parte a unui mic grup, am început inevitabil să avem discuţii legate de a susţine ceva concerte. Fiind implicaţi o mulţime de muzicieni ca şi invitaţi era păcat ca muzica să se piardă şi cam aşa a început totul. După lansarea discului, ne-am pus din nou problema... de ce n-am performa în câteva concerte, mai ales că Roxy [Roxy Theatre de pe Sunset Strip – n.r.] era la câţiva paşi de unde repetam noi şi ne-a făcut o ofertă, iar noi am zis că tre’ s-o facem şi pe asta, mai ales că am avut o trupă de muzicieni incredibili. A fost straniu şi amuzant totodată pentru că, în urmă cu doar câteva zile, cântasem cu Aerosmith în Piaţa Roşie din Moscova [pe 5 septembrie 2015, Piaţa Lubyanka – n.r.] în faţa a 100,000 de oameni şi am făcut-o cu mare drag fiindcă ne place să cântăm în Europa, inclusiv în Rusia... erau vremuri când, ca american, nici n-aveai voie să pronunţi “Rusia”, mai ales în timpul Războiului Rece, ori să ajungi să cânţi Rock’n’Roll în Piaţa Roşie este ceva cu totul special. Oricum, după gig-ul de la Roxy, unde fanii au fost entuziasmaţi şi noi ne-am simţit foarte bine, am discutat cu managerii noştri că ne vom lua o pauză apropo de angajamentele curente şi vom pleca împreună într-un scurt turneu. A fost a naibii de greu să punem lucrurile laolaltă întrucât oamenii trăgeau de Johnny să mai facă un film, Alice avea programat date de turneu şi doar eu, luându-mi o pauză de lucru cu Aerosmith pentru a finaliza în linişte materialul meu solo, eram disponibil. Mă bucur c-am putut fi acolo să pun lucrurile cap la cap. Odată ce s-a răspândit vestea că vrem să facem asta am început să primim din ce în declin 18-04.jpgce mai multe telefoane şi am sfârşit prin a avea nu doar un scurt turneu european ci şi unul, care se va întinde pe o lună, o lună şi jumătate, în Statele Unite. Am ajuns în faza în care îmi programez inclusiv “meet & greet” cu fanii Aerosmith deşi nu despre asta e vorba în concertele noastre. Spectatorii îşi pot cumpăra acele bilete speciale care le garantează că se vor întâlni cu noi, vor obţine autografe şi fotografii care să le amintească de eveniment. Este un cu totul alt nivel faţă de ceea ce am făcut eu până acum. Principalul rămâne însă... să urc pe scenă şi să cânt! Nu contează că se întâmplă în cluburi sau în festivaluri, unde suntem doriţi... acolo vom cânta. Pentru mine, este, în continuare, uluitor. Vreau să spun că în această perioadă a anului, toată lumea e în turneu, toată lumea munceşte, toţi tehnicienii, indiferent că sunt de lumină, sunet sau logistică, sunt deja angajaţi de alte grupuri pentru propriile turnee, aşa că e dificil să ai parte de o echipă valoroasă din punct de vedere tehnic sau a promovării. În ceea ce ne priveşte, încercăm să facem şi noi tot ce putem să ajutăm, deşi Alice e în turneu, iar Johnny filmează. Suntem excitaţi de perspectiva turneului dar trebuie să luăm lucrurile pas cu pas. Pe parcurs, vom face şi modificări de setlist deoarece ştim deja că unele piese au prins, dar altele mai puţin, din dorinţa de a oferi publicului cel mai bun spectacol la care a sperat. Şi mai este ceva... în ultimile luni, am pierdut câţiva oameni valoroşi, astfel încât este probabil să cântăm o piesă a lui David Bowie, una a lui Prince, ca omagiu pentru cei care au plecat dintre noi, fiindcă am făcut deja acest lucru la Grammy când am cântat pentru Lemmy de la Motörhead. A fost un an trist pentru Rock’n’Roll. Încă sunt în stare de şoc de când am aflat de moartea lui Prince. Dar ştii ceva? Muzica trăieşte vesnic şi despre asta e vorba în albumul nostru, o celebrare a muzicii. Indiferent de cauzele datorită cărora aceşti oameni au murit, ei au lăsat în urmă creaţii incredibile, iar noi o să le cântăm pentru a îi omagia. Muzica ta, precum orice altă artă, indiferent că eşti pictor sau scriitor, trăieşte pentru totdeauna. Chiar dacă te-ai mutat într-un alt loc eşti încă viu pentru că arta ta continuă să existe.

Se ştie că vampirii sunt nemuritori. Inclusiv tu ţi-ai câştigat nemurirea datorită muzicii...

... este adevărat. Apropo, Ioan, ‘you have a great accent’ [nu am tradus căci nu m-am prins dacă a fost o ironie sau un compliment – n.r.], ador accentul tău.

Ai în colecţia personală câteva sute de chitare. Pe ce criterii le achiziţionezi şi care sunt ‘bijuteriile coroanei’?

Ei bine, se schimbă de la un turneu la altul şi de la un an la altul. Au fost destule cazuri ca într-un oraş cineva să intre pe uşă cu o chitară, fie aceasta de vânzare sau un cadou pe care nu îl pot refuza... multora dintre chitariştii care colecţionează li se întâmplă acest lucru, dar am ajuns într-un punct în care am concluzionat că mi-e de ajuns şi că... încep să uit ce am. Aveam la un moment dat peste 500 de chitare dar, în ultimii ani, am început să vând o parte din ele, în general pentru proiecte de caritate. Este păcat să ai o chitară frumoasă şi să nu o foloseşti. Sigur că îmi este greu să rezist, e ca o legătură de suflet, dar am început să învăţ să mă controlez... am un catalog a lor dar, aşa cum ziceam, pe unele dintre ele le-am vândut, iar pe altele le-am făcut cadou, deoarece mi s-a schimbat perspectiva. Mi-am dat seama că este irelevant să stai peste un morman de instrumente din care, poate, pe unele le utilizezi în studio sau mai târziu dar pe altele nu, şi atunci am simţit nevoia să le duc în altă parte. În timp, am colaborat cu diverşi fabricanţi de chitare, ca de exemplu Gabriel, un nume potrivit pentru un manufacturier de chitare [bluesman-ul Guitar Gabriel, cunoscut acum datorită susţinerii ONG-urilor de peste Ocean – n.r.] şi care mi-a creat instrumentul cel mai apropiat, cred eu, de stilul meu. Una peste alta, cred că o chitară nu merită să rămână nefolosită. A fost un soi de dependenţă din partea mea, dar... a dispărut.

Vei veni ca un vampir de la Hollywood în ţara lui Dracula în faţa unui public de (potenţiali) vampiri cu o tradiţie deja bine stabilită. Care este mesajul tău către aceştia? Cu ce vrei să îi surprinzi?

declin 18-05.jpgŞtii ceva? Habar n-am. Apropo de Alice, am încredere în el. Nu numai faţă de ce făcea în trecut pe scenă, dar şi cum se comportă acum cu propria sa trupă în concerte. Când e pe scenă, transmite o energie care ne absoarbe şi pe noi. Să venim în ţara lui Dracula este uluitor şi ca atare, noi am tot stat de vorbă pe tema asta şi poate, dacă tot călătorim câteva sute de mile până la voi, unde e castelul lui Dracula, vom face cu toţii şi o excursie să vedem mai multe în ţara voastră. Ironia în asta şi nu mă refer la mine ci la Alice care a fost unul dintre membrii ‘originali’ a drinking-club-ului [“The Hollywood Vampires” – n.r.], este că, în ceea ce priveşte vampirii, pe care i-am văzut în filme şi despre care am citit cărţi, va ajunge să fie atât de aproape de... sursă. Ascultă, eu cred că există un motiv pentru orice, că oriunde e fum e şi foc şi că există un embrion de legitimitate pentru orice legendă sau basm. Indiferent ce-ar face Hollywood-ul sau ce-ar vrea să spună prin filme, suntem... ‘way beyond that’. Ştii, Johnny a luat legătura cu Christopher Lee, care l-a jucat pe Dracula în nenumărate filme, iar acesta a acceptat să recite câteva versuri în prologul albumului, deci conştientizăm artistic aceste aspecte. Bineînţeles că încă nu am discutat cu ceilalţi în mod specific acest subiect, dar suntem cu toţii veterani, am fost în lume şi le-am văzut pe toate şi sunt sigur că toţi sunt interesaţi de reacţia publicului. Ceea ce acesta a văzut deja, ce a ascultat, face acum parte din cultura noastră, din cea a întregii lumi şi nu doar cea americană... a cânta la voi este, pur si simplu, uimitor! Crede-mă, când voi urca pe scenă, iar soarele va fi apus, nu mai vorbesc de Alice sau de un nume de trupă... voi da tot ce pot. Nu ne-am ales un nume doar pentru a atrage publicul ci pentru faptul că, împreună, credem în aceleaşi lucruri. Am citit cărţi, m-am documentat alături de soţia mea ca să aflu cât pot de multe despre subiect... noi doi credem în supranatural, credem în energia dinafara noastră şi voi cânta gândindu-mă că energia din partea voastră a lumii este acolo pentru un motiv anume. Asta e partea bună a fi parte dintr-o trupă de Rock, să urci pe o scenă străină simţind o energie pe care n-ai mai întâlnit-o... aşa cum spuneam, fie şi accentul tău este ‘the real thing’, care a fost copiat în filme, dar tu îl ai natural. Strict din punctul meu de vedere, sunt fascinat de această aventură, iar despre ceilalţi pot să spun că sunt suficient de isteţi şi de interesaţi de ce se întâmplă în jurul lor, altfel nu ar fi ajuns atât de departe în viaţă şi de doritori să intre în contact cu un nou public. Eu abia aştept să fiu acolo şi să mă ridic la înălţimea aşteptărilor publicului. Soţia mea este foarte intuitivă şi sensibilă la orice ‘vibe’ şi datorită ei am fost convins că nu trebuie să îl tratez ca pe un simplu concert ci ca pe o oportunitate, o şansă de a fi acolo.

Mulţumesc. A fost o onoare şi un privilegiu să pot dialoga cu un vampir... senior.

Nota: Mulţumesc Mediafax şi, implicit, organizatorilor concertului (Phoenix Entertainment) pentru sprijinul acordat în obţinerea acestui interviu.

IOAN BIG
07 Mai 2016

Foto: Radu Lupaşcu

(Aerosmith, 18 iunie 2010, Bucureşti)

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tabara Folk Calafat 2017.jpg

Afis_Poarta Sarutului 2017.jpg

Afis_dichis n blues 2017.jpg

Afis_Brasov Jazz and Blues Festival 2018.jpg

Afis_Servus Transilvania 3 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg