Interviu cu Volker Bertelmann

HAUSCHKA: „O poveste cu... cântec”

Volker Bertelmann alias Hauschka. Primul nume este familiar cinefililor (nominalizat anul acesta la Oscar, Globurile de Aur și BAFTA pentru muzica filmului “Lion” al australianului Garth Davis) iar pseudonimul său de scenă melomanilor amatori de Experimentalism și Avangardă care savurează interpretările pe pian preparat în tradiţia creată de Erik Satie și compoziţiile eclectice ale lui Arvo Pärt, Henry Cowell sau a co-naţionalului său (coleg de generaţie... ambii sunt născuţi în 1966), Max Richter. La o primă vedere (din informaţiile publice legate de biografia sa), povestea muzicianului Volker Bertelmann nu pare una ușor de decriptat, atâta vreme cât a cochetat de-a lungul anilor cu showbiz-ul fără a se lăsa însă ademenit în mrejele acestuia în defavoarea artei și a convingerilor personale. Poate că pentru un purist pasionat de muzica clasică este aproape o blasfemie să ‘torturezi’ corzile unui Steinway cu bandă adezivă sau aruncând saci de mingi de ping-pong peste ele. Poate că un neavizat ar zice că e un circar. Poate că un critic muzical din spaţiul cultural popular l-a categorisi drept un traseist prin aparenta lipsă de consecvenţă componistică și stilistică. Poate că, poate că... de asta am simţit nevoia să mă lămuresc eu însumi cum stau lucrurile.

Referinţa care îmi vine în minte este numele obscurului compozitor și violoncelist din Boemia, Vincenz Hauschka... cum ţi-ai ales pseudonimul sub care te prezinţi în fata publicului și de ce ai simţit nevoia să îţi alegi unul?

Mi-am luat acest nume de scenă pentru că am vrut să am un nume cu sonoritate est-europeană. Am vrut să folosesc un nume care nu este englezesc, pentru că am crescut într-un mediu Pop culture pur englezesc. La un moment dat însă mi-am dat seama că în lume există mult mai multe... dincolo de Anglia și America, există Orientul, Asia, ţările Nordice, locuri care nu sunt așa de cunoscute, unde trăiesc mulţi oameni frumoși care fac lucruri interesante, pe care nu le știe însă nimeni. Am vrut să găsesc o cale de a-mi asuma o identitate care să nu fie, poate, chiar atât de populară. Când îmi auzi numele nu știi dacă sunt bărbat sau femeie, dacă sunt o trupă sau un pianist solo. Aș putea foarte bine să-mi folosesc numele adevărat și atunci aș fi doar solistul la pian Volker Bertelmann. Mi se pare foarte interesant faptul că, acum, oamenii îmi folosesc numele pentru tot felul de idei. Pot să aleg ce vreau să fiu și ce vreau să fac fără a fi înghesuit într-un colţ.

Instrumentul tău... ieșit din comun, mai ales când îl și utilizezi într-un aranjament asociat cu samplere electronice. Pianul ‘preparat’. Ce este de fapt un pian preparat?

Sunt diferite obiecte sau materiale pe care le poţi pune pe corzi sau între corzi - poţi folosi chiar materiale - care înăbușă sunetul. Poţi folosi metal, capace de sticle, orice fel de material care consideri că ar merge în combinaţie cu corzile. Ideea e să se schimbe tonul corzii. Nu faci asta cu fiecare coardă. Dar, când ai chef, poţi spune: ‘Nu-mi place nota asta, pot s-o schimb cu ajutorul unui material’. Sunt multe posibilităţi de a schimba o notă.

Acum... să fac conexiunea între om și instrument. Am descoperit un mai vechi interviu pe care l-ai dat, în care jurnalista, Rachel Martin, spunea în 2014: “The musician Volker Bertelmann doesn’t play the piano, he plays with the piano.”. De ce pianul și nu, de exemplu, chitara sau trompeta?

Odată, când aveam nouă ani, eram în biserică împreună cu mama mea și ascultam un bătrân care cânta Chopin la pian. M-a impresionat foarte tare.

De ce?

Nu știu, nu pot să spun. Dar atunci, în biserică, i-am spus mamei: ‘Vreau să învăţ să cânt la pian de la omul ăsta’. Iar ea mi-a spus: ‘Da, dar noi nu avem pian, nu suntem atât de bogaţi’. ‘Da, dar eu vreau să cânt la pian’. Timp de câteva zile am fost foarte agitat. Dar apoi o mătușă de-a mea ne-a dăruit un pian de-al ei vechi. Am început să iau lecţii de la tipul acela, și am continuat timp de zece ani. Cred că de atunci nu am încetat să cânt la pian. A devenit o parte importantă din cine sunt eu. Nu știu de ce m-am oprit la pian, poate că așa a fost să fie. Am știut din primul moment că asta vreau să fac. Am cinci fraţi, și niciunul din ei n-a avut o asemenea idee sau chemarea spre muzică.

Ajungem la o primă ‘enigmă’ din biografia ta. Te-ai atașat de pian ca instrument plecând de la muzica cultă însă apoi, din adolescenţă, ai fost membru în trupe de Rock, ai făcut muzică de televiziune și ai fondat duo-ul de Hip Hop God’s Favourite Dog ce a semnat contract cu Sony și a fost în turneu internaţional ca opening-act pentru Die Fantastichen Vier. În aceste condiţii, ai putea fi bănuit de oportunism artistic, asta dacă nu am ști câte ceva despre ce ai realizat după aceea. Practic, ai decis într-o perioadă a vieţii să te poziţionezi în ‘no man’s land’, pe frontiera dintre arta cultă și Pop culture. O opţiune incomodă. S-a întâmplat datorită unei inspiraţii de moment, dorinţei de a continua să experimentezi în alte direcţii muzicale sau au existat și alte motivaţii?

Am căutat mult să înţeleg cine sunt cu adevărat. Problema este că toată viaţa e o călătorie în cursul căreia îţi descoperi slăbiciunile și punctele tari, în societatea și în comunitatea în care trăiești. La început poate e satul în care copilărești, apoi sunt copiii cu care te joci, și tot așa. La un moment dat termini școala și nu știi la ce ești bun, care e talentul tău. Când devii adult, toată lumea îţi spune, într-un fel: ‘Nu acesta e talentul tău, trebuie să muncești’. Iar tu spui: ‘Îmi pare rău, dar eu vreau să îmi exploatez talentul’, iar ei îţi spun: ‘Nu poţi să câștigi bani de pe urma talentului tău’. Cam așa am crescut eu. Tatăl meu avea un simţ al afacerilor foarte dezvoltat, lucra în domeniu. Şi toţi fraţii mei i-au călcat pe urme.

Aici se încadrează faptul că ai început să studiezi medicina, apoi ai comutat pe studii economice... pentru a le abandona pe ambele?

Cu siguranţă, da, așa este. Toate astea vin din educaţia mea. La un moment dat am crezut că părinţii mei au dreptate. Aveam însă această dorinţă intensă de a mă exprima. Adevăratul experiment a fost să văd dacă pot urca pe scenă și pot transmite publicului ceea ce simt. Dacă atunci aș fi simţit că nu este de ajuns pentru mine aș fi căutat să fac altceva. Dar nu puteam găsi răspunsul fără să încerc. Poate din cauza asta sunt aici, pentru că răspunsul a fost că... este de ajuns. Am avut însă nevoie de mult timp pentru a-mi găsi felul propriu de a mă exprima, pentru că și în industria muzicală sunt multe lucruri încurcate. Mi s-a spus că trebuie să fiu vedetă, așa că eu am pus bazele trupei God’s Favourite Dog. Am vrut să fiu artist de Hip-Hop, am vrut să am fane și groupies, tot tacâmul. La urma urmei, e vorba în primul rând de bani. Nu e vorba de talent, e vorba de business. Uneori te potrivești într-o schemă din asta, alteori te afli într-un loc iar trenul tău prinde deja viteză pe lângă tine. Toată viaţa am căutat să-mi aflu intuitiv punctele forte, așa că de multe ori am refuzat să merg în anume direcţii. Dacă am considerat că e direcţia greșită, am căutat o cale diferită.

Apropo de fane, mi-ai adus aminte de albumul tău “Salon des Amateurs” din 2012 și de piesa “Girls”, în al cărui text mărturisești: “That’s what I really want/ And in the morning, it’s girls”. E o nostalgie după perioada de succes popular cu Hip Hop-ul?

Melodia “Girls” de pe albumul “Salon des Amateurs” este despre fiicele mele gemene. Nu spun asta pentru că vreau să scap de întrebare. Serios, chiar a fost o dedicaţie pentru fetele mele. La vremea când am compus cântecul ele erau în creștere, iar casa era plină de energia lor. E foarte interesant să fii înconjurat de toate astea. Câteodată stăteam și doar mă uitam la ele. Perioada asta are părţi grozave dar și părţi grele. Ca bărbat nu poţi să rezonezi întotdeauna cu tot ce li se întâmplă lor, dar ele sunt și pline de surprize, pe de altă parte. Revin la întrebarea ta. De-a lungul anilor se schimbă perspectiva asupra lucrurilor. Nu spun că o anumită temă este pentru oameni mai în vârstă iar acum a sosit vremea mea. Câteodată mă uit la câte o temă, cum ar fi aceasta, ‘fetele’. Vin oameni la tine și începi o conversaţie. Dar eu nu mai sunt în starea aceea în care poţi purta o discuţie ca artist cu fanii, deși discuţiile de felul acesta sunt interesante, dar eu acum sunt în căutarea unor conversaţii de substanţă. Am un alt punct de vedere. Când ai 50 de ani lucrurile se schimbă.

Te-am plasat deja în spaţiul transfrontalier, între muzica cultă și cea comercială, pop(ulară). Privind retrospectiv, care au fost, sau încă mai sunt, cele mai importante influenţe pentru muzica ta?

Când aveam între 10 și 20 de ani ascultam muzica la modă atunci. Ascultam Prince, Grandmaster Flash and the Furious Five, multă muzică în care se foloseau tobele electronice. Eram foarte conectat cu tehnologia pe atunci, lucram cu programe, computere, matematică. Şi acum sunt mare fan a matematicii. Îmi plăcea contrastul, transformarea din băiatul rebel în cel care cânta în cor și lucra în paralel cu elemente de muzică electronică. Construiam și o grămadă de lucruri pe vremea aceea, mașinării de tot felul. Mai era și schimbarea între ce făceam în interior și ce făceam afară. Aceasta a fost cultura mea Pop. A existat un curent în muzica germană numit Neue Deutsche Welle [‘Noul Val German’ – n.r.] care mi-a plăcut foarte mult. Era o trupă care se numea Ideal [cvartetul lansat în 1980 la casa de discuri a lui Klaus Schulze de la Tangerine Dream – n.r.], cânta în stil foarte Punk. Mai târziu, m-au influenţat puternic tipi ca Steve Reich, pe care l-am cunoscut odată, când l-am invitat la un festival. Apoi a fost John Cage, chiar dacă nu știam de el când am început să studiez pianul ‘modificat’, pentru că mă aflam atunci într-o zonă a muzicii în care nu aveam contact cu Avangarda, eram în zona Hip Hop. Ori nu sunt mulţi artiști din zona asta care să știe de John Cage. Există triburi în muzică – tribul Hip Hop, tribul minimalist avangardist... Eu am trecut dintr-unul în altul la un moment dat. Îmi amintesc când am lansat primul disc, la o casă de discuri germană numită Kompakt, din Köln [label fondat în 1998 de către muzicianul Wolfgang Voigt, unul dintre pionierii sub-genurilor Minimal Techno și Microhouse – n.r.]. Sunt specializaţi în muzică Techno, muzică de club. E o muzică foarte fragilă, are multe elemente de sound cu totul special. Am mers la un magazin de discuri în Köln și acolo am descoperit această lume, a minimalismului de avangardă. Muzica clasică, care suna ca muzica electronică, dar și ca Krautrock-ul. Chiar dacă locuiam în Düsseldorf, nu eram familiarizat cu muzica electronică de acolo. De-a lungul anilor m-am cufundat din ce în ce mai mult în lumea artistică, am făcut cunoștinţă cu pictori, cu Academia de Artă fondată de Joseph Beuys, cu artiștii care au studiat acolo. Artiștii și studenţii de acolo m-au ajutat mult să găsesc o perspectivă diferită. Se întâmpla ceva straniu în acel mediu, pentru că artiștii aceștia ocoleau succesul. I-am întrebat de ce evită să aibă succes, și mi-au spus că nu ar avea ce să ofere în schimbul succesului. Când constatau că ceva devine popular, schimbau imediat direcţia. Mi-a plăcut lucrul asta... într-o anumită măsură. Dar există ceva înăuntrul meu care vrea să supravieţuiască. În lumea artistică acesta poate fi un lucru bun, pentru că în lumea asta, la un moment dat, ești descoperit și devii și mai important, și mai mare. Există artiști care sunt incredibil de celebri pentru că au stat în umbră multă vreme, și la un moment dat au lansat ceva foarte important. Am fost foarte influenţat de toate astea.

În noul mileniu asistăm la eforturi din partea reprezentanţilor diferitelor generaţii de artiști de a găsi un echilibru între formele de expresie tradiţionale și noile tehnologii și trenduri. Există de asemenea și o categorie ce nu poate fi ignorată, care este reticentă sau refuză pur și simplu ideea unor astfel de fuziuni. Ori, tu asta faci. Să luăm în discuţie un exemplu: remixul Hauschka al lui “Parsifal” de Richard Wagner. De ce ţi-ai asumat provocarea și cum a fost primită de către public?

A fost întâi de toate cererea lui Sebastian Baumgarten, un regizor german celebru, care pune în scenă opere la [Festivalul din... – n.r.] Bayreuth, unde e invitat mai mult ca personaj nonconformist. Festivalul este foarte tradiţional, dar întotdeauna există și un nonconformist. Sebastian e ca un comunist, nu e de acord cu nimic. El a făcut coregrafia iar presa l-a luat pe el cu asalt. Înainte de asta, a fost invitat la Teatrul Hebbel din Berlin să facă un experiment în legătură cu percepţia asupra pieselor muzicale ale lui Wagner. A invitat un tenor să interpreteze piese de Wagner. Înainte de toate, a schimbat cu totul punerea în scenă. Publicul era... pe scenă, la mese lungi, mâncam sângerete și cartofi, chiar acolo pe scenă. Pe partea cealaltă a scenei a apărut un tip cu o glugă pe cap, era tenorul, care cânta și sărea pe mese în mâncarea noastră. Nu știu dacă ai auzit vreodată un tenor cântand Wagner atât de aproape de tine. A fost foarte... interesant. Sebastian m-a abordat doar în legătură cu “Parsifal”. Eu nu sunt mare fan al părţilor vocale din operele lui Wagner, mi se par lungi și repetitive uneori. Dar îmi plac intermezzo-urile și piesele sistematice, așa că am ascultat părţile instrumentale și am extras un set de teme muzicale din “Parsifal”. Apoi, eu și cu Stefan [Schneider, basistul To Rococo Rot, grup berlinez de Post-Rock/Electro – n.r.] am interpretat tot setul de teme într-una, de la început. A fost foarte interesant, pentru că într-un fel muzica dispărea dar elementele ei genetice rămâneau în continuare prezente. Câteodată se auzeau temele din “Parsifal”, apoi se auzea doar un amalgam de sunete pentru că Stefan folosea un efect de ecou iar eu veneam pe deasupra cu muzica mea. Aveam boxe în interiorul pianului, muzica se auzea prin ele. Era ca o instalaţie de sunet. Spectatorii mâncau îngheţată întinși pe jos, iar noi le cântam. Experienţa aceasta m-a făcut să înţeleg cu adevărat ce înseamnă o abordare trans-genuri muzicale și care este calea serioasă de a găsi feluri noi de a lucra cu muzica, fără să încerci să o remixezi, într-un fel care să-i facă pe oameni să înţeleagă de exemplu că asta e piesa din “Parsifal”. Un remix înseamnă că mergi la originea piesei muzicale și hotărăști tu mai departe ce faci cu ea. Poţi chiar și să transformi toată bucata muzicală în zgomot de fond, și la final să cânţi două note din “Parsifal”, și totul ar fi perfect așa.

Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Un nume pe scenă, un altul în spatele acesteia. Puţini ascultători știu că, dincolo de coloanele sonore pentru “Glück” al lui Doris Dörrie, “The Boy” cu David Morse și “Dubious Battle” al lui James Franco, ai fost nominalizat anul acesta la Oscar și la Globul de Aur pentru “Lion”. Nu ai fost tentat să te implici mai mult creativ în industria filmului? Sunt compozitori, Hans Zimmer de pildă, care se simt confortabil în acest mediu.

Lucrez constant la muzică de film. Sunt acum aici [la București – n.r.] dar am trei colaboratori care lucrează la o coloană sonoră de film, care termină acum o compoziţie de-a mea. Îmi place mult să lucrez la filme, dar în același timp vreau să am libertatea să îmi dezvolt stilul personal. L-am cunoscut pe Hans Zimmer la un moment dat, într-un avion. Hans m-a menţionat într-un articol pe care l-a scris, pentru ca am avut o discuţie foarte plăcută când ne-am întâlnit. M-am așteptat ca el să fie mai ciudat, dar este un tip foarte agreabil și interesant. A fost foarte deschis. Nu mai e vreun alt compozitor de talia lui care să își îndrepte atenţia asupra noastră, a celor tineri, ca să încerce să înţeleagă ce facem. Despre unii a citit, cu alţii a lucrat, e foarte interesant. Eu lucrez acum la două filme, am fost solicitat să lucrez și la câteva seriale. Nu am cum să evit industria cinematografică, și sunt foarte fericit că am aceste proiecte. Pot lucra chiar și de acasă, e foarte practic. Pot să hotărăsc dacă vreau să stau cu familia sau dacă vreau să merg în turnee ca să câștig bani în plus.

Începuturile carierei tale ne-au devenit ceva mai limpezi. Ca să ajungem la viitor trebuie însă să ne întoarcem cu zece ani în urmă - contractul cu FatCat Records – când ai luat decizia să adaugi o nouă dimensiune muzicii tale prin îmbogăţirea formulei orchestrale cu viori, violoncel, trombon. A mai trecut ceva vreme și ţi-ai amplificat universul prin cooptarea de diverse forme de expresie vizuală (dans contemporan, multimedia, marionete) și aici mă refer, de exemplu, la montarea “Lebedei din Tuonela”, poemul lui Jan Sibelius, fascinantă pentru componenta multinaţională și multietnică a echipei creative. Încotro intenţionezi să te îndrepţi de aici încolo?

Următorul pas pentru mine este acela că învăţ să mă exprim în compoziţii scrise pentru orchestre din care eu nu fac parte, nu pentru că nu aș vrea să cânt ci pentru că vreau să înţeleg dacă sunt în stare să îmi transfer ideile muzicale cu aceeași intensitate pentru alti interpreţi. Apoi am de scris niște lucrări pentru care am primit comenzi. Scriu o compoziţie pentru mandolină și cvartet de coarde pentru Avi Avital, un interpret la mandolină din Israel [primul muzician care a fost nominalizat la Grammy pentru interpretarea la acest instrument – n.r.]. Am scris un concert de cameră, un concert de violoncel. Încerc să văd ce merge și ce nu. Am posibilitatea de a mă întoarce la ce am compus și de a schimba ce nu merge. Învăţ – cred că de asta sunt pe Pământ.

Ai simţit deseori nevoia în ultimii ani să adaugi texte unora dintre compoziţiile tale. Cum percepi importanţa conţinutului poetic sau a mesajului transmis prin cuvintele puse pe muzică?

Mă interesează foarte mult să aflu ce se schimbă din perspectiva mea dar și a celor care ascultă muzica mea, de exemplu, când adaug partea vocală la partiturile pentru pianul preparat. Într-un fel, dăruiesc compoziţiile pentru pian altora și îi las pe ei să le interpreteze și să le folosească și să scrie cântece cu ele. Mai e ceva. Am devenit foarte relaxat în ce privește compoziţiile mele. Mă simt liber. În momentul în care am terminat o compoziţie îi dau drumul în lume, într-un fel. Le dau altora piesele mele și îi las să facă cu ele ce doresc, iar eu mă uit la ei și mă gândesc cât de grozav e că se întâmplă toate astea. Le dau oamenilor compoziţiile mele și îi întreb dacă vor să lucreze cu ele. Acum lucrez cu niște versiuni Hip Hop, am rugat niste artiști de Hip Hop să facă niște piese Rap, e felul meu de a-mi exprima dragostea pentru Hip Hop și pentru versuri profunde cu implicaţii politice, și pentru felul în care cei din orașe vorbesc despre problemele lor. Îmi place mult această combinaţie, și mă voi întoarce la ea mereu.

Rămânem la... cuvântul scris. Spune-mi ceva despre relaţia ta cu scriitorul scoţian Luke Sutherland, unul dintre textierii și muzicienii Indie-Pop (Mogwai, Long Fin Killie) ai anilor ’90 pe nedrept trecut acum cu vederea. Evident, mă refer la proiectul Music A.M. pentru care ești coautor la trei albume.

Suntem în stadiul în care, după ce ne-am cunoscut, am vorbit constant unul cu celalalt... Luke scria texte pentru compoziţiile mele mai vechi. La un moment dat discutam despre o Operă, eu am vrut ca el să îi scrie libretul. Îmi doresc foarte tare să reiau legătura cu el, să ne mai întâlnim. Este unul din cei mai interesanţi oameni din viaţa mea, care m-a ajutat să cresc. Înţeleg foarte bine ce face, știu că în cazul lui există o mare forţă în lucrările sale. Nu trebuie întotdeauna să o apuci pe calea ușoară, iar el e exact așa, nu alege calea facilă, are o personalitate puternică. Toate cărţile lui sunt așa. În jurul nostru e foarte mult rasism, oamenii nu pricep că nu contează culoarea pielii, că fiecare din noi își caută identitatea. Pentru unii e mai simplu, pentru alţii e mai complicat. Eu mă bucur mult că l-am cunoscut pe Luke, și pe Stefan Schneider, celălalt membru al trupei Music A.M., care a studiat cu Becher, fotograful, și cu soţia lui, cei care au făcut acele fotografii în fabrici [Bernhard “Bernd” Becher și Hilla Becher, fondatori ai unui curent influent în artele vizuale germane, rămas în istorie ca ‘Şcoala de la Düsseldorf’ – n.r.]. Becher e chiar din orașul meu. A luat slăbiciunile provinciale din locul acela și le-a transformat în artă. Primele fotografii au fost ale unor clădiri în alb și negru, structuri care sunt peste tot, inclusiv în satul în care m-am născut. Luke și Stefan mi-au facut cunoștinţă cu mulţi artiști interesanţi. N-am renunţat la trupa noastră, păstrăm proiectul deschis. Poate, la un moment dat, mai scoatem un disc.

Albumul meu favorit din discografia ta rămâne pentru moment “Abandoned City” (2014). Pentru (re)descoperirea sa ar fi utilă perspectiva ta ca autor în ceea ce privește conceptul (‘orașele abandonate’) și structurile muzicale sau ‘broderiile’ la care ai apelat (de exemplu, vioara din “Agdam” sau percuţia din “Pripyat”), mai ales că, fundamental, reprezintă, cap-coadă, un efort creativ pur individual.

Am vrut foarte mult să spun ceva despre timp și despre felul în care oamenii își ating scopurile în viaţă. Într-un oraș abandonat există clădiri interesante, structuri funcţionale care au fost construite ca locuinţe pentru oameni. Orașul este pustiu, nu se știe de ce. Poate acolo a avut loc o catastrofă, ca în orașul Pripyat, care e aproape de Cernobîl. Oamenii au trebuit să fugă din casele lor într-un minut sau în două minute, și au lăsat totul în case. De aceea imaginile din oraș sunt foarte interesante, pentru că pare că este un oraș locuit, fără nicio schimbare evidentă. Alt lucru care m-a fascinat este acela că perspectiva locului este de “Punct Zero”, este un loc gol, în care e posibil ca oamenii să vină să locuiască din nou, să reconstruiască orașul, dar la fel de bine e posibil ca în zece ani să se transforme într-o ruină de care să nu se mai îngrijească nimeni. Pentru mine a fost interesant să fac o analogie cu viaţa mea. Orașul abandonat mi-a arătat că dacă vreau să mă schimb pe mine însumi, dacă la un moment dat vreau să mă reinventez, nu trebuie să-mi fie teamă să mă duc în “Punctul Zero”. Poate ar trebui să distrug unele elemente, apoi să mă uit la ruine și să reconstruiesc totul. Nu trebuie să-mi fie teamă că nu mai urmează nimic după aceea. Un loc abandonat are aceleași elemente: are o perspectivă diferită. Am fost fascinat când am privit imaginile orașelor abandonate, pentru că ele arată zădărnicia vieţii. Viaţa e atât de scurtă, există clădiri vechi de 5,000 de ani care sunt mici în comparaţie cu altele, și te gândești... ce s-a ales de viaţa ta? Când îmi dau seama de toate astea simt că trebuie să mă relaxez, să îmi parcurg drumul și la un moment dat să mor, și poate că există fericire în existenţa mea, dar n-ar trebui să mă stresez prea mult pentru nimic. Locurile abandonate reflectă într-un fel toate astea, tot acest album de senzaţii și de impresii.

Multumesc.

Nota: Sunt recunoscător echipei ARTmania deopotrivă pentru facilitarea acestui interviu și pentru demersul (evident) non-mercantil de a-l invita în Romania... o frumoasă nebunie. Hauschka a concertat în seara de 9 mai 2017 în sala Elvira Popescu din cadrul Institutului Cultural Francez.

IOAN BIG
12 mai 2017

Foto credits (1 si 3): Mareike Foecking

Alte surse foto: hauschka-music.com, arhiva personala IB