Interviu
cu Victor
Bailey
1. De mic
ai cochetat cu secţia ritmică. Ai cântat la tobe, dar ai ales chitara bas pentru că ai simţit că te reprezintă
mai mult? Ai făcut alegerea corectă şi ai fost bine îndrumat de tatăl tău. Putea fi şi altfel?
Am ajuns să cânt la bas pur şi simplu din întâmplare. Eram la tobe într-o trupă, când basistul a
hotărât să părăsească trupa respectivă. Singurul om aflat la îndemână şi care mai ştia cât de cât ce-i aia un
instrument era tot un toboşar, aşa că am zis: „Las’ că trec eu la bas” şi, de prima dată când am pus mâna pe
chitară, am reuşit să interpretez toate piesele. Până atunci, tata nu coborâse NICIODATĂ când cântam cu
prietenii, dar, de data asta, a dat fuga în jos pe scări, întrebând: „Cine-i la bas? El mi-a spus: „Ar trebui să
te faci basist”, iar eu i-am răspuns: „Da, ştiu.” Restul e istorie. Tata e un mare muzician,, un talent natural,
dar unul care cântă după partitură şi compune. De-aia, toţi muzicienii de care s-a înconjurat sunt asemenea lui.
Aşa că mie mi-a venit la îndemână să vreau să ştiu exact ce fac, să studiez şi să învăţ cât mai mult. Încă de la
vârsta de zece ani eram un muzician versat. La 19 ani, când am plecat la New York, eram un muzician imatur şi
indisciplinat, dar nivelul meu de cunoştinţe era suficient de ridicat, încât să pot cânta cu oricine. Aşa s-a
manifestat cel mai puternic influenţa tatei.
2. Ce
amintiri frumoase păstrezi de la Joe Zawinul?
Toate amintirile din perioada
aia sunt minunate. Joe Zawinul a fost un om extraordinar, la toate nivelurile: în muzică, în afaceri, în
familie, în toate. Partea cea mai bună a reprezentat-o ocazia rară care mi s-a oferit de a sta pe lângă cineva
care avea destul succes, încât să aibă libertatea de a face ce voia, indiferent care stil era mai popular, ce se
vindea sau ce voiau casele de discuri. În plus, aşa am văzut pentru prima oară lumea.
3. Albumele
solo ale unui muzician reprezintă un examen de maturitate sau pur şi simplu acolo ajung firesc toţi marii
instrumentişti?
Jocul muzicii nu cunoaşte
reguli. Sunt interpreţi care încep să cânte solo cu mult înainte de vreme. După cum există artişti mari, care nu
cântă solo niciodată. Unii muzicieni încep devreme şi evoluează, devenind, la maturitate, nişte mari artişti.
Alţii sunt cu adevărat mari, dar nu ca solişti. Încă o dată, nu există reguli.
4. Cum
defineşti prezenţa groove-ului în performanţa unui basist?
Este genul de întrebare
care-mi aminteşte că nu voi fi niciodată un profesor foarte bun. Cum defineşti termenul de groove? Ori îl simţi, ori nu. Nu există o regulă. Sunt convins că există persoane
care pot să-ţi definească foarte exact acest concept, dar, pentru mine, ori îl ai în sânge, ori nu.
5. Anul
acesta, în România, am organizat primul festival de chitară bas, se numeşte Dracula Bass. Ai participat la
astfel de festivaluri şi ce sfat ne poţi da?
Am participat şi eu la aşa
ceva. De obicei, în astfel de festivaluri nu se face prea multă muzică. Dar întotdeauna poţi să auzi basişti
uimitor de buni. Toţi cei care au revoluţionat basul, însă, îşi au numele asociate cu muzica de mare calitate.
Stanley, Jaco, Jamerson, Larry Graham, Anthony Jackson, Chris Squire, Marcus Miller, toate inovaţiile lor pot fi
identificate într-o anume PIESĂ, nu în timp ce stau singuri pe-o scenă, demonstrându-ţi virtuozitatea. Cât
priveşte sfaturile, încercaţi întotdeauna să aduceţi numele cele mai mari la care puteţi ajunge, şi în număr cât
mai mare. Muzica o să se nască de la sine. Vă doresc succes. Şi continuaţi să iubiţi basul!
Mulţumesc
Radu Lupascu
17 octombrie 2011

Johnny Bota - Victor Bailey - Radu Lupaşcu
|