Interviu cu Victor Bailey

1. De mic ai cochetat cu secţia ritmică. Ai cântat la tobe, dar ai ales chitara bas pentru că ai simţit că te reprezintă mai mult? Ai făcut alegerea corectă şi ai fost bine îndrumat de tatăl tău. Putea fi şi altfel?

Am ajuns să cânt la bas pur şi simplu din întâmplare. Eram la tobe într-o trupă, când basistul a hotărât să părăsească trupa respectivă. Singurul om aflat la îndemână şi care mai ştia cât de cât ce-i aia un instrument era tot un toboşar, aşa că am zis: „Las’ că trec eu la bas” şi, de prima dată când am pus mâna pe chitară, am reuşit să interpretez toate piesele. Până atunci, tata nu coborâse NICIODATĂ când cântam cu prietenii, dar, de data asta, a dat fuga în jos pe scări, întrebând: „Cine-i la bas? El mi-a spus: „Ar trebui să te faci basist”, iar eu i-am răspuns: „Da, ştiu.” Restul e istorie. Tata e un mare muzician,, un talent natural, dar unul care cântă după partitură şi compune. De-aia, toţi muzicienii de care s-a înconjurat sunt asemenea lui. Aşa că mie mi-a venit la îndemână să vreau să ştiu exact ce fac, să studiez şi să învăţ cât mai mult. Încă de la vârsta de zece ani eram un muzician versat. La 19 ani, când am plecat la New York, eram un muzician imatur şi indisciplinat, dar nivelul meu de cunoştinţe era suficient de ridicat, încât să pot cânta cu oricine. Aşa s-a manifestat cel mai puternic influenţa tatei.

2. Ce amintiri frumoase păstrezi de la Joe Zawinul?

Toate amintirile din perioada aia sunt minunate. Joe Zawinul a fost un om extraordinar, la toate nivelurile: în muzică, în afaceri, în familie, în toate. Partea cea mai bună a reprezentat-o ocazia rară care mi s-a oferit de a sta pe lângă cineva care avea destul succes, încât să aibă libertatea de a face ce voia, indiferent care stil era mai popular, ce se vindea sau ce voiau casele de discuri. În plus, aşa am văzut pentru prima oară lumea.

3. Albumele solo ale unui muzician reprezintă un examen de maturitate sau pur şi simplu acolo ajung firesc toţi marii instrumentişti?

Jocul muzicii nu cunoaşte reguli. Sunt interpreţi care încep să cânte solo cu mult înainte de vreme. După cum există artişti mari, care nu cântă solo niciodată. Unii muzicieni încep devreme şi evoluează, devenind, la maturitate, nişte mari artişti. Alţii sunt cu adevărat mari, dar nu ca solişti. Încă o dată, nu există reguli.

4. Cum defineşti prezenţa groove-ului în performanţa unui basist?

Este genul de întrebare care-mi aminteşte că nu voi fi niciodată un profesor foarte bun. Cum defineşti termenul de groove? Ori îl simţi, ori nu. Nu există o regulă. Sunt convins că există persoane care pot să-ţi definească foarte exact acest concept, dar, pentru mine, ori îl ai în sânge, ori nu.

5. Anul acesta, în România, am organizat primul festival de chitară bas, se numeşte Dracula Bass. Ai participat la astfel de festivaluri şi ce sfat ne poţi da?

Am participat şi eu la aşa ceva. De obicei, în astfel de festivaluri nu se face prea multă muzică. Dar întotdeauna poţi să auzi basişti uimitor de buni. Toţi cei care au revoluţionat basul, însă, îşi au numele asociate cu muzica de mare calitate. Stanley, Jaco, Jamerson, Larry Graham, Anthony Jackson, Chris Squire, Marcus Miller, toate inovaţiile lor pot fi identificate într-o anume PIESĂ, nu în timp ce stau singuri pe-o scenă, demonstrându-ţi virtuozitatea. Cât priveşte sfaturile, încercaţi întotdeauna să aduceţi numele cele mai mari la care puteţi ajunge, şi în număr cât mai mare. Muzica o să se nască de la sine. Vă doresc succes. Şi continuaţi să iubiţi basul!

Mulţumesc

Radu Lupascu

17 octombrie 2011

Johnny Bota - Victor Bailey - Radu Lupaşcu