Arta Sunetelor

 

Interviu cu Sorin Tudoran

Sorin Tudoran a fost unul dintre cei mai buni chitarişti români din anii '70. Este autorul celebrelor copii de staţii Marshall, numite chiar Tudoran, de referinţă pentru mulţi muzicieni ce au activat în acea perioadă. Este primul mare hendrixist român. A fondat în 1968 formaţia Chromatic, alături de: Iuliu Merca la chitară bas şi voce, Tomi Bereczky la flaut, saxofon şi Puiu Haţieganu baterie. În mai 1971, obţine Marele Premiu la al doilea festival naţional de muzică rock Club A şi premiul întâi pentru compoziţia „Zodia Capricornului ", de asemeni premiul întâi la chitară ex-equo, ca cel mai bun chitarist de rock. După absolvirea Conservatorului, Sorin este repartizat la Râmnicu Vîlcea, iar trupa se destramă. A mai colaborat cu formaţii ca Mondial, Roşu şi Negru, Chromatic Group 3 etc. A fost în turnee prin străinătate, Cehoslovacia, în Bulgaria etc, după care, în 1979, a emigrat în Germania. S-a stins din viaţă pe 21 martie 2014.

 

1. Care a fost activitatea în ţară şi cum a început totul?

Sorin TudoranAm început să cânt de la 4 ani la acordeon şi pian sub îndrumările tatălui meu care a studiat medicina şi muzica cultă în acelaşi timp (tatăl meu era vioara întâia în orchestra semi-simfonică la Râmnicu Vâlcea). Apoi am făcut şcoala de muzică şi am continuat studiile la Conservatorul Gheorghe Dima începînd cu ‘66 la Cluj, etc. La vârsta de nouă ani cântam deja 40, 50 de piese, poate chiar mai multe, din evergreen-urile timpului, apoi în ’62, când am început să cânt la chitară, concomitent am cântat melodii din repertoriul formaţiilor The Shadows, The Beatles, ceea ce era încetul cu încetul prin ‘64, ‘65, ’66, beat-ul britanic. A  fost apoi o primă formaţie pe care am făcut-o în primul an de facultate în 1966 la Cluj, înaintea Chromatic-ului, la care am făcut tranziţia dinspre rock-ul britanic reprezentat de The Who, The Kinks, The Troggs, înspre ’67, anul când a apărut primul disc Hendrix, care ne-a cucerit complet minţile şi chiar dacă din ‘67 până-n 2008 pot să zic că am ascultat cu atenţie toate genurile muzicale - cântând foarte multe – m-am axat pe o formă de interpretare destul de hendrixistă, fapt ceea ce ulterior m-a caracterizat cel mai mult. Efectiv Hendrix şi muzica dicţională în general, muzica în care este prezent şi un anumit feeling negru, m-a prins indiscutabil încă de la Woodstock.

2. Cum ai ajuns să cânţi la chitară şi cine a fost primul tău profesor?

Primul meu profesor de chitară a fost Hank Marvin de la The Shadows. În general am fost un autodidact, aveam îndeajuns de multe cunoştinţe muzicale pentru a învăţa un instrument nou. Ca elev încă am fost prins de sfârşitul anilor ‘50, de feeling-ul acelor ani, mi-au plăcut foarte mult Elvis, Bill Haley, mesajul pe care l-au transmis ei, asta m-a făcut să mă apropii de primele sound-uri bombastice de chitară ale sfârşitul anilor 50, de pildă la Doin’ Lady”, după care am trecut încet în ’62 - începând să cânt la chitară - înspre The Shadows, aş putea să spun şi din cauza impactului pe care l-a avut prezentarea în România a unor fragmente din filmul „Tinerii”, cu The Shadows şi Cliff Richard.

3. De ce te-ai apucat de muzica rock şi de ce nu ai făcut muzică cultă?

Muzica cultă am studiat-o în măsura în care am fost obligat să o studiez şi să îmi lărgesc orizontul la Conservator şi la un moment dat am fost nevoit să aleg, fiind prins de rock nu am avut concret timpul fizic şi psihic necesar, să mă împart în foarte multe direcţii şi atunci am ales rock-ul în general, cu toate formele şi variaţiile lui, partea cealaltă a timpului liber pe care am avut-o acordând-o sau concentrându-mă spre electronică. Pot să-ţi spun că de la liceu am început să fac primele amplificatoare, iar prin anii ’69 la Cluj, când eram în anul trei la Conservator făcusem deja câteva zeci de amplificatoare performante, pe care apoi le-am distribuit în toată ţara.

4. Cum erau turneele şi festivalurile din acea vreme?

Turneele de la sfârşitul anilor 60 erau fulminante, pot să afirm cu siguranţă că, Clujul sau cel puţin Chromatic-ul avea cam cea mai performantă instalaţie de sunet din perioada respectivă, alături de Timişoara, erau colegii şi prietenii noştri Phoenix de atunci şi de acum. În orice caz, posibilitatea pe care eu o aveam ca şi constructor de amplificatoare, să–mi îmbunătăţesc calitatea sunetului era un atu şi la un moment dat s-a evidenţiat acest lucru prin prezenţa noastră la Bucureşti. Am constatat aceasta la primul festival organizat de Club A, că Bucureştiul se află cu mulţi ani în urmă şi ca aparatură şi ca mentalitate şi aş putea să remarc o chestie nu tocmai pozitivă, şi anume faptul că la primul festival nu am prea fost înţeleşi, deci Bucureştiul era undeva într-o tranziţie, nu apăruse încă Hendrix decât ca imagine, mentalitatea era de cu totul altă natură şi tocmai de asta la primul festival, o formaţie de gen Sideral de exemplu, care a cântat o combinaţie între folclor şi muzică de bar, a fost pe undeva mai bine înţeleasă decât noi, care am venit cu rock de tip britanic dur, să zicem ardelenesc şi cu instalaţiile de sunet mult mai performante. Lumea s-a uitat atunci, destul de mirată, deci acest decalaj ne-a influenţat nu tocmai pozitiv, spunându-ne în momentul acela că nu prea avem ce căuta la Bucureşti, cel puţin în perioada aceea. În afară de aceasta, Ardealul cânta pe două turnuri super-performante la chitară şi la celelalte instrumente, iar în Bucureşti se cânta pe amplificatoare gen cutii de porumbei, etc. Singura instalaţie performantă era cea de la grupul Sincron, cea a chitaristului Sandu Arion, care în acel timp era singurul chitarist proeminent de factură instrumentală, cu acea perioadă de excepţie de la sfârşitul anilor ‘69 (după care a urmat acea latură comercială cu parte vocală din Sincron). Chitarişti de rock în acea perioadă nu prea erau în Bucureşti. Primii chitarişti care s-au evidenţiat au fost în anii ‘70, au apărut talente de genul Florin Ochescu, Sorin Chifiriuc, iar pe urmă mai tărziu în anii următori Nuţu Olteanu, Adrian Ordean.

5. Care a fost cea mai mare răsplată sau apreciere pe care ai primit-o din partea autorităţilor române de la acea vreme privind cariera ta muzicală din România?

Marele premiu obţinut în anul 1971, în mai, la al doilea festival naţional de muzică rock a fost o răsplată binemeritată pentru activitatea noastră, în afară de alte festivaluri locale, regionale sau studenţeşti pe care le-am câştigat la sfârşitul anului 1968. Despre acest festival se spune că a fost cel mai mare din perioada respectivă la care au participat toţii marii vremii şi a fost, de fapt, ultimul festival fulminant care s-a ţinut într-o relativă libertate, necenzurată. În acea perioadă cenzura era destul de superficială. Alt mare premiu câştigat a fost acel premiu întâi la chitară ex-equo, luat în 1971 ca cel mai bun chitarist de rock şi de asemenea în bilanţul acestui an (topul specialiştilor şi topul publicului cumulate) la care am fost numărul unu la distanţă destul de mare de al doilea clasat. Anul 1971 a fost o culme pe care am atins-o în România, după care m-am retras pentru a primi viza şi a emigra în Occident. Venirea lui Ceauşescu din China şi tot ce-a urmat, mi-au arătat că în anii următori nu prea merită să rămâi ca artist în România, am fost foarte convins că trebuia să plec şi până la urmă, chiar dacă a durat ceva timp, pînă am plecat atât eu, cât şi 80, 90 la sută din muzicienii de valoare români, a meritat. Am considerat câ aici în ‘71 în rock blues nu prea aveam concurenţă din punctul meu de vedere şi nu mai aveam ce să fac în ţară, am vrut să cunosc viaţa artistică occidentală, să-mi lărgesc orizontul, să văd lumea şi am făcut foarte bine ceea ce am făcut. În orice caz pentru ca să pleci îţi trebuia viza şi cu cât erai o personalitate mai cunoscută cu atât o obţineai mai greu. Aşa că am preferat să mă retrag uşor din activitatea mea, dar am colaborat în acei ani decent cu formaţii ca Mondial, Roşu şi Negru, etc. Am fost în turnee prin străinătate, Cehoslovacia de două ori, în Bulgaria, dar am încercat să-mi ţin firma la un nivel scăzut ca renume ca să obţin viza şi să pot pleca din ţară.

6. Care erau principalele trupe din vremea acea şi care era stilul de muzică preponderent?

Să mă ierte cei pe care nu-i amintesc. Distanţele la vreea aceea erau destul de mari se ajungea destul de greu dintr-o parte în alta a ţării şi tocmai de aceea diferite regiuni, să zicem Clujul care era pe linia rock - blues-ului şi a hard rock-ului sau Timişoara care pe o lungime undă asemănătoare, dar cu alte caractere, aveau cultural lor propie. La Iaşi era trupa Roşu şi Negru care începuse să se profileze din ce în ce mai mult, iar trupa a crescut extraordinar prin captarea supertalentatului baterist Ovidiu Lipan-Ţăndărică. Bucureştiul era în schimb, pe o lungime de undă destul de comercială, rock-ul şi hard rock-ul erau destul de sumar prezente, formaţia care se impusese era, clar, Sincron, mai mult cu tentă instrumentală, foarte mediatizată în perioada respectivă. Aş putea să amintesc că la Bucureşti erau formaţii de tipul vocal-instrumentale, care nu aveau treabă cu hard rock-ul în nici un caz, de genul Cometele, Sideral, Coral, etc. La Timişoara, erau Phoenicşii, Clasic 20, Cascade. La Oradea era o formaţie care cânta mai mult comercial, destul de stilat, formaţia Metropol, care nu era pe lungimea de undă a rock-ului clasic, în schimb avea instrumentişti foarte buni. Rock-ul, hard-rock-ul şi blues-ul a fost reprezentat cel mai bine la Cluj în acea perioadă din toate punctele de vedere. Aşa cum şi specialiştii genului susţin că la ora respectivă şi chiar până la jumătatea anilor ’70, rock-ul şi hard rock-ul din Ardeal au fost mult înaintea celorlalte regiuni. La sfărşitul anilor ’69 amintesc următoarele formaţii din Cluj: Chromatic Group, formaţia Break a chitaristului Costi Cămărăşan, sau alte formaţii ale unor chitarişti foarte buni Guzu Pap, Adi Petran şi formaţia Elektra.

7. Ce l-a convins pe Sorin Tudoran ca după mai bine de treizeci de ani să se întoarcă în ţară?

De când distanţele şi graniţele nu mai sunt o problemă, de fapt din ultimii ani, încep să vin în România cât mai des şi de câte ori am prilejul. Am nişte planuri concrete în legătură cu o anumită reînviorare a unor anumite segmente ale rock-ului românesc, eventual înfiinţarea unui post de radio cu specific de muzică rock, etc. Am şi un proiect în nume propiu să vedem cu cine, să vedem în ce context, am luat primele contacte şi apoi hotărăsc.

8. Cum a fost viaţa ta în Germania, ce ai continuat să faci şi cum te apreciază nemţii?

În legătură cu prezenţa mea în Germania aş vrea să fac următoarele precizări. Ca cetăţean şi ca instrumentist în Germania sunt cunoscut sub alte două nume tocmai de aceea nu aş vrea să intru în detalii care nu ar fi neapărat în interesul meu, dar în general în toată perioada şi în prezent am fost şi sunt instrumentist, compozitor, producător, inginer de sunet, tehnolog, specialist în captare sonoră şi tehnologie de excepţie.

9. Cum a evoluat muzica în Germania după frumoşii ani 70?

În 1979 am reuşit să emigrez în Germania, intrând prin sectorul american în Berlinul de Vest, şi în acea seară am fost deja prezent în Vest, în libertate deplină - ţin minte şi acum - la concertul lui Ian Gillan Band. Am remarcat în următoarele luni, că trecuse în general o anumită euforie a anilor ’70, începuse o nouă perioadă, a anilor ’80, chiar dacă perioada de vârf a celor mai bune formaţii rock a tuturor timpurilor a revenit şi va continua să revină. Din păcate, în anii ’80, atenţia publicului era concentrată asupra unor trupe de altă categorie, să spunem, lumea se axa pe Queen, Pink Floyd, Dire Straits, de asemenea, pe Commodores, Kool and the Gang cu groove-ul negru specific, apăruse un nou gen de dance, apăruse un nou val de muzică progresivă, erau alte sound-uri, nu neapărat mai bune, dar de altă factură, care începuseră să se contureze la orizont. Astă nu înseamnă că sound-urile din ‘80, ’90, sau chiar după 2000, sunt mai bune decât cele din ‘70, sau sunt mai performante! Nu! Sunt de altă natură. Performarea, in mod efectiv, a sound-urilor de chitară de cinci, şase, zece chitarişti au rămas până în ziua de azi de neatins, indiferent că s-au născut la Woodstock sau după acea dată. Festivalul de la Woostock ne-a influenţat pe toţi enorm şi ca urmare, în afară de Hendrix, imediat, cu Chromaticii, am abordat, am studiat şi am aprofundat, după caz si alte stiluri, pentru că, de pildă, apăruse, primul concert la Amsterdam, în 1968 cu Led Zeppelin, apoi Santana, pe urmă, înspre anii ’70 şi ’71, un repertoriu înspre jazz-rock, uşor gen Chicago Transit Authority. În formule lărgite în Chromatic Group 4, cu care am fost, de fapt, la Festivalul naţional din 1971, unde am obţinut marele premiu, partea a patra a compoziţiei noastre „Zodia Capricornului” care a luat locul întâi, a fost de factură jazz-rock, pentru a putea da posibilitatea şi colegilor Tony Bereschi şi Puiu Haţeganu să-şi etaleze calităţile, alături de ceilalţi doi, Sorin Tudoran şi Iuliu Merca. Sunt de părere, că aşa cum am remarcat din evoluţia muzicii româneşti la începutul anilor 80, cred că prin emigrarea celor mai buni chitarişti români de rock în general, în România a rămas un gol, a fost o lipsă de repere în raport cu rock-ul clasic si a durat destul de mult până s-a conturat la orizont un stil clar şi s-a ajuns la o performanţă evidentă în domeniul hard rock-ului de tip Iris. Bănuiesc că au fost foarte multe încercări şi lipsa de repere locale a contribuit la amânarea acestui proiect, dar mă bucur şi sunt chiar entuziasmat că în România există o formaţie destul de performantă de tipul celor de la Iris.

10. Din păcate în arhiva TVR sau a postului national român de radio nu există înregistrări cu grupul Chromatic! Unde sunt, dacă au fost şi de ce nu se mai găsesc?

Imprimările grupului Chromatic, cred că în jur de douăzeci de piese, s-au pierdut sau au dispărut fără urmă. Pe deoparte, cred că a fost o tendinţă generală de a se şterge benzile, iar pe dealtă parte cred ca a fost şi o atitudine voită a unor grupuri de interese din Bucureşti, care au încercat prin diferite maşinaţii de culise şi prin ştergerea imprimărilor să dea senzaţie că în România nu a fost şi nu a existat decât o singură formaţie de top. Au fost interese clare ca după retragerea mea din activitate, formaţia Chromatic să fie uşor marginalizată şi chiar premiile de la al doilea festival naţional să fie atribuite altcuiva. După 1971 până în 1975, formaţia Chromatic a fost dezmembrată ca palmares si ca nume si bănuiesc cine a făcut această chestie şi au apărut în interviuri ca de exemplu al colegului Aldea din 2002 (dat Domnului Silea) unde se vorbeşte de nişte premii ale formaţiei Chromatic din 1971 care au fost atribuite formaţiei Sfinx, dar astea sunt niste lucruri complet eronate!

1. Premiile de la al doilea Festival naţional au apărut între timp ca şi cum ar fi fost câştigate de formaţia Sfinx, respectiv premiul întâi la compoziţie. Nu este adevărat că piesa Şir de cocoria luat premiul de compoziţie. Marele premiu şi premiul întăi la compoziţie au fost căştigate de formaţia Chromatic. Formaţia Chromatic a luat şase premii printre care marele premiu al Festivalului şi premiul întăi la compoziţie cu piesa „Zodia Capricornului” o piesă în patru părţi, rock, hard rock, blues rock şi jazz rock. Eu sunt în România şi din dorinţa de a se restabili acest adevăr istoric. Aşa cum este scris în toate analele vremii. Piesa Şir de cocori” nu a luat premiul întâi sau doi sau trei, ci a luat premiul de compoziţie originală, aşa cum este premiul de popularitate, după acest premiu apare şi cel de compoziţie originală.

2. O parte dintre compoziţiile formaţiei Chromatic au fost transbordate de colegul meu Iuliu Merca în cadrul repertoriului formţiei Semnal M, ceea ce iar nu este legal.

3. Numele formaţiei Chromatic, scris fără h, a fost luat pe nedrept de colegul Marin Petrache Pechea. Cu Domnul Marin Petrache am stat de vorbă în ‘75 în legătură cu înfiinţarea unei noi formule Chromatic pentru a pleca şi concerta în Occident, respectiv pentru primirea vizei din partea securităţii române. Mie nu mi-a ieşit viza şi în aceste condiţii Domnul Petrache a luat frumos numele de Chromatic şi palmaresul respectiv, pe care probabil că l-a prezentat ca palmaresul personal.

11. Ai de gând să ne redai căteva din aceste înregistrări şi ce istorie au ele?

Eu am de gând să refac anumite piese din repertoriul grupului Chromatic. Deocamdată, am la dispoziţie din perioada anilor ‘70 aproximativ 45, 50 de benzi cu multe schiţe, idei şi înregistrări din concertele de pe vremea aceea. Încerc să-mi aranjez o fonotecă. Dintre ele am ales câteva şi anume, riff-ul de la originalul piesei ”Racul, Broasca şi o Ştiucă”, pe care Chromatic a făcut-o inspirându-se din piesa ”My Generation” a grupului The Who. Apoi Iuliu a făcut o variantă funk a acestei piese cu trupa Semnal M şi eu, la jumătatea anilor ’75, am făcut o altă variantă într-un stil mult mai hendrixist, stil care mă caracteriza. Despre acel riff este vorba. A doua piesă, prezentată este o compoziţie proprie „Message to Santana”, înregistrată pe o instalaţie a unui coleg de breaslă în anii ’79, este o piesă pe care am făcut-o dintr-o inspiraţie de moment,la care, în mai puţin de o oră, am tras chitara, clapele şi partea de percuţie. Apoi mai prezint o selecţie din mai multe jam-session-uri de la Cluj cu Teo Peter şi cu Ică Moca printre alţii, de unde am ales câteva secvenţe sonore interpretând o parte din piesa lui Hendrix “Who Knows”. Intenţionez, de asemenea, să sortez şi să cateva dintre imprimările din acea vreme, în paralel cu planurile mele de a reveni în România, în atenţia publicului, printr-o fuziune de stiluri, care să implice o perioadă muzicală, cu cele mai reprezentative lucruri care mă caracterizează ca artist şi compozitor, de la Woodstock până-n 2008. Să vedem cu cine, cu ce, în ce conjunctură şi ce gen de piese, pe mai multe direcţii muzicale o să prezint în perioada următoare. Deocamdată mă concentrez la sortarea, reeşalonarea şi crearea unor ilustraţii sonore reprezentative, pentru mine personal, din perioada anilor ‘70 – ’79, tocmai din cauza faptului că imprimările cu formaţia Chromatic s-au pierdut într-o conjunctură mai mult sau puţin fericită …

12. Ce amintiri plăcute ai despre membrii cu care ai avut succes în anii 70 cu Chromatic? Care a fost cel mai apropiat coleg de trupă?

Formaţia Chromatic Group 3 a fost formată din Sorin Tudoran, Iuliu Merca şi Dan Igreţiu, iar Chromatic Group 4 a avut următoarea formulă: Sorin Tudoran, Iuliu Merca, Tony Bereschi flaut şi Puiu Haţeganu baterie. Unul din cei mai apropiaţi prieteni, ca muzician performant, a fost, începând de pe la jumătatea anilor ‘70 şi chiar mai înainte, fostul baterist al formaţiei Break de la Cluj, Ică Ioan Moca, care a devenit bateristul meu până la plecarea mea în Occident.

13. Ai în plan să înregistrezi piese vechi Chromatic şi ce colaboratori îţi alegi?

Am în plan să reînregistrez anumite piese ale Chromaticului şi să vedem ce colaboratori imi voi alege, nu ştiu exact.

14. Erai singurul chitarist român capabil să cânte Hendrix! Ai prins spiritul acestui mare artist, iar talentul tău este incontestabil! Ai participat sau ai de gând să participi la vreun tribut Jimi Hendrix?

Da, am participat şi o să mai particip. Detaliile o să apară la momentul potrivit.

15. Pe urmele lui Hendrix au mai pornit foarte mulţi chitarişti, cum ar fi Robin Trower, S.R.Vaughan, Roy Buchanan, Michael Landau, Robben Ford, Scott Henderson, More Experience (Germany), Cry of Love, etc. De ce n-au putut schimba sau adăuga nimic semnificativ la tot ce-a cântat sau compus acesta? A fost un geniu cu adevărat, nu?

Într-adevăr, Hendrix este foarte greu de interpretat, aş remarca patru caractere importante: în primul rând faptul că la baza interpretării lui stă groove-ul negru ritmic, în doilea rând un sound special de excepţie, apoi, în al treilea rând tremolo-uri fulminate şi în al patrulea rând o formă tipică de frazare. Pe de altă parte, aş remarca o combinaţie ingenioasă şi genială între grove-ul negru şi muzica albă. Desigur că nu s-a putut schimba sau adăuga ceva semnificativ la ceva la care nu s-a ajuns, deci toţi cei care au încercat au reuşit numai în parte să se acomodeze felului şi stilului genial al lui Hendrix. Nu poţi să schimbi ceva sau să completezi sau să duci ceva mai departe într-un domeniu pe care nu l-ai parcurs cel puţin în proporţie de 70, 80 la sută. Eu aş putea să spun că cei care s-au apropiat cel mai mult de el nu au reuşit din anumite puncte de vedere să intre în atmosfera Hendrix mai mult de 20, 30 la sută. Personal, cred că eu am depăşit din anumite puncte de vedere demult o cotă de integrare în atmosfera Hendrix, să zicem un 75 la sută, aş putea spune că sunt în mare măsură competent în intenţiile de a adăuga, de a întregi sau de a crea un gen muzical care să aibă la bază caracterele hendrixiste, deşi acest gen se poate foarte bine combina cu multe din direcţiile care au fost reprezentate de muzica rock până-n 2008. În schimb pentru ca să faci o chestie nouă trebuie în primul rând să poţi să acumulezi cantitatea de informaţie pe care a dat-o Hendrix şi ar fi necesar ca să ai cel puţin 80, 85 la sută din elementele interpretative bine puse la punct pentru ca să poţi să depăşeşti sau să întregeşti sau să poţi să-ţi permiţi să afirmi că ai dus măcar o anumită componentă a lui Hendrix ceva mai departe. Ceea ce se întâmplă astăzi, în general, la interpretarea la chitară, viteza mare în legătură cu notele la rând, arpegiile, nu înseamnă ceva mai bun, înseamnă pur şi simplu o ocolire a problemei Hendrix. Nu este, neapărat, un mers înainte, este de fapt o alternativă, aş putea spune, pentru toţi ce nu au fost, de fapt, şi nu sunt capabili să pătrundă în atmosfera acestui mare chitarist.

16. Eşti de acord că Jimi Hendrix a fost cel mai mare chitarist şi compozitor al generaţiei Rock?

Sunt de acord că Hendrix rămâne cel mai mare chitarist al generaţiei Rock şi cel mai mare compozitor al stilului pe care l-a reprezentat.

17. Ai încercat sau ai în plan să explorezi si alte teritorii ale muzicii cum ar fi fusion-ul, jazz-rock-ului?

În cariera mea am abordat multe stiluri muzicale, actualmente, de pildă, cânt chiar şi la Frankfurt, la chitară bass, un jazz funk progresiv, în trupă cu colegi de culoare, etc. Jazz-rock-ul l-am abordat din mai multe puncte de vedere şi ca basist şi ca chitarist, de pildă, cum spuneam, a patra parte din Zodia Capricornului, piesa care a luat locul întâi şi cu care am câştigat marele premiu la festivalul din 1971 a fost de factură jazz-rock.

18. După intrarea in UE, România începe în sfârşit să ‘citească’ puţin câte puţin şi pagini din istoria rock-ului mondial... Crezi că vom avea şanse în acest haos mediatic şi după atâţia ani de manele, muzica house sau hip hop... Identitate noastră muzicală care ar fi?

România, în general, prin aşezarea geografică, pulsaţia ritmică este determinată în regiunea asta de anumite caractere balcanice. Consider că muzicienii ar trebui să fie mult mai atenţi la felul, stilul şi imaginea, respectiv calitatea pulsaţiei ritmice, pentru că trebuie să admitem faptul apropierea de răsărit ne-a îndepărtat de formele tradiţionale ale unui groove de tip european sau mai elevat britanic, respectiv un super groove, o superpulsaţie şi o supertensiune de mare calitate de tip negru. La capitolul melodic, pot să spun că, în general, muzicienii români stau foarte bine, în schimb, le dăunează calitatea pulsaţiei ritmice, cu toate că sunt excepţii care întăresc regula, respectiv la această oră, în dance totul este combinat cu foarte multă pulsaţie de tip negru, iar în formulele din rock au foarte multe caractere de tip funk. Aşa cum a spus Steve Lukather: “Note putem cânta toţi, mai multe sau mai puţine, principala chestiune este ce facem cu groove-ul, respectiv cu expresia muzicală în context?” O mică observaţie cu privire la groove-ul negru. Groove-ul negru se studiază cel mai bine la chitară bass. Deci începând de la Woodstock mergând mai departe au fost exponenţi de frunte ai muzicii negre, Ike şi Tina Turner, în ‘72 Stevie Wonder cu “Superstition”, iar începând cu ’74, ’75, 76 apăruse o serie de formaţii americane cu un sound extraordinar de bun. Groove-ul negru pentru Hendrix, în special, l-am perfecţionat cântând la bass. În a doua parte a anilor ’70, prin ’76 am studiat Commodores şi Kool and the Gang, pe urmă prin ‘80 au apărut multe alte derivate ale funk-ului negru.

19. Ce stil sau ce muzician, eşti convins că a influenţat sau va influenţa muzica noului mileniu şi de ce?

Este foarte greu de spus. În general, totul se reia, se îmbracă într-o haină nouă, se readaptează cu mai mult sau mai puţin succes, nu cred că există ceva foarte nou care să nu mai fi auzit până acum cel puţin sub o altă formă. Oamenii nu mai studiază, au diverse alte preocupări la acest început de mileniu şi pe de altă parte sunt studii sociologice care atestă efectiv că în condiţiile de stres în care trăim posibilitatea creării unor lucruri muzicale de înalt nivel se diminuează. Calitatea şi cantitatea muzicii devine din ce în ce mai redusă. Computerul predomină. Sound-uri speciale de chitară sau cel puţin la nivelul celor din anii ’70, ‘80 sau ‘90 ca inexistente. Partea bună este în captarea sonoră, totuşi foarte transparentă la acest început de mileniu şi un ritm foarte bine definit. În general creativitatea umană lasă mult de dorit.

20. Internetul este important pentru muzicieni şi pentru internauţi, pentru cunoaşterea muzicii în general, sau îi şi „ajută” pe cei nevoiaşi ...  să fie mai aproape de noile curente muzicale, să se bucure de arta rock-ului...? Ce părere ai despre RGC (Romanian Guitarist Community) şi dacă crezi că îi ajută pe tinerii care vor să-şi facă o carieră muzicală, nu neapărat în muzică rock?

Internetul este foarte important pentru cunoşterea şi popularizarea muzicii calitative din toate timpurile şi din toate genurile muzicale. Prin intermediul RGC-ului am cunoscut o serie de personalităţi, printre care pe Silviu Aioniţă, zis Stratman, analist de mare fineţe, chitarist si mare cunoscător în ale muzicii şi ale chitarei electrice în special. Apoi pe Rareş Totu, cunoscut chitarist din România, de asemenea pe colegul lui, Cyfer, cu care ne-am întâlnit şi în particular şi am avut o discuţie extraordinar de plăcută şi de utilă la Bucureşti, acum câteva săptămâni. De asemenea remarc pe Karpi, cunoştinţă veche de pe vremea trupei Clasic 20 din Timişoara. Am avut posibilitatea şi prilejul să-l cunosc şi să mă întâlnesc, dând şi un interviu cu ilustraţii muzicale respective, cunoscutului realizator de emisiuni muzicale de la Radio România Actualităţi, Cristi Teodosiu. O surpriză plăcută mi-a făcut pe litoralul românesc, faptul că l-am cunoscut şi l-am şi întâlnit pe Doru Ionescu, cunoscutul rocker, realizator de emisiuni TV, căruia i-am dat un interviu, sper să apără în luna septembrie, de asemenea cu ilustraţiile muzicale necesare care o să-i parvină la momentul potrivit. În legătură cu RGC-ul, care este un forum foarte important, dar unde din păcate s-a ajuns la un anumit impas din cauza comunicării între diferite nivele, ceea ce face acest tip de comunicare foarte dificilă. Eu am propus la momentul potrivit şi nu numai eu, să ajungem cumva în stadiul să putem comunica, la acelaşi nivel, dacă dorim să fim utili noii generaţii sau, în general, să creem o stare de comunicare calitativă. Trebuie în prealabil să ne punem de acord între noi şi atunci eu am propus cândva ca discuţia sau anumite discuţii să se ducă pe specialităţi, pe genuri sau poate pe nivele, pornind să zicem, de la stânga spre dreapta, ca să enumerez următoarele nivele de discuţie, deci discuţii la nivel de: amatori, semiprofesionişti, profesionişti de tip A şi B, semiperformeri, performeri şi tipuri originale muzicale. Consider că sunt necesare ca o parte din discuţii să se ducă într-un cadru adecvat la acelaşi nivel căci numai în acest context cred că putem fi utili unii celorlalţi, evitând tot felul de situaţii de conflict din diverse motive. Cred că acesta este şi motivul pentru care mulţi chitarişti de marcă de pe forum nu iau parte, aproape de loc, la discuţii.

Ca o completare de final aş vrea să se dea atenţie următoarelor trei puncte, pe care le susţin: 1. - la chitară nu se cântă nici pe departe mai bine decât în anii ’70, ci se cântă doar altfel, asta e părerea mea şi nu numai a mea; 2. - sound-urile multor mari chitarişti au fost sound-uri speciale făcute create cu un anume scop de ingineri specializaţi; 3. – atenţie tuturor!, sound-ul este tridimensional şi trebuie analizat în consecinţă, nu bidimensional cum cred cei mai mulţi.

O plăcere deosebită mi-a făcut, citind, domnule Radu Lupaşcu, interviul dvs. cu Frank Marino, pentru ca atât el cât şi eu suntem influenţaţi de Jimi Hendrix, dar abordăm în mod diferenţial problema groove-ului negru. Aş dori să ştiţi că sunt foarte hotărât şi voi fi foarte consecvent în restabilirea adevărului istoric în legătură cu formaţia Chromatic, premiile câştigate exact de către cine, ce şi în ce condiţii şi, de asemenea, restabilirea acelui adevăr istoric şi în privinţa activităţii persoanei mele.

O să vă trimit zilele următoare, toate documentele necesare, legate de premiile care s-au luat la Festivalul naţional din 1971 şi de asemenea clasamentele anului respectiv, bilanţul anului respectiv care se pare că a fost anul formaţiei Chromatic şi al meu personal, în clasamentul chitariştilor anului 1971 fiind pe departe considerat cel mai bun chitarist al anului. Este dreptul meu să restabilesc acest adevăr istoric, aşa cum este dreptul tuturor ca atunci când au avut succes, să facă toate eforturile pentru ca acele succese să nu fie deformate, indiferent care au fost ele înainte de 1971 sau după 1971. Vă mulţumesc foarte mult!

Vă mulţumesc pentru acest interviu şi vădoresc numai bine!

Radu Lupaşcu
27 august 2008

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Bumblefoot 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg