Interviu cu SORIN CHIFIRIUC

DE LA CURTEA VECHE LA METAFIZICĂ

1. Am înţeles că părinţii te-au îndreptat spre muzică şi aşa ai ajuns la conservator. Ce te-a determinat însă să faci rock?

De unde ai înţeles că părinţii m-au îndreptat spre muzică?

2. Dintr-un interviu apărut în revista Puls nr. 2.

Cred că gândeam greşit în momentul ăla. Înseamnă că interviul e vechi şi nu parcursesem eu revoluţia interioară. Acum o să-ţi prezint o altă variantă: ce-şi alege fiecare e o probă de voinţă. Părinţii mi-au mijlocit alegerea, dar e clar că eu m-am hotărât să fac asta. Absolut orice meserie ţi-o alegi prin voinţa ta; adică eu nu mai cred absolut deloc în influenţa decisivă a factorilor exteriori; că am trăit în mediul ăla, am avut părinţii ăia, m-am născut în ţara aia şi atunci trebuia să fac chestia aia. Trebuia să fac exact ce voiam eu şi ce trebuia făcut.

De ce m-am îndrumat către muzică mi-e greu să-ţi explic, şi-n nici un caz nu sunt sigur c-am făcut cea mai bună alegere. Cred că cel mai bine era dacă nu alegeam deloc. Iar a alege muzica rock era cel mai firesc lucru când optai pentru muzică, fiindcă asta e componenta cea mai vie a ei. În rest, e muzeu şi bancă de date. Cel puţin aşa se întâmpla în momentul în care mă apucam de muzică rock. Atunci rock-ul reprezenta o tentaţie.

3. Terminaseşi conservatorul?

Nu, atunci eram încă la şcoală. Chestia cu conservatorul vine ceva mai târziu. Mai întâi am făcut şcoala de muzică. La şcoala de muzică am făcut vioara, pe urmă am schimbat poziţia viorii, după care am făcut rost de chitară, ca să modific şi proporţiile, după care am început să ascult radioul noaptea. Aşa că între 14 şi 18 ani am dormit două ore pe noapte pentru că ascultam muzică gros, ascultam chiar în premieră Goodbye cu Cream sau Blood, Sweat and Tears II, etc. Nu-nţelegeam nimic, nu-mi plăcea, pentru că eram pe The Beatles, dar dup’aia am înţeles cu vârf şi-ndesat, adică s-au aşezat în partea aia de subconştient.

Să revenim însă la întrebarea cu “de ce rock?”- asta merită să mi-o explic acum. Pe timpul ăla se pare că rock-ul nu era numai muzică, la urma urmei. N-o să dau definiţii, dar e ceva care ţine mult de starea de spirit, de sentimentul timpului, de faptul că se petrece acum. A fost o tentaţie, pentru că puteam foarte bine să fac muzică de operă. Mă uit la copiii mei care pe la 7-8 ani, cântă la operă şi ei ştiu că opera şi că marea muzică şi că nu ştiu ce. Treaba lor, voinţa lor.

Deci era o tentaţie, era ceva care-mi satisfăcea mie orgoliul mai mult, ziceam că e altceva decât o chestie banală, acoperă şi probleme sociale, este şi iubire în ea, ş.a.m.d. Sunt absolut convins că toate astea nu sunt adevărate, adică fiecare chestie din lume, fie ea muzică, fie artă, fie nu ştiu ce îşi acoperă locul ei şi nimic mai mult, nu e cu nimc mai transcedentală decât altele, ci este foarte lumească. Doar că în momentul ăla am zis că aşa ar sta lucrurile. Am văzut duminică Easy Rider. A revenit aceeaşi nostalgie “domn’e, ce frumos e, ce interesant, ce nu ştiu ce”, numai că de data asta pot să privesc şi să mă amuz de mine însumi. Adică ţin la chestia asta, doar că realizez c-am fost tras. Pentru că, în timpul care a trecut, mi-am închipuit o grămadă de alte scenarii: şi ce ar fi fost dacă astfel, dar dacă altfel sau dacă nu ştiu ce. Şi am zis: m-am apucat de rock nu pentru că era ceva care să-mi umple viaţa pe deplin, ci pentru că în momentul ăla era lucrul care-mi plăcea cel mai mult. Unuia îi plac automobilele, mie mi-a plăcut rockul - muzica rock, să fiu hippy (nu ştiu dacă am purtat cămaşă înflorată vreodată), să am plete şi să am credinţa asta: Aaah, uite-L acolo! (n.n. - arată spre Isus Christos).

4. Plete ai avut vreodată?

Am avut, şi-ncă cum! D’aia n-am terminat conservatorul; adică eu am luptat pentru schema asta, nu glumă! Ăia mă vroiau tuns şi eu nu mă dădeam tuns. N-am putut să mă prezint la examene... şi uite aşa s-a terminat toată istoria. Ce prostie, la urma urmei! Dar n-are nici importanţă c-am avut sau că n-am avut plete. Acum aş vrea să am, dar numai din când în când, nu întotdeauna, adică o zi mi-ar place, altă zi nu mi-ar place.

Cam asta e cu rockul. O s-o mai desluşim noi pe parcurs. Chestia e că astăzi el nu mai e atracţia de atunci, adică a devenit ceva normal, a devenit o adresă la care te duci, uite eu aleg asta, asta îmi place, găsesc şi argumente, ş.a.m.d. Atunci ocupa o zonă mai mare a interesului public. Reprezenta ceva: uite, domn’e, asta ne mântuie pe noi, uite facem chestia asta, trăim în felul ăsta, extraordinar, e minunat. Poţi să trăieşti în absolut orice chip şi să te mântui, nu-i nevoie să te mântui într-un anumit mod, e nevoie doar să te mântui, asta e tot.

5. De ce crezi că a scăzut rock-ul?

N-a scăzut, a intrat în normal, adică şi-a dovedit, dacă vrei, puterea. A fost mai întâi iluzia că ceva din afară te salvează: mişcarea rock şi fenomenul hippy, asta e, mergem în forma asta, în sfârşit am găsit soluţia! Nu-i adevărat. Şi asta s-a şi dovedit. Încetul cu încetul, establishmentul a pus mâna pe mişcare. Şi-au dat seama că e ceva comercial, că se poate face industrie, că se poate face comerţ cu ea. A început ca ceva neconvenţional, a fost ca o speranţă şi dup’aia, devenind din ce în ce mai materială, s-a terminat.

Soluţia vine din lăuntrul nostru, nu de la o formă pe care o adoptăm. Poţi să cochetezi cu chestia asta, numai că în momentul ăsta eu aş fi într-o zi hippy, în altă zi nazist, în altă zi satanist şi-n a patra zi sfânt. Pentru că - cine ştie - probabil că range-ul meu de comportări le atinge foarte armonic pe toate. Şi vreau să spun că sunt foarte credincios din fire, numai că acum mi-e clar că toate chestiile astea sunt forme. Dacă te duci într-un loc unde sunt metalişti, e păcat să nu te-mbraci în piele şi să nu-ţi pui lanţuri. Trebuie să fii amabil şi drăguţ cu oamenii ăia, ş.a.m.d.; dacă te duci într-o biserică sau printre hari crishna, e o dovadă de bunătate din partea ta să le semeni şi, dacă se poate, să le semeni întrutotul, adică să le accepţi absolut tot.

6. Povesteşte-mi puţin experienţele cu trupele mai importante, începând cu MODERN GROUP, să zicem.

De asta-mi amintesc foarte puţin, adică venea Petrică (n.n. - Petre Magdin) cu toate piesele şi eu aveam acolo un rol de instrumentist.

Dup’aia au început marile orgolii, a început pretenţia noastră de compozitori şi de creatori şi de buricele pământului, foarte bună de altfel. Curtea Veche a fost o chestie din asta total nebună.

7. Înainte de Curtea Veche a fost CEATA MELOPEICĂ?

Nu, asta a fost în răstimp, adică în răstimp cântam cu Mircea Florian.

8. Ce a însemnat CURTEA VECHE nr. 43 pentru tine şi pentru rock-ul românesc din acei ani?

Pentru rock-ul românesc habar n-am ce a însemnat, pentru că eu cu evaluările m-am oprit de mult, aşa că mi-e total egal ce a însemnat. Şi să nu-ţi închipui că, domn’e, nu-mi pasă, eu consider că e o cantitate care nu trebuie măsurată. E o tâmpenie să te ocupi de asta.

Ce m-ai întrebat tu concret despre Curtea Veche ţi-am spus: a fost o nebunie. Adică făceam o chestie iată cum: trei dintre noi eram la conservator, deci trebuia să compunem cât mai pretenţios, să dovedim acolo ce tari suntem, că nu facem noi degeaba şcoala aia, că nu facem noi degeaba trupa aia, că nu cântăm noi degeaba rock, oricum nu există altă trupă. Adică să fie clar, nu că suntem cei mai buni, suntem singurii!

Exista o legatură absolut întâmplătoare cu ceea ce înseamnă limbaj, idiom rock. Adică noi compuneam nişte idioţenii, le-am ascultat dup’aia în răstimpuri peste ani, erau nişte cretinisme absolut maxime. O piesă în idiomul ăsta are o strofă, un refren, un anumit fel de exprimare, care o face circulabilă. La noi erau nişte rondo-uri, nişte tarantele, nişte melodii infinite, Wagner era acolo. N-avea nici o legătură cu rock-ul. Atâta doar că se băteau tobele, se cânta cu chitara şi atunci când ne plictiseam de compus începea să fie şi o chestie normală, “Bă, ş-acuma momentu’ de cârnat”, acolo era cât de cât o schemă ca lumea.

Normal că lumea a căzut pe spate. E firesc, pentru că şi-n jur se-ntâmplau dobitocii d’astea, adică compus din ăsta generos: Yes, Genesis, Gentle Giant. Foarte bune, OK, numai că asta a însemnat o săritură faţă de ce însemna rockul, faţă de alea trei minute de “Rock Around the Clock”. E adevărat, nu faci acelaşi lucru, dar faci ceva prin care în continuare tu trebuie să te înţelegi cu lumea, nu să te vinzi lumii. Ai de comunicat ceva oamenilor într-o formă mai mult sau mai puţin complicată. Aici era deja o pierdere a minţilor. Nici măcar nu era vorba de Hendrix, pentru că ăsta era un instrumentist, avea un trip cu instrumentul. Nu, aici era un trip cu compoziţia, adică să v-arăt cât de dement sunt, că tot am făcut şcoală, şi dăi şi toarnă Tales From Topographic Oceans (n.n. - dublu LP Yes), pe care dacă-l reduci rezultă un disc care în cinci minute îţi spune foarte bine şi precis tot ce auzi tu o oră şi jumătate acolo. Ăla e materialul care poate fi cântat, şi scoţi două piese foarte bune de pe album. Restul de o oră şi 25 de minute este “în mod voluntar ne-am pierdut minţile”.

Te rog să-nţelegi că mie în continuare îmi plac enorm, chiar am trecut prin chestiile astea, prin Yes, prin Genesis, prin Gentle Giant ş.a.m.d. Şi acum le ascult, ş-acum îmi plac, doar că acum râd de mă stric. Adică în momentul ăla ziceam: “Domn’e, e Dumnezeu aici, în notele astea e Dumnezeu”. Acum mi-e clar că sunt ei în notele astea, că au har de foarte multe ori, le-au venit o grămadă de teme, numai că fac şi nişte lucruri absolut caraghioase, absolut ridicole şi absolut degeaba. Dacă poţi înţelege că poţi trăi ambele stări, şi de iubire şi de ridicol în acelaşi timp, e OK.

În orice caz asta e faza, în jur era lucrare mare! Cum să n-o facem şi noi, că românu’ - de multă vreme în Europa. Şi bine-nţeles c-am găsit şi tipi care să bage botu’ la chestia asta, să zică “Bă, ce buni sunt ăştia”. Pe atunci măcar nu erau tipi de bun simţ ca-n ‘90, care să ne dea şuturi în fund, să ne zică “Hai mă, lăsa-ţi-ne, papagalilor”. Atunci erau sparţi. Deci ce a-nsemnat, a fost o etapă, s-a cântat şi ciudat.

Drept să-ţi spun, nici n-am cântat noi cel mai ciudat. Adică pe lângă noi cânta Experimental Q de la Cluj. Ăia erau absolut senzaţionali. Adică era tot aşa o chestie tâmpă, aiurea, numai că ei aveau un mare noroc. Nu făcuseră atâta şcoală. Erau mai sălbatici, mai primitivi cumva. Aveau un tip între ei, un talent extraordinar chitarist (n.n. - Valentin Fărcaş). Ş-atunci toată chestia asta era mult mai aproape de rock, era mult mai puţin intelectuală. Era ceva..., nu pot să-ţi povestesc. Adică îmi amintesc şi acum nişte melodii care începeau piano şi deodată se lăsau cu un fortisimo la care cădeai de pe scaun. Cam asta era senzaţia, fizic, după care uuup, ceva mic şi o blândeţe.

Asta e cu Curtea Veche, mare orgoliu, mare criză de personalitate.

Dup’aia am început să ne băgăm excesiv în rock, am dat-o pe IRIS, am dat-o pe DOMINO, dup’aia am dat-o de-a dreptul pe pop şi pe marele box-office (n.n. - cu SFINX). A fost o perioadă foarte bună, de altfel, adică au fost câteva fracţiuni de timp în care am lucrat cu o plăcere nebună. Ca dovadă discul (n.n. - Într-un cer violet), care acuma e caraghios, adică acum ar putea fi remixat şi chiar reschimbat. Însă dacă-l asculţi e cald, nu contează muzica, e călduţ aşa, adică-ţi transmite că s-a consumat ceva emoţie acolo. Am mai cântat cu Academica prin Groenlanda, dar asta nu se pune.

După care a intervenit chestia asta pe care a lansat-o Dida (n.n. - Dida Drăgan). Dacă nu era Dida, nu eram nici noi cu ROATA. Şi care suferă schimbări absolut spectaculoase, adică noi am pornit tot aşa ca un vârf de lance, tot o schemă d’asta: ”suntem singura trupă românească, noi cântăm chestii balcan-rock şi nu ştiu ce căcaturi facem noi”. Şi după aia am lăsat-o moale şi acum chiar căutam să cântăm cel mai normal de pe pământ. Ceea ce mă gândesc că este iar o chestie de excepţie, fiindcă mie nu mi-e dat niciodată să am o schemă normală cu toată lumea. În momentul ăsta toată lumea vrea să cânte absolut altfel, nu cumva să semene unii cu alţii. Noi ne propunem să cântăm total normal, în două acorduri dacă se poate. Ce ai să auzi tu mai mult în ureche şi ce-ţi sună mai normal aia o să cântăm.

9. De ce?

Pentru că mie îmi dă foarte tare a faptul că în momentul ăsta lumea are nevoie de răspunsuri. Dacă faci un lucru care are cât de cât legătură cu comunicarea, cu ceva artistic de împărtăşit celor din jurul tău, cel mai important este să dai un răspuns, cât de mic ar fi el. Deci cea mai scârboasă chestie pe care aş putea s-o fac ar fi să compun muzică de avangardă, care să te rătăcească şi mai mult. Noi trăim realitatea rătăcirii în momentul actual. Eu nu, însă ceea ce se întâmplă în jurul meu  încearcă să mă convingă din răsputeri că despre asta e vorba. Eu sunt obligat în momentul de faţă să gândesc în criteriul de: “cântăm ceva cât mai simplu, ceva care să poată face bine ăluia care ascultă, să-i fie cât mai la îndemână, să-i producă cât mai multă bucurie, ş.a.m.d". Şi nu vreau să-i fac o schemă care să-l amăgească, nici care să-i aducă extazul, nici care să-l drogheze, pur şi simplu vreau să fac o muzică scrisă în cea mai simplă limbă de comunicat. Să fie numai suflet acolo, cu două note şi trei minute. Despre asta e vorba. Şi nu pot să spun c-ar fi chiar uşor s-o faci.

10. Cum a apărut ELECTRIC RED ROOSTERS?

Asta a fost perfect. Adică în ultima vreme mi se întâmplă nişte lucruri de care sunt tare mulţumit.

Primul a fost jobul de la radioul independent(n.n. - Nova 22), care a venit ca reflex al faptului că undeva, în ordinea universală, s-a ţinut cont că eu mă pregătisem ca om de radio când eram mic (atunci când dormeam două ore pe noapte). A urmat o perioadă limitată la cât era nevoie. Adică dacă o făceam mai mult, s-ar fi putut să-ncep să-mi fac iluzii apropo de chestia asta şi să zic: “ştii tu, mă, că sunt mai bun decât îmi închipuiam şi poate schimbăm lumea prin radio...”.

După care a venit ELECTRIC RED ROOSTERS,care este o altă comandă socială. Adică asta e iniţiativa unui prieten de-al nostru care a hotărât să existe o trupă, să creăm un standard în acest gen de muzică, care este într-adevăr un limbaj foarte OK, pe care-l înţelege toată lumea. Deci el a avut iniţiativa, iar pe mine a picat răspunderea strângerii unor oameni, asta fiind o muncă pe care o fac cu o bucurie imensă, pentru că nu este rodul voinţei mele, este o comandă care trebuie acoperită.

11. Şi asta-ţi face mai multă plăcere? De ce?

Recunosc că-mi face mai multă plăcere. O iau ca pe un serviciu făcut nu cuiva, ci în general, un serviciu făcut tuturor. Adică e o chestie care trebuia făcută de mult, de când se cânta ea, pentru că asta e muzică din anii ‘60-70. Gândeşte-te la Mayall, la Cream-uri, la Johnny Winter, la Canned Heat, la nu ştiu ce. Acum o fac destul de mulţi tipi prin Occident, cam vopsiţi, adică din raţiuni cam materialiste.

Numai că era vorba de ce o fac, pentru că eu am cam terminat lumea, adică până acum am tot avut iniţiative, am tot vrut să fac aia şi aia, să descopăr aia, să mai caut nu ştiu ce. Fără să fiu orgolios, eu îţi spun că pentru mine am descoperit tot ce aveam de descoperit. Dacă vrei mai explicit, am descoperit că acest impuls întru a descoperi este absolut o deşertăciune. Din ce vrei să descoperi, din aceea descoperi mai mult şi afli că te găseşti din ce în ce mai departe de ceea ce vrei să descoperi. Aici intră şi iniţiativa, pentru că iniţiativa e hotărârea de a intra într-o nouă căutare, pentru o nouă descoperire. La un moment dat a intervenit ceva, după care eu mi-am închipuit că lucrurile sunt gata descoperite şi că ele există de la început. Impulsul nostru către a le descoperi s-ar putea să intre în iluzoriu, adică s-ar putea să descoperim lucruri care n-au nici un fel de importanţă, care nu există cu adevărat.

Deci, hai mai bine să fim atenţi care e adevărul în legătură cu ceea ce există şi ceea ce este dat, ceea ce este de la bun început, deoarece se spune că totul ne-ar fi fost dăruit. Cum de nu ne dăm noi seama de lucrul acesta?

Trebuie să ţi se fi întâmplat şi ţie, în condiţii de informare maximă, începi să ai acces la din ce în ce mai multă informaţie şi simţi că n-ajungi la capătul ei sau ai o senzaţie de rătăcire absolut maximă, pentru că la un moment dat nu-ţi mai dai seama la ce-ţi folosesc toate astea. Deci toată chestia asta se extinde geometric mai repede decât te poţi duce tu după ea. Nu e clar că este un drum pe care n-are rost să-l parcurgi? E imposibil ca asta să fie viaţa, o alergare după ceva care fuge înaintea ta cu o viteză de trei ori mai mare.

Deci, am descoperit tot ce aveam de descoperit. Asta e valabil şi pentru piesele pe care le scriu pentru Roata, ca orgolios creator, şi cu comanda de trupă care mi s-a făcut. Din momentul ăsta a fi atent la cum poţi răspunde mai pozitiv şi mai cu bucurie lucrurilor care ţi se dau de făcut din aşazisul afară mi se pare o cale de căutare în sens invers mult mai importantă. De fapt “afară” e o reflecţie a fiecăruia dintre noi. Noi ne clădim “afară”-ul şi îi creăm pe cei care vin să ne corecteze sau să ne dea indicaţii în funcţie de cum suntem noi.

D’aia-ţi spun că ELECTRIC RED ROOSTERS mi-a produs extrem de multă bucurie, pentru că nu mai am nici un fight de dat, nu mai am de dovedit nimic în genul: “ce buni suntem, uite ce idee ne-a mai venit”. Este o trupă ce satisface o piaţă de ascultători care vor să asculte idiomul ăsta. Piesele sunt cunoscute cu precădere, vor fi mereu cunoscute. O să cântăm cover-uri...

13. Deci vor fi numai cover-uri?

Mai facem şi nişte piese, numai că piesele cu pricina se deosebesc de piesele blues prin aceea că au un alt text şi că eventual au o strofă în plus. Nu se poate compune blues, aici nu se compune, aici se reia. Tragi eventual pe mărimea ta forma piesei respective, dar nu e de compus. Asta e o zonă unde nu poţi spune c-a existat un inventator sau că s-ar fi compus riff-uri. Este o schemă care, culmea, a rămas întotdeauna în aceeaşi termeni, până ca şi sunet. Aici nu-ţi cere nimeni să ai lanţul de Marshall-uri şi cele 20 de pedale, poţi s-o cânţi cu chitara rece. E ca şi cum ai cânta la fluier înainte de a cânta la pian, înainte de a cânta la tot felul de instrumente cu corzi ş.a.m.d. E o chestie mai nemijlocită. Oare n-o fi ceva mai important aici, în însăşi sugestia asta? Aici ţi se cere doar să fii mai sincer, să ai cât de cât sufletul pregătit pentru asta.

Se poate reduce la a cânta a capella, numai cu vocea. N-o să spun că vom ajunge să cântăm aşa, ci că suntem într-o fază asemănătoare. Nu intenţionez nimic, adică nu intenţionez s-ajung să cânt numai cu vocea, pentru că asta înseamnă un nou fel de a te păcăli, a-ţi închipui c-ai găsit soluţia odată pentru totdeauna, când de fapt noi ne jucăm numai cu lucruri lumeşti. Nu există nimic care ţine de sfinţenie sau Dumnezeire, poate să fie sufletul nostru, când operăm cu aceste lucruri.

14. Va exista un disc cu ELECTRIC RED ROOSTERS?

Cred că nu, pentru că în momentul actual este total idiot să faci un disc. Noi suntem singura ţară din lume care am ras şi criteriul acesta. Discul este expresia unei industrii, îl faci ca să-l vinzi, ca să câştigi banul şi ca să-ţi faci numele. Nu, aici se scot discuri de de prestigiu, adică: “Uite, nenică, am scos şi noi un disc! Uite, şi noi am scos un disc!” După ce am făcut chestia asta de prestigiu, că bine-nţeles c-am făcut-o şi noi, îţi iei seama şi zici: “stai puţin, să terminăm odată cu chestia asta”. Ori faci un disc care se vinde (însă nu văd cum s-ar vinde în momentul ăsta un LP cu muzică blues), ori faci un disc mai mic, de 2-4 cântece. Asta s-ar putea să fie mai tentant, dar în orice caz dacă vorbim de un disc, vorbim strict de un calcul de rentabilitate. Adică noi nu vom face un disc cu muzica asta sau cu cealaltă, cu Roata, decât în condiţiile în care discul ăla este evaluat la a fi vândut în atâtea exemplare încât să nu fi pierdut nimic. Şi atunci, până găsim soluţia, eu pot să spun despre disc: “Nu ştiu”.

În momentul ăsta facem piese pe ambele planuri. Dacă n-ajungem până la disc, în orice caz, având în vedere box-office-ul pe care-l avem acum, avem repede acces la radiouri. Disc înseamnă ceva la care omul trebuie să vină, să-şi lase bani şi să spună: “ăştia sunt pentru Sorin”. Şi pentru ca eu să mă simt stimulat să-mi iau un lanţ de Marshall-uri trebuie să vină foarte mulţi din ăştia. Aici e o chestie care mie nu mi-e foarte clară, că eu nu ţin să vină foarte mulţi să lase banul, dar de fapt asta cere discul dacă-l faci.

15. Am auzit că piesele pentru viitorul album ROATA au oarecum un alt stil.

Stilul e că noi, totuşi, o să fim o trupă de rock, adică pe următorul disc n-o să lăsăm instrumentele la o parte şi-o să cântăm într-un cvartet, asta e clar. Va fi o chestie în idiom rock. Ce înseamnă idiom rock nici că ştiu. Uită-te şi tu câte trupe de rock există. Deci vor apare nişte piese - care nu ştiu cum vor fi, ţi-am spus doar care e impulsul, de a le face extrem de simple şi extrem de uşor de înţeles.

Schema e că dacă-ţi alegi o meserie trebuie s-o faci cât mai bine. Este o făţărnicie să crezi că există vreun tip care cântă şi care n-are ascunsă în adâncul sufletului întrebarea: “Bă, da’ eu câtă vreme la 5-6 oameni?”. Ei declară că: “nu, domn’e, noi nu vrem mai mult de 300-400 de spectatori în sală şi asta credem noi că este în regulă”. Asta e o făţărnicie fără seamăn, este o mare minciună, pentru că porneşti într-o meserie propunându-ţi să obţii tot de la ea. Dacă eşti fotbalist, îţi propui să câştigi campionatul mondial. Eu cred că toată chestia asta este o deşertăciune şi că nu vreau să fiu în cea mai bună trupă din lume, însă avatarurile meseriei îmi cer să lucrez după acest criteriu. Trebuie să cred în munca asta atâta vreme cât o fac. Dar care este obiectul acestei credinţe? Uite, eu pretind că am depăşit amăgirea. Şi m-ai întreba imediat: “Da’ de ce nu te laşi domn’e, de ce nu te apuci de altceva din moment ce vezi că idealul tău este o deşertăciune şi o amăgire?” Pentru că am ales chestia asta când eram copil. Nu părinţii au ales. Şi sfârşitul drumului nu constă în faptul că voi activa în cea mai bună trupă de pe pământ şi că-mi voi găsi idealul, ci că mă voi cunoaşte pe mine prin intermediul acestei meserii pe care am practicat-o. Asta mă interesează, d’aia o să stau cât e nevoie.

16. Deci numai cunoaşterea de sine te interesează?

Crezi că poate exista un serviciu mai mare adus oamenilor decât să te cunoşti?

17. Şi ceilalţi ce vor câştiga din lucrul ăsta?

Vor câştiga sugestia. Adică e foarte bine să stai de vorbă, să-ţi răsune o muzică alături, la care să nu fii atent, să-ţi treacă nişte note şi să-ţi inspire o anumită stare de spirit.

18. Crezi că vei putea astfel să-i îndemni şi pe ceilalţi să se cunoască pe ei înşişi?

Sigur că da. Ăsta e şi impulsul. Neascultând atent, circulă. Primeşti senzaţii. Miroase bine. În aer sunt tot felul de sugestii şi sunete. Acele sunete vin de la un tip care este aşa cum l-ai cunoscut tu astăzi. În sunetele alea sunt încărcate toate, doar că nu mai sunt în vorbe.

19. Să revenim puţin la discuţia despre rock-ul actual pentru a lămuri mai bine problema.     

Cred că este un fenomen care (încerc să-mi continui ideea de la început) a cam ajuns la normele sale fireşti. Adică în momentul de faţă e una din opţiuni, poţi să te apuci de automobilism, poţi să te apuci de programare de computere sau poţi să faci muzică rock. Ăsta era locul pe care trebuia să-l ocupe.

Şi-a pierdut, şi bine că şi-a pierdut, caracterul de transcedental, adică prin intermediul acestei chestii către o lume mai bună. A coborât în limitele fireşti, poate cum era jazzul în momentul în care apărea rock-ul şi psihedelia. De data asta poţi să faci o alegere mai cinstit, mai în cunoştinţă de cauză. Nu mai e o tentaţie aşa de mare. Cel puţin aşa mi se pare, pentru că-i văd în jurul meu pe cei care sunt tineri pentru care nu mai e o bombă.

20. Şi atunci cum se poate ajunge la idealurile respective, din anii în care era o bombă? Când rock-ul era cu adevărat un fenomen?

Făcând absolut orice. Ăsta nu e un drum mai uşor, nu e un drum prin care ajungi mai repede la ideal, e un drum ca oricare altul. În perioada aia nouă ni s-a părut că asta-i calea. Sigur că toată chestia asta a schimbat ceva în lume. Uită-te la filmele din anii ‘60, cam cum arătau îmbrăcaţi, cum vorbeau, cum le stătea părul şi o să vezi că acum, în orice caz, e mult mai multă libertate în aspectul exterior, dar este numai o chestie de formă. Nu e foarte interesant, la urma urmei, faptul că s-au produs schimbări şi că poţi să umbli de la fundul gol până la smoking.

Cât despre idealuri depinde unde le căutăm. Când le cauţi prin intermediul unui lucru de făcut mă îndoiesc c-o s-ajungi la ele. Hai să ajungem la ideal renunţând să facem lucruri, renunţând să apelăm la vehicule pentru asta. Hai să ne închipuim idealul ca pe ceva care ne-a fost deja dăruit. Trebuie doar să ne reamintim de el, nu să-l căutăm. El ne-a fost dat, iar noi, alegându-ne tot felul de lucruri de făcut şi de mobiluri pentru a ajunge te miri unde, ne depărtăm uşor, uşor şi uităm încet, încet de ideal. Hai să ne închipuim, măcar printr-un exerciţiu de imaginaţie, că am fost dăruiţi cu totul de la început. Cum se face că nu ştim asta, cum se face că am uitat în halul ăsta? Ce ne mai trebuie să ne căutăm idealul? Cum să-l mai căutăm din moment ce ne-a fost atribuit? Trebuie doar să ne amintim. Nu e nici o supărare să creeezi o grămadă de lucruri şi că măreşti lumea, dar depinde de ce o măreşti. Poţi s-o măreşti din iubire şi din sentimentul de recunoştinţă că ai fost dăruit sau poţi s-o măreşti în căutarea ta turbată a idealului: “Bă, nu-l găsesc, care-o fi idealul?” - când el e dat, adică exact de aici s-a pornit.

21. Atunci care e de fapt idealul?

Fiecare are vorbele lui în legătură cu idealul. Principiul idealului mi se pare chiar o schemă.

22. Idealul se referă la propria persoană sau trebuie să se răsfrângă asupra tuturor oamenilor din jur, trebuie să ajungi tu la un anumit punct sau să ajungă lumea în care trăieşti la un anumit punct?

Idealul e în primul rând un cuvânt pe care eu nu-l înţeleg. Sincer îţi mărturisesc, nu sunt pregătit să fac comentarii în legătură cu acest cuvânt. Tot ce spun acum încearcă să simplifice cumva treaba. Deci eu cred că, la fel ca orice cetăţean al pământului, am fost dăruit de către Tatăl meu, care este Tatăl tuturor, cu absolut tot ce-mi trebuie ca să trăiesc o existenţă ideală. Adică am fost dăruit astfel încât să nu-mi lipsească nimic. De asta a avut grijă autoritatea supremă, care nu poate greşi în acest sens. Tata nu poate să nu-ţi dea tot şi-ţi dă tot pentru că te iubeşte de se prăpădeşte după tine. Cum fac eu să aflu c-am fost dăruit şi să nu mai resimt faptul că mi-ar lipsi ceva, ăsta e drumul fiecăruia. Nu poţi s-o afli decât pentru tine însuţi, nu poţi s-o afli şi pentru alţii. Se spune însă că nu te poţi mântui decât împreună cu ceilalţi. A te mântui nu înseamnă să treci în alt plan şi s-ajungi la ideal, înseamnă pur şi simplu să afli care e adevărul, să trăieşti în adevăr. Cei din jurul tău sunt dovada că tu eşti sincer sau minţi de nu te vezi. Deci ăsta e un fenomen care nu se poate întâmpla decât împreună. Drumul tău către trezire şi amintire e absolut personal, dar dovada se află în toţi cei care te înconjoară. Adică atâta vreme cât vei mai vedea ceva în jurul tău care să-ţi sune a “Ăla nu-i OK, ălă nu e Dumnezeieşte să fie aşa, asta nu-mi convine sau uite ce rău a făcut ăla”, îţi va fi clar că tu nu ai ajuns încă la capătul drumului, la adevăr. Deci la asta folosesc ceilalţi - “folosesc”, sper că nu sună foarte pragmatic.

Şi acum gândeşte-te ce vedem în jurul nostru, cum ne apare lumea pentru fiecare dintre noi, şi-o să-ţi dai seama de cât de departe suntem fiecare dintre noi în a ne reaminti că am fost de la început dăruiţi. Ori asta e o problemă de credinţă, ori crezi, ori nu crezi. Dacă nu crezi, încearcă orice altă variantă. Închipuieţi că eşti propriul tău Dumnezeu, că poţi afla oricât, că poţi crea o lume. O poţi face cât de mare doreşti. Fă-o, dacă te simţi bine. Mă întreb cât te simţi bine să nu trăieşti în adevăr?

Interviu de Radu Sava

Fotografie 2 Galbini de la clubul Big Mamou 2005

foto: Radu Lupaşcu