Arta Sunetelor

 

Interviu cu SHEMEKIA COPELAND

În spatele oglinzii cu ramă de cristal

Aveam numeroase motive să nu îmi fac iluzii că voi ajunge să stau de vorbă cu Shemekia Copeland, majoritatea fiind legate de statutul ei de divă a muzicii Americana, încoronată de fata lui Koko Taylor în 2011 ca nouă “Regină a Bluesului”, favorită a Preşedintelui Obama pentru care a cântat cu Mick Jagger la Casa Albă, câştigătoare a zeci de premii prestigioase (Blues Music Awards, Blues Female Artist of the Year, Best Blues Album of the Year, Contemporary Blues Female Artist of the Year etc) şi despre care Santana spunea că este un “diamant”. Ei bine, m-am înşelat în ceea ce o priveşte, iar rezervele sale faţă de contactul cu jurnaliştii sunt de cu totul altă natură (explicaţia o veţi găsi în primul său răspuns) şi am avut din fericire..., dar din raţiuni care îmi scapă şi nici nu mă interesează să le aflu post factum, şansa unică de a încerca să îmi creez o micuţă breşă prin care să mă apropii de sufletul său. Dincolo de faţada strălucitoare construită de presa de peste Atlantic, newyorkeza cu un tată bluesman texan născută în 1979, care la doar opt ani îşi făcuse pentru întâia oară apariţia în faţa publicului în legendarul Cotton Club din Harlem, s-a dovedit a fi o femeie uluitor de plăcută, deschisă şi onestă, a cărei deschidere pentru dialog m-ar fi determinat să îl prelungesc cu mult dacă nu ar fi trebuit să urce pe scena de concert după doar câteva minute. Vă asigur însă că, la finalul (prea) scurtei întrevederi, am dat un alt sens comentariului lui Grant Britt din No Depression (The Journal of Roots Music), “When Shemekia Copeland opens her mouth, everybody pays attention. She pierces your soul. This is how you do it, and nobody does it better than Shemekia Copeland.”.

SHEMEKIA COPELAND 1.jpgÎncep prin a cita din revista Rolling Stone: “Copeland is a powerhouse, a superstar... she can do no wrong.”. Nu ţi-e teamă că s-ar putea totuşi să faci şi greşeli?

Ştii, întotdeauna e foarte frumos când oamenii spun lucruri drăguţe despre tine, dar eu mă simt binecuvântată fie şi doar pentru faptul că fac ceea ce fac şi iau fiecare zi care urmează exact aşa cum se arată ea. Scopul meu principal este să continui să înregistrez albume, să cânt, în fine... să fac asta cât mai mult timp cu putinţă şi să rămân sănătoasă. Altfel, aşa cum spuneam, este frumos când oamenii spun lucruri minunate dar nu le poţi depozita pe toate în inima ta. Johnny Copeland, tatăl meu, mi-a spus când încă eram un copil ceva care a devenit foarte important pentru mine, mi-a spus ‘Nu citi niciodată presa!’ pentru că, serios, eu trăiesc asta, dacă o citeşti şi este apreciativă te împăunezi şi devii arogant, iar dacă este defavorabilă devii amar şi furios. Deci... ‘I roll with the punches and do what I’m supposed to do’.

Din 1998 şi de la debutul tău cu “Turn the Heat Up” au trecut deja două decenii. Ce te face să continui pe această cale?

Ei bine, încerc întotdeauna să rămân cu picioarele pe pământ. Toate discurile mele vorbesc despre ceea ce simt şi ce se întâmplă cu mine într-o perioadă sau alta a vieţii mele. De exemplu, în noul meu album, “America’s Child”, totul are legătură cu băieţelul meu [Johnny Lee – n.r.], căci am un băiat de 21 de luni, iar discul este despre el, despre lumea în care l-am adus şi despre speranţele mele legate de această lume, aşa cum este ea.

Referindu-te la “America’s Child” spuneai că pentru “a trăi în această lume trebuie să ai o temelie solidă, aşa cum eu am avut, pentru a putea răzbate”. Ce înţelegi prin “temelie sănătoasă”?

Am vrut să spun că părinţii mei m-au crescut foarte bine. Am avut părinţi foarte buni care m-au crescut cum trebuie într-un cartier cu foarte multe probleme, iar eu mi-am ascultat părinţii şi am învăţat de la părinţi. Iar dacă nu aveam acea temelie sănătoasă probabil nu aş fi fost capabilă să SHEMEKIA COPELAND 2.jpgsupravieţuiesc în acest business un timp atât de îndelungat. Am simţit permanent că ai nevoie de o educaţie de bună calitate. Unii copii nu beneficiază de asta şi totuşi reuşesc foarte bine, dar mulţi alţii nu, ori eu am fost unul dintre aceia care am fost cu adevărat binecuvântată pentru că am primit-o. Şi pentru un părinte este foarte dificil pentru că sunt atâtea lucruri care sunt diferite, în special faţă de acum douăzeci de ani, încât, ştii... eu nu mi-aş fi imaginat de exemplu că voi ajunge să trăiesc într-o lume în care nu mai există magazinele de muzică în care oamenii se întâlneau nu doar pentru a cumpăra discuri, fiindcă totul este acum digital, şi de asta a devenit atât de important că mai există evenimente ca festivalurile, care adună oamenii ca să asculte muzică, dar în acelaşi timp contribuie la a menţine realitatea... normală, a reaminti că totul în jur este real şi adevărat. De asta trebuie să continuăm şi de asta trebuie să ne încurajăm copiii să pună telefoanele jos şi să participe la conversaţii reale, să lase computerul deoparte şi să comunice direct, asta trebuie să continue să ne preocupe. Cu Johnny Lee intrat în lumea ta, schimbarea sau măcar nuanţarea priorităţilor tale a devenit absolut necesară. Cum îţi echilibrezi viaţa personală cu cea profesională, cu sutele de concerte care te poartă pe drumuri?

Nu mai călătoresc chiar atât de mult pe cât o făceam, ba chiar m-am oprit complet o perioadă, înainte şi după naşterea lui Johnny Lee, şi oricum numărul de concerte s-a împuţinat pentru că lucrurile s-au schimbat foarte mult, inclusiv în business. Sunt în situaţia de a fi ocupată cu lucrul mai mult în zilele de weekend aşa că, din fericire, nu sunt obligată să fiu departe de el o perioadă îndelungată. Deci încă îmi menţin un echilibru foarte bun, pentru că nu vreau să-mi lipsească şi nici nu vreau ca eu să îi lipsesc acum, când este în creştere. Vreau să fiu acolo pentru el.

Să revenim la muzică. Se vorbeşte deseori de rădăcinile tale ca fiind în Blues, Soul şi Americana. Publicul român este mai puţin familiarizat cu conceptul de “Americana”. Poţi te rog să îl explici pe scurt?

Este un creuzet uriaş în care topeşti toate genurile [muzicale – n.r.]. În Americana vei găsi Country, vei găsi Blues, vei găsi Bluegrass, vei găsi chiar şi puţin Rock... este doar un mare creuzet pentru contopirea diferitelor muzici. Asta e Americana, muzici americane topite toate împreună.

De la rădăcini la alegerea ta, a acestui drum riscant. Ai fi putut visa să devii, nu ştiu, ziaristă sau şefă de restaurant...

Am simţit o chemare pentru muzică cu toate că m-am gândit şi la alte lucruri pe care aş fi putut să le fac, precum acela de a deveni psihiatru, doar că nu asta mi-a fost sortit, nu asta mi-a fost scris în cărţi. Am simţit o chemare şi m-am trezit într-o bună dimineaţă cu gândul “Vreau să cânt!”, “Trebuie să cânt Blues!”, apoi timpul a trecut şi pe când deja susţineam gig-uri în New York, cred că aveam 16 sau 17 ani, Bruce [Bruce Iglauer, boss-ul de la Alligator Records – n.r.] şi-a făcut apariţia la unul dintre spectacolele mele, m-a ascultat cântând şi atunci a început totul [Shemekia avea să înregistreze la Alligator primele patru albume, “Turn the Heat Up”/1998, “Wicked”/2000, “Talking to Strangers”/2002 şi “The Soul Truth”/2005, pentru a reveni apoi la legendarul label după o pauză de zece ani cauzată de contractul cu Telarc, cu “Outskirts of Love”/2015 şi “America’s Child”/2018 – n.r.].

Povesteste-mi câte ceva despre duetul “If He Moves His Lips” de pe “Wicked” cu una din eroinele tale, Ruth Brown. Cred că a fost emoţionant... şi, apropo, cine te-a mai marcat dintre muzicienii mai vârstnici?

SHEMEKIA COPELAND 3.jpgOh, a fost uluitor. Am mers la Las Vegas pentru că acolo locuia la vremea aceea şi n-am făcut decât să stau şi să o urmăresc cu privirea. Îmi era foarte greu să interacţionez cu alţii pentru că eram tot timpul ocupată să o ascult şi să învăţ de la ea doar privind-o. A fost minunat. Iubesc toate discuţiile pe care le-am avut... am petrecut clipe frumoase împreună. Cât despre influenţe, au fost şi sunt destule. Ruth Brown a fost una dintre ele, dar şi Koko Taylor a avut asupra mea o influenţă uriaşă, ca şi mulţi dintre bărbaţii care s-au dovedit a fi vocalişti uimitori precum Solomon Burke, Otis Redding sau O.V. Wright. Iubesc vocea masculină pentru că este extrem de puternică...

Unul dintre momentele de cotitură în cariera ta, cu un titlu sugestiv, “Never Going Back”, a fost primul disc scos la Telarc în 2009 împreună cu, surprinzător, muzicieni de Jazz precum chitaristul Marc Ribot sau clăparul John Medeski. Ce se întâmplase?

Ajunsesem în punctul în care am considerat că am crescut şi sunt ‘a big girl’. Mi-am dorit, nu cred că va suna bine în traducere, dar aşa este expresia în America, să ‘put my big girl panties on’, să fiu mai matură în alegerile pe care le fac în privinţa muzicii pe care o cânt, a cuvintelor pe care le spun şi a mesajelor pe care vreau să le transmit. De aici a început această schimbare, am vrut să demonstrez că am crescut şi am evoluat ca artist. Patru ani trecuseră din viaţa mea până când am ajuns în Irak şi în Kuweit [a susţinut o serie de concerte pentru militarii americani – n.r.], experienţă în urma căreia de asemenea m-am schimbat într-o anume măsură pentru că am început fiu preocupată şi am ajuns să-mi doresc să vorbesc despre probleme reale şi de atunci asta fac pe fiecare din discurile mele. Aceşti tineri, bărbaţi şi femei, luptă pentru siguranţa noastră, iar eu am considerat că este important să arăt că îi susţin. Că eşti de acord sau nu cu motivul pentru care ei se află acolo nu are nicio importanţă, tu îi susţii pe ei, pe soldaţii noştri. Eu consider că asta trebuie să fac, iar atunci m-am simţit întărită făcând acele lucruri.

Ce spui acum mă trimite cu gândul la “I’m Like Not Everybody Else” de pe “America’s Child”...

Da, ‘I’m not like everybody else’. Este foarte important pentru mine să îmi compun propriile cântece cu toate că, de multe ori, ideea de a-ţi face singur piesele nu se bucură de o mare popularitate, dar eu asta continui să fac, să îmi compun propriile piese. ‘I do my stuff’... cu speranţa că oamenii le vor percepe corect şi le vor primi bine. Vreau să interpretez propriile mele cântece şi nu pe cele ale altora, înţelegi la ce mă refer? Am avut foarte multe de spus pe acest album, dar am ţinut să o fac, despre ce simt eu faţă de ţara mea, ce se întâmplă în ţară, speranţele mele pentru această ţară, aceleaşi speranţe pe care le nutresc şi pentru băieţelul meu. Despre asta e vorba în acest disc, despre speranţele şi frustrările mele, chiar dacă în mix sunt incluse câteva tonalităţi de cântec de leagăn precum şi balada Blues compusă de tatăl meu [“Promised Myself” – n.r.]...

SHEMEKIA COPELAND 4.jpgÎncheiem cu o întrebare neutră. Fiind pentru prima oară în România te vei expune unui public pe care nu îl cunoşti şi nu ştii cum va reacţiona. Cum abordezi în general acest gen de noi contacte, ai o reţetă anume?

N-am nici cea mai vagă idee ce voi cânta pentru că nu mi-am făcut vreun setlist sau ceva de genul ăsta, aşa că voi urca pe scenă şi voi încerca să văd dacă reuşesc să simt ce este şi ce vrea sau ce nu este şi nu vrea acel public. Simplu. Urc acolo şi îmi fac spectacolul.

Shemekia, îţi rămân deosebit de recunoscător pentru timpul acordat. Mulţumesc.

Mulţumiri de asemenea lui Bernard Cheere, Managerul ‘Focşani Blues Festival’ (F.B.F.), pentru sprijinul oferit în obţinerea acestui interviu în exclusivitate, înregistrat înaintea concertului susţinut de Shemekia Copeland în seara de 9 septembrie.

SHEMEKIA COPELAND 5.jpg

IOAN BIG
24 Septembrie 2018

Foto: Adrian Mociulschi

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Lacul lebedelor 2018.jpg

Afis_Annihilator 2018.jpg

Afis_Alifantis & Zan 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg

Afis_Duelul Hiturilor 2018.jpg

Afis_Vienna Magic 2018.jpg

Afis_Lacul lebedelor 2019.jpg

Afis_MARIZA 2019.jpg

Afis_Ana Popovic Brezoi 2019.jpg

Afis_Bon Jovi 2019.jpg

Afis_The Cure 2019.jpg

Afis_ArtMania festival 2019.jpg