Arta Sunetelor

 

10 ani de ARTA SUNETELOR (Exclusivitate)

Interviu cu RICHARD STANLEY: “Brando, Leone, Argento şi alte lighioane”

După studiile de antropologie la Universitatea din Cape Town, atras fiind de ritualurile de iniţiere şi dansurile tribale, Richard Stanley s-a mutat în anii ’80 la Londra unde a început prin a regiza videoclipuri pentru trupe de Post-Punk (Public Image Limited al lui Johnny Rotten de la Sex Pistols), muzică electronică (Renegade Soundwave) şi Gothic-Rock (Fields of the Nephilim). Două lungmetraje cu tentă Horror aveau să îi confere însă statutul de cineast-cult (vezi Video Vault-urile din 07 şi 21 aprilie 2018). “Hardware” (1990), Thriller SF postapocaliptic ce provoacă prin embrioane de idei interesante, aproape vizionare, atâta vreme cât se regăsesc ulterior în “Terminator 2: Judgment Day” al lui James Cameron, despre care Gordon Sullivan scria pe dvdverdict.ro: “Part Mad Max-style desert, part Western-inspired visuals, Hardware is also obviously influenced by other sci-fi films like Alien, and the retro-futuristic set design is beautifully claustrophobic.”. Al doilea, “Dust Devil” (1992), este un Mystic-Western modern şi extrem de original prin tuşele suprarealiste şi multiplele referinţe la simboluri din Pop culture ce dovedeşte atât imaginaţia cât şi ambiţia lui Richard Stanley, generată de o obsesie pe care a dobândit-o, se pare, din copilărie pentru... Diavol, alimentată de mama sa care, în calitatea sa de antropolog, a fost pasionată de colectarea poveştilor şi miturilor tradiţionale din regiune. Nu este o doar credinţă trecătoare atâta vreme cât, în 2002, Stanley şi-a continuat explorările prin documentarul “The White Darkness”, ce are ca subiect Voodoo în Haiti-ul din zilele noastre, iar în 2013 a semnat un alt documentar, “The Otherworld”, despre locuri izolate din sudul Franţei, surse de mistere legate de magie şi ocultism. Un artist dificil şi neconvenţional în modul de a judeca, şi din aceasta cauză marginalizat de showbiz, căreia am acceptat bucuros să îi fiu călauză în căutarea dragonilor pe faţadele clădirilor vechi din Şcheii Braşovului. Acestea nu i s-au arătat lui Richard însă mie mi-au facilitat un scurt periplu prin cotloanele minţii sale, cu certitudine una proiectată... altfel decât a tuturor celorlalţi muritori.

declin 33-01.jpgCe s-a întâmplat cu “The Island of Dr. Moreau”, filmul din 1996 cu Marlon Brando, căci pentru mine constituie o enigmă? Ai scris scenariul după cartea lui H.G. Wells şi ar fi trebuit să îl şi regizezi însă, până la urmă, l-a terminat John Frankenheimer...

Este complicat, tare complicat. Am o relaţie specială cu această carte poate datorită sângelui meu, pentru că sunt un descendent al lui Sir Henry Morton Stanley, exploratorul, asociat de obicei cu Livingstone căruia i se dă de obicei mai mult credit uitându-se că, în realitate, Stanley a descoperit mult mai multe lucruri. Oricum conexiunea s-a făcut prin faptul că H.G. Wells a scris “The Island of Dr. Moreau” în 1895 pe când era prieten cu Joseph Conrad [popularul scriitor proto-Modernist, autorul lui “Nostromo” şi “Lord Jim” – n.r.], apoi, în 1896 cred, a apărut “Heart of Darkness” al lui Conrad, iar Wells l-a acuzat că i-a furat o sumă de idei din “Dr. Moreau”. Cu siguranţă există similarităţi între cele două texte, nu atât în ceea ce-l priveşte pe Moreau cât pe asistentul său, un tip dus cu capul, cam ca Dennis Hopper [Richard se referă la rolul fotografului, discipolul lui Kurtz, din “Apocalypse Now” al lui F. F. Coppola, adaptarea lui John Milius a lui “Heart of Darkness” cu mutarea naraţiunii din Congo în Vietnam – n.r.], un sicofant care în acest ultim film [“The Island of Dr. Moreau” – n.r.] este interpretat de Val Kilmer. Personajul e foarte asemănător cu cel din cartea “Dr. Moreau”. La acuzele lui Wells că i-a împrumutat din idei, Conrad s-a apărat susţinând sus şi tare că ‘Nu, nu m-am inspirat din “Dr. Moreau” ci m-am inspirat din jurnalele de călătorie ale lui Sir Henry Morton Stanley’. Astfel exploratorul Stanley rămâne acum ca una dintre sursele potenţiale de portretizare a lui Kurtz. Sigur că asta n-are nimic de-a face direct cu mine ca descendent al său dar totuşi m-a îmboldit, mai ales ştiind modul abject în care Stanley l-a consiliat pe Regele Leopold pentru a crea Congo-ul Belgian şi crimele la care s-a ajuns prin polarizarea atunci a grupurilor de Hutu şi de Tsutsi în Rwanda pentru a lupta între ele şi care au creat baza pentru Rwandan Genocide [Genocidul din Rwanda din 1994 s-a soldat cu aproape un milion de morţi în doar 100 de zile, dintre care 70% erau Tsutsi – n.r.]. O crimă istorică. Din această perspectivă am devenit interesat de “Heart of Darkness”. În ceea ce priveşte “Dr. Moreau”, am citit cartea în copilărie, pe când aveam 10 sau 11 ani, şi apoi am văzut filmul cu Burt Lancaster, Michael York [1977, regia: Don Taylor – n.r.] şi... l-am urât. Chiar dacă eram puştan, când am văzut acest film prost cu Burt Lancaster, am ştiut că eu aş putea declin 33-02.jpgface unul mai bun. Primul meu gând după ce am văzut versiunea AIP [compania de producţie American International Pictures – n.r.] a fost că cineva trebuie să realizeze o versiune mai bună pentru că nu este foarte dificil să faci una mai bună decât aia. Aşa că, pe la 13 ani, am început să scriu o adaptare scenaristică la “Dr. Moreau”. Mulţi ani mai târziu, când am terminat “Dust Devil”, datorită faptului că filmul a fost distrus de un complex de circumstanţe... compania de producţie a fost rasă, fiind înghiţită de Polygram, drepturile pentru piaţa americană au intrat în proprietatea Miramax, filmul a ajuns aproape distrus şi lăsat să moară iau eu rămăsesem înglodat în datorii pentru că a trebuit să plătesc eu postproducţia din cauza falimentului companiei de producţie. Dacă nu plăteam, nu se realiza postproducţia şi filmul n-ar mai fi existat. Trebuia să îl termin, trebuia să îmi asum personal responsabilitatea pentru finalizarea sa. Plin de datorii, n-am avut de ales decât să vând tot ceea ce aveam pentru a achita postproducţia şi singurul lucru care îmi mai rămăsese era scenariul la “The Island of Dr. Moreau”. Am reuşit să conving un om de la Pressman, ce lucra la Edward R. Pressman Film Corporation, să ducă scenariul în Statele Unite. Poate nu era perioada cea mai propice din viaţa mea pentru a încerca să realizez acest film dar eram disperat din cauza lipsei banilor. Aşa că am vândut inclusiv acest scenariu. Edward i-a dat scenariul lui Marlon Brando iar acesta s-a arătat imediat interesat tocmai pentru că a sesizat legătura cu Kurtz pe care îl jucase în “Apocalypse Now” şi astfel, plecând de la Henry Stanley, s-a realizat conexiunea, altfel aparent stranie dar adevărată, cu Dr. Moreau... prin intermediul lui Conrad. Şi, bineînţeles, datorită lui Brando care şi-a manifestat ataşamentul interesat fiind de similitudinile cu personajul Kurtz.

Îmi spui de fapt că fără Kurtz, personajul lui Joseph Conrad, Marlon Brando nu l-ar fi întruchipat probabil pe Moreau, personajul lui H.G. Wells, tu ai fi fost falit iar “Dust Devil” n-ar mai fi existat...

Da, iar astfel proiectul a început să avanseze însă primul lucru pe care l-au făcut producătorii a fost să încerce să scape de mine. Când Brando a acceptat am fost aproape imediat înlocuit cu Roman Polanski şi a trebuit să lupt din greu pentru a scăpa de Polanski. Am reuşit... convingându-l pe Brando că mai bine lucrează cu mine decât cu Polanski. Nu îmi dau seama, poate am făcut o greşeală. În sinea mea îmi spun deseori că poate ar fi fost mai bine să accept situaţia şi acum aş fi fost scenaristul unui film realizat de Roman Polanski, ceea ce n-ar fi fost chiar rău pentru CV-ul meu, dar cred că nu eram totuşi pregătit să îmi las scenariul pe mâna altuia aşa că am câştigat prima bătălie după ce Brando a spus că face filmul doar dacă tot eu sunt şi cel care îl regizez. Folosindu-mă apoi de numele lui Brando i-am recrutat pe Bruce Willis şi pe James Woods, doar că a intervenit o nouă companie în producţia şi finanţarea proiectului, New Line, o subsidiară al lui Time Warner, ţinând cont de faptul că prezenţa lui Brando şi al lui Bruce Willis a ridicat considerabil bugetul. Dacă iniţial eram convins că filmul poate fi realizat cu 10-15 milioane s-a ajuns repede la 70 de milioane, iar Time Warner a sesizat că proiectul este pe cale să devină unul gigantic. Asta s-a întins pe durata unui an întreg, timp în care am reuşit să salvez “Dust Devil” şi, drept dovadă, filmul există. În acel an m-am implicat în pregătire, în designul şi fabricarea creaturilor, am găsit insula [Richard Stanley îmi zâmbeşte ironic – n.r.], am ras pădurea tropicală, am luat băştinaşii ca sclavi, i-am trecut printr-un proces de dezumanizare pentru a-i aduce din nou în stadiul de animale, am creat o insulă terifiantă, pffui... deci am făcut multe lucruri. Lucrurile au început însă să meargă prost odată cu apropierea datei de start a filmărilor deoarece Bruce Willis intră în procesul de divorţ de Demi Moore şi nu are dreptul să părăsească Statele Unite pentru o perioadă de şase luni, nu poate ajunge pe insulă şi, ca atare, îl pierdem pe Bruce Willis. Când au aflat, cei de la New Line şi Time Warner au spus ferm că nu pot investi 70 de milioane de dolari într-un film ce-l are doar pe Marlon Brando pe afiş şi că trebuie să îi găsim urgent un înlocuitor pe măsură lui Bruce Willis. Ori noi deja amenajasem insula, construisem creaturile şi nu mai puteam da înapoi. Trebuia ca într-un timp foarte scurt să identificăm un înlocuitor ‘bankable’ pentru Willis şi aici eu am comis o eroare. Singurul nume pe care l-am putut găsi disponibil şi care i-ar fi putut satisface pe cei de la Time Warner la nivelul acestui buget a fost Val Kilmer, care era pe cai mari după “The Doors” [Biopicul lui Oliver Stone în care l-a interpretat pe Jim Morrison – n.r.] şi “Batman Forever” [Kilmer a fost Batman în filmul lui Joel Schumacher declin 33-03.jpg“Batman Forever” – n.r.]. În momentul acela era un star din aceeaşi ligă cu Bruce Willis. Greşeala mea a fost să îl implic pe Val Kilmer în proiect. Cu toate că finanţarea s-a deblocat şi procesul a continuat, a trebuit să gestionăm relaţia cu Val. Val Kilmer este un... ‘fucking psycho, probabil cel mai dificil actor cu care poţi ajunge să lucrezi în show-business. Am întâlnit ca profesionist destui oameni dificili însă Val, la acel moment, s-a arătat a fi cea mai dificilă vedetă cu care a trebuit să colaborez. Brando a fost un dulce şi a spus despre Val că face o confuzie între mărimea talentului său şi cea a sumei pe care o încasează pentru un rol. Doar că, din punctul meu de vedere, el nu a meritat nici măcar acest clişeu pentru că se comporta de parcă ar fi fost mult, mult mai important decât era în realitate. A fost surprinzător pentru mine, mai ales că şi el era în plin divorţ de Joanne Whalley dar se culca cu absolut orice femeie pe care o găsea. Îşi pierduse complet controlul, se purta nebuneşte. Iar când ne-a anunţat pe ultima sută de metri, cu doar două-trei săptămâni înainte de start, că nu ne poate sta la dispoziţie întreg timpul pentru ca noi să terminăm filmările şi că cererea sa este de a reduce cu 40% numărul de zile de filmare... asta după ani întregi de pregătire a filmului, singura soluţie pe care am găsit-o a fost să îi schimb rolul, să îl mut din rolul principal în cel al asistentului lui Moreau. Asta m-a obligat să renunţ la James Woods, opţiunea mea iniţială, care ar fi fost perfect pentru rolul lui Montgomery pentru că în scenariu schimbasem anumite aspecte faţă de povestea din carte, iar cea mai importantă dintre modificări era aceea că Moreau, care este chirurg şi se ocupă de vivisecţii, a devenit la mine inginer genetician. Am mutat totul în spaţiul GM, cel al ingineriei genetice, iar Montogomery, din neurochirurg, devine biochimist. Wells a fost un geniu. Spre finele cărţii sale, sunt patru pagini pe care H.G. Wells le dedică ştiinţei de după Moreau în care scrie că există ceva inerent în celulele noastre care determină specia fiecărui animal, ce nu poate fi grefat sau transferat de la un animal la altul, şi asta în condiţiile în care nu se descoperise ADN-ul. Wells a intuit existenţa ADN-ului. În scenariul meu, Montgomery este un biochimist specializat în designul drogurilor, arestat pentru asta şi pus în faţa opţiunii de a a-şi petrece timpul în închisoare sau de a lucra pentru Dr. Moreau. El ajunge forţat pe insulă. Pe scurt, această lovitură puternică am primit-o cu doar câteva zile înainte de începerea filmărilor.

Revenim la “Dust Devil”, pentru o temă mai aparte... filmul tău ca situare între comics-uri, mă refer la “Ghost Rider”, şi genul Western. Mi se par asocieri nu chiar atât de simplu de decriptat din punct de vedere al consumatorului de Pop culture...

Rămân pasionat de evil’-uţia lui ‘The Man with No Name’ [‘Uomo senza nome’, protagonistul interpretat de Clint Eastwood al trilogiei Spaghetti-Western semnată de Sergio Leone în anii ‘60, cunoscută ca “Dollars Trilogy” – n.r.]. Filmul “Ghost Rider”, produs al Hollywood-ului ce nu mi se pare a avea vreo legătură cu esenţa comics-urilor Marvel, alta decât bărbatul acela cu ţeasta în flăcări, a venit după “Dust Devil” din care a preluat câteva idei, la fel cum s-a inspirat şi din “Once Upon a Time in the West”. Conţine câte ceva din ambele, inclusiv o sumă din ideile mele neconvenţionale pe care le-am regăsit, inclusiv din muzică, pentru că eu am realizat în anii ‘80 şi videoclipuri muzicale pentru trupe de Gothic-Rock, precum şi coperţi de albume. Revenind la film, Peter Fonda [în rolul lui Mephistopheles – n.r.] a fost distribuit pentru a-l evoca pe Henry Fonda în “Once Upon a Time in the West” şi i-au creat un look inspirat de “Dust Devil” plantându-l în acelaşi gen de mediu care aminteşte de Monument Valley. Din “Dust Devil” mai preia mitologia care spune că aceste personaje sunt îngeri, demoni sau surghinuiţi din Rai obligaţi să coboare pe Pământ pentru a mai putea spera la o reîntoarcere în lumea spirituală din care provin. Este un film neglijabil dar am fost amuzat să văd coliziunea mitologiilor şi modul în care le-au mixat pentru că părţile din filmul meu şi cele din al lui Leone sunt identificabile cu uşurinţă.declin 33-04.jpg Acum, când vedem un bărbat îmbrăcat într-un ‘duster’ [haina lungă destinată a proteja de praf îmbrăcămintea călăreţilor, acum un standard al modei Western – n.r.] apărând într-un peisaj de tip ‘Monument Valley’, ştim că el este Diavolul, ‘the Devil’. “Dust Devil”. Dar în filmul lui Leone el nu era Diavolul, pentru că Leone nu a inţentionat să introducă mesaje metafizice ci a făcut eforturi să transmită un mesaj politic. Interesat fiind de conceptul de “aristocraţie divină”, am detectat câteva semne şi în “Once Upon a Time...” fiindcă există în el acele familii cărora putem presupune că forţe supranaturale le-au oferit dreptul de a conduce, aşa cum Regelui Arthur i s-a oferit o sabie prin intermediul lui Lady of the Lake. Sergio Leone l-a văzut pe ‘The Man with No Name’ ca pe o individualitate care luptă împotriva sistemului, fiind inspirat de povestea lui Odiseu şi a ciclopilor. Geneza lui ‘My Name is Nobody’ aici se regăseşte [“Numele meu este ‘Udeis’, adică ‘Nimeni’”, i-a răspuns Odiseu/Ulise ciclopului în “Odiseea lui Homer – n.r.] iar Leone, deşi în prima versiune a scenariului îi dădea un nume, Manco, de la latinul ‘mancus’, omul cu un singur braţ, a decis apoi să îl utilizeze ca metaforă politică... o persoană micuţă silită să se lupte cu un gigant. Iar modul în care Eastwood l-a portretizat, foarte puternic, eliminând dialogurile, plus faptul că pe afişul de promovare a filmului în America a apărut scris ‘The Man with No Name’ a dat naştere acestui personaj din mitologia modernă. Nu sunt sigur dacă a fost ceva premeditat conştient de Leone, deoarece el nu a mai fost preocupat ulterior să dezvolte conceptul, însă cel care l-a dus mai departe a fost însuşi Eastwood în “High Plains Drifter” unde, pentru întâia oară, putem bănui că acest personaj este Diavolul, şi în “Pale Rider” în care elementul supranatural devine în sfârşit prezent într-un mod mult mai explicit [de la titlul luat din “Apocalipsa lui Ioan” la dialogurile ce trimit la “Epistola lui Pavel către romani” şi la pedeapsa divină – n.r.]. Întrezărisem deja câte ceva în “The Good, the Bad and the Ugly” unde Eastwood poate fi asemuit cu un înger, un înger blond care veghează asupra ta, apoi în filmul “My Name is Nobody” unde Terence Hill, convins că “Nobody’s faster” aşteaptă în cimitir ca Îngerul Morţii să îl ia pe Henry Fonda pentru că îşi doreşte să fie el cel mai rapid pistolar. Sigur că au mai fost şi alte filme în care pot fi identificate trimiteri la îngeri sau demoni însă abia odată cu “High Plains Drifter” şi “Pale Rider”, Western-ul a devenit un vehicul pentru supranatural... “Dust Devil” este un film sud-african, ori în Africa de Sud este interzis orice are legătură cu Diavolul. În timpul Apartheid-ului, semnele şi prevestirile erau interzise, exorcismul era interzis, chiar şi “Rocky Horror Picture Show” a fost interzis, iar când s-a lansat filmul produs de Hammer, “Frankenstein and the Monster from Hell”, cenzorii înarmaţi cu markere au luat fiecare copie în parte şi au acoperit complet cuvintele ‘from Hell’, deci titlul a devenit “Frankenstein and the Monster”. Era tabu în Africa de Sud să se utilizeze în filme simboluri religioase sau satanice, era ilegal, şi atunci mi-am zis că această ţară are nevoie să aibă propriul film despre Diavol. Ori cel mai popular actor pe atunci în Africa de Sud era Clint Eastwood şi, mai mult, a fost votat ‘cel mai sexy actor din lume’ timp de mai bine de douăzeci de ani, astfel încât, începând să mă gândesc cum ar trebui să arate personajul meu Dust Devil, i-am avut în minte pe Jim Morrison, Elvis Presley şi pe Clint Eastwood. Diavolul trebuie să fie... cel mai sexy bărbat în viaţă, cea mai atractivă şi cea mai populară persoană de pe această planetă. Uite-aşa înfăţişarea Diavolului a fost inspirată de Clint Eastwood.

Cum ai ajuns să te împrieteneşti cu legendarul cineast italian Dario Argento, autorul lui “Profondo rosso”, “Suspiria”, “The Bird with the Crystal Plumage” şi... creatorul poveştii lui “Once Upon a Time in the West”?

declin 33-05.jpgFoarte simplu. A fost primul realizator de filme profesionist care mi-a vorbit ca unei fiinţe umane. Toti cei cu care încercasem să vorbesc înainte m-au tratat ca pe un puşti, unul care era în afara industriei şi pe care nu merita efortul să îl iei în seamă. L-am întâlnit pentru prima oară pe Dario când căuta să îşi cumpere marijuana şi a fost... foarte, foarte prietenos. I-am făcut rost şi, după aceea, de fiecare dată când venea la Londra primeam un telefon, ‘Prietenul tău Dario vrea să vă vedeţi’, şi astfel a început să se cimenteze o relaţie de amiciţie între noi, eu neavând decât 17 ani. El era foarte prietenos cu mine, eu îi procuram ‘iarbă’, apoi m-a prezentat lui Michele Soavi [cineast care a semnat Horror-urile “Dellamorte Dellamore”, “La chiesa” şi “StageFright” – n.r.], şi el mare amator de ‘iarbă’, după aceea i-am cunoscut pe Asia [actriţa Asia Argento, fata sa, câştigătoare în Italia a Globului de Aur şi al prestigiosului premiu David di Donatello – n.r.] şi pe Claudio [Claudio Argento, fratele mai mic al lui Dario, producătorul lui “Dawn of the Dead” al lui George A. Romero şi autorul scenariului la “Santa Sangre” al lui Alejandro Jodorowski – n.r.], şi pe aproape toţi ceilalţi membri a familiei sale. Deci a fost o întâmplare norocoasă că i-am cedat punguţa cu ‘iarbă’ lui Dario pentru că a făcut posibilă intrarea şi acceptarea mea în lumea lor. Dacă nu s-ar fi întâmplat poate că n-aş fi ajuns să realizez filme Horror... asta într-un context în care, încă din anii ‘60, fără de folos, creatorii şi oamenii de cultură au început să atragă atenţia asupra pericolului suprapopulării, a disperării născute de problemele de mediu şi a autotaritarismului, a progresiei culturii noastre spre un control etatist deplin, a supravegherii aproape totale a omului de către stat, aşa cum le vedem prezentate în distopiile Science-Fiction [Richard Stanley a realizat încă din studenţie pe 8mm o distopie cinematografică de 45’, “In an Expanding Universe”, considerat prequel la “Hardware” – n.r.]. Nu putem să continuăm să ne distrugem lumea fără a exista consecinţe. Pe de altă parte, eu mi-am ales însă o altă cale de a da semnale deoarece, până la “Hardware”, inclusiv videoclipul trupei Fields of the Nephilim [piesa “Preacher Man” de pe albumul “Dawnrazor” din 1987 – n.r.] a fost conceput de mine ca un Spaghetti Western cu un look satanic. Vocalistul, Carl McCoy, transformat în ‘The Preacher Man’ are o mână de metal, o pelerină neagră, vestimentaţie de pistolar şi ochi incandescenţi, pentru că am văzut acest tip de imagini pe jachetele de piele ale motocicliştilor opriţi să alimenteze în benzinării. Ele, în paralel cu aspectul lui Dust Devil, m-au ajutat să construiesc în anii ’80 o versiune Goth a lui ‘Man with No Name’, şi în mod deliberat l-am ales apoi pe Carl McCoy să îl interpreteze pe Diavol [personajul Nomad – n.r.] în “Hardware”, pentru a face legătura cu videoclipurile, cu piesele şi coperţile albumelor. Pentru a încerca să dau coerenţă universului meu.

Vorbeai mai înainte de Carl ‘Diavolul’ McCoy. Ajungem astfel la “Hardware” şi la muzică...

Am fost foarte, foarte norocos în acest film în ceea ce priveşte muzica. A fost prima mea colaborare cu Simon Boswell, compozitor pe care mi l-am dorit apoi şi pentru “Dust Devil”. Iniţial, mi-am propus ca “Hardware” să înceapă cu o piesă a lui Public Image Limited iar John Lydon să joace rolul DJ-ului şi, din acel moment, toţi cei pe care îi mai întrebasem au început să spună ‘Da’ şi am avut mulţi muzicieni din anii ’80-’90. Iggy Pop s-a implicat, Lemmy apare în film, Luciano Pavarotti şi-a făcut timp să înregistreze o compoziţie [“Stabat Mater” al lui Rossini, în interpretarea lui The London Symphony Orchestra dirijată de Istvan Kertesz – n.r.], am primit foarte repede o piesă de la Ministry, aşa că am avut noroc să îi avem în film pe toţi aceşti muzicieni talentaţi. Nu ştiu de ce însă din momentul în care o singură persoană îşi dă acordul să participe la un proiect toţi ceilalţi se trezesc brusc şi vor să se implice la randul lor, mai ales că aproape totul se filmează pe acelaşi platou şi nu presupune multe deplasări. Sau poate exact de aceea. Abia la sfârşit am mai găsit ceva bani care ne-au permis să mergem pentru câteva zile în Maroc ca să turnăm ceva exterioare pentru a-i da filmului o anvergură mai mare decât o are în realitate. Nebunia este că, în mai mult de jumătate din cadre, am folosit figuraţie şi imaginea oraşului sub forma perspectivelor în miniatură. Inclusiv orizontul este o miniatură. Asta însemna că nu puteai să muţi niciodată camera căci, dacă o făceai, efectul produs de miniaturile din fundal dispărea. De aceea am apelat la un montaj dinamic, pentru a masca lipsa de mobilitate a camerei şi aveam nevoie de o muzică plină de ritm. Gândeşte-te că jumătate din clădiri erau minuscule, făcute din carton, iar maşinile care se văd în depărtare sunt de fapt lumini LED lipite în vârful unor beţişoare chinezeşti. Eram cu toţii duşi cu capul dar, cumva, filmul a supravieţuit în ciuda lui Harvey Weinstein, însă destul de ciuntit, pentru că la Miramax au tăiat bucăţi întregi din el şi au schimbat unele dialoguri înregistrând alte voci şi suprapunându-le peste cele originale.

declin 33-06.jpgEstetic, “Hardware” e un mix eclectic între diferite civilizaţii. Avem elemente chinezeşti, indiene, americane şi, evident, europene. Această “globalizare” vizuală a fost una voită de la bun început?

Cred că arată ca apartamentul în care locuiam la vremea aceea, plin de gunoaie, dar în care reuşisem cumva să îmi creez totuşi un ambient personal, ceea ce era şi mai rău din punctul de vedere a lumii exterioare. Seamănă şi cu locuinţa lui Jo [production designerul Joseph Bennett, care a debutat alături de Richard Stanley şi a colaborat cu acesta şi la “Dust Devil” – n.r.], că şi acolo căram tot ceea ce găseam prin jur şi ni se părea că ne-ar putea fi de folos la un moment dat. Ştiind că “Hardware” va veni după “Alien” şi “Terminator”, am încercat să facem unele lucruri altfel. Unul dintre acestea a fost renunţarea aproape completă la luminile albastre, turcoaz şi gri-albastru pe care le vezi în filmele lui Ridley Scott şi James Cameron, pe care le-am înlocuit cu stilul de iluminare ‘deep red’ al lui Dario Argento. În felul acesta întreg filmul arată ca un soi de paletă de culori, mai ales că eu eram pasionat pe atunci de Indienii Hopi şi am încercat să schimb cromatica astfel încât să sugereze că totul se desfăşoară pe durata a numai 24 de ore. Încep din alb cu umbre de gri pentru ca la mijloc să fie extrem de întunecat cu accente roşiatice, după care revin cu lentoare din nou la albul strălucitor. Am încercat să creăm un design cromatic ciudat pentru că, pe un anumit palier, este un film psychedelic dar unul foarte negativ, ‘a very bad trip’. Estetic, l-am realizat în tradiţia lui Stacha [australianul de origine poloneză ‘Stacha’ Halpern, pictor abstract cu tendinţe Expresioniste – n.r.], dar am fost foarte influenţat şi de Tobe Hooper şi de seria sa “The Texas Chain Saw Massacre” prin faptul că am creat-o pe Jill cu gândul la Stretch [DJ-iţa de radio din “TTCM 2” – n.r.]. Cât despre evoluţia tehnologiei, eu sunt încă şi acum speriat. Nici acum nu-mi plac cyborgii. Când văd imagini cu Big Dog, cel mai mare cyborg militar care există în acest moment şi îi aud motoarele care îl pun în mişcare, mi se face pielea de găină. Este genul de lucru pe care îl găsesc absolut respingător atât în ceea ce priveşte maşinăriile cât şi cei care le-au creat. Sunt înspăimantat de gândul că aş putea fi urmărit de una dintre ele şi, din nefericire, nu mai sunt chiar atat de tânăr încât să sper că voi scăpa teafăr. Multe din influenţele mele se regăsesc în cărţile de Science Fiction din anii ’60-‘70 pe care le citeam pe când aveam 13-14 ani, precum “Make Room! Make Room!” [1966 – n.r.] al lui Harry Harrison, un autor de SF foarte popular la acea vreme, de unde am aflat pentru întâia oară de încălzirea globală şi de efectul de seră, de schimbările climatice. Ideea că mediul înconjurător ar putea ceda şi că eu ar trebui să continui să trăiesc prizonier într-o lume suprapopulată în care nimic nu mai este natural, nimic nu mai este funcţional, în care forţe globale precum Statele Unite ar putea deveni din ce în ce mai autotaritariste, pur şi simplu m-a îngrozit. Copil fiind, am avut multe coşmaruri din cauza acesteia care au continuat să mă bântuie timp de decenii. Să ne gândim că abia acum câţiva ani oamenii au început să realizeze ce înseamnă efectul de seră iar eu sper că nu e prea târziu şi e încă posibil să întoarcem istoria dinspre această destinaţie pe care scriitorul american de SF Philip K. Dick o numea “the Black Iron Prison” a viitorului [în “Flow My Tears, the Policeman Said” din 1974 – n.r.].

declin 33-07.jpgPlecând tot de la “Hardware”, mult mai accesibil decât elipticul “Dust Devil” care jonglează cu o simbolistică sofisticată, sunt generaţiile Facebook din aceşti ani pregătite sau interesate să descifreze semnificaţia simbolurilor propuse de cineaşti?

Devine din ce în ce mai greu, mai ales că cei de la Hollywood privesc filmul doar ca entertainment şi refuză să accepte că acesta poate fi artă. Cu siguranţă, ai putut constata că folosesc deseori “stenografia” în filmele mele fiind convins că sunt unele lucruri atât de evidente pentru spectatori încât nu trebuie decât să apese butoanele corecte şi vor avea explicaţia. “Hardware” este tot un soi de Western, în care începutul poveştii este plasat abia la sfârşitul filmului. Diavolul apare la începutul şi la finalul filmului. Cyborgul este adus de către Diavol care îşi face apariţia tocmai de Crăciun. Ai personajul care apare din neantul fierbinte, ai sunetul muzicuţei, murmurul său care transmite subconştientului un mesaj de identificare clar, ai planul apropiat cu ale sale cizme originale Durango cu tocuri ‘cubaneze’ [sintagma “Durango boots with Cuban Heels” a devenit clasică în moda Western – n.r.] şi la fel se întâmplă şi în “Dust Devil”. În momentul în care auzi zgomotul acelor tocuri ştii că se apropie Diavolul. Când eram foarte tânăr am citit un interviu cu Roger Corman [legendarul regizor şi producător de filme de serie B – n.r.], care mă interesa încă de pe la 11-12 ani, în timpurile lui New World [New World Cinema, compania lui Corman care distribuia în SUA inclusiv filme de artă precum cele ale lui Bergman, Kurosawa, Truffaut sau Fellini – n.r.], pe când încă făcea filme bune precum “Piranha” sau “Death Race 2000”, în care el spune că deţine o formulă pe care o utilizează aproape în fiecare film: întotdeauna arată sâni goi, un elicopter care explodează sau un monstru, şi întotdeauna inserează... un voalat comentariu social, care să nu stea în calea Exploitation-ului, a entertainment-ului de bază, dar care trebuie inclus în mod obligatoriu. Dacă filmul este lipsit de comentariu social sau de subtext devine mai puţin interesant. Am încercat la rândul meu să aplic această formulă. Am încercat întotdeauna să am în filmele mele o scenă de sex, să pigmentez acţiunea cu o doză de violenţă acută, explozii, maşini făcute praf, un ‘shootout’, dar, de asemenea, să plantez un comentariu social sau politic. Formula lui Roger Corman mi-a rămas întipărită în minte încă de atunci, de când eram copil. Sunt pe deplin conştient că o parte dintre spectatori nu vor înţelege filmele mele aşa că “Dust Devil” are sex şi crimă chiar din primele sale zece minute şi are o explozie al unui creier în ultimile sale zece minute, eu având în minte că trebuie să ofer ceva şi unora care sunt prea proşti ca să înţeleagă, să satisfac şi această parte a publicului care nu descifrează comentariul socio-politic. Sper de fapt să ofer ceva tuturor celor din public, dincolo de cei puţini care îşi doresc mai mult decât un entertainment superficial. Încerc să rezist între cei doi poli, între ‘exploitation’ şi ‘arthouse’.

Richard Stanley, mulţumesc pentru confesiune.

NOTĂ: Interviul de mai sus este o transcriere parţială al întregului dialog, acesta urmând să fie publicat în formulă completă în antologia aniversară “Zece dintr-o sută: Cartea Sunetelor”, care va apărea în toamna lui 2018.  

declin 33-08.jpg

IOAN BIG
Octombrie 2017/Mai 2018

Foto (*cu excepţia coperţilor de discuri): Ioan Big

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Bruckenthal Fest 2018.jpg

Afis_STONEBIRD 2018.jpg

Afis_Smida Jazz 2018.jpg

Afis_dichis n blues 2018.jpg

Afis_Jazz & Blues Festival Brasov.jpg

Afis_David Garrett 2018.jpg

Afis_Nigel Kennedy 2018.jpg

Afis_Al Di Meola 2018.jpg

Afis_Duelul Hiturilor 2018.jpg

Afis_Lacul lebedelor 2019.jpg