Arta Sunetelor

 

Interviu cu Mircea BANICIU
CĂLĂTORIE PE O ARIPĂ

Mircea Baniciu interviu 1.jpgDe data asta sunt bucuroasă, sper că o să fiu în formă şi, cât de cât, o să-mi meargă mintea să pun întrebări deştepte, pentru că am în faţă un personaj deosebit. ”Fotoliul pentru prieteni” astăzi este ocupat de Mircea Baniciu. Bun găsit, Mircea!

Bun găsit!

Tu ştii de când îmi doresc eu întâlnirea asta? De prin `96 de când făceam emisiunea de muzică folk. Ţii minte că te tot băteam la cap…

Ce, este un fleac de atunci…

Un fleac, nu? Vreo zece–unsprezece ani… Hai să o luăm, aşa, bătrâneşte. Deci: 1949, 31 august…

Iulie.

Iulie, da, iar fac greşeala…

Iulie….Da.

Odată cu Andrei Partoş…

Odată cu Andrei Partoş, da.

Ştii că în folkul românesc mai sunt câteva perechi, Mircea Bodolan cu…

Da, mai tânăr, dar nu-i pe 31. Sunt toţi lei…?

Nu, Bodolan şi Doru Stănculescu sunt Raci, în aceiaşi zi născuţi, şi Valeriu Sterian şi Ducu Bertzi, - Fecioare… Sunt născuţi în aceiaşi zi, dar în ani diferiţi… Liceul de Arte?

Nu. Liceul 7 din Timişoara. Deci un liceu….

Obişnuit…

Obişnuit, dar un liceu foarte bun, Erau profesori foarte buni acolo, motiv pentru care din clasa pe care am parcurs-o, adică, clasa cu care am trecut aceşti ani, a avut foarte mulţi dintre ei care au intrat la facultate. Au fost, nu ştiu, unu sau doi cei care n-au făcut facultate şi ei din cauză că au plecat… Au plecat în Germania, în Franţa nu ştiu pe unde s-au mai dus… În orice caz, mulţi dintre foştii mei colegi sunt profesori universitari, doctori şi aşa mai departe. Am fost o clasă în care eu n-am avut cum să fiu niciodată cel mai bun, pentru că erau foarte, foarte buni ceilalţi.

Dar tu desenai frumos.

Desenam foarte frumos. Am avut un coleg de şcoală, era în clasa paralelă şi eram vecini. Radu Duma îl cheamă. El a făcut artele plastice în final şi desena de la Dumnezeu, aşa îi spuneau toţi cei care l-au cunoscut în perioada lui de puştie. Aşa i-a fost dat, s-a născut cu treaba asta… Era ceva… A dat la arte plastice şi a căzut tocmai din cauză că profesorii i-au zis că un desen ca ăla nu-l putea face un copil de 14 ani… L-au picat şi au zis că a copiat desenul şi, cu toţi profesorii de faţă, a mai refăcut încă o dată proba aceea. Deci am avut, cumva, noroc de o structură bună de început, că altfel aş fi putut fi un infractor sau …

Doamne, fereşte!

Ştiu eu….vreun spărgător… Dar de elită aş spune…

Dar de unde trecerea de la arte plastice, mă rog, desen, plastică la muzică?

Muzica a fost altceva, iar plastica… Jucându-ne împreună am învăţat de la el foarte, foarte foarte multe elemente, nebăgând de seamă că de fapt aş fi putut face şi eu (bine nu la valoarea lui) treaba asta, motiv pentru care m-am înscris la arhitectură… Acolo ştiind eu, aşa, din liceu, că este o atmosferă fantastică, că era perioada clubului A, cel care organizase festivalurile acelea binecunoscute în perioada aceea şi nu ştiu de ce m-a atras ideea asta. Am zis că a îmbină desenul, muzica şi, mă rog, într-un fel ingineria sau… În acelaşi timp, toate astea cu studenţia, mi s-a părut ceva fantastic, fantastic. De aceea am luptat. Am luptat din toate puterile să intru la arhitectură.

Ceea ce s-a şi întâmplat…

S-a şi întâmplat, da. Iar muzica… Mi-a fost dat tot printr-un noroc să am ca vecină, deasupra apartamentului în care locuiam o doamnă care a făcut conservatorul la Viena şi care cânta bine la pian. Preda şi ore de pian şi care i-a spus mamei mele: “vezi că ăsta cântă, dă-mi-l mie puţin să…”

… să-l aranjez…

… să-l aranjez”. Şi iată că, aşa, din una în alta, noţiunile de bază le-am luat. Urma să perseverez.

A, deci nu te-ai axat numai pe povestea asta făcând muzică, instituţional, ca să zic aşa…

Nu. Am luat ore de pian. Doamna mi-a dat, cum să-ţi spun, noţiunile de bază. Aşa în nişte ore pe care le-a făcut cu mine, uneori mai mult sau alteori mai puţini plătite, pentru ca maică-mea n-a fost niciodată o femeie bogată. A muncit într-o fabrică şi…

Bine, erau şi vremurile…

Unii aveau şi pe vremea aceea, nu poţi să zici că nu aveau. Chiar au avut timp să strângă ca lumea. Dar, ce să zic? A fost o perioadă în care, să spunem, Dumnezeu mi-a dat o atmosferă în care să mă dezvolt. Mă tot gândesc la copilăria mea care a fost totuşi una norocoasă.

În anii aceia, bucureştenii erau individioşi pe timişoreni. Aveau altă sursă de informaţie, mult mai directă în ceea ce priveşte muzica. Aşa este?

Păi eram la 30 de kilometrii de Iugoslavia, fosta Iugoslavie şi sârbii aveau posturi foarte… Novisad, de exemplu, este un oraş foarte aproape, nu ştiu exact câţi kilometrii, n-am ajuns până acolo… În orice caz, ascultam atunci unul dintre posturi, nu mai ştiu cum se numea… plus că posturile sârbeşti erau pe ultrascurte. Aveam toţi antene pe case, erau, nu ştiu dacă îşi mai amintesc unii… Şi-n Bucureşti se prindeau bulgarii, ruşii sau ce prindea lumea pe aici. Ce… era negru pe acoperişuri de antene… de astea de televiziune…

Se prindeau ungurii şi sârbii…

Kossuth, Radio Budapesta erau radiourile care se ascultau foarte mult. Aveam şi vecini care vorbeau maghiara. Timişoara fiind un oraş cosmopolit, am întâlnit pe stradă… În toată perioada copilăriei mele foarte mulţi evrei, evrei care vorbeau ungureşte, erau unguri care vorbeau şi ei ungureşte, erau nemţi care vorbeau nemţeşte, erau sârbi care vorbeau sârbeşte. Cu ţiganii mai puţin m-am întâlnit pe acolo…

Mircea Baniciu interviu 2.jpg

Fiiind un oraş cosmopolit melanjul ăsta de culturi te educa altfel?

E clar, e clar! Să moşteneşti atâta cultură... Păi, cred că din acele case prin care am fost invitat ca şi copil, bineînţeles… Nu exista casă fără cărţi, fără biblioteca şi fără să fie măcar un bătrân sau un bunic care să ne pună la punct, aşa, din punctul ăsta de vedere, cultural. Deci, fără nici un efort, atunci când moşteneşti, copil fiind, să zicem, un anume gust pentru cultură şi pentru ce-i frumos, cred că poţi merge mai deschis în continuare.

Hai să ascultăm şi o piesă. Dragi prieteni, în această ediţie “Dublu 60” o să ascultăm foarte multe piese noi.

Da, ca să nu plictisim. Piesa este “Apa sâmbetei”, o piesă mai supărată după un text al lui Dan Verona. Este despre cam cum stăm noi acuma. Textul este făcut acum nişte ani de zile, n-am reuşit să-i fac partea a doua, deci b-ul cum s-ar zice, n-am reuşit să dezvolt armonic cântecul acesta, dar se pare că până la urmă mi-a ieşit….

Ascultam textul lui Dan Verona, tocmai vorbeam, piesa asta nu putea să apară înainte de `89. Cu "răsăritul"… cu…

Nici vorbă, nici vorbă. Păi ţin minte că, la Electrecord, a fost odată un redactor, nu mai ţin minte, cred că Bonea sau nu ştiu, nu mai ţin minte… S-a certat Covaci cu el zdravăn de tot, pentru că spunea că avea un text cu tătarii… tătărimea crâmului, i-au dat afară, i-au tăiat pe tătari şi nu ştiu ce. Iar ăsta a zis "duşmănime", nu punem "tătărime", punem "duşmănime". – “De ce dom'le?” – “Pentru că tătarii sunt la ruşi şi dacă dăm în tătari dăm şi în ruşi.” Le era frică dar…

Buuun….hai să continuăm. Tu ai avut antecedente în familie, muzical vorbind?

Nu ştiu… din partea tatălui, pe care l-am cunoscut foarte puţin, s-ar putea să fie pe acolo. În rest nu. Bunicii mei din partea mamei, care sunt morţi, şi maică-mea la fel, venind din zona Brad, zona aceea a moţilor, Avram Iancu… bunicul meu cânta la fluier şi era înnebunit, dădea drumul la… avea un difuzor pe vremea aceea, dădea drumul postului local Timişoara, care era un soi de radioficare şi când mai trăgea nişte ţuică lua fluierul şi cânta cu difuzorul…

Făcea karaoke, ca să zic aşa…

Până când apărea câte o cântăreaţă de operă. Nu ştiu de ce şi nu-i suporta pe ăştia cu opera… era….

… închidea brusc…

Închidea brusc…da…. Nu ştiu…cred că de aicea totuşi…

Dar de la tine s-a moştenit apoi. Adică Ana, fiica ta…

Ana da mi-a moştenit, să zicem, o parte de caracter şi sper să fi moştenit, mă rog, partea cea mai luminoasă…

Dar şi simţul muzical…

Da…exact…

Cu muzica ai încurajat-o?

Mamă, ce bine cântă! Cum să nu? Nici n-a trebuit să o încurajez că…

A, da? Bine, haide s-o auzim. (piesă cu Ana Baniciu) Vreau să vă zic c-am reuşit să-l emoţionez pe Mircea…

Da. Da…

Nu se aştepta la surpriza asta. Este de acum un an sau doi de la Eurovision, de la selecţia Eurovision Junior dacă nu mă înşel. Ea cânta la “Allegreto”, adică are deja istorie…

Păi are. La “Allegretto” e de la cinci ani şi jumătate. A dat admitere, a fost cred că primul ei hop, să spun aşa, de depăşit. Ce emoţii a avut, ce… pentru că erau mulţi copii care concurau pentru locurile acelea. Erau două sau trei locuri pe care doamna Codreanu le-a avut pentru “Allegreto”, şi Ana a fost printre primii, adică printre cei mai talentaţi şi a luat-o imediat în cor şi… De atunci e una dintre cele mai importante membre acolo, acum având deja 14 spre 15 ani.

Mulţi înainte…până la cât stă?

Treaba asta se cam termină. A luat-o Titus Munteanu într-o emisiune care se intitulează “Cu acordul minorilor”, e un fel de… un fel de “Şcoala Vedetelor”. Dar mă rog, am fost foarte bucuros că s-a oprit măcar pentru un timp emisiunea asta… Mi-a zis Titus că o s-o reia. Majoritatea membrilor grupului ăsta erau în pragul admiterii la liceu, au mult de învăţat acum.

Face muzica?

Face muzică, învaţă pian în paralel cu şcoala. Este la şcoala germană şi sunt foarte mândru de ea. Cumva îmi revăd, aşa, anii de copilărie, anii mei de adolescenţă, văzând-o pe ea…

Păi, hai să revenim la anii tăi de început. Ce înseamnă să ai un timbru vocal special?

Nu ştiu. Cred că, cu un timbru special te naşti… Eu, de exemplu, nu eram deloc conştient de treaba asta până când n-am făcut primele înregistrări şi până când…. Nu prea îmi plăcea vocea mea… nu eram unu care să se fălească cu treaba asta. Aş fi preferat să stau undeva în spate mai ruşinos şi mai… puţin băgăreţ fiind, în general…, n-am prea…., n-am prea excelat în ideea de a mă băga în faţă. Mi-ar fi plăcut să stau undeva în umbră, să cânt la chitara şi să nu mă prea arăt. Asta era…. După care, mă rog, cei din “Phoenix” au zis: “eşti frumos, eşti deştept, eşti prea modest”. Mi-au spus: “ia treci matale în faţă să vedem ce…”

Mircea Baniciu interviu 3.jpg

Ok… stai că trecem şi la perioada “Phoenix”. Şi din cauza asta ai început cu muzica folk? O chitară în mână, cântat singur…

Da, aşa a fost. Perioada mea de început a fost cumva aceea în care am renunţat la pian şi i-am spus mamei mele să-mi cumpere o chitară. Şi ea a zis: “dacă intri la liceu îţi cumpăr chitară” şi iată-mă şi la liceu. Atât de tare îmi doream acea chitară încât…

… ai învăţat pentru liceu…

Şi am luat chitara şi mă rog mai aveam nişte noţiuni muzicale, am studiat şi, în timp, m-am trezit cântând destul de bine, în aşa fel încât am fost invitat undeva în Timişoara de un scenograf (Puiu Lazaru îl cheamă) şi de nişte tipi de acolo de la teatru care, în afară de faptul că făceau design-ul şi scenografiile pentru piesele de acolo, cântau şi la chitara şi m-au remarcat acolo “uite pe unu care cânta”… Îmi plăcea José Feliciano foarte tare, ăsta fiind un tip şi cu o voce minunată şi….

Şi ce făcea pe chitară mai ales…

Exact, exact. Şi mă apropiam cumva de el. Mi-au zis, hai să cânţi într-un spectacol pe care îl avea teatrul german “stele….seara înstelată” sau cam aşa ceva se numea. Era un spectacol german în care eu cântam în engleză şi….da…

Era o piesă proprie, sau…

Nu. Cântam Dylan-uri, Donovan îmi plăcea foarte tare, Feliciano. Şi de acolo am fost iarăşi invitat într-un club pe care îl ţineau, îl susţineau Phoenixşii, ei având toată instalaţia acolo, şi tot spatele era cumva asigurat de ei. Clubul de acolo… şi de acolo a început toată nebunia… M-au văzut acolo într-o seară în care am avut un succes de nici eu nu credeam că o să mi se întâmple… Şi atunci m-au remarcat şi au zis, ia stai puţin Bordeianu a plecat în America (fostul lor solist), ia să vedem noi ce-i cu băiatul ăsta, poate putem să-l folosim.

Hai să mai ascultăm o piesă în prima audiţie şi continuăm povestea.

"Dintr-o carte" se numeşte cântecul acesta şi textul e scris de prietenul Dinu Olăraşu (…)

Rămăsesem la întâlnirea cu Phoenix, care după venirea lui Baniciu s-a restructurat şi ca mod de a gândi muzical.

Da, clar. Plecase Moni Bordeianu. Nu ştiu, ei probabil mai sunt în ţară, Moni cel puţin dacă mai este şi ascultă, îl salut pe calea aceasta, l-am apreciat foarte mult şi continui să o fac cu toţi ceilalţi…. Moni a plecat în America. Înainte de a pleca cu vreo două săptămâni, în anul 1970, s-a întâmplat că au fost nişte inundaţii groaznice. Spectacolul Phoenix a fost făcut ca un spectacol de binefacere, urmând ca toţi banii încasaţi pe acest spectacol să fie donaţi sinistraţilor şi bineînţeles că având acest caracter au fost invitaţi majoritatea oficialilor din Timişoara: prim-secretari, primar, şi aşa mai departe, tot ce însemna staful de partid şi de securitate şi de ce o mai fi fost acolo… Am fost şi eu spectator la acest spectacol. Ţin minte că m-am îngrozit când am văzut că… Ei aveau nişte tobe în care băteau toţi, erau un fel de percuţii de astea de spate, iar Moni, pe fundalul acesta muzical s-a luat de staful de…

Deci e adevărată legenda.

I-a făcut pe aia… Că ce cravată şi aşa mai departe, că-i strâng cravatele şi nu mai pot să gândească că de ce îl obligă pe el să poarte cravată dacă nu ştiu ce….de ce îl obligă să se tundă când… de ce să arate ca ei şi aşa mai departe… Aştia s-au sculat şi au plecat toţi. A doua zi Phoenix-ul era desfiinţat. Şi Moni a plecat în America şi noi am…

Bine, oricum nu-i mai păsa.

Asta e! Spre marea ciuda a lui Covaci care era turbat de nervi că i-a stricat jucăria. Ei au cântat o perioadă vara la mare. S-au apucat să cânte blues sau, mă rog, ce cântau… Fără Bordeianu trupa nu-şi mai găsea identitatea. Ţin minte că i-am întâlnit cântând la mare blues, Günther Reininger era, cum să spun, solistul vocal şi în acelaşi timp pianistul trupei… Da… şi cântau blues vara la mare în `70. În `70 în toamnă am fost eu cooptat în trupă şi în primăvara anului `71 am început repetiţiile cu o uşoară idee de schimbare. Nicu i-a dat pe toţi afară, deci n-a mai fost Kamocsa Bela, nu a mai fost Dorel Vintilă, nu a mai fost Reininger. A luat alţi oameni, m-a luat şi pe mine, iar eu nu prea înţelegeam ce se întâmplă acolo...

Şi Reininger, totuşi, a revenit dacă…dar numai pentru…

A revenit, dar Reininger a avut venire - plecări, venire - plecări, n-a mai prea… După ce a plecat Moni Bordeianu (care era principalul compozitor atunci, el era cel care gândea în trupă), Reininger nu s-a mai regăsit aproape niciodată până la Cantafabule. La Cantafabule şi-a dat valoarea pe faţă….

Aici vroiam să ajung: drumul ăsta mi se pare foarte interesant de la "Lady Madonna" şi "Friday of my mind", chiar şi "Hei tramvai"…

Era "Hei tramvai", era "Canarul", a fost "Ar vrea un eschimos" a fost…

… "Nebunul cu ochii-nchişi" care avea ideea din Beatles, “The fool on the hill”, până la o chestiune absolut românească.

Păi, asta a fost, cumva, impusă.

Aţi muncit toţi la chestia asta?

Da, era perioada revenirii lui Ceauşescu din Coreea şi toate ideile de cultură s-au restructurat. Deci toată perioada aceea liberă de până în anii `70… A început să-i deranjeze, cumva, libertatea şi au zis ia să mai strângem niţel surubul, în aşa fel încât, cultural, lucrurile s-au schimbat. S-a impus cumva ideea de a folosi spaţiul cultural românesc atât în muzică cât şi în literatură. Bineînţeles muzica populară, mă refer la tot ce a însemnat muzica populară, folclorul autentic şi vechi… Deci... ideea a fost genială. Nicu gândise mai demult să intre în folclor, dar de data asta i s-a deschis o cale.

Cine era liderul muzical al trupei având în vedere că, la ora aceea, dacă ţin eu bine minte, practic, singurul muzician "cu acte în regulă" era Ioji?

Bine, dar direcţia muzicală a dat-o Nicu. Şi foarte inspirat aş spune. Deci cred că ăştia au fost cei mai buni ani, `71 - `77. A fost perioada lui de maxim, aş spune eu, în care, ajutat de Ioji care avea toate…

Dar îl asculta pe Ioji din punct de vedere muzical vorbind?

Da. Ioji îl corecta. Îl corecta pentru că avea argumente Ioji, Ioji Kappl fiind înscris la Conservator ştia teorie. Avea şi baza muzicală mai zdravănă decât noi care am fost amatori toţi. Deci pot să spun că nici Nicu, nici eu, nici unul dintre noi nu am fost… am fost autodidacţi…

Mă gândeam la raportul dintre ei, făcând o paralelă cu Alifantis şi Virgil Popescu. Alifantis se lăsă pe mâna lui Virgil pentru că…

Aşa cum eu la ora asta mă las pe mâna lui Cnejevici.

Voila…

Sunt oameni care au terminat o şcoală de muzică… Eu am terminat una…

Şi nu ai nici un interes să-ţi mergă prost, până la coadă.

Pe de-o parte. Bine, dar elementele de bază teoretice trebuie să le ai şi tu, pentru că altfel nu ai cum să te-nţelegi cu cineva care…

N-ai limbaj comun.

Clar… dar nu într-atât încât, cum să spun, să pot fi un profesionist.

S-a născut greu "Cantafabule"? Plecând de la "Cei ce n-au dat nume", şi aşa mai departe?

Da, s-a născut destul de greu pentru că la "Cantafabule" a fost prima oară când trupa a protestat. Nicu lua piesele. Zicea “domnle aveţi idei? - Da! – Hai, băgaţi ideile”. Se ducea la Bucureşti şi le semna el… A fost pentru prima dată când a trebuit să stăm aproape trei săptămâni la munte nereuşind să facem nici un fel de cântec pentru că nu s-a lucrat în trupă. Nicu a zis “Hai, faceţi voi piesele” şi noi “Da, da, să te duci tu să le semnezi. Nu, fă-le tu.” Bineînţeles că nu i-a mai venit nici o idee în felul acesta. Atunci când a zis “Bine, atunci semnăm toţi albumul acesta”, au început să iasă piesele şi a ieşit Cantafabule… Încă o dovadă că dacă lucra cu trupa aşa cum ar fi trebuit să lucreze, noi eram mult mai departe decât suntem acum.

Sunt convinsă. Care-i piesa care-ţi place cel mai tare? Pe care o iubeşti tu foarte tare?

Păi, singura piesă pe care mi-a dat voie şi mie să-o fac, bineînţeles…

Nu nu nu …Ştiu, e Andrii Popa de pe…

Andrii Popa… da… mi-a zis de compoziţiile mele că sunt desuete, sunt slabe şi nu au ce să caute-n trupă, aşa cum de altfel a zis de toţi cei care veneau cu idei până un moment dat, dar nu discut despre asta. Important este că s-a născut Cantafabule aşa cum cum s-a născut el şi cum arăta… Invocaţia, partea pe care o recita Pittiş este partea mea. Atât am avut pe… Mi-ar plăcea să ascultăm… partea aceia cu cerbu...

Asta ai cântat-o cu cea mai mare plăcere din tot albumul?

Păi era chiar o piesă pentru vocalişti... deci era nici rock, nici punk, nicicum, era un cântec care trebuia cântat cu adevărat de aia şi a reuşit să fie aşa.

S-a văzut că este un album rotund…

Păi, era rotund pentru că era singurul album pe care l-am lucrat fără pauză. Ne-am dus undeva sus pe munte, pe Semenic, mai sus de Reşita. Într-o staţiune pe muntele Semenic era proaspăt date în folosinţă nişte viluţe făcute pentru a fi închiriate. Pe una dintre ele ne-a încredinţat-o prim-secretarul de pe vremea aceea, fiind fan Phoenix (copii lui mai ales, mai cu seamă), ne-a încredinţat o vilă unde aveam partea de jos. Livingul era ocupat (era un living foarte generos), era ocupat cu toate sculele nostre, iar sus se dormea. Deci n-aveam altceva de făcut decât să compunem şi să… ne mişcăm.

Deja ascultătorii întreabă de ce n-ai fost decorat, dar asta este un lucru pe care o să-l discutăm puţin mai încolo. Nu o să te-ntreb de ce n-ai plecat cu ei şi ce s-a întâmplat atuncea, chiar nu mă interesează, dar spune-mi ce s-a întâmplat sau cu ce senzaţie ai rămas după aceea?

A fost un gol imens. Vă daţi seama că eu, neîndrăznind să cred că acest lucru se va întâmpla, deşi semne erau. Nicu ne spunea discret, vedeţi că s-ar putea s-o-ntindem. Când mă rog, am avut o discuţie cu el, apropos de unde o-ntindem, ce facem acolo, neştiind limba, plecând într-o ţară în care nimeni nu ne aştepta, n-aveam rude, n-aveam. Să zicem, un teren măcar, ceva pregătit acolo, mergeam în Germania…

Bine, se pare că ceilalţi aveau, cât de cât…

Nu. nu. Păi, au făcut o foame cruntă după ce au ajuns acolo. A fost un dezastru total, motiv pentru care s-au şi despărţit, au ajuns şi la alte chestii mai grave, mai agresive şi aşa mai departe... Eu n-aş prea povesti, îl las pe Nicu să povestească asta în carte…

Chiar te rog să nu povesteşti

…în carte, în cartea pe care ne-a promis-o, tot ce s-a întâmplat. Şi se pare că am avut dreptate. Deci eu am rămas aicea şi aş face şi o glumă pe seama ideii ăsteia: căutând-o pe mama lui Nicu pe care o mai vizitam după plecarea lor, ea invitându-mă “Mircea mai vino pe la mine…”

Celebra Tamara din piesa cu acelaşi nume, nu?

Exact, da. Mi-a zis, hai pe la mine, chiar suna Nicu din Germania şi era şi mătuşa lui Nicu care-l iubea ca pe Isus. Era ceva… Nicu era pentru ea cheia existenţei. Ceva mai mult decât Nicu nu era. Mătuşa lui, despre care noi tot glumeam, era haioasă, o bătrânică haioasă ziceai că e scoasă dintr-un desen animat… Şi vorbeşte… îi spune doamna Tamara lui Nicu, el fiind în Germania, “uite Baniciu are sală de sport, are succes, sala e plină, lumea înnebunită, afiş frumos, lucrurile funcţionează… Vă daţi seama ce o fi simţit? Eu atunci mi-am dat seama. Ce o fi simţit el, stând în Germania de unu singur că am înţeles că se despărţiseră şi au fost chestii nasoale pe-acolo… Şi Nicu de acolo zice “Ei, da, e bine că a rămas o aripă a păsării în ţară…" Iar Tuşi de colo îşi trage baticul mai pe spate: “O aripă? O pană!”

Foarte frumos… O pană care după aceea s-a transferat în altă pasăre…

Am păstrat-o pe asta ca pe o glumă simpatică şi aşa a şi fost. Oricum, nu mă mai căutat nimeni după aceea, toţi crezând că şi eu am plecat cu ei… Vă daţi seama telefoane nu… Rămăsesem în aer, cum s-ar spune.

Dar ai dat extemporale? Au început să te întrebe băieţii cu ochi albaştrii?

Imediat… a doua zi... a doua zi. Eu în prima zi am aflat că au plecat, că au întins-o şi a doua zi la 10 au fost doi civili în costume gri care m-au ridicat aşa cum eram. Nu erau.. nu erau agresivi, nu mi s-au părut agresivi, doar că m-au ţinut în interogatoriu, în beci la Securitate de la ora 11 până la 4, a doua zi, la 4 dimineaţa. Şi mi-au dat drumul aşa... cum eram şi zic băi, dar mă duceţi înapoi - că m-au luat în bermude şi papuci de casă. M-au luat cu Dacia şi-acuma ţin minte, se bucurau vecinele pe acolo: “Aha, l-au luat pe ăsta!” Mi-au dat drumul, plângeam a doua zi de dimineaţă. Vă daţi seama că nu mi-au dat nici să mănânc, mi-au dat o cafea şi câteva ţigări “Amiral” până dimineaţă, a doua zi dimineaţa. Intra… exact pe stilul… intra unul rău, după care, venea cel bun "bai vezi că asta e rău ia zi-i tu…” Şi am scris de 100 de ori, cred, de făcusem bătături la degete, am scris de 100 de ori acelaşi lucru…

… că tu habar n-aveai de fapt…

Da, da. Deci vă daţi seama de astăzi la 10 până a două zi la 4 dimineaţa… Am avut ceva de scris şi probabil că se mai regăsesc toate chestiile alea într-un dosar pe care…

Chiar, ţi le-ai căutat?

Am făcut cerere, dar n-am apucat să dau cererea, chiar mi-aş dori să primesc şi eu dosarul meu să văd şi eu ce Dumnezeu se mai afla pe acolo, pentru că, cu siguranţă erau turnători prin preajma noastră. Reprezentam, totuşi, ceva pentru ţara asta şi (mai ales cultural) eram un pericol pentru ceea ce cultural trebuia să se întâmple.

Şi-au riscat băieţii viaţa? Nicu aşa spune…

Eu după câte am auzit… nu cred. Nicu mai joacă puţin teatru…. Nu cred… Cred că lucrurile erau aranjate dinainte. Asta-i părerea mea şi din anumite zone am aflat că n-au riscat chiar atât de mult, ci, mă rog, au avut probleme la trecerea prin Iugoslavia şi Austria. Acolo s-au întâmplat nişte nenorociri, că n-au avut bani. S-a desigilat nu ştiu ce pe acolo şi n-au avut bani să plătească nu ştiu ce asigurări şi dintr-astea. Dar, mă rog, ce a fost mai greu pentru ei (şi asta povestindu-mi şi Ovidiu şi Ioji) a fost faza care a urmat, deci au făcut o foame cruntă acolo. Eu nu ştiu cum aş fi rezistat.

Iar tu te-ai, cum să-ţi spun, ţi-ai revenit repede? Şi-au dat seama că tu de fapt nu aveai nici o legătură cu ştampila primăriei?

Repede… N-au avut ce să-mi facă. În toamna am venit în Bucureşti, l-am contactat pe domnul Vornicu, era directorul programelor de varietăţi atunci, ştiind că o să am nevoie de un pic de reclamă, să-mi fac cunoscută prezenţa, sau ideea că am rămas totuşi în ţară şi să mă reapuc de treabă. Am încercat să mă şi angajez ca arhitect, am stat vreo două săptămâni. Am plecat împuşcat de acolo. Da, nu mai mergea să mă angajez… într-un institut în care salariul meu era jumătate din gajul meu, Deci câştigăm într-o lună cât pe o zi de cântat… Plus şefii care m-au luat la ochi automat şi-au zis, ăsta e şmecher şi ia să-l băgăm noi, să-l punem la treabă….Aaa, cântăreţ, da? Aaaa, bine…

… ia treci matale şi

… la şmotru.

Eu ţin minte că te-am văzut în 1978 la Gala Săptămâna, la Sala Polivalentă, Relu Gherghel, dacă-mi aduc eu bine aminte, a fost printre organizatori, iar eu eram la Clubul de la ora 7, eram în gaşca aceea. În momentul în care ai cântat Mică Tiganiadă, strofa cu “ei se duc la pas spre un alt…

… popas…

Da. Ţi s-au umezit ochii…

Da..da…clar...da..

Aia a fost prima apariţie în Bucureşti, oficial vorbind. După plecarea băieţilor şi a fost o sală plină care, cum să spun, a fost cu tine până la ultima notă.

Păi au fost toţi… După aceea am fost şi… mă rog, în toamnă au venit cei de la Cenaclul Flacăra. Au venit pe la mine, m-am trezit cu ei acasă la mine, cu toţi. Opriseră autocarul în faţa blocului în care locuiam şi au venit: “dom'le vii cu noi la Reşita”, iar la Reşita s-a ridicat… era o grădină de vară, cred că peste 1.000 de oameni erau acolo, când au dat cu ochii de mine şi le-am şi cântat cântecele s-au ridicat toţi în picioare, Păunescu s-a şi speriat atunci şi a zis “dom'le nu cred că e important…", mă rog, nu ştiu ce o fi zis. Am plecat şi de acolo, pentru că nu mi-a plăcut ideea de a fi subordonatul unei anume, să zicem. discipline instaurate deja în Cenaclu.

Într-o primă fază. Tu, ca o punte, bineînţeles, ai cântat (şi le cânţi şi acuma, de ce nu), piesele Phoenix. Ţi-ai reluat şi vechile compoziţii în cântările pe care le-ai avut în prima fază?

Păi eram obligat să cânt şi cântecele mele pentru că, cântecele Phoenix nu se puteau cânta în..

… chiar toate.

Ba da, se puteau cânta toate, numai că nu aveam orchestra, nu aveam spatele. Altfel, textele au fost puricate înainte de a fie le imprimate şi de a fi puse în spectacol.

Dar, însuşi faptul că fuseseră cântate de Phoenix înainte n-a iscat nici o discuţie chestia asta?

Ba m-au mai întrebat unii, au mai fost. “Dumneata cânţi Phoenix” şi am zis că nu, eu cânt piesele mele şi asta a fost. În orice caz a fost o perioadă destul de ciudată, în sensul că la început nu mi-am găsit calea, iar după ce am găsit-o, mi-am dat seama că ăsta este drumul. Începusem să-mi dau seama cât am pierdut nebăgând de seamă că am mai mult de spus în..

Sau la fel de mult de spus…

Da. Aveam, totuşi, (ca personalitate Baniciu) aveam mai multe de spus decât în echipă. În echipă nu prea am fost lăsat să spun.

Ia să te lăsăm acuma!

Ia să vedem. Cântecul se numeşte “Cu tine în gând”, e un cântec care ar fi trebuit să fie Phoenix, dar l-am imprimat după aceea. (…)

Şi… singurel, singurel, mititel, mititel, iată că s-a făcut de primul E.P.

Da… E.P.-ul cu ăsta a fost o istorie hazoasă, i-aş spune, aş povesti-o, dar nu ştiu dacă…

"Hanul ulciorului nesecat", nu?

Da, "Hanul ulciorului nesecat", "Dacă ai ghici" era, "Hai la joc" era un cântec "Hai la joc"… toate cântecele… Da, şi astea trebuiau să fie piese Phoenix. I le propusesem lui Nicu dar a zis că noi nu cântam cântece de dragoste, noi suntem haiduci…

Unele guri spurcate spuneau că i-ai furat ştimele.

Cui?

Că erau compoziţiile lui Nicu care au rămas aici şi pe care tu ţi le-ai însuşit.

Pot să spună, degeaba, nu-i nimic adevărat în asta. Păi dacă erau ştimele lui, le cântam, clar. Logic! Deci primul meu E.P. a apărut cumva întâmplător, eu neştiind ce mi se pune la cale. Ideea a fost următoarea: am fost convocat de Tudor Vornicu în studioul televiziunii să vadă dacă pot să ies şi eu cu ceva. Ca Phoenix, ca solist, era OK în trupă. Dar ce ştie ăsta singur, era el curios să vadă. Şi am cântat aceste piese în studio, le-au plăcut… A fost o emisiune de douăzeci de minute la audienţă maximă… A fost o bubuială pentru mine! Extraordinar! Asta a fost momentul în care am revenit… pe planetă, să zic eu. Iar după câteva luni m-au sunat cei de la Electrecord să-mi fac copertă că am disc. Am zis: "Disc? Nu ţin minte să fi fost în studio să fi imprimat vreun album cu dumneavoastră." – "Ai patru piese pe care ni le-a dat Aurora Andronache." Era redactorul cu care lucrasem la Vornicu. "Păi, zic, alea le-am dat de probă..."

Demo-uri…

Demo-uri, da. Atât de bune au fost demo-urile alea… Şi acum mă întâlnesc cu Gyuri Pascu… îmi cântă toate piesele de pe E.P. şi-mi spune că ăla a fost momentul crucial şi pentru el. S-a apucat şi el de cântat atunci, după cântecele acelea. Deci era un disc mic căruia i-am făcut copertă şi… i-am întrebat după aceea pe cei de la Electrecord: "Măi, fraţilor, da' eu nu primesc un bănuţ ceva? Daţi-mi şi mie pe discul ăla…" – "Nu că înregistrările sunt ale televiziunii." – "Şi televiziunea?" – "Să fii sănătos! Fii mulţumit că ţi-au făcut un disc şi că te-au scos…"

Parcă şi Nicu a avut probleme cu Electrecord-ul…

Nu cred că mai are Nicu probleme cu Electrecord-ul… El are probleme cu el…

Iar după aceea s-a întâmplat discul galben

Da, discul galben care a fost chiar o reuşită.

Cu trupă şi foarte serios.

Da, cu Post-Scriptum din Timişoara…

Cu Nuţu Olteanu…

Nuţu Olteanu a participat la un cântec. "În tren" se numeşte, a fost şi o piesă a lui Doru Apreotesei, "Spune-mi" se numeşte – o am aici… Acolo erau nişte instrumentişti buni: era Doru Apreotesei care era şi este (încă ţin legătura cu el) un pianist de excepţie, Mişi Fărcaş, un toboşar (care este şi el în Germania acuma) foarte, foarte bun, Mircea Marcovici la bas (Ciulică îi spuneam noi) care s-a dus, bietul de el şi cu ăştia trei am făcut o treabă extraordinară. A sunat albumul ăla….

Şi versurile din poeţii consacraţi.

Topârceanu, am mai făcut şi eu pe ici pe colo, şi aşa mai departe. A fost, cred că, lovitura mea, pe care am dat-o în anii '80, din care mai trăiesc, să spun, şi acum. Deci multe dintre piesele alea…

"Rânduri pentru păsările călătoare" o cânţi şi acum…

Sigur că da. "Eşarfă în dar", chiar şi asta, "Cu tine în gând"…

Am şi cu "Eşarfă în dar" o amintire. Pe vremea aceea făceai turnee cu Roşu şi Negru şi Mitică Tudan, Dumnezeu să-l odihnească. Ei îşi aveau sala de repetiţie la Ateneul Tineretului.

Ştiu, am şi cântat acolo.

Asta vreau să spun. Într-o seară ai cântat (cel puţin pentru urechile noastre) pentru prima dată "Eşarfă în dar" şi am înţepenit toţi: hopa, vorbeşte de Phoenix.

A, da, toată lumea a zis.

Am crezut că îţi este dor de Phoenix, dar după aceea ne-am dat seama că era un cântec de dragoste pur şi simplu. Era povestea cu "aveam optsprezece ani…

… Eram beatleşi fani şi umblam în tenişi albi primăvară-n păr şi miros de măr"…

Iar eşarfele ne-au dus cu gândul la spectacolul cu "Cantafabule" în care voi eraţi în tot felul de culori, costumele…

Alea nu erau eşarfe, erau nişte prelate…

Nu, dar ideea cu eşarfa, metafora… aia ne-a dus pe noi cu mintea la Phoenix

… multe dintre ele, printre care şi "Te întreb pe tine soare" este un cântec… un cântec de dor compus de Nicu Covaci pentru mine, aşa i-am spus eu. "Mă vezi tu pe mine oare?" – când era singur acolo - zic, ăsta sigur l-a compus pentru mine.

Că veni vorba de "Cantafabule" şi de spectacolul fabulos pe care voi l-aţi făcut cu tot "echipamentul", dacă pot să zic aşa: ţin minte spectacolul de la Casa de cultură "Eminescu", de la "Z"…

Am şi poze de-acolo…

Relu Gherghel stătea cu frica-n sân să nu se dărâme balconul.

Da, da, aşa este…

Era ceva de… de vis, de fapt…

Ăla a fost primul spectacol "Cantafabule" în Bucureşti. Eram frumoşi, eram tineri… Eram veniţi de pe munte, vă daţi sema, fetele erau înţepenite cu ochii pe noi şi cred că nu de pomană…

Mai ascultăm o piesă?

"Înţelegere". Asta este prima mea compoziţie, după o poezie a lui M. Lermontov.

Şi uite-aşa se făcu de '90 când v-aţi reîntâlnit…

Mircea Baniciu interviu 4.jpg

Ce veselie a fost! Au venit în ţară şi după aceea am plecat eu. Deci au venit Covaci, Sepi şi cu Ovidiu. După aceea am fost solicitat pentru un spectacol în Londra, primul meu spectacol afară, cu Uniunea Românilor Liberi a lui Raţiu. De acolo m-am întors şi am plecat la Osnabrück să mă revăd cu toată trupa. Pe Nicu îl revăzusem, dar pe ceilalţi eram supercurios să-i revăd. Toată trupa ne-am revăzut la Osnabrück şi am început din nou repetiţii pentru un spectacol la Paris pe care Costin Petrescu îl organizase la Segal, o sală destul de aproape de Moulin Rouge, pe aceiaşi stradă… Era o sală cunoscută în care, după afişe, am văzut că au cântat foarte, foarte mulţi artişti importanţi. Spectacolul a fost făcut pentru românii de acolo, care, n-au prea venit. Era aproape goală sala, în schimb noi ne-am distrat copios şi, mă rog, a fost o ocazie fericită, pentru mine, cel puţin, să văd pentru întâia dată Parisul. Asta a fost în martie, aşa ceva, în februarie – martie. După aceea…

… s-a cântat aici, pe Cocioc, lângă Polivalentă…

… când Covaci a venit cu altă trupă. A venit cu "Catenele", fetele de la "Catena"…

… da, a venit cu Anca Vijan şi cu Ortansa Păun

… a venit cu Dixie Krauser care nu avea, la ora aceea nici o legătură cu muzica Phoenix, (da', mă rog, a repetat şi el câteva piese), deci cei din Phoenix eram eu, el şi cu Ţăndărică. În rest erau "străini", pe scenă, să spun eu.

Şi moda asta s-a perpetuat…

Da, da a continuat – "cine-i Phoenix e cu mine, cine nu, nu".

În legătură cu asta am o surpriză pentru tine. Ascultă. (voce Nicu Covaci) "Cei care nu mai sunt în formaţia Phoenix nu mai sunt nu pentru că au fost vreodată afară. Din păcate, toţi cei care au părăsit Phoenix-ul pentru că nu au rezistat şi-ar fi dorit ca în momentul în care ei au ieşit din formaţie, să nu mai existe Phoenix. Fiecare în parte şi-a dorit să nu se mai audă de Phoenix în momentul în care el a părăsit formaţia. Da' sunt mulţi, sunt zeci, nu vă speriaţi. Cei care au rezistat, şi vă spun şi lucrul ăsta nu se ştie, acuma cred că este timpul să se ştie, sunt cei mai rezistenţi. Eforturile pe care le-am făcut noi şi sacrificiile pe care le-am făcut noi, nu le-ar fi făcut nimeni. De aceea unii au rezistat un an, alţii doi ani, alţii o jumătate de an, şi uite aşa s-au perindat toţi. De aceea este o mare ruşine că voi, meseriaşi, să incitaţi pe Baniciu să vorbească cum vorbeşte, sau dacă nu este adevărat, înseamnă că să vă fie ruşine şi mai mult, înseamnă că minţiţi. Pentru că eu nu cred că Baniciu mă înjură. Sunt convins că nu este adevărat. Şi dacă vine din partea ziariştilor, atunci să-i fie ruşine lu' ăla care se ştie cu musca pe căciulă. Nu este frumos să incitaţi la asemenea lucruri. Ştiu că vreţi să vă vindeţi ziarele, dar faceţi-o cinstit. Nu provocaţi disensiuni de genul ăsta pentru că vă tăiaţi craca de sub picioare. Deci dacă ucideţi artişti, rămâneţi fără ei." Deontologia mă obligă să vă întreb, domnu' Baniciu, cum comentaţi.

Parcă l-aş auzi pe Ceauşescu. Cam aceeaşi… Deci cine a reuşit să-l suporte, a reuşit, cine nu, nu. Asta este, nu mai comentez…

Şi până la urmă, tot noi ziariştii suntem de vină.

Păi, voi ziariştii nu înţelegeţi un lucru: întotdeauna voi trebuie să fiţi de vină. Asta-i meseria pe care v-aţi ales-o… drăguţ! În orice caz, n-am ce să comentez la asta…

Revin la întrebarea ascultorului: cum a fost cu lista pentru Cotroceni?

Cum n-a fost, nu cum a fost.

Câţi lipseaţi de-acolo?

Păi, în primul rând nu m-a pus pe mine pe listă. Mai era Claudiu Rotaru, mai era Costin Petrescu… toţi ăştia sunt unii dintre cei nepomeniţi. Ca membrii ai trupei ăştia au fost de bază. Restul, că i-a mai plimbat el şi că a colaborat cu unii şi cu alţii, asta nu înseamnă că au fost membrii ai trupei. Poţi să colaborezi cu un violinist, poţi să colaborezi cu un clarinetist, dar asta nu înseamnă că este membru al trupei. Păi, a colaborat cu corul operei, a colaborat cu orchestra George Enescu… Şi ăia au fost în trupă? Nu? "Symphoenix" este făcut cu o parte din orchestră Filarmonicii George Enescu. Păi, şi-ăştia au fost în trupă? Acolo sun sute, nu sunt… vă daţi seama… Ei, nu vorbesc de rău, doar că nu este corect ce de întâmplă… mai erau Ujică, Foartă, cei care au scris texte, mai era Victor Cârcu şi aşa mai departe, deci, oameni cu care trupa Phoenix a colaborat şi fără de care n-ar fi fost, n-ar fi existat. Părerea mea este: clar nu ar fi existat. Ar fi trebuit băgaţi, măcar… Dacă n-ar fi reuşit să vină, măcar să li se ia câte o decoraţie fiecăruia şi să le primească aşa cum ar fi putut să le primească…

… prin poştă...

Prin poştă, nu ştiu...

Invitaţia la concertul de 45 de ani?

Nu ne-a invitat. El şi-a invitat prietenii lui şi atât. Asta a fost tot… lucru care i-a revoltat pe toţi, îţi dai seama.

S-a repetat povestea de la 30 de ani, de la începutul anilor 90. Dacă îmi aduc eu bine aminte.

La 30 de ani, mă rog, a fost altă…

A cântat Dragoş Bădoi…

A cântat Dragoş Bădoi cu vocea mea în spate imprimată pe bandă. Au cântat şi cu vocea mea pe bandă pentru că nu au avut altă cale. Despre asta nu povesteşte… Hai să închidem subiectul că m-am plictisit de el.

Bine. Ce înseamnă amprenta unei trupe?

Nu ştiu, înseamnă instrumentiştii adevăraţi şi solistul. Cumva, sunetul trupei este sunetul pe care trupa îl are atunci când sunt… pentru că şi schimbarea unui chitarist aduce, de fapt, alte conotaţii unei trupe. Sunt patru sau cinci oameni într-o trupă, nu sunt douăzeci sau cincizeci ca să nu se simtă lipsa uneia dintre viori sau unuia dintre violoncelişti…

Covaci este de altă părere. (voce Nicu Covaci) "Deci, noi am descoperit, căutând în folclorul nostru străbun că avem nişte urme celtice foarte serioase şi foarte pregnante şi exact aceste elemente ne deosebesc de alţii. Deci, afară, lumea ne-a luat drept celţi. Eu am vecini irlandezi, englezi – bine, dar voi cântaţi muzică celtică – nu, este Transilvania. Deci acest element este clar, şi cred că reiese din aproape toate piesele noastre şi asta ne face să fim diferiţi de alţii. (…) Nu ne aşteptam, totuşi, să-şi mai aducă cineva aminte de noi. Sincer, şi Ioji poate să confirme. – ce, mă, ăştia au crescut cu Michael Jackson, cine îşi mai adduce aminte de Phoenix? Şi, totuşi, s-a adeverit că am mişcat ceva, şi ceva a rămas. Sacrificiile noastre nu au fost degeaba. – Care crezi că este explicaţia acestei recunoaşteri pe care aţi avut-o după '90? Uite, cu Sfinx-ul, de exemplu, nu s-a întâmplat acelaşi lucru. - Eu l-am rugat pe Aldea să vină, imediat cum am ajuns aicea. Încă în '90 l-am întâlnit pe Nancy Brandes, era aicea, zic, hai să facem, facem Sala Palatului: Sfinx, Roşu şi Negru şi Phoenix. Şi Aldea n-a vrut, nu, şi nu şi nu. – bine, dar de ce piesele voastre erau ştiute şi ale lor, de exemplu, sau ale altora, nu? – Mi-e greu să spun lucrul ăsta. Eu cred că este vorba mai mult de mesaj şi de faptul că, ceea ce noi afirmăm am şi demonstrat. Noi suntem credibili. Noi suntem credibili şi de aceea se polarizează tineretul în jurul nostru..." Cam asta a fost o parte din discuţia pe care am avut-o cu Nicu la conferinţa de presă. Tu eşti de acord cu povestea cu influenţele celtice din muzica pe care aţi cântat-o?

Este o chestie haioasă, aici. La un moment dat, nişte prieteni de-ai mei din Constanţa, familia Mărgărit, mi-au tras o casetă şi un CD cu Riverdance se numeşte trupa. Nu ştiu dacă ea mai există, o trupă de dansatori care aveau o orchestră formidabilă în spate. Şi bine-nţeles că i-am dat CD-ul şi lui Nicu să-l asculte. Zic, fii atent, o chestie absolut, absolut senzaţională. I-am văzut şi cum dansează, am rămas uimit de cât de frumos şi cât de aproape de noi, de muzica noastră era ceea ce se întâmpla acolo. Bine-nţeles că, după o săptămână, l-am auzit undeva, pe un post de televiziune că el a descoperit muzica celtică. Continuă cu gluma asta şi într-adevăr, probabil că avem ceva din celţi. Mai ales muzica din Ardeal, mă refer la cea de sus, din Ardealul de nord, la Oaş şi la Maramureş, este clar că ăştia sunt cei mai celţi dintre toţi. Noi bănăţenii cred că avem mai puţin celtic în noi. În orice caz, ideea este bună. Dar ce mă face, nu ştiu, să gândesc într-un anume fel, este cu câtă grijă ocoleşte subiectul Baniciu. Subiectul ăsta este ocolit cu o foarte, foarte mare grijă. Eu cred că Phoenix nu mai exista dacă eu nu rămâneam în ţară. Asta este părerea mea. În toţi anii ăştia eu am cântat piesele Phoenix pe unde am putut şi nu numai pentru că, cu piesele Phoenix mi-aş fi făcut eu firmă, sau… Eu am fost solistul trupei Phoenix, era firesc să continui. Care era problema? Ar fi trebuit să mă opresc, să nu… Era cu totul şi cu totul aiurea treaba asta. Dar cred, încă odată, că eu rămânând în ţară, Phoenix a continuat. Dacă nu rămâneam în ţară eram ca ceilalţi.

Revin şi spun ce-am spus şi la conferiţa de presă: mai ştie cineva de "Mierea", de "Epifania", de "Zalmoxe" în general?

Nu, pentru că nu s-au mai cântat.

Din Sfinx nu a rulat nimeni piesele alea…

… să le reîmprospăteze, sigur că da.

Hai să nu ne întristăm şi un cântec vesel să cântăm.

"Drumul spre casă". Nu-i un cântec vesel, este un cântec… cred, unul dintre cele mai frumoase din ultima vreme.

Este prospăţel?

Este prospăţel, da, mai prospăţel…

… Si uşor, uşor, s-a născut o pasăre mai mică, după aceea…

… o păsărică, da.

Tu ai zis-o, nu eu. Prin '93…

… cântam…

… pe undeva pe Valea Jiului eraţi, nu?

Nu, la Râmnicu Vălcea eram, împreună cu Pittiş, Seicaru, Mircea Vintilă, Vlady cred că era şi el invitat acolo, (Knejevici) şi Covaci cânta la Sala Palatului cu un solist… Nu ştiu ce solist a inventat el, un tip din Australia…

Cu Toni…

Putrino. Toni Putrino din Australia. Un băiat care, de altfel, şi-a făcut treaba. Cănta frumos, dar în engleză. El n-avea nici o treabă cu muzica Phoenix sau cu muzica noastră. Deci, noi cântam în acelaşi timp la Râmnicu Vâlcea în sala de sport, iar Pittiş povestea că a vrut să-l degradeze pe Baniciu de la cea mai mare pasăre la cea mai mică, pasăre, care zboară şi înapoi. Erau multe glume haioase pe această temă, cu colibriul. La finalul spectacolului, când ei au intrat peste mine, cântam… mă rog, nu mai ştiu ce cântam, şi au venit să participe şi ei, că ştiau piesele şi au venit să cânte împreună cu mine. A fost un final frumos, acolo, cu toată lumea pe scenă. La final, cum s-a născut, de fapt, geniul lui Pittiş a venit cu cuvintele "l-aţi ascultat pe Mircea Baniciu şi formaţia Pasărea Colibri". Pasărea Colibri era trupa din spate, urmând ca, după aceea, să primească o mulţime, o mulţime de scrisori (el nici nu şi-a dat seama cât de genial a fost), o mulţime de scrisori, "când mai cântă Pasărea Colibri?" În aceiaşi perioadă noi am imprimat un album în studio care se numea…

… ăsta a fost, de fapt, momentul care v-a unit.

Exact, acolo am fost toţi patru.

"Nu trântiţi uşa" al lui Cioculeţ.

Cioculeţ împreună cu Pittiş, cu Moţu, o jumătate din album era Pittiş, o jumătate era Cioculeţ, în care album am fost noi: eu Vlady Cnejevici, Moţu Pittiş şi… Este un album foarte frumos. Mă mir că Mircea Vintilă nu încearcă să îl reediteze să-l pună pe un support CD, pentru că nu l-am mai văzut. Este un disc foarte frumos.

Apropos de genialitatea voastră în general: voi vă făceaţi şi vă faceţi tot felul de…

Giumbuşlucuri… Erau poante…

Spune-mi una foarte tare cu Moţu, de exemplu, sau cu Ciocu.

Tare a fost că unul dintre prietenii noştri avusese o aniversare la care a fost Vlady şi Vlady povestea că soţia sărbătoritului voia să cânte la pian, ceilalţi nu o ascultau şi ea a luat o casetă video (care, totuşi, are vreo două sute – trei sute de grame), a aruncat-o şi l-a izbit pe prietenul nostrum, l-a izbit în frunte. Cu o casetă video nu mi se pare chiar uşor de suportat. Şi Vlady povestea: vă daţi seama ce-a păţit, ce cucui, ăsta a căzut jos…

Şi Vlady, hă, hă, hă…

Nu "hă, hă, hă…", cât de gravă a fost chestia… Deci, a luat-o ca pe un lucru grav. Iar Pittiş de colo: "zău, zice, şi ce era pe casetă?"

Dar cu Cioculeţ când a avut blanc, nu mai ştia textul…

A, nu, asta ţi-o povestesc eu altădată…

"Dom' profesor, (aşa îi zicea el lui Moţu) cu ce-ncepe, cu ce-ncepe?" – "Cu prima strofă."

"Cu primul vers"… Nu, au fost multe, au fost multe pe care cred că… Anda, soţia lui Pittiş mi-a trimis un mail şi cred că o să vorbesc cu ea, pentru că sunt multe pe care ea le mai ţine minte şi care sunt într-adevăr haioase.

Şi cu Cioculeţ cu petardele?

Da, da, da. Pocnise o petardă chiar în faţa mea şi erau petarde de stadion. Mi-au ţiuit urechile, nu am mai auzit nimic.

Asta în timp ce cântaţi?

La final de spectacol. În timp ce cântam finalul. Am ieşit afară, bine-nţeles luându-mă de cei care au pocnit petarde acolo. Vine şi colegul Vintilă, întreabă ce s-a-ntâmplat, Moţu îi explică, uite, a pocnit petarda aia, Baniciu nu mai aude şi-i ceartă pe ăia, iar Cioculeţ al nostru întreabă: "Zău? Când?" ei, au mai fost dintr-astea… mai sunt şi poante din Canada…

Le vei scrie la un moment dat?

O să le povestesc, şi-o să le şi scriu pentru că, chiar sunt, chiar sunt adevărate. Ca şi atmosfera Păsării Colibri, de altfel…

Ce faci acum?

Acum sunt foarte multe spectacole în care am de cântat. Noiembrie, Decembrie sunt cele două luni foarte, foarte bogate în care sunt bilanţuri de firme, suntem invitaţi peste tot să cântăm, se fac petreceri peste tot. Sunt spectacole organizate de primăriile oraşelor, acum la sfârşit de an… Este foarte frumos şi este foarte bine să profităm de balta plină, as spune eu. Ianuarie, Februarie şi Martie sunt luni în care de regulă ne retragem în studio. Vreau să mai trag un album, un al doilea "Best Of.." pentru că mai am o grămadă de cântece vreau să le reimprim, pentru că niciunul dintre aceste cântece pe care le-am făcut nu îmi aparţine. Eu încercând să dau cuiva piesele astea trebuie să cer aprobarea Electrecord-ului sau a producătorilor CD-urilor. Deci, vreau să le fac să le am şi eu, să mă pot juca cu ele. Asta vreau să fac în Ianuarie, Februarie, Martie.

Primul când va apărea?

Cât de curând. Când o să am sponsori şi…

Este asta o problemă pentru Mircea Baniciu?

Nu, nu, nu. Dar am zis să organizez şi un turneu, sa fie şi publicitete… Cât de curând…

Vei continua "Secundele"?

Nu ştiu. Să fie de acord şi Dan Verona. Cele mai frumoase cântece le-am făcut împreună cu el.

Dar, în proiect, era un ciclu mai mare de două albume?

Ciclul acesta a fost inspirat… Cumva eu i-am sugerat o idée care mi-a fost mie foarte dragă: "Tinereţe fără bâtrâneţe şi viaţă fără de moarte", basmul lui Petre Ispirescu, care mi s-a părut senzaţional ca idee, deci, de acolo să-şi tragă nişte idei pe care să le împartă cumva, (basmul acela) în nişte părţi şi să… Sunt nişte idei formidabile acolo!

Şi Verona a făcut lucrul ăsta pe cele două "Secunde"…

Din păcate, "Secunda 1" a fost sub Ceauşescu, iar a doua a fost după. Primul disc a fost cenzurat, al doilea nu. Este o diferenţă fantastică.

Te gândeşti să le reiei?

Nu, nu. Aş prefera să… dacă…

A, să o iei de la căpăt cu alt proiect.

Exact, sigur.

Mircea, ce să zic, îţi mulţumesc foarte mult că ai fost cu noi astăzi. S-au lămurit nişte lucruri, zic eu.

Mircea Baniciu interviu 5.jpg

Da, sper să fi fost înţeles, în sensul bun al cuvântului.

În particular, îţi voi face cronica concertului aniversar "Phoenix 45"…

Nu mai este nevoie, am aflat deja destule, mulţumesc.

Chiar, pe blogul tău, s-a luat cineva de tine că nu mai eşti la Phoenix?

Nu ştiu… acuma… fiecare are o vină. Nu există oameni fără vină. Intotdeauna vina este împărţită.

Radio BUCUREŞTI - "Dublu 60 + Tea
Noiembrie 2007

 

TETEA

Alexandru Andrieş spunea într-un interviu, că nu crede în existenţa concurenţei reale între The Beatles şi The Rolling Stones. Perfect adevărat, pentru că fiecare trupă îşi găsise propriul ei drum în muzică. Dar, între fani, cu siguranţă, au existat dispute.

Păstrând proporţiile, prin anii ‘70, la noi, năşteau confruntări (cu argumente, nu altfel) între taberele de susţinători ai trupelor Phoenix şi Sfinx. Eu însămi aveam prieteni care se lansau în interminabile discuţii în contradictoriu, despre cât de tare este una sau alta dintre trupe. Analizau în amănunt piesele sau albumele, în timp ce berea nu avea timp să se încălzească (sau sutele de vocă să rămână prea mult în sticlă) iar vinyl-urile începeau să sară sub acele boante. Recunosc, pe atunci, eram de partea Phoenix-ului. În primul rând pentru că muzica lor era mai pe înţelesul urechilor mele neşcolite. În al doilea rând, ceea ce auzeam îmi dădea senzaţia de rotund, de compact. Nu mă pricep să traduc în termeni de specialitate, dar simţeam că în alcătuirile sonore, fiecare îşi avea contribuţia lui bine definită. La celălalt pol, Sfinx nu însemna pentru mine decât un suport (la înălţime, desigur, dar numai un suport) pentru minunăţiile muzicale inventate de Dan Andrei Aldea. Asta până când, albumului Zalmoxe, un prieten (Sfinx-ist împătimit şi cunoscător întru note şi armonii) mi-a cântat integral şi cu explicaţiile aferente, prima faţă a discului. A făcut-o dezbrăcând compoziţiile de instrumente, doar cu vocea şi o chitară rece. Din noaptea aceea am început să ascult altfel şi (zic eu) am început să şi înţeleg câte ceva.

Cam lungă introducerea, dar are legătură cu subiectul. Tot atunci a fost momentul când am realizat şi ce mă atrăgea, în fond, la Phoenix. Era vocea lui Mircea Baniciu. Găsisem în ea forţă amestecată cu tandreţe, duritate (numai atât cât trebuie) amestecată cu sensibilitate, într-un cuvânt, bărbăţie. Rock-ului românesc îi cam lipsea aşa ceva, deci, era tot ce ţi-ai fi putut dori de la o voce masculină. Ca să nu mai vorbesc de prezenţă… Charismatică, foc!

Am fost la concertul Cantafabule din Bucuresti. Nu mai era mult şi se dărâma sala de la Casa de Cultură “Eminescu”. Pentru acei ani (’75-’76) înscenarea (producţia – cum i se spune acum) a fost fabuloasă: costume, decor, tot tacâmul. Iar băieţii erau într-o mare formă. Pe Baniciu l-am cunoscut mai târziu. L-am cunoscut, este un fel de a spune. Prin 1978 eram la Gala revistei “Săptămâna”. Chiar dacă nu mai exista “Clubul de la ora 7”, Aurel Gherghel (desemnat organizator) îşi chemase ajutoare dintre foştii membri. Aşa se face că “mă băgam în seamă” pe la cabine. M-am referit la acel moment şi în interviu, aşa că nu mai insist. Aşa cum nu mai insist nici pe episodul Ateneul Tineretului, despre care, la fel, ne-am conversat în interviu. Însă imaginea care nu mi s-a şters din minte nici acum, este cea de la o cântare care s-a desfăşurat la Teatrul de vară “23 August” – cum se numea pe atunci – din parcul cu acelaşi nume, astăzi “Lia Manoliu”. Era spre toamnă, dar era încă de tricou. Tetea era cu unul marinăresc, un vânticel îi flutura pletele. Când a mai şi cântat “Călătorie” (cel cu “Trebuie să plec, să plec iar pe mare…”), imaginea era perfectă. Tot amfiteatrul (plin!) cânta cu el. A fost unul dintre momentele de mare emoţie la care am fost martoră. Altfel, “Secunda 1”, (a apărut în 1989) o învăţasem pe dinafară.

După ’90, în ceea ce mă priveşte, “conform fişei postului”, am participat la conferinţa de presă şi mai apoi la primul concert Phoenix fără Mircea Baniciu. O.K., o primă parte cu Mony Bordeianu, a fost chiar utilă şi pentru “ăi bătrâni” dar şi pentru generaţiile mai proaspete care umpluseră Polivalenta. Dar, tot ei, îşi meritau un concert complet. Eu tot mai credeam că este doar o glumă, sau un efect de “regie”. Tot aşteptam să reaud hit-urile de bază în formula “de aur”. Asta în ciuda faptului că Mircea nu fusese la conferinţa de presă, başca vorbele spuse acolo, despre el, nu fuseseră dintre cele mai elegante. Am ajuns acasa foarte dezamagită şi mi-am vărsat supărarea într-un articol pentru o revistă la care mai colaboram, care se chema “Pop Rock & Show”. Se numea “Pasărea a murit!”.Nu prea era o cronică şi cred că nici nu am intenţionat să fac asta. Voiam doar să-mi argumentez (teoretic şi obiectiv, cică!) deziluzia. Încercam să demonstrez că trupa asta nu poate exista în lipsa amprentei vocale a lui Baniciu. Mi s-au transmis, cu tandreţe, dulci strângeri de gât, după publicarea lui. Şi azi mai cred în teoria că o trupă, îşi defineşte personalitatea prin prestaţia vocalistului. Sigur, compoziţiile, textele, orchestraţiile sunt şi ele foarte importante, dar fără o interpretare pe măsură… Mi se pare o observaţie de bun simţ şi nu am pretenţia că am descoperit… apa caldă sau mersul pe jos. Şi pentru că tot veni vorba: după ’85, a ajuns şi la noi moda “We Are The World”. Printre piesele care se cântau cu tot “corul sindicatelor muzicii uşoare” (în traducere oficială “grup de solişti”) este şi compoziţia lui Anton ŞuteuDeschideţi poarta soarelui”. La înregistrări a participat şi Mircea Baniciu. Nu a cântat decât împreună cu mulţi alţii la refren. Şi totusi, vocea lui se distinge! Ştii că este a lui şi că este acolo!

În final, vreau să lămuresc schimbul de replici, referitor la data de naştere, din debutul interviului. Într-o vară de la începutul anilor 2000, cred, aveam emisiune şi îmi “făceam lecţiile’. La un moment dat am văzut în ce dată eram şi mi-am adus aminte că este ziua lui Tetea. Pun mâna pe telefon, nu numai să îl felicit, dar şi cu intenţia de a pune la cale o intervenţie telefonică în direct. Mi-a răspuns şi l-am luat de la început cu urările. Mirat dar şi amuzat mă întreabă cu ce ocazie. Am crezut că glumeşte, drept care, am continuat pe acelaşi ton: “Păi, cu ocazia prilejului. Nu este ziua ta?” – “Nu, îmi răspunde el dulce, a fost fix acum o lună, mulţumesc oricum…” da, era 31, dar august. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Doar aveam reputaţia că şi sculată din somn în crucea noptii şi întrebată asemenea lucruri, ştiu să răspund. În fine, mi-am cerut nişte scuze bâlbâite, după care îl aud: “Stai liniştită. Nu te panica. Astea nu sunt decât primele simtome…” Chit că eu eram obiectul ironiei şi că am râs cam albastru la poanta lui, trebuie să recunosc, a fost foarte tare. Sigur că nu m-am supărat. Mi-am furat-o, cum se spune, pe bună dreptate. Tetea e tătic oricum ai lua-o! La propriu, pentru că “are în dotare” o fată şi un băiat. La figurat, întru muzici dar şi întru vorbe…

Teodora Ionescu
23 iulie 2014

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tabara Folk Calafat 2017.jpg

Afis_Poarta Sarutului 2017.jpg

Afis_dichis n blues 2017.jpg

Afis_Brasov Jazz and Blues Festival 2018.jpg

Afis_Servus Transilvania 3 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg