Arta Sunetelor

 

Interviu cu MIHAI IORDACHE

Disciplina improvizaţiei

Mihai Iordache interviu.jpgSaxofonistul Mihai Iordache s-a născut la București în anul 1967. A devenit cunoscut mai întâi cântând în grupul de punk-rock Sarmalele Reci, iar din 2013 activează întrupa de rock alternativ, Kumm. Primul album în nume propriu a fost Friday (featuring Tom Smith) lansat în anul 2004. Componenţa era: Iordache saxofonalto, tenor şi bariton şi didgeridoo (instr. de suflat australian), Tom Smith trombon, Sorin Romanescu chitară, Vlaicu Golcea bas şi Vadim Tichişan la baterie. Toate piesele şi aranjamentele au fost scrise de Mihai, iar albumul a fost înregistrat în doar 3 ore. A beneficiat de o cronică valoroasă pe allmusicguide a chitaristului şi scriitorului Eugene Chadbourne. În 2005 a realizat alte două albume, primul în concert, The Lazy Prince, alături de Artur Balogh la chitară bas şi Ovidiu Condrea la tobe şi al doilea Dissipatin', în studio, în care personalitatea interpretării sale imprimă stilului funk valenţe pur româneşti. Pe Dissipatin' Iordache cântă la saxofon tenor, alto şi bariton, Cristian Soleanu la saxofon tenor, Marta Hristea este vocea pieselor Tu N'as Rien Vu A Schaerbeck şi Fig Tree, Sorin Romanescu şi Eugen Nuţescu cântă la chitară, Raul Kusak la clape, Vadim Tichişan la tobe şi Vlaicu Golcea este basistul şi producătorul albumului. Ultimele sale două albume, One Life Left (2012) şi Garden Beast (2013) au fost realizate de Fiver House Records, casa de discuri care-i aparţine şi care ajută confraţii de breaslă spre a străpunge hăţişul birocratic al industriei muzicale româneşti.

"Iordache a început să asculte jazz de abia în liceu, atunci când a făcut rost de o casetă pirat cu albumul Babylon by Bus al lui Bob Marley. Albumul respectiv era înregistrat pe o parte a casetei, cealaltă parte fiind ocupată cu un album al lui Charlie Parker, album care l-a făcut pe Iordache să se hotărască să devină saxofonist."

Mihai, înţeleg că tatăl tău te-a îndrumat spre muzicile “deştepte”…

Nu, lui îi plăceau tot felul de lucruri, dar nu m-a îndrumat neapărat spre ceva. Chiar pentru asta îi sunt foarte recunoscător: că nu m-a “canalizat” în mod special spre nimic, m-a lăsat să fac ce vreau.

O.K. dar faptul că în casă se asculta un anumit gen de muzică…

Da. Era interesant. Dar lucrurile care m-au influenţat ulterior, le-am descoperit mai mult de la prieteni. Într-adevăr, era jazz în casă, se putea asculta.

Numai jazz sau şi altceva?

Jazz şi funk şi disco, cam astea…

Şi cum ai început să cânţi?

Am început să cânt ca să devin popular în liceu. Asta a fost motivatia principală. Aveam prieteni care erau într-o trupă şi erau mult mai şmecheri decât mine. Atunci, ca să mă ridic la nivelul lor, am început şi eu să mă preocup de muzică.

De ce ai ales tocmai saxofonul?

Întâi am cântat la altceva, dar trec sub tăcere. Pe urmă am luat saxofonul, pentru că îmi plăceau cel mai mult saxofoniştii. Începusem să ascult muzică la care saxofonul era foarte important. De exemplu, Charlie Parker.

Să înţeleg că eşti autodidact…

Nu sunt chiar autodidact. Am făcut o perioadă saxofon cu Garbis Dedeian. Am luat şi nişte lecţii de improvizaţie la Şcoala Populară de Artă, secţia muzică uşoară şi jazz, cu Marius Popp (care mi-a arătat nişte chestii foarte interesante), pe la sfârşitul anilor ’80, după care mi-am cumpărat nişte cărţi americane. Cam asta a fost educaţia mea. Am lucrat cu doi dintre jazzmanii din România, dar n-am mers până la capăt cu niciunul dintre ei. La început de tot, până să-l cunosc pe Garbis Dedeian şi pe Marius Popp, am avut nişte discuţii foarte informale (la masă) cu Nicolas Simion, care mi-a explicat nişte chestii despre bebop.

Şi totuşi, practic, debutul tău a fost alături de o trupă rock…

Dar tot timpul am cântat şi în trupe de jazz. Însă erau atât de obscure încât, într-adevăr, lumea mă ştie de la Sarmalele Reci şi Timpuri Noi. Trupa Sarmalele Reci avea şi ea o “încarnare” de jazz-fusion, la un moment dat.

Tu le-ai dat tenta asta?

Era mai mult amprenta lui Zoli. El era, pe atunci, unul dintre cei mai promiţători pianişti de jazz din România. Mergea pe linia Chick Corea. A luat şi un premiu la un Festival de jazz, împreună cu Sorin Romanescu. La Sarmalele Reci fiind trei oameni în trupă care cântau şi jazz, am contribuit şi eu la o variantă mai spre jazz, la un cu totul alt repertoriu, piese fără voce.

Dintre întâlnirile cu muzicienii de jazz din România, care te-a marcat cel mai mult?

Cel mai tare m-a marcat întâlnirea cu Uţu Pascu şi cu Tavi Scurtu (care au şi cântat mult timp împreună) iar un timp după asta, întâlnirea cu Toni Kühn. Sunt foarte fericit şi foarte onorat că vrea să cânte cu mine şi că a acceptat invitaţia mea. În acelaşi timp, după nişte ani, faptul că m-am întâlnit cu Sebastian Burneci şi cu Florian Radu. Ei m-au învăţat foarte mult despre disciplina cântatului în ansamblu, fiind muzicieni de big band. Bineînţeles, am învăţat şi de la Dan Alex Mitrofan, chitaristul nostru… Nu, n-am alţi eroi în jazzul românesc. Este vorba despre oamenii cu care cânt şi se pare că acuma cânt exact cu cine mi-aş fi dorit să cânt.

Paranteză: ai vorbit de disciplină. O întrebare de necunoscător: care este limita între disciplina de grup şi improvizaţie. Cu alte cuvinte, cum ştii să te opreşti din improvizaţie?

Este o disciplină peste tot, adică în momentul în care improvizezi, tot eşti supus unei discipline. Una autoimpusă, dar este şi ea o disciplină. Că tot mă întrebai de muzicienii mai bătrâni, un tip pe care îl consider mentor, deşi nu l-am cunoscut niciodată, este pianistul şi compozitorul Sun Ra, care cânta o muzică foarte dementă, dar se baza pe foarte multă disciplină. El spunea că nu există libertate fără responsabilitate. Aşa este şi într-o trupă.

Revin. Ai fost pe scenă cu Harry Tavitian, cu Lucian Ban

Harry Tavitian mi-a arătat nişte lucruri, mai mult despre viaţa de muzician, decât despre muzică în sine. Este un om pe care îl respect foarte mult, dar suntem pe planete destul de diferite, muzical vorbind. Într-adevăr, cu el am avut primul concert plătit din viaţa mea, am fost pentru prima oară într-un turneu. Sunt, însă, nişte lucruri pe car nu ai cum să le înveţi decât făcându-le. Din punctul ăsta de vedere, să-i zicem filosofic, Harry a fost un fel de mentor pentru mine, într-o perioadă foarte tânără. Cu numele mari… Numele mari devin nume mari pe nişte criterii care nu întotdeauna sunt şi cele reale. Mie mi se pare că în momentul ăsta cânt cu nume mari ale jazz-ului. Faptul că unii dintre ei nu sunt atât de cunoscuţi publicului larg, este pentru că nu fac parte din combinaţii… cum să spun… aranjamente, cunoştinţe, deal-uri în care nu se bagă. Şi nici eu nu vreau să mă bag. Altfel, uite, de exemplu, Sebastian Burneci cântă cu Bucharest Jazz Orchestra. O chestie care mie mi se pare foarte tare, dar de care nu ştie foarte multă lume.

Deci, cum vezi starea actuală a jazzului, aici, la noi?

Jazz-ul este la un maxim de dezvoltare… Glumesc! Nu, chiar nu ştiu ce să-ţi spun. În general, ceea ce mi se pare că se întâmplă, este încercarea asta de federalizare, de împrietenire, totuşi. Asta în ciuda faptului că suntem foarte diferiţi (prin natura muzicii pe care o cântăm) şi foarte individualişti. Văd că în curând o să avem o asociaţie, în care voi fi şi eu. Avem deja o revistă de jazz. Asta mi se pare cel mai important: avem revista JAZZ COMPAS, vom avea o asociaţie… Spre deosebire de alte bresle, cum ar fi pictorii, scriitorii sau alţii asemenea, noi nu aveam un astfel de organism, iar ăsta poate fi un început.

Lucian Ban spunea că în România jazul ar avea nevoie de un festival reprezentativ. Sunt la Gărâna, la Sibiu, de exemplu, sunt şi prin alte locuri, dar nu există un pol care să strângă mai toate numele importante din ţară, în primul rând.

Dacă el se gândeşte că acest pol poate fi Bucharest Jazz Festival, eu îi urez foarte mult succes. Mi s-ar părea normal să fie un festival mare în Capitală. Deja, de când se ocupă el, avem un festival mare în Capitală.

Mai nou ai şi o casă de discuri…Fiver House Records

Da, de vreo patru-cinci ani, deja, este o chestie pe care o fac de drag. Deocamdată nu suntem pe profit, cum se zice, şi nici nu ştiu dacă o să fim prea curând, dar, pentru mine, este o ocazie să ajut (vai, cum sună asta!) nu, să promovez nişte oameni în care eu cred din punct de vedere muzical. Am scos cele două albume ale lui Sebastian Spanache Trio. Am scos discurile mele, normal! Dacă n-aş crede în mine, n-ar fi foarte O.K. Albumul de care mă bucur cel mai mult în ultima lună este albumul SECRET LOVER al Anei-Cristina Leonte. Mi se pare o reuşită din toate punctele de vedere.

Îi ajuţi şi instrumental?

Nu. Era gata-gata să cânt cu saxofonul la Ana-Cristina Leonte, dar, pentru că a trebuit să plec în Italia, a găsit un saxofonist care s-a potrivit mult mai bine, pe Alex Munteanu. În rest, îi ajut din punct de vedere birocratic, asta este tot ce fac eu. La unele discuri (albumul Ana-Cristina Leonte şi ale mele) coperţile sunt făcute de fiica mea. Nu avem puterea pe care o aveau casele de discuri în trecut. Suntem ca un fel de chestie care funcţionează împreună cu artiştii, ca un fel de cooperativă. N-avem putere financiară. Pur şi simplu, am eu disponibilitatea de a rezolva chestiuni legale pentru ei.

Ai refuzat oferte ale colegilor?

Nu direct. Nu i-am mai sunat. Am fost român. Am făcut şi eu ceea ce urăsc cel mai mult la alţii: le-am spus că mă mai gândesc…

Care sunt criteriile după care îi alegi?

Gusturile personale, nimic altceva.

În concluzie, ce i-ar trebui jazului românesc în momentul ăsta?

Este o întrebare grea. Dacă te referi la casele de discuri, mai multă distribuţie. În general, mai multă expunere. Mai multe festivaluri ca ăsta (Bucharest Jazz Festival n.r.), mai multe cluburi care să promoveze muzica de jazz sau altă muzică mai puţin comercială, dar care să nu fie privite ca nişte locuri unde se vinde bere şi atât. Să fie privite ca nişte locuri în care se face cultură. Nu cred că ar fi nevoie de un sprijin de la stat (ca în Franţa socialistă de pe vremea lui Mitterand) dar, măcar nişte scutiri de impozite pentru cei care îşi asumă riscul de a programa muzică mai puţin comercială în localurile lor. La noi şi discotecile şi locurile unde se cântă jazz sunt privite la fel din punctul ăsta de vedere şi, poate, că nu-i normal. Deci promovare şi un pic de sprijin, la fel ca pentru alte meserii artistice.

Teodora IONESCU
2 iulie 2014

Foto Mihai Iordache: Iulian Ignat

 fiver house records.jpg

Foto colaj Fiver House Records:

Kumm - Far From telescopes 2009 / Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere 2014 / Eugen Nuţescu - Moon Museum 2013 / Iordache - One Life Left 2012

Ana-Cristina Leonte - Secret Lover 2014 / Accord vibes - Just Musette (Music by Richard Galliano) 2014 / Sebastian Spanache Trio - Humanized 2013 / Sebastian Spanache Trio - A Pasha's Abstinence 2014 / Iordache - Garden Beast 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Ricchi e Poveri 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Blues Con Fusion 2017.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg