Arta Sunetelor

 

LAURENCE JUBER - de la “orchestra rock” la “chitara orchestră”

prezentare şi interviu de Gabriel Petric

Foto 1 Laurence Juber.jpgCine urmăreşte evoluţia rockului îl ştie pe Laurence Juber din perioada Wings, la sfârşitul anilor `70, când performa lead guitar în trupa lui Paul McCartney şi putea fi auzit pe albumul Back to the Egg. Fostul Beatles  îl acceptase ca urmare a recomandării lui Denny Laine, chitarist şi vocalist în Wings, ex-Moody Blues. Drumul său muzical, însă, începuse cu mult înainte. Părinţii doreau ca el să cânte la saxofon şi să devină farmacist. N-a fost să fie? Nu, de fapt, n-a vrut să fie aşa. În 1963 (avea 11 ani), îi ascultă la radio pe The Beatles şi de aici încolo drumul său muzical ia contururi ferme. Bob Dylan, Joan Baez, Davey Graham, Hank Marvin, Jimi Hendrix, Joe Pass sunt câteva din celelalte influenţe timpurii. Are ca ideal să devină un chitarist de studio şi, de altfel, după destrămarea Wings-ului (o poveste ciudată, cu arestarea lui McCartney pentru posesie de marijuana, cu prilejul turneului din Japonia), se şi mută în S.U.A., unde are o activitate susţinută în studiourile americane (jingles, seriale TV, filme etc.). La zece ani distanţă îşi începe cariera de chitarist fingerstyle, care e în plină desfăşurare. Este extrem de apreciat de critica muzicală şi de publicul iubitor al genului, datorită modului specific în care exploatează virtuţile textural-polifonice ale instrumentului.

Laureat Grammy (pentru Rockestra şi Pink Panther), Laurence Juber poate fi ascultat pe briliantele sale albume solo, între care se cuvin amintite: Solo Flight (1990), Naked Guitar (1993), LJ (1995), Mosaic (1998), Altered Reality (1999), The Collection (2000), Guitarist (2003), One Wing (2005), PCH (2007), Soul of Light (2012), Catch LJ Live (2013) sau Fingerboard Road (2015). Trei CD-uri sunt dedicate formaţiei The Beatles, prin aranjamente memorabile. O bună introducere în universul LJ ar putea fi, dintre compoziţiile originale, Pass the Buck, Cobalt Blue sau Guitar Noir, iar dintre cover-uri, Little Wing (Jimi Hendrix), In My Life (The Beatles) sau Won’t Get Fooled Again (The Who).

Într-o formă personală, cvasi-incognito, Laurence Juber colindă cu asiduitate cluburile şi festivalurile muzicale, uimindu-i pe cei care văd şi aud ce se poate realiza cu doar 10 degete şi 6 coarde de chitară. De la rockestra la guitorchestra n-a fost decât un pas, pe care muzicianul englez stabilit în S.U.A. l-a făcut cu hotărâre, eleganţă şi măiestrie.

***

Gabriel Petric: Laurence Juber, nu e o situaţie obişnuită să fii pe scenă cu Sir Paul McCartney, iar apoi să îmbrăţişezi o carieră solo, departe de lumea dezlănţuită, apreciat de un public restrâns de connoisseurs...Se leagă asta de temperamentul tău discret? Savurezi acest fel de anonimitate?

Laurence Juber: De la bun început am avut ambiţia să devin un muzician de studio – un session player - , astfel că atracţia reflectoarelor n-a prea fost o parte din motivaţia mea de a deveni muzician.Ceea ce m-a înflăcărat a fost dragostea pentru sunetul şi atingerea chitarei, cât şi pasiunea pentru muzica pe care o auzem la radio.

GP: Tocmai am văzut un top intitulat 100 Greatest Acoustic Guitar Albums. Albumele tale sunt foarte bine reprezentate. Guitarist este pe locul al IX-lea, lângă albumele lui Michael Hedges, Leo Kottke sau Tommy Emmanuel, dar înaintea albumelor lui John Renbourn, Davey Graham  sau Bert Jansch. Cum e să fii în faţa părintelui DADGAD, Davey Graham, unul dintre modelele din tinereţe?

LJ: E grozav să fiu prezent pe astfel de liste, să ştiu că lumea mă ascultă. Influenţele mele timpurii, din zona fingerstyle, au fost Jansch, Renbourn, Bob Dylan şi Paul Simon. Nu l-am ascultat pe Davey Graham direct – am învăţat „Anjy” de la Bert. După mulţi ani, când eram la colegiu, am avut şansa să-l întâlnesc pe Davey, care mi-a arătat cum interpreta el cântecul. Am cântat în cluburi folk, în deschidere la Al Stewart, Martin Carthy şi alţi cântăreţi britanici. M-a mirat auto-suficienţa acelor interpreţi acustici. Pe mine mă interesează foarte mult „folkul baroc”, deşi poate mai potrivit ar fi să-l numim renascentist. DADGAD n-a apărut pe radarul meu până la începutul anilor `90.

GP: Ai învăţat chitara clasică şi ai cântat într-un big band de jazz, apoi ai lucrat ca muzician de studio, înainte de a intra în Wings. Cum ai atins nivelul înalt de profesionalism, de stăpânire a tainelor muzicii? Undeva menţionai că ai folosit manualul de chitară Play in a Day, al lui Bert Weedon (se pare că şi John, Paul şi George au învăţat din el). Sunt alte cărţi de chitară/muzică pe care le-ai studiat spre a învăţa acorduri, game, moduri, progresii de acorduri etc.?

LJ: Am învăţat să citesc note din cartea lui Bert Weedon. Am luat câteva lecţii de la un profesor local, dar, în general, am fost autodidact până când am început să iau lecţii de chitară clasică pe la 15 ani. Profesorul meu cel mai important a fost cântatul în formaţie, alături de muzicieni mai în vârstă, mai experimentaţi – aşa am învăţat cum să aud şi să concep schimbările de acorduri. Ca adolescent, am cântat în diverse trupe: la nunţi, top forty, prog rock, blues, jazz. Eram pe calea ce ducea spre statutul de chitarist profesionist. Am studiat teorie muzicală şi muzicologie la Goldsmith’s College, în cadrul London University, am cântat muzică renascentistă pentru lăută, am făcut parte din orchestra de scenă la Jesus Christ Superstar şi am cântat cu National Youth Jazz Orchestra. De amuzament, cântam ragtime, ascultam Stefan Grossman şi folk blues.

GP: A fost “Academia McCartney” esenţială pentru dezvoltarea ta muzicală? Un lucru ciudat e că, într-un interviu din 1979, ai mărturisit jurnalistului de la Guitar magazine că după Wings “voi lucra ca artist solo”, se părea că déja aveai în minte să treci oceanul. N-a fost un soi de duplicitate, să fii în UK, să cânţi într-un supergrup, dar să ai “visul american” de a răzbi ca chitarist individual?

LJ: După terminarea colegiului, am început direct munca de studio. Să cânt tema James Bond din The Spy Who Loved Me a constituit o culme a activităţii mele. Când am devenit o aripioară din Wings, asta m-a scos dintr-o anume lume şi m-a conectat la perspectiva artistului. În afară de asta, am învăţat despre music business. Colaborarea cu Paul a fost un punct înalt al carierei mele şi m-a pregătit să fac pasul de a traversa Atlanticul şi de a-mi realiza visul de împlinire viitoare în S.U.A. Eram conştient că Wings nu se arăta a fi un angajament permanent şi déja începusem să compun piese doar pentru o singură chitară. Vor mai trece încă 10 ani până să demarez realizarea unor albume solo.Pe vremea când copiii mei erau mici, nu doream să călătoresc, aşa că m-am cantonat în munca de studio, compunând şi producând în Los Angeles.

Foto 2 Laurence Juber.jpgGP: Care e cântecul preferat din repertoriul Wings?

LJ: Spin It On

GP: Îţi aminteşti o istorioară amuzantă din perioada Wings?

LJ: Cântam odată în Londra, era un concert în beneficiul refugiaţilor cambodgieni – Concerts For The People Of Kampuchea. Pentru final, Paul înjghebase Rockestra care era o orchestră rock formată din membri ai formaţiilor The Who, Led Zeppelin şi mulţi alţi rockers. Wings cânta Let It Be în turneul nostru din UK şi, pentru show-ul de care vorbesc, făcea parte şi din repertoriul Rockestra. Când s-a ajuns la solo-ul de chitară, mi-am dat seama că nimeni nu avea de gând să-l facă, aşa că am făcut un pas în faţă. Era ceva din altă lume parcă, să cânţi pe scenă cu Paul, John Bonham, Dave Edmunds şi mulţi alţii. Pe când cântam ultimele fraze, am simţit un miros de aburi alcoolici şi l-am văzut pe Pete Townshend uitându-se încântat peste umărul meu. Acela a fost un moment memorabil!

GP: E bine cunoscut, idealul tău, de la început, a fost să devii un musician de studio. Numeşte, te rog, trei calităţi ale unui chitarist bun care doreşte să devină muzician de studio.

LJ: 1.Versatilitate – capacitatea de a acoperi diferite stiluri.

2. Profesionalism – punctualitate, atitudine corectă, colaborarea cu alţii şi deţinerea unui echipament adecvat, bine întreţinut.

3. Competenţă muzicală – citirea partiturilor ajută la sesiunile TV şi de film – un auz bun este esenţial.

GP: Primele tale două albume solo, Solo Flight (1990) şi Naked Guitar (1993) au un loc bine stabilit într-o antologie a chitarei fingerstyle. Parfumul Renaşterii sau al cântecelor britanice vechi e amestecat cu elemente clasice, blues şi jazz, când pline de lirism (Slow Dance), când pline de energie (Barnet Fair). “Sufletul luminii” e acolo! Albumul LJ din 1995 reprezintă o “cotitură în acordaj”. Stilul rămâne eclectic, la nivel înalt, dar ai început să foloseşti altered tunings. Frazarea armonică DADGAD (DADGAD reprezintă un acordaj special al chitarei, în care coardele I, II şi VI ale chitarei sunt coborâte cu un ton faţă de acordajul standard) din Bob’s Your Uncle sau Pass the Buck e memorabilă! Elemente irlandeze, de big band, pop-rock sau country dansează împreună. În Trashy Passion se observă un groove latin, dar şi reminiscenţe – poate -  din Fleetwood Mac (Oh Well). Cu 2 ani înainte, îi răspundeai lui James Jensen că nu eşti chiar interesat în open tunings. Ce te-a determinat să faci “cotitura în acordaj”?

Bănuiesc că la DADGAD a fost influenţa lui Davey Graham, dar cine te-a ghidat spre open Gm, open G sau open C? DADGAD a devenit o pecete stilistică distinctivă la tine (Cobalt Blue este Juber!), care a marcat următoarele albume, Mosaic (1998) sau Altered Reality (1999), iar alte alternate tunings şi-au pus amprenta asupra universului tău muzical.

LJ: DADGAD a fost primul altered tuning pe care m-am concentrat. Bob’s Your Uncle şi Pass the Buck au fost prima, respectiv a doua, compoziţie în acest acordaj. N-a fost o influenţă directă a lui Davey Graham. După primele mele două albume, am prins curaj să explorez altered tunings şi DADGAD e un bun punct de plecare. Ca să pot să-mi imaginez potenţialul, a fost necesar să aplic cunoştinţele mele muzicale pe grif şi să găsesc locurile unde acordajul şi muzica puteau fi în sinergie. Odată ce am început să-l folosesc, m-am simţit dator în a continua să explorez posibilităţile sale.

GP: Consideri că DADGAD e “a doua casă”. E posibil ca în viitor să pui mai mult accentul pe acordajul standard?

LJ: N-am pierdut niciodată din vedere acordajul standard şi încă îl folosesc, în principal, la chitara electrică. Interpretez muzica scrisă pentru chitara parlor europeană sau americană din secolul XIX, aşa că îmi ocup mult timpul cu acordajul standard. E interesant că sunt câteva exemple semnificative de open tunings în acest repertoriu – open G,D sau E - The Spanish Fandango, în open G, fiind unul dintre ele.

GP: Compoziţiile tale fingerstyle sunt foarte eclectice, ele atestă numeroase influenţe, cu toate acestea ele au o unitate şi coerenţă juber-iană. Pe lângă asta, ca şi Tommy Emmanuel, eşti un povestitor, “fina melodicitate” fiind remarcată de critici. Îmi pare, de asemenea, că eviţi capcana de a fi dominat de clişeele DADGAD: tu eşti la cârmă! Cântecele tale sunt diferite de cele ale unui Al Petteway sau Pierre Bensusan. Un alt aspect: cu excepţia pieselor Bob’s Your Uncle sau The Jig Is Up – care au accente delicate irlandeze – nu ai manifestat înclinaţii puternice către muzica celtică, în ciuda acordajului DADGAD pe care îl foloseşti extensiv. Cum explici asta?

LJ: Muzica e cea care se află la cârmă! Influenţele mele muzicale sunt, într-adevăr eclectice şi m-am străduit să le integrez în opera mea solo. Sunt unele zone, cum ar fi flamenco, pe care e mai bine să le laşi pe mâna specialiştilor. Acelaşi lucru e valabil şi pentru muzica celtică – Tony McManus e aici “tăticul”!

GP: Cover-urile sunt o parte importantă de pe “fingerboard road”. Cum ai afirmat cândva, ele vin cu o “textură  emoţională diferită” faţă de originale. Te consideri un traducător sau un re-creator? În ce măsură un cover împlineşte nevoile tale expressive?

LJ: E aici o combinaţie de transcripţie, traducere şi re-creare. Depinde de cântec – repertoriul The Beatles este iconic şi discurile lor sunt repere, aşa că e important să se păstreze spiritul lor. Am făcut aranjamente la piese standard, ca Paper Moon şi Cry Me A River, unde nu se simte nevoia de raportare la o înregistrare faimoasă.

GP: Ai realizat câteva albume duo, cu chitaristul Preston Reed (Groovemasters, vol.1) şi cu pianistul William Goldstein (Musings). Îţi voi spune trei nume ale unor chitarişti fingerstyle care nu mai sunt, din păcate, printre noi: Michael Hedges, Pete Huttlinger, John Renbourn.  Pe cine ai alege ca să faci un duet, într-o…altă lume?

LJ: Trei stiluri foarte diferite. Pete şi cu mine am petrecut clipe frumoase, cu diverse prilejuri de jam session. John a reprezentat o influenţă majoră – albumul său Sir John Alot este un reper pentru acea fuziune dintre muzica veche şi stilul folk jazz. Alegerea mea ar fi Hedges – în calitate de compozitor şi interpret, el a acoperit un orizont vast.

GP: Ai publicat multe cărţi şi DVD-uri valoroase, adevărate serii masterclass. Sunt ele o consecinţă a legii cererii şi a ofertei sau ele aparţin unei înclinaţii autentice pedagogice?

LJ: Nu mă consider un pedagog, dar îmi face plăcere să comunic cu elevii, aşa că formatul masterclass funcţionează, în acest sens. Lecţiile mele pe DVD sunt acum disponibile online la: https://www.musicgurus.com/tutors/laurence-juber. Cărţile cu transcripţii au fost, în principal, iniţiate de mine spre a-mi crea o arhivă a aranjamentelor. E necesar un timp îndelungat pentru ca această muncă să fie filtrată de sistem, astfel că e o lungă coadă la capitolul cerere.

GP: Ne putem aştepta la un LJ Plays the Beatles vol.3? Te-ai gândit vreodată la LJ Plays Jimi Hendrix sau Led Zeppelin?

LJ: Vol.3 e, de fapt, LJ Can’t Stop Playing The Beatles şi este deja pe piaţă. Îmi place să cânt, cu diverse ocazii, piesa lui Jimi, Little Wing. Jimmy Page vine dinspre o zonă chitaristică similară, cu exploatarea sa a DADGAD-ului, de pildă, aşa că nu sunt sigur că pot aplica acelaşi demers transformator. Construiesc, încet, un repertoriu de cântece jazz şi standarduri, astfel că aceasta este o direcţie pe care o voi urma mult mai probabil.

GP: Ai putea rezuma propria filosofie asupra lemnului de construcţie a chitarei? Este Adirondack “regele molizilor”? Ai cântat vreodată pe o chitară cu faţa de cedru?

LJ: Chitara mea Martin, de acum, are o faţă din molid de înaltă clasă, din Alpii elveţieni, ce a fost tăiat la pătrarul lunii – “Moon spruce”. Acesta e , probabil, “Sfântul Graal”…Adirondack e un lemn grozav şi, ca specific, oferă frecvenţe joase mai profunde decât Sitka: e cum ai cânta la chitara electrică pe un amplificator Fender, în opoziţie cu molidul European, care aminteşte mai degrabă de un Marshall Plexi vintage, care are acel “buchet armonic” şi compresia catifelată. Am cântat şi pe chitare din cedru, în trecut. Albumul meu Solo Flight a fost înregistrat cu o chitară John Le Voi, cu faţa de cedru şi corpul din imbouya. Am cântat pe o chitară Taylor din cedru/mahon, pe la mijlocul anilor ’90. Ciupesc instrumentul destul de energic, astfel că cedrul tinde să cam distorsioneze.

GP: Într-un număr recent din revista Guitar Player, ai mărturisit cititorilor că ai făcut schimbări la nivel de echipament. Ai renunţat la preamp-ul Headway, înlocuit de Felix Grace Design şi de reverbul TC Electronis Hall Of Fame. De ce ai luat această decizie?

LJ: Am încercat mai multe preamp-uri în căutarea mea pentru magicul ton. Preamp-ul Grace e cel mai bun posibil în zona tehnologiei analogice. The Headway nu are effects loop, aşa că trebuia să mă bazez pe reverbul din PA. În câteva cazuri, am folosit iPad-ul meu cu o aplicaţie de reverb şi a sunat interesant, dar nu e o metodă practică. Pe TC am încărcat un reverb plate, de tip EMT 140, setat la 1,8 secunde.

GP: Ce „acţiune” - distanţă între coarde şi grif – ai pe chitara Martin OM? Există un motiv anume pentru care nu foloseşti thumb pick?

LJ: „Acţiunea” este exact cea setată din fabrică. Poate că pilesc din şaua cordarului, ca să am coardele subţiri mai sus. Dimensiunea coardelor este 13, 17, 24, 32, 42, 56 şi folosesc coarde Martin ce poartă numele meu, învelite în Monel, un aliaj de cupru, nichel şi fier. Ele sunt din seria Retro, deoarece Monel era folosit în mod obişnuit în anii `30. Cred că am un ton al fundamentalei mai accentuat, cu mai puţine armonice „spumoase” caracteristice coardelor din fosfor bronz.

Când am început să înregistrez albumul meu solo Solo Flight , nu-mi plăcea sunetul pe care îl obţineam cu unghiile, aşa că le-am tăiat. M-am trezit că mai degrabă ciupesc coarda, nu cu unghiile, ci cu vârful degetelor. Thumb pick-ul e, clar, o tehnică din zona Kentucky, care vine de la Kennedy Jones, Ike Everly, Merle Travis şi Chet Atkins. E o şcoală de chitară care diferă de propriile mele rădăcini.

GP: Am văzut o fotografie în care, lângă tine, se afla un drăgălaş câine negru. E câinele tău? Iubeşti animalele? Cu ce se ocupă Laurence Juber atunci când nu cântă la chitară? Ce hobby-uri are?

LJ: Acela e Ziggy, un amestec de Chihuahua şi de Terrier. Casa noastră e plină de câini, pisici şi păsări. Profesional vorbind, petrec cea mai mare parte a timpului cântând la chitară, călătorind sau rânduindu-mi afacerile, dar îmi place şi să cânt doar pentru relaxare. Hope şi cu mine iubim să hălăduim prin munţii Southern California şi să contemplăm păsările. Deoarece adesea lucrăm împreună, timpul nostru de recreere poate implica şi preocupări creative. Îmi place să fac poze, deşi n-aş socoti asta un hobby.

GP: Ce ne poţi spune despre proiectele curente, de pildă despre propriul record label?

LJ: Am realizat peste 20 de albume la Solid Air Records. Dar business-ul muzical s-a schimbat aşa de mult în ultima decadă încât e mult mai avantajos să am propriul label, HoloGram Recordings. Prima realizare a fost înregistrarea mea de Crăciun, în formulă de trio, Holidays & Hollynights. Cea mai recentă este LJ Can’t Stop Playing the Beatles, care reprezintă a treia mea colecţie de cântece Beatles.

GP: Ai vreun sfat pentru chitariştii care, după ce au cântat rock la chitară electrică, ar dori să cânte fingerstyle?

LJ: Diferenţa majoră dintre rockul electric şi chitara fingerstyle este textura. În fingerstyle, cânţi melodia, basul, armonia şi ritmul, toate la un loc. Evident, acest lucru presupune o tehnică diferită de cea din muzica rock. Rădăcinile chitarei clasice şi ale chitarei fingerstyle sunt identice, dar repertoriul lor s-a despărţit pe la începutul secolului XX.

Deşi e posibil să cânţi fingerstyle cu un minim nivel tehnic, o înţelegere mai profundă poate veni dinspre o pregătire de tip classic. Totuşi, e important să fii conştient de limitările gamelor şi arpegiilor, cât şi ale altor aspecte din pedagogia clasică. E de mare ajutor să cânţi Bach, de exemplu, deoarece acest lucru ajută la simţirea intuitivă a contrapunctului. Muzica pentru chitară de la începutul secolului XIX era interpretată pe instrumente care aveau atac şi decay mai rapide decât în cazul chitarei clasice moderne, aşa că sună destul de bine pe coarde de oţel. Se poate verifica asta la Legnani, de pildă, ale cărui 24 de Capricii implică aspecte de autentic shredding şi sunt, poate, mai chitaristice decât cele ale lui Paganini.

Repertoriul chitarei cu coarde de oţel presupune un demers mai eclectic, deci e nevoie de flexibilitate.

GP: Mulţumim frumos!

LJ: Cu plăcere!

Foto 3 Laurence Juber.jpg

28 aprilie 2017

Foto 1,2 Laurence Juber: Michael Lamont

Foto 3 Laurence Juber: Mickey Deneher

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg