Arta Sunetelor

 

Interviu cu Joanne Shaw Taylor

TAYLOR MADE BLUES

La doar 32 de ani, Joanne, considerată drept cea mai importantă vedetă feminină din Blues-ul britanic, are deja în portofoliu un număr impresionat de realizări, indiferent că e vorba de turnee (UK, Europa, SUA) şi albume (“White Sugar”/2009, “Diamonds in the Dirt”/2010, “Almost Always Never”/2012, “Songs from the Road”/2013, “The Dirty Truth”/2014, “Wild”/2016) sau de premiile şi recompensele obţinute (“The Best British Female Vocalist”, “Blues Album of the Month”, etc), dar, dincolo de strălucirea elementelor de faţadă, JST trebuie analizată din perspectiva apartenenţei la o specie rară (Bonnie Raitt sau Ana Popovic sunt doar două exemple de ‘colege’), cea a interpretelor de Blues dotate deopotrivă cu o voce specială şi cu talentul nativ a mânuirii chitarei, dar şi cu cea... de a compune piese originale. Practic, această tânără care, descoperită întâmplător de Dave Stewart, a abandonat şcoala la 16 ani crezând în şansele ei de a face o carieră în muzică, a demonstrat în scurt timp o creativitate excepţională, dublată de calităţi interpretative cu totul speciale şi de o apetenţă de apreciat pentru a-şi controla destinul profesional inclusiv la nivel de business. Anunţarea concertului ei, susţinut în premieră absolută în România, s-a dovedit o oportunitate pentru tentativa de a ne face o imagine mai clară asupra omului dindărătul muzicii. O muzică pe care Joanne o croieşte (o creează, îi desenează tiparul, alege materialele, o confecţionează) conform aşteptărilor clientului, pe modelul britanic Savile Row, al “tailor made...”: Blues făcut la comanda spectatorului, exact pe gustul său, care poartă amprenta şi semnătura ‘designer’-ului Joanne Shaw Taylor.

declin 25-01.jpgCare sunt sursele de inspirație pentru piesele pe care le compui? Ești unul dintre puținii muzicieni de Blues contemporan care înregistrează aproape în totalitate compoziții proprii și nu cover-uri sau standarde arhicunoscute.

Da… Ca să fiu sinceră, motivul pentru care am început să compun este că mi-am dat seama că, spre deosebire de mulţi alţi chitarişti de Blues, nu am abilitatea de a alege cover-urile cele mai potrivite pentru mine. Cred că asta e o artă în sine, să fii capabil să preiei un cântec scris de altcineva şi să fii atât de inspirat încât să îl faci să sune ca şi cum ar fi al tău. Am început să scriu pentru că realmente nu am fost în măsură să fac asta... dar există pe lume o mulţime de subiecte diferite, iar multe dintre acestea ţin de propria biografie deoarece, simţind mai bine versurile pe care tu le-ai compus... şi muzica ta va fi mai bună. Dacă trăiesc anumite lucruri vreau să le exprim. Uneori e vorba despre relaţii sau interacţiuni, prietenii sau jam-uri, sau chiar despre lucrurile obișnuite prin care trecem în viaţă. E puţin din toate. Alteori, pur şi simplu, inventez lucruri.

Asta ne obligă la o întoarcere în timp. Ai început să faci muzică și să performezi încă de când erai o copiliță și, ca atare, pot presupune că această pasiune s-a născut mai degrabă în familie decât la școală. Am dreptate?

Da, tata cânta la chitară, la fel și fratele meu mai mare, iar mama este dansatoare și mare fană a muzicii Soul, așa că tot timpul aveam multă muzică prin casă, fie că era Blues sau Peter Gabriel sau The Temptations, dar la școală nu am ascultat prea multă muzică și... dacă am făcut-o, era vorba de fetele din clasă care ascultau trupele de băieţi atunci la modă, deci nu era o muzică pe gustul meu. Ca atare, m-a influenţat mai mult muzica de acasă, cea cu care am crescut.

Bine, bine, știu că te-ai apucat de compoziție ceva mai târziu, însă exercițiului la chitară și lucratului vocii le-ai alocat mult timp încă de mică. Dar, pentru asta, îți trebuia un profesor...

Ei bine, am început să cânt la chitară clasică atunci când aveam vreo opt ani, pentru că de foarte mică am știut că vreau să fac asta, așa cum au făcut și tatăl și fratele meu. Am fost extrem de încrezătoare că era ceva la care m-aș fi priceput pentru că ei, la rândul lor, au făcut-o bine. Nu speram să fiu strălucitoare sau genială, dar speram că pot demonstra că sunt bună la ceva. Timp de câţiva ani am luat lecţii de chitară clasică cu o profesoară de la școală, dar am trecut la chitară electrică în jurul vârstei de 13 ani pentru că mă cam plictisisem iar fratele meu trecuse și el pe chitară electrică și, sincer, mi s-a părut mult mai cool. La scurt timp, l-am descoperit pe Stevie Ray Vaughan, catalistul meu pentru a învăţa Blues-ul, şi s-a dovedit a fi un drum frumos să înveţi pe cont propriu pentru că, ascultându-i sau văzându-i pe Stevie Ray, Albert Collins sau B. B. King, îţi dai seama că şi ei au fost autodidacţi, iar în mintea mea am realizat că a pătrunde într-un asemenea gen muzical este ca un fel de apostolat în care înveţi şi te bucuri tu însuţi de ceea ce înveţi înainte de a porni la drum.

Totuşi, de ce ai ales chitara ca instrument și Blues-ul ca gen muzical? Erai foarte tânără, iar cu talentul tău muzical ai fi putut alege stiluri aflate în trend încă de atunci, ai fi putut deveni un DJ adulat sau un Pop-Star vânat de fani.

Ha, ha, ha. Eu am cerut la început o vioară dar mama mi-a dat doar o chitară. A spus că nu suportă să mă asculte toată ziua repetând... „screeching like a cat”, asta a fost exprimarea ei exactă. Nu știu exact de ce am ales chitara, pur și simplu cred că era la îndemână în casă, era acolo de luat și cântat la ea. La fel ca majoritatea părinţilor, mama și tata au avut iniţial ideea unui set de tobe care, probabil, ar fi reprezentat prima mea opţiune, dar s-au răzgândit şi chitara a devenit alegerea evidentă. Cântatul cu vocea a venit mult mai târziu. În ceea ce privește Blues-ul, cred că l-am ales pentru că muzica clasică era atât de disciplinată, trebuia să înveţi compozitii pe de rost în timp ce eu îl vedeam pe Albert Collins care cânta foarte ciudat și avea aceste tonalităţi uimitoare, unice pentru el, plus că nu erau reguli, era vorba doar despre personalitate. De aceea am ales Blues-ul, de aceea acest gen a devenit atractiv pentru mine.

declin 25-02.jpgSă vorbim nițel despre puținele, în fapt doar patru bucăți, cover-uri din întreaga ta discografie și care nu au toate legătură cu Blues-ul. E vorba de “Jealousy” al lui Frankie Miller de pe LP-ul tău “Almost Always Never”, “Manic Depression”/Jimi Hendrix (“Songs from the Road”), “Wild is the Wind”/Ned Washington și “Summertime”/George Gershwin (ambele de pe “Wild”), opțiuni eclectice care ridică o întrebare firească: de ce le-ai ales exact pe acestea?

În primul rând, pentru “Summertime” meritul îi aparţine lui Kevin Shirley întrucât el a făcut propunerea în condiţiile în care eu nu eram familiarizată cu piesa. Aproape terminasem de înregistrat albumul iar el a spus “Hai să încercăm şi asta”. Mi-a trimis un Mp3 pe email și aproape că am murit ascultându-l pentru că m–am gândit... “Cum dracu’ aş putea să cânt eu asta?!”. Dar mă bucur că m-a rugat s-o fac pentru că, până la urmă, a ieşit bine. Pentru mine, puţinele cover-uri pe care am ajuns să le înregistrez, deveniseră piese de referinţă în repertoriul meu de concert, mai ales în perioada de început când nu aveam suficient material original şi trebuia să ‘peticesc’ repertoriul meu live cu preluări. Din acest motiv, am inclus “Jealousy” şi “Manic Depression”, pentru mai mult ‘zahăr’ adăugat, deoarece am simţit că, fiind foarte mult bazate pe chitară, pot să am posibilitatea să mă exprim interpretativ la rândul meu. Gândindu-mă la versurile din “Manic Depression” îmi dau acum seama că nu pot să scriu niciodată versuri când sunt sub presiune. Tot încerc, dar nu cred că o să se întâmple.

Nu scapi atât de uşor, mai ales în ceea ce priveşte "Wild is the Wind", datorită faptului că sunt de zeci de ani un fan al lui David Bowie, şi am fost impresionat, ba chiar emoţionat, de modul în care ai reinventat-o... Tu nu prea dai impresia că ai aparţine fandomului Bowie şi, ca atare, nelămurirea mea este legitimă în ceea ce priveşte includerea piesei în repertoriul personal: "Wild..." a fost iniţial o compoziţie pentru un film Western (Tiomkin/Washington), Nina Simone a transformat-o într-un şlagăr, iar Bowie într-un hit cult prin interpretarea de pe “Station to Station” din 1976. Ajută-mă să înţeleg misterul... 

Meritul îi aparţine în întregime lui Kevin Shirley [producătorul albumului din 2016 al lui Joanne, “Wild”, înregistrat în Grand Victor Studios din Nashville – n.r.]. Mi-a scris un mesaj pe e-mail chiar în ultima zi a înregistrărilor spunându-mi că îşi doreşte să includem această compoziţie pe discul meu. Trebuie să admit că, la început, am fost sceptică. Nu că nu mi-ar fi plăcut piesa sau că nu bănuiam încotro vrea el să mă îndrepte însă, din punct de vedere vocal, era ceva extrem de diferit în ce mă priveşte iar asta mi-a creat o oarecare stare de nervozitate referitor la modul în care ar fi trebuit să o abordez. Până la urmă însă, cu răbdarea lui Kevin şi sub îndrumarea sa a ieşit, cred eu, ceva grozav.

Să revenim la lucruri... serioase. Care au fost și încă mai sunt cele mai importante influențe ale tale din muzica Blues veche sau contemporană?

Of, Doamne, sunt atât de multe. Sunt o mare iubitoare a muzicii. Am ascultat atât de multă muzică încât e infernal de greu să spun ce m-a influenţat. Nu am cum să nu îl menţionez pe Stevie Ray Vaughan, desigur, pentru că, probabil, nu cântam la chitară dacă nu era el, îmi plac apoi o mulţime de muzicieni ce cântă Texas Blues, Albert Collins, Freddie King... Dacă vine vorba de cântat atunci mă gândesc la ceea ce îi plăcea şi tatălui meu, iar eu am crescut cu muzica lor, de la Paul Kossoff sau Jeff Beck la vocile lui Paul Rodgers sau Glenn Hughes – mereu mi-au plăcut vocile acelea aspre de Rock clasic. Sunt de asemenea o mare fană a lui Prince. În ceea ce priveşte compozitorii nu sunt prea sigură şi asta se datorează probabil faptului că am ascultat foarte multe genuri şi stiluri de muzică, de la Joy Division la Derek Trucks, iar asta te împiedică să îţi defineşti preferinţe clare.

declin 25-03.jpgDupă cum aminteam deja, eşti una dintre ‘păsările rare’ care nu se limitează la a interpreta Blues ci sunt cu un pas înainte şi... creează Blues. Uitandu-te în jur, pe cine respecţi sau admiri din acest punct de vedere?

În mod evident, Bonnie Raitt este pentru mine o eroină şi are asupra mea o influenţă uriaşă. De asemenea, regretata Jo Ann Kelly din Marea Britanie [cantautoarea de Blues Jo Ann Kelly a murit în 1990, la numai 46 de ani, datorită unei tumori cerebrale maligne – n.r.]. Am convingerea că ea nu a beneficiat de recunoaşterea pe care ar fi meritat-o. În ceea ce priveşte contextul actual, am un deosebit respect şi o mare admiraţie pentru Sam Fish [americanca Samantha Fish, colegă cu Joanne Shaw Taylor de label la Ruf Records, ce a concertat la Festivalul de Blues de la Sighişoara în 2012 – n.r.]. Este o bună prietenă a mea iar etica ei legată de modul de lucru mă inspiră cu adevărat. 

Acum ești într-o fază a maturității timpurii a existenței tale, așa că... ce spui despre avantajele sau dezavantajele pe care le-ai avut prin alegerea de a deveni muzician în loc de politician, medic sau inginer... de exemplu?

Nu cred că aveam atâţia fani dacă eram politician. Părinţii noştri ne-au încurajat mereu, pe mine şi pe fraţii mei, să facem ceea ne place în viaţă. Dacă treci prin viaţă, măcar să te bucuri de ea. Cred că sunt mai norocoasă decât mulţi oameni. M-am întâlnit cu o fată pe care o cunosc de când aveam doi ani, am fost la şcoală împreună, şi are un job bun de birou, o casă frumoasă în Londra, iar eu am spus că acestea sunt lucrurile pe care nu le ai atunci când eşti muzician, dar ea a fost foarte dezamăgită. A mărturisit că pentru ea e plictisitor, zicându-mi: “Tu ai o viaţă mult mai distractivă”. OK. Eu fac ceea ce îmi place, iar asta e minunat.

Dacă tot ne-am apropiat de... politicieni. Spune-mi mai multe despre incidentul de la concertul Diamond Jubilee din fața Palatulului Buckingham din 2012 din momentul cu Annie Lennox, când pedala ta Fuzz Face te-a abandonat și te-ai bizuit inspirat doar pe chitara Les Paul?

Practic... a fost vina mea. Am cântat partea de susţinere ritmică servindu-mă de o pedală cu efecte overdrive iar când s-a ajuns la partea de solo nu mi-am dat seama că microfonul era închis. Abia la solo am realizat ce am făcut. A fost puţin ciudat pentru că amplificarea era foarte departe de scenă deoarece ‘Palatul’ nu îşi permitea să se asocieze public oficial cu o companie sau alta de echipamente... aşa că, în loc de defecţiune tehnică, a fost mai mult vorba de o eroare umană. Oricum însă, am realizat întorcându-mă spre trupă după solo că sunetul a fost unul curat şi potrivit.

Până la urmă a fost un succes [Stevie Wonder declara atunci pentru revista Blues Magazine că a adorat “clean, bluesy, understated tone”-ul lui Joanne].

Aşa cred, nimeni nu s-a plâns.

Privind retrospectiv, ce a însemnat pentru tine că Dave Stewart de la Eurythmics te-a descoperit și te-a încurajat, pentru că am avut impresia că tu ai învățat de la el multe, inclusiv în ceea ce privește producția muzicală?

Important este de ştiut că aveam 15-16 ani când l-am cunoscut pe Dave, când nu cântam cu adevărat şi cu siguranţă nu mă gândeam că pot să şi compun. Dave mă încuraja să cânt la diverse instrumente, în timp ce eu eram preocupată de chitară, iar el era ferm convins, aproape de obsesie, că sunt mai mult decât un simplu instrumentist ataşat de chitară. Cred că dacă nu aveam această încurajare la vârsta aceea probabil nu mă concentram atât de mult pe cântat. El a fost prima persoană care m-a văzut ca pe un artist, ca pe un ‘pachet artistic’ şi nu doar ca pe un instrumentist. Cum spune Dave, e în regulă să cânţi cel mai bun solo la chitară din lume, dar dacă nu e un cântec bun nimeni n-o să-l asculte. Ceea ce e adevărat. Cei mai mulţi oameni spun că cel mai bun solo de chitară este cel din “Hotel California”... nu este adevărat. Ediţiile bootleg ale lui Eric Johnson înregistrate în Austin, Texas [Joanne se referă probabil la “Live from Austin TX’84” – n.r.] îmi plac mai mult, dar asta depinde de fiecare.

declin 25-04.jpgTe-ai dus la legendarul Jim Gaines pentru a-l convinge să-ți producă primul album. Apoi ai lucrat cu la fel de celebrii Mike McCarthy (Spoon, Patty Griffin, Lee Ann Womack) și Kevin Shirley (Joe Bonamassa, Black Country Communion, Aerosmith). Cum ai reușit, de exemplu, să-l convingi pe Gaines să investească timp într-o tânără blondă britanică?

De fapt a fost Dave Stewart cel care m-a pus în contact cu Jim. Îmi amintesc că atunci când aveam 17 ani am mers acasă la Dave pentru că ne propuneam să facem un disc, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Apoi i-am spus că aş vrea să vorbesc cu Jim Gaines pentru că el a făcut albumul meu preferat cu Stevie Ray, câteva cu Luther Allison şi Albert Collins, aşa că el a părut alegerea normală pentru mine. El l-a găsit pe Jim, iar eu şi Jim am stat la telefon o oră, el în Memphis, eu în Londra, şi pur și simplu am discutat despre Blues. E un om plăcut şi onest, şi cu siguranţă şi el a crezut că sunt o persoană OK. După aceea nu am mai vorbit cu el până când l-am întâlnit la Ruf [label-ul lui Thomas Ruf, care semnase cu Joanne în 2008 – n.r.]. Thomas făcea câteva albume cu Jim, iar el a menţionat numele meu şi Jim şi-a amintit de mine. Se pare că mereu se întrebase ce-am ajuns să fac până la urmă. A fost mulţumit să primească un telefon şi să afle că încă eram disponibilă să lucrez cu el. Îmi amintesc că Thomas a venit cu mine într-o seară să începem albumul. De la început mi-a oferit cea mai largă îmbrăţişare din lume. Amândoi aşteptasem asta aproape şase ani, aşa că era timpul. Jim mi-a ţinut permanent spatele, m-a lăsat să conduc ‘vaporul’ în permanenţă şi de fiecare dată când m-am dus la Jim am avut o idee foarte clară despre ce voiam să fac. Aveam toate piesele compuse, ordinea în care trebuia să fie interpretate, în mare parte şi aranjamentele muzicale, iar el intervenea ocazional când nu îi plăcea un anume text sau pentru a pune mai bine în valoare o melodie sau alta. Ceilalţi... erau diferiţi. Fiecare are un alt tip de forţă. Kevin era mult mai autocratic, mai puţin deschis să asculte cântecele mele, încercând permanent să caute piese făcute de alţi compozitori şi asta m-a adus în faza în care aveam o mulţime de idei dar nu şi cântece finalizate. A fost o experienţă ‘diferită’ pentru mine. În ceea ce-l priveşte pe Mike McCarthy, acesta era foarte orientat spre aranjamentele instrumentale şi lucra extrem de mult asupra acestora. A fost interesant să predau cuiva piesele mele, căci eu eram obişnuită să îmi schiţez compoziţiile cu vocea şi chitara mea, cu tobe şi cu ceva ritmuri preînregistrate la repetiţii, iar el, mai simplu, îmi sugera să cânt doar cu o chitară acustică şi cu vocea. Tehnic vorbind, cam acestea sunt diferenţele fundamentale. Am savurat fiecare dintre aceste experienţe, cu fiecare dintre ei.

Motivul care te-a determinat să fondezi Axehouse Records?

Să fiu absolut sinceră, acesta nu a fost ţelul meu de la bun început. De aceea am semnat iniţial cu Ruf Records. Am lucrat într-un bar până să îl cunosc pe Dave Stewart, am fost menajeră într-un hotel, am lucrat într-un magazin de chitare. Când am împlinit 22 de ani am realizat că dacă vreau să am o carieră în muzică trebuie să evadez şi să îmi găsesc propriul drum. Deja îl întâlnisem pe Thomas Ruf cu vreo doi ani în urmă, i-am telefonat şi, din fericire, încă s-a dovedit interesat să colaboreze cu mine. Ştiam că dacă aveam să semnez cu Ruf, dacă puneam osul la treabă şi scoteam albume bune, acesta avea să fie începutul carierei mele, în special în circuitul european. Eram conştientă că mă înham la o treabă dificilă [“hard slog” – n.r.]. Era oarecum o casă de discuri din şcoala veche ce amintea de Motown... unde, pe parcurs, lucrurile ajung să funcţioneze bine dar trebuie să pui şi tu mult suflet în asta. Până la urmă însă, am sperat că o să o pot face chiar eu însumi. Nu căutam o colaborare cu o casă de discuri mare, nu voiam să devin vedetă şi să am pe cineva în spate, voiam doar să îmi câştig existenţa din ceva ce iubeam să fac. Să cânt în loc să lucrez şase zile pe săptămană îtr-un bar... cam acesta a fost cu adevărat planul meu.

Ce am discutat până acum îmi arată că ești determinată și motivată... inclusiv în spatele scenei. Știi ce faci, care sunt obiectivele tale. Cum reușești să faci balansul dintre creativitatea artistică și managementul pragmatic?

E o întrebare interesantă deoarece până acum câţiva ani, până ce mi-am terminat colaborarea cu Ruf, cred că mă luptam cu asta. Partea de management câştiga teren, eram şi tour manager, eram şi şofer, erau multe de făcut, iar când ajungeam acasă nu îmi mai doream să pun mâna pe chitară pentru că... îmi amintea de muncă. Parcă aş fi fost la birou. De când am făcut echipă cu Barney [Barney Vernon, partener/promoter în The Gig Cartel, una dintre companiile majore de management şi booking de artişti din UK – n.r.], inclusiv în Axehouse, el mi-a luat de pe cap multe dintre aceste îndatoriri, ceea ce e plăcut pentru că acum mă pot concentra pe partea frumoasă… Doar ce am fost plecaţi trei săptămâni în Europa unde am avut nu mai mult de trei concerte, dar când am ajuns acasă săptămâna trecută eram cam obosită din cauza zborurilor, însă după câteva zile e plăcut să fii din nou în studio, să începi să compui şi să te gândești să faci un nou album. Nu mai e atât de multă presiune acum, aspect foarte important pentru cineva care îşi propune să rămână independent, dar a fost nevoie de multă muncă şi de timp să ajung aici.

declin 25-05.jpgCare este însemnătatea pentru tine a premiilor pe care le-ai primit la începutul drumului în muzică și care, practic, acum te-au transformat într-un star? Pui preț pe aceste premii?

În ceea ce mă priveşte, la început de carieră, aceste premii au fost extraordinar de importante deoarece reprezintă semne de încurajare care te determină să continui. Nu vreau să par egocentrică dar sunt sigură că, în orice fel de carieră, când munceşti mult la ceva e frumos să fii apreciat pentru realizările tale, pentru etica muncii tale, pentru timpul pe care l-ai investit. De asemenea, literalmente mi-au fost benefice pentru că m-au ajutat să obţin viză în alte ţări, pentru că au arătat că eram o artistă recunoscută... mai ales când mă gândesc la turneele din Statele Unite. Ca atare, le sunt recunoscătoare celor care consideră că merit a fi premiată şi sunt încă surprinsă când aflu că am mai câştigat ceva.

Cum a devenit Detroit orașul tău de reședință în detrimentul altora precum New Orleans, Austin sau Memphis?

De fapt, abia dacă am ajuns în aceste locuri, am locuit în Texas pentru foarte scurt timp şi m-am gândit uneori, dar nu în mod serios, să mă mut la Nashville. A fost aici însă vorba exclusiv de şansă: o trupă care a cântat în deschiderea unuia dintre turneele mele din UK acum vreo 12 ani, a vrut atunci să lucreze cu mine, erau din Detroit, iar, mai târziu, când mi-am planificat primul turneu în State şi ştiam că am nevoie de muzicieni, le-am telefonat, am venit în oraş, mi i-am făcut prieteni şi, de câte ori aveam turnee, reveneam aici. Se numesc Paul Lamb & The Detroit Breakdown. Cu trecerea timpului a căpătat sens să mă stabilesc aici. Locuiesc deja de zece ani în Detroit. Am 32 de de ani, deci e o bucată importantă din viaţa mea, nu? Pentru mine e acasă şi are multă muzică şi artă de bună calitate, cunoscută sau nu, şi pentru că e atât de ieftin oamenii care nu îşi permit să cânte în Nashville... vin aici.

Totuşi pe ce este bazat repertoriul tău pentru concertul de la Brașov, pe ce este bazat repertoriul tău pentru un concert destinat unui public ce nu te-a mai ascultat live? Îţi propui să cânţi melodii de pe noul disc sau va fi o selecție a hiturilor de pe toate albumele tale?

Îmi place întrebarea pentru că acesta ar trebui în teorie să fie un soi de turneu „Greatest Hits”. Adevărul este însă că vor fi mai multe piese de pe noul album, dar vor fi şi cântece relevante de pe fiecare din albumele mele anterioare. Ce vreau să zic este că eu îmi definesc încă de la începutul turneului setlist-ul pe care îl consider cel mai potrivit, pe care îl repetăm în prealabil şi pe care nu îl modific decât în situaţia în care am sentimentul acut că ceva nu funcţionează cum trebuie. Din propria-mi experienţă, este foarte dificil să improvizezi astfel încât, din mers, să schimbi complet repertoriul de concert şi atunci, când am timpul necesar la dispoziţie, prefer să mi-l pregătesc cu atenţie în avans.

O ultimă întrebare cu caracter special... se referă la Laurence Jones. Jones îmi dă impresia că e un muzician care, în multe privinţe, este o oglindă a ta (autoeducare, spirit britanic neconvenţional, determinarea de a cânta Blues, contractul cu Ruf Records, înregistrări în studiourile americane ş.a.m.d.). Ce părere ai despre el?

L-am cunoscut pe Laurence încă de când era extrem de tânăr şi am crescut unul în apropierea celuilalt. Din acest motiv sunt extrem de ataşată de el şi continui să îi urmăresc parcursul încă de la începuturile sale în muzică. Este un tânăr talent formidabil şi ţin neapărat să văd cum va evolua cariera sa în viitor.

Joanne Shaw Taylor a concertat în premieră în România în cadrul ‚Brașov Jazz & Blues Festival’ organizat de Asociația Culturală Fanzin în seara de 9 septembrie 2017 la Teatrul Dramatic din Brașov. Mulţumesc Mihaelei Anuţoiu şi lui Marian Gîlea pentru sprijinul acordat în obţinerea acestui interviu. Notă: parţial, materialul a fost publicat în numărul de toamnă al revistei „Sunete”.

declin 25-06.jpg

IOAN BIG
August-Septembrie 2017

Bucureşti-Detroit (via Skype/E-mail)

Foto: Radu Birişteică, Mircea Giurgiu, Radu Lupaşcu

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg