Arta Sunetelor

 

Interviu cu JOHN SCOFIELD

Time After Time

John Scofield interviu 1.jpg

Incontestabil, prin virtuozitate şi versatilitate, John Scofield este unul dintre cei mai importanţi chitarişti a Jazz-ului contemporan şi o legendă a culturii Pop prin sutele de colaborări, atât discografice cât şi de concert, cu muzicieni precum Miles Davis, McCoy Tyner, Charles Mingus, Dr. John, Pat Metheny, Aaron Neville, Mavis Staples, Herbie Hancock, Terumasa Hino, Billy Cobham, etc, etc. Din anii ’70, când şi-a abandonat studiile la Berklee în favoarea proiectelor cu Chet Baker, Gerry Mulligan şi George Duke, Scofield a jalonat constant la nivel de top istoria Jazz-ului. Ca atare, şansa unui dialog în exclusivitate cu marele chitarist, prezent zilele trecute la Bucharest Jazz Fest, nu putea fi ratată şi pentru ea trebuie să îi mulţumim lui Lucian Ban, curatorul festivalului.

40 de ani pe drumuri… ce te face să continui? Ce te mai împinge să mergi în turnee şi să cânţi în locuri îndepărtate de familia ta?

Păi, ador să cânt şi ăsta e modul în care pot să fac asta. Nu poţi sta acasă şi cânta muzică creativă. Ca să poţi cânta Jazz la o scară internaţională trebuie să călătoreşti, să mergi în turnee. Sunt norocos că am posibilitatea să merg undeva unde oamenii vor să ne angajeze şi să ne plătească bine trupa ca să le cântăm… mergem în turnee, facem material nou, turneul ne menţine într-o stare fresh... dacă tot ce faci e să stai acasă şi să cânţi în localitatea ta, totul se reduce la o scară mult mai mică. Asta se aplică la orice oraş, fie că e vorba chiar de Bucureşti sau de New York. Cântând doar acolo, audienţa rămâne mică şi se plictiseşte de tine, vrând mereu ceva nou, aşa că trebuie să mergi în turnee.

O întrebare personală. Anii ‘70… ai avut de ales între a fi un cântăreţ de Prog-Rock sau unul de tip “Summer of Love”. Ai ales să îţi dedici viaţa muzicii de Jazz. De ce?

Îmi place Jazz-ul! Îmi plac şi Rock-ul şi Blues-ul, mai ales B. B. King şi ceilalţi ca el, care au legătură cu Jazz-ul dar… chiar iubesc muzica Jazz, ăsta e motivul.

În legătură cu întrebarea de mai sus, cum ai ajuns să faci parte din proiectul Phil Lesh [ex Grateful Dead – n.r.]?

M-a sunat Phil şi m-a rugat să cânt cu el. Nu a fost chiar în anii '90, mai degrabă prin 2002 sau 2003… m-a sunat pentru că auzise cum cântam şi m-a invitat să vin să cânt cu el. Aşa că acum, din când în când, mă duc să cânt cu Phil!

Cu o carieră împlinită în spatele tău, nu mai ai nimic de dovedit nimănui. În concertele tale actuale, care e proporţia dintre cât improvizezi pe scenă şi cât din ce cânţi a fost repetat înainte cu toată trupa?

Asta e o întrebare bună. Nu trebuie să mai dovedesc nimic, dar eu simt că trebuie să dovedesc în fiecare zi că pot cânta la un nivel calitativ ridicat şi încă interesant pentru public. În unele zile nu iese atât de bine şi mă gândesc “Ah, aş putea fi mai bun!” iar după aceea mă ridic şi mă gândesc “Acum sunt OK”, dar în următoarea zi îţi zici din nou că nu eşti destul de bun… e o luptă care decurge în fiecare zi. Cred că dacă te gândeşti că nu ai nimic de dovedit începi să cânţi mai prost. E nevoie de mult efort. Nu sunt un geniu, aşa că trebuie să lucrez. Cât despre improvizaţie… noi avem structura de bază a cântecelor, care sunt destul de uşoare pentru trupa mea (Uberjam, cea cu care am cântat şi ieri seară), iar pe această structură căutăm tot timpul moduri noi de a improviza. Nu numai cu ceea ce cânt eu la chitară, dar cu toată trupa: încercăm să schimbăm starea cântecului sau dinamica trupei, chestii de genul ăsta. Improvizaţia e esenţială. Fără improvizaţie, muzica e moartă. E ca şi o conversaţie care doar se repetă.

Deci formula Uberjam de aseară a fost cu Andy Hess chitară bas, Avi Bortnick chitară şi Samples, iar la baterie este ...

Terence Higgins.

De ce ai rămas atâţia ani fidel brand-ului Ibanez? Chitara ta “signature” (JSM100) e bazată pe Ibanez AS200…

Iubesc chitara asta. De fapt, ieri seară am cântat la un vechi Ibanez Telecaster, nu la cel la care cânt în mod normal, dar Ibanez-ul la care cânt de mulţi ani e o chitară foarte bună, ca un 335 Gibson, cam acelaşi stil dar puţin diferit. Pur şi simplu m-am obişnuit cu ea şi cred că e un instrument foarte bun.

Acum puţină istorie personală… cum ai descrie influenţa lui Charles Mingus asupra viziunii tale muzicale?

Am fost tot timpul un fan înrăit al lui Charles Mingus. A fost foarte important în Jazz, cu contribuţia lui ca şi compozitor, basist şi lider de trupă. Am fost norocos să înregistrez cu el o dată, şi îl cunoscusem chiar în ziua aia. După… s-a îmbolnăvit şi a încetat din viaţă. Îmi doresc să fi avut posibilitatea să cânt mai mult alături de el.

Aceeaşi întrebare, dar de data asta despre influenţa lui Steve Swallow asupra ta.

Cu Steve Swallow e diferit! Ne-am întâlnit când eu aveam vreo 22 de ani iar el venise pentru scurt timp să predea la Berklee College of Music. Nu mai eram student acolo, doar trăiam în Boston. Am cântat împreună. Eu eram un fan foarte mare al lui, fiindcă îl auzisem cum performa în cvartetul lui Gary Burton, şi am adorat cum cânta. Şi lui îi plăcea cum cântam eu. A devenit mentorul meu. Încă este cel mai bun prieten al meu şi m-a ajutat atât de mult pe parcursul anilor… nu îmi pot imagina viaţa fără el, e o persoană minunată. A fost cea mai mare influenţă pentru mine, când vorbim de oamenii experimentaţi care cântă Jazz. Mi-a arătat cum să fiu, cum să trăiesc.

Cum defineşti prezenţa groove-ului la un cântăreţ de bass?

Cred că e acelaşi lucru pentru toate instrumentele. Să ai timp bun, ritm bun, e important pentru fiecare instrument, nu numai pentru bass, dar şi pentru tobe, chitară, pian… tot. Nu sunt sigur de ceea ce este groove-ul de fapt, în afară de menţinerea propriei poziţii în muzică, dar există un sentiment special pe care îl poţi aduce în ritmul combinat cu notele muzicale şi cu modul în care notele sunt cântate. Lucrurile astea pot face muzica să “danseze” puţin… e foarte greu de explicat în cuvinte. Dar când auzi pe cineva cântând, poţi să spui “oh, groove-ul lui e incredibil”.

Iar Steve are groove-ul ăsta…

Da, bass-ul ăla e incredibil. Are un groove şi toate cele, dar, de asemenea, toţi oamenii ăştia, ei ascultă ce se întâmplă, nu se gândesc numai la ceea ce trebuie ei să cânte. Fac muzica să se potrivească cu tot grupul. Ăsta e cel mai important lucru, sau unul din ele.

Unul din proiectele noastre preferate este “Bass Desires”. Ne poţi spune mai multe despre cum s-a născut acest proiect cu Frisell, Erskine şi Johnson? Cum a fost să lucrezi cu Bill [Frisell - n.r.]?

Asta s-a întâmplat demult. Mark Johnson a vrut să facă o trupă cu mine şi cu Bill Frisell. Toţi trăiam în New York, aşa că am repetat puţin, am avut nişte cântări mici. Eram toţi “pe acolo”, nici unul din noi nu era aşa ocupat cum suntem azi. Mark a făcut rost de o zi de înregistrat în studio la ECM şi am înregistrat un CD. Când CD-ul a ieşit, am primit multă atenţie. Presupun că unul din motive a fost că eram eu şi Frisell cântând împreună. După care am început să cântam pe la festivaluri, dar nu puteam să cântăm împreună atăt de mult pentru că şi Bill şi eu eram liderii altor trupe. Construind asta, nu am muncit aşa mult, dar pentru mine a fost o experienţă superbă să cânt cu aceşti trei muzicieni. Am devenit buni prieteni, şi toţi sunt foarte buni. Am învăţat foarte multe de la Bill Frisell în ceea ce priveşte chitara; e special în privinţa asta, are un sound unic.

Suntem clar interesaţi şi de nişte detalii în ceea ce priveşte cooperarea cu Miles Davis…

E idolul meu. Am avut ocazia să cânt cu el. Am ajuns să îl cunosc, şi asta a fost fantastic, pentru că e frumos în Jazz să fii fanul cuiva şi după aceea să întâlneşti persoana respectivă şi să cânţi cu ea. Mi-a dat foarte multă încredere în mine.

Cum ai defini cariera ta în anii 90? “Time on my hands” cu Lovano, Haden, DeJohnette la Blue Note, apoi o perioadă orientată mai mult spre Soul şi Funk, apoi proiectele avantgardiste cu Medeski… foarte haotic. Poţi elabora în ceea ce priveşte anii aceştia din perspectiva evoluţiei muzicii tale?

Iubesc toate proiectele pe care le-am făcut. Faptul că am cântat cu oamenii aceştia, că am putut crea muzică cu ei… am avut noroc să am un contract cu casa de discuri unde am avut dreptul să investesc bani în a îi suna pe tipii aceştia şi a îi chema să repetăm şi să scoatem o înregistrare. Altfel, ei ar spune “Da”, apoi împreună ne-am duce să cântăm în localuri… colaborarea cu Lovano, Haden şi DeJohnette a fost o experienţă grozavă, iar lucrurile pe care le-am făcut cu Medeski, Martin & Wood… i-am întâlnit, eram un fan de-al lor, şi am înregistrat o melodie cu ei. Am înregistrat mai multe lucruri de atunci. Tot ce pot să zic e că aceste proiecte îmi sunt foarte dragi. Cred că în muzica pe care o cânt, colaborarea e atât de importantă… totul depinde de cât de bine cântă grupul când e adunat, iar pentru mine asta e esenţial. Nu pot cânta singur. Doar să cânt la chitară… da, e OK, dar ceea ce dă viaţă muzicii e colaborarea.

Eşti profesor la New York University, în departamentul de Jazz… de ce ai simţit nevoia să predai şi ce anume predai?

Păi, în primul rând, nu predau aşa de mult pentru că nu prea cred în treaba asta. Muzicienii tineri se gândesc “Dacă învăţ de la proful ăsta sau de la proful celălalt mă va ajuta”, dar de fapt e vorba de munca pe care trebuie să o depună fiecare pentru a învăţa muzică. Eu a trebuit să fac acelaşi lucru, adică să studiez din greu. Să fiu profesor e frumos, dar materialul e acolo: tot trebuie să înveţi despre armonie, iar la Jazz trebuie să asculţi melodii şi să le copiezi, să le înveţi după ureche. Asta le zic şi studenţilor mei. Într-un fel e frustrant pentru ei, fiindcă ei zic “Ce, asta este tot ceea ce trebuie să fac?”, dar da, asta e tot ce trebuie să faci. Însă la New York University predau şapte zile pe semestru, asta înseamnă că, o dată la 3 luni, mă duc acolo şi predau şapte zile. Nu predau elevilor în mod privat, predau doar un curs mic, unde ascultăm muzică şi, în mare, cântăm melodiile mele. Eu trebuie doar să cânt. Ei mă întreabă lucruri iar eu zic “Oh… nu ştiu” [râde – n.r.].

În ultimii ani (începând cu “Piety Street”) ai fost mai mult atras de rădăcinile Jazz-ului… Blues, Gospel, a.s.o. De ce această întoarcere în timp după ce ai cochetat aşa de mult cu avangardismul?

Nu ştiu… sunt doar un fan al muzicii. Iubesc faptul că o mare parte din muzica asta s-a format datorită elementelor tradiţionale. Pur şi simplu îmi plac cântecele. Pare că atunci când muzica e destul de simplă, poţi aduce elemente noi la ea. Cred că una din problemele cântăreţilor tineri e că scriu muzică care e foarte complicată, dar pentru care e imposibil să evolueze şi să se îndrepte în vreo direcţie. Trebuie doar să cânţi melodia şi gata. Multe din formele din “Piety Street” sunt simple, însă oamenii nu realizează că asta se întâmplă deoarece poţi face orice acolo, şi poţi cânta muzica propriului subconştient, care pentru mine este cea mai interesantă din toate.

Ce crezi de Jimi Hendrix? De ce e cel mai bun chitarist din lume?

Nu am zis niciodată că e cel mai bun chitarist din lume…

Asta se deduce din multe reviste...

Jimi Hendrix a fost aşa de special pentru că, în acel moment, toate aceste stiluri diferite s-au unit în el, aşa că a fost un moment foarte special în istorie. A fost vârful, a fost grozav. Cred că toată lumea a fost influenţată de el şi se afla într-una din situaţiile în care a inventat un stil incredibil, care era o combinaţie de stiluri, plus că era un showman, era energic şi toată lumea zicea “Wow, tipul ăsta e nebun (într-un sens bun)”. Se îmbrăca cu haine neobişnuite, îşi dădea foc la chitară, simula un act sexual cu chitara… era incredibil, tuturor le plăcea asta. Toate aceste elemente combinate l-au făcut special, iar mie chiar îmi plăcea cum cânta atunci. Era fantastic. Poţi să te uiţi şi să zici “Asta e Curtis Mayfield, asta e Albert King…”, apoi a luat modul psihedelic în care cânta Jeff Beck şi l-a folosit şi el… dar el a făcut asta într-un mod care era foarte cool. Apoi a murit. Aşa s-a întâmplat... cu Jaco Pastorius, Hendrix… sau Charlie Parker. Au murit de tineri, chiar atunci când stilul lor abia începuse. Aş fi fost foarte încântat să văd ce ar fi făcut dacă ar fi avut mult mai mult timp la dispoziţie.

Câteva cuvinte pentru fanii ‘Artasunetelor.ro’…

Hei! Mă bucur că vă place acest tip de muzică, e foarte frumos că există un site dedicat acestui tip de muzică… şi mult noroc! Pentru cei care sunteţi muzicieni, repetaţi din greu!

John Scofield interview 2.jpg

Mulţumim!

Interviu de Ioan Big şi Radu Lupaşcu
07 iulie 2014, Bucureşti

Foto: Marius Burcuş

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Pink Martini 2017.jpg

Afis_Omara 85.jpg

Afis_Gianna Nannini.jpg

Afis_Varekai.jpg

Afis_Dalaras.jpg

Afis_Marc Ribot 2017.jpg

Afis_Diego El Cigala.jpg

Afis_Deep Purple 2017.jpg

Afis_Al di Meola 2017.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Hiromi.jpg