Arta Sunetelor

 

Interviu cu George Sărluceanu

george_sarluceanuGeorge Sărluceanu reprezintă o stare reflectivă a muzicalităţii unui popor supus la interferenţa mai multor culturi limitrofe. Spirit liber şi nonconformist, el îşi exprimă talentul şi menirea, cu seriozitate şi dăruire. Destinul însă, nu i-a hărăzit un parcurs normal, ci dimpotrivă, unul sinuos cu foarte multe amărăciuni şi suferinţe. În interviul de faţă, veţi afla povestea adevărată a unui muzician din Galaţi, care s-a luat la trântă cu viaţa, de câte ori a fost nevoie, a scâşnit din dinţi şi, a pornit mândru mai departe, încrezător în forţele sale. George Sărluceanu a desluşit tainele chitarei şi a invăţat să-şi exprime sensibilitatea artistică într-o manieră sinceră şi originală. A construit un instrument inedit, cu care a reuşit să dezvolte un nou proiect muzical, pregătit să vă fie prezentat în cât mai multe moduri posibile. Un interviu despre viaţă adevărată, pe care cu siguranţă, un cineast de succes, l-ar putea eterniza.

1. Cum s-a născut această pasiune pentru muzică, care au fost primii paşi?

În clasa întâi a început totul. Atunci, pe vremea lui Ceauşescu, se adunau copii pentru orchestra şcolii, orchestra de mandoline. Primul instrument, pe care am pus mâna, a fost mandolina. Am început să cânt la festivaluri, la Cântarea României, mergeam cu această orchestră a şcolii, de care se ocupa Domnul Bejan Constantin, a murit Dumnezeu să-l ierte, care avea o "fixaţie" pentru acest instrument... Eu am o soră şi un frate mai mare, amândoi fuseseră la rândul lor în această orchestră de mandoline a şcolii, era cum s-ar zice o tradiţie a şcolii. După aceea, undeva prin clasa a cincea cred, fratele meu mai mare s-a apucat de cântat la chitară, mie ,nu mi-a plăcut cum a cântat la chitară, de la început ,până când s-a lăsat, dar venea cu o grămadă de prieteni care s-au perindat pe la noi prin casă, care cântau mult mai bine decât el, sau mă rog, aveau o oarecare energie faţă de fratele meu. Unul dintre ei, cel care m-a marcat pe mine şi datorită căruia m-am apucat de cântat serios la chitară este Claudiu Perusco, lucrează acum la televiziune, este un cunoscut regizor de  de sitcom-uri, etc... Era foarte dinamic şi m-a impulsionat cu atitudinea lui energică cu care cânta. Am cântat peste tot pe unde s-a nimerit. Mandolina a fost primul pas către chitară.

2. După aceea te-ai gândit să urmezi cursuri?

La un moment dat, tot fratele meu, care deja îşi făcuse formaţie, avea nevoie de oameni în trupă, a insistat asupra părinţilor să mă trimită la şcoala populară de artă să fac percuţie, să fac tobe. M-am înscris la şcoala populară de artă, aveam 10 ani atunci şi la 12 ani am terminat-o. Am făcut 2 ani de tobe şi evident cum se întâmplă în trupele mici de cartier, trupa fratelui meu s-a spart (râde!) şi eu am rămas cu şcoala făcută. Dar, evoluţia simţului meu artistic deja schimbându-şi sensul, am vrut să fac mai mult decât şcoala aia, pentru că în momentul terminării şcolii am considerat că nu am ajuns exact acolo unde am vrut. În paralel, eu continuasem cu chitara, ajunsesem la un alt stadiu, combinasem deja ceea ce făceam din tobe, percuţie, aveam deja o oarecare tehnică, îmi plăcea foarte mult samba, bossa nova, mă fascinase acea direcţie muzicală, dar era şi o anume influenţă locală. La un moment dat, fratele meu pleacă în armată. Când aveam un 14 ani, nişte prieteni de ai lui, căutând basist, ajung la fratele meu care nu era acasă, dar mă găsesc pe mine şi aşa am ajuns în trupa lor ca basist. Am luat-o de la zero, nu mai cântasem cu chitara bas, mi-au explicat ei despre ce este vorba, m-am apucat de studiat acest instrument şi, am cântat cu ei vreo 7 ani... dar nu toţi anii astia am fost basist, fiindcă la un moment dat, după vreo doi ani de zile, a plecat toboşarul din trupă, şi am intrat eu cu toba şi a venit alt basist. După alţi doi ani, a plecat chitaristul, a venit toboşarul vechi înapoi şi am luat locul chitaristului, astfel că am trecut prin mai multe etape şi am ajuns să trec prin toate "posturile" unei trupe. A fost un fel de ucenicie în trupă, cântam la nunţi, piese cunoscute, şlăgăre. Se cânta foarte mult, acesta a fost un mare avantaj, eram copil, într-un oraş de provincie, nu aveam altă şansă. În acea lume, eu am evoluat şi am urcat treaptă cu treaptă, pănă am ajuns undeva peste nivelul lor. Acolo s-a sfârşit totul şi a trebuit să fac, trecerea către solo artist... Aveam nunţile acelea de la ţară, unde se cânta 24 ore la rând. Începea nunta la ora 9 dimineaţa şi se termina a doua zi tot la 9, 10, 12 chiar... Am cântat cu ei, pe toate posturile, a fost greu câteodată, dar mi-a prins foarte bine! După ani de zile, când am ajuns să cânt reprize de 45 de minute, în trupe cum este Spin-ul, sau Circa 7, colegii mei erau obosiţi, spuneau ce cântare grea, pentru mine era joacă de copii. Şi acum 45 de minute este mai uşor, deşi totuşi depun alt tip de efort, dau mai mult, sunt în centrul atenţiei...

3. Ai avut o şansă bună...

Da şi am întâlnit fel de fel de oameni, care te înpingeau de la spate, "cântă, cântă, ţine ritmul, Hai, Hai!", am învăţat foarte mult de la oamenii ăia, am întâlnit de-a lungul acelei perioade şi oameni foarte slab pregătiţi, trebuie să recunoaştem, dar am întâlnit şi oameni bine pregătiţi, de exemplu am întâlnit oameni şcoliţi, foarte talentaţi, erau ţigani lăutari. Am cunoscut câţiva acordionişti din acea perioadă care erau foarte buni în ceea ce făceau... adică, erau foarte ritmici, virtuozi, ştiau foarte multe armonii, lucru care pe mine m-a ajutat extrem de mult, eu fiind chitarist, la un moment dat a trebuit să învăţ cifraj, multe lucruri din muzica ţigănească, chiar autentică, erau oameni mult mai în vârstă ca mine, ei aveau 45, 50 de ani, eu aveam 16 ani... Imaginează-ţi ce melodii ştiau ei de la străbunii lor, era ceva fantastic...

4. E bine că te-au acceptat! E o lume destul de închisă...

M-au acceptat pentru că nu aveau de ales. Eu eram cu trupa şi ei practic veneau pe lângă noi.

5. Acesta a fost pasul care te-a îndemnat să spargi gheaţa de unul singur, să te apuci de compus, să te duci să cânţi la festivaluri, etc?

La un moment în viaţă personală am avut o mare problemă. Eu am avut o viaţă absolut obişnuită, cântasem la nunţi, după care am renunţat la muzică, eram tinichigiu auto. Aveam un atelier auto în Galaţi, lăsasem muzica deoparte, mă mai chema unul altul, dar nu mă satisfăcea din nici un punct de vedere, bani aveam, pentru că era o meserie pe care am făcut-o cu mare plăcere, eram foarte tânăr, aveam 22 de ani. Nu mai vroiam să mai cânt la nunţi. Atunci s-a întâmplat o tragedie în familia mea, am continuat cu atelierul cam 6 luni de zile şi după aceea mi s-a "luat" şi de meseria asta, nu mai puteam să continui. Soţia mea a murit şi fiind foarte tineri a fost un moment de debusolare... Am trecut prin perioada în care mi-am înecat amarul în băutură, am avut un moment de rătăcire, dar a trecut şi m-am re-apucat de cântat. Prima dată am cântat într-un restaurant. Acolo, am găsit un moş, Viorel Subaşu îl chema (n.r. "figură inconfundabilă a muzicii rock din Galaţi, spirit neliniştit, evoluând între simfonic şi jazz progresiv, un excentric, cu o solidă educaţie muzicală"), fost coleg de şcoală, de muzică cu Johnny Răducanu, aceeaşi generaţie. El cânta cu pianul, ne-am cunoscut şi am început să cântăm împreună. Era un tip extrem de experimentat, asta a fost o altă şansă oferită de viaţă. Am început să cântăm muzică tradiţională spaniolă. Pe vremea aceea studiam Paco De Lucia, Al DiMeola, el a lăsat pianul deoparte şi a luat şi el chitara, mergând în această direcţie şi aprofundând acest stil. La un moment dat, am ajuns chiar un quartet de 4 chitare, cu care am cântat cam 2 ani de zile, acest melanj muzical, cu muzică portugheză, italiană, etc, un lucru foarte atractiv pentru oraşul Galaţi. Era şi diferenţa de vârstă între noi, Viorel era cu barbă, impunător, noi foarte tineri... a prins foarte tare chestia asta.

6. Ăsta a fost un alt pas...

După aceea, cum se întâmplă în viaţa artiştilor, te cam saturi (râde!)...

7. ...Galaţiul este prea mic...

ajungem la un nivel, eu cel puţin, aşa am fost din totdeauna, mi-am dorit să fac paşi, să urc tot mai sus, tot mai sus, şi am terminat această perioadă, ajungând la Casa de Cultură a Studenţilor, de acolo pleacă de fapt totul... Erau folkişti care cântau acolo, i-am cunoscut pe câţiva dintre ei, am intrat în grupul lor. Am început să cântăm împreună seara la diverse chermeze, etc, după care au început să apară festivalurile. Casa de Cultură primea des aceste invitaţii, după care trimitea artişti, aşa stau lucrurile şi astăzi. La un moment dat m-am înscris şi eu să văd despre ce este vorba. Primul a fost chiar în ... Galaţi. L-am câştigat şi aşa a început să-mi placă competiţia asta din festival. Uşor, uşor au început să vină tot mai multe festivaluri, pe care, unele le câştigam, pe unele nu, dar lăsam impresie bună, având stilul meu, combinam toba cu chitara, cu toate experinţele din "spate". Eu am locuit într-un cartier în care aveam vecini diverse naţionalităţi, lipoveni, armeni, greci, evrei, era un cartier cosmopolit, unde erau "împinşi" toţi aştia care nu erau români... Erau în Galaţi, cartierul evreilor, armenilor, grecilor care după al doilea război mondial au fost trimişi în România din diverse motive, era un amalgam de culturi, de la toţi am avut de învăţat câte ceva, aveau acces la muzică şi aveau un stil foarte interesant pentru noi... Uite aşa am ajuns la festivaluri şi am impresionat prin tot ce-am acumulat de-a lungul anilor. O experinţă bazată pe mai multe stiluri de muzică şi de a cânta. A venit momentul în care m-am înscris la "Om Bun", cel mai mare festival de folk din România, acesta era vârful la care tindeam. M-am pregătit foarte mult, deşi între timp căştigam bani ca ospătar... Acela a fost momentul în care am plecat în Bucureşti. Într-o dimineaţă mă duceam la servici, drumul care ducea către gară, trecea prin faţa restaurantului şi îmbrăcat cum eram pentru ziua de muncă, am trecut pe lângă restaurant, m-am răzgândit, am mers către gară ...şi m-am urcat în trenul de Bucureşti, cu gândul ca din momentul ăsta să trăiesc din muzică. În tren, am realizat ce-am făcut, mă gândeam, ce fac eu în Bucureşti? Aveam unde să stau, prietena mea din Galaţi venise în Bucureşti, dar nici nu spunea Hai!, nici nu spunea Stai! Mă lăsase pe mine să aleg, dacă vreau să merg alături de ea... A fost dimineaţa în care spui albă sau neagră... Nu aveam chitara la mine, eram în fundul gol...îmbrăcat ca ospătarul şi pănă am ajuns în Bucureşti, mi-a venit ideea salvatoare... M-am angajat ca ospătar în Cişmigiu. Am ajuns joi şi vineri dimineaţa am început munca ca ospătar, era exact în 2001. Am muncit vreo lună de zile, am strâns nişte bani, căştigam foarte bine, dar am pus stop, am zis gata! Venea festivalul, venea perioada de iarnă, trebuia să mă pregătesc şi din momentul ăsta trebuia să mă apuc de cântat. Am plecat în Galaţi, mi-am adus toate hainele, chitara şi m-am apucat să mă pregătesc pentru festival. Aveam piese noi, ştiam cine este în juriu, întotdeauna când mă duceam la festival ştiam cine este în juriu, ştiam ce am de făcut, piese noi aveam, nu mă duceam cu aceleaşi piese ...

8. Asta era o regulă, aveai destule piese nu te gândeai să le pui pe un album...

Da aşa era. Am tot încercat...dar niciodată nu a ieşit aşa cum am vrut, ele sunt puse pe discuri, împrăştiate, ştii, niciodată nu au fost puse la un loc, orchestrate într-un fel, nu am ajuns în stadiul ăsta... Am ajuns în festivalul "Om Bun", am câştigat festivalul, crezând că mi se deschid porţile, în ceea ce priveşte main-stream-ul... practic am câştigat, am ajuns acolo, am ajuns în vârf, dar nu s-a concretizaz cu nimic, cu album, cu case de discuri, nu am avut şansă bănuiesc, atunci te-am cunoscut pe tine, ba chiar înainte, la Festivalul Castanilor...

9. ...şi acolo ai câştigat Marele Premiu...

acolo am căştigat a treia oară, pentru că mă duceam la festivaluri şi aproape toţi ziceau că nu puteau să-mi dea Marele Premiu pentru că "ăsta nu prea cântă folk" şi tot mă evitau. La Festivalul Castanilor am luat locul 3 la prima ediţie, la a doua am luat locul doi şi la a treia, am luat marele Premiu! Până i-am convins... După aceea a fost Festivalul Om Bun.

10. e destul de ciudat că nu vă oferă concret nicio şansă... eu care am trecut prin câteva case de discuri, am făcut mai multe reviste, pot să te întreb, de ce te-ai mai dus acolo? Te-a lansat doar munca ta...

Nu trebuie să se ia după mine nimeni sau după ce spun eu, aşa cum am analizat înainte, să mă duc, mi-am făcut un ţel... ce festival este acela, cu ce mă ajută? Exact aşa vor face şi ceilalţi. Să nu creadă cineva că eu denigrez festivalul Om Bun... Nu că mi-ar fi plăcut ce s-a întâmplat! Nu mi-a plăcut absolut deloc! Aia a fost situaţia mea. Eu nu încerc să-l denigrez, aşa este construit el... Nu ai ce să schimbi. Singurii care au plecat din festivalul ăla şi s-au dus "undeva", după părerea mea, au fost Talisman-ul. Ei s-au lansat când au câştigat Festivalul... dar au avut alte şanse bănuiesc, au făcut materialul şi s-au lansat undeva... dar au fost singurii!!! Mai spune-mi pe cineva... care a plecat din festival şi s-a a lansat altfel decât prin forţele proprii, au reuşit să facă câte ceva... au atins un anumit nivel. Dar festivalul în sine nu te-a ajutat cu mare lucru. Pe mine m-a ajutat în sensul în care i-a ajutat şi pe ceilalţi, ai în minte faptul că ai căştigat Marele Premiu al Festivalului Naţional, vărful festivalurilor, deşi nu ar trebui să fie aşa, aşa este acest vărf, din mai multe motive, nu că te-ar lansa, ci pur şi simplu că acolo se adună toată lumea. Cred că asta e ideea că "Om Bun" pare atât de mare. Oricum erau foarte puţine Festivaluri.Aici te băteai cu cei mai buni, dar mare lucru nu se întâmpla. Mie mi-a dat starea asta de bine şi eram mulţumit că am ajuns acolo şi am cucerit tot ce se putea. După aceea l-am cunoscut pe Cristi Dumitraşcu, de acolo am plecat, de la Cristi s-a împrăştiat vopseaua... ştii. Cred că şi el a câştigat festivalul la un moment dat. Mi-a făcut propunerea de a cânta cu Circa 7, scosese un material, şi am fost invitat să cânt cu bas-ul. Am început să cânt cu ei un an de zile, am muncit la doilea material şi unde ne-am dus noi să tragem acest material? În studioul trupei SPIN! care era în momentul de a se înfiinţa... în momentul acela în trupă era Marius Popa, era Roxana (Andronescu), Cătălin (Tuţă Popescu), Bogdan (Giurea) şi parcă şi Sorin toboşarul...Nu sunt sigur de Sorin dacă era sau nu atunci. Cu Circa 7 am tras materialul doi care a ieşit în al treilea de viaţă al trupei. Dar şi trupa Spin căuta basist... Existau basişti mult mai buni ca mine. Eu nu mai cântasem cu basul din perioada cu nunţile, acum aveam 27 de ani şi m-am apucat din nou de studiu, era necesar şi am ajuns la un nivel satisfăcător pentru ceea ce făceam. Niciodată nu eşti mulţumit de valoarea ta. Pentru nivelul acela a fost în regulă, am intrat în studio am tras piesa "Goala prin casă", m-a auzit Cătălin şi mi-a propus să vin să cânt cu Spin. Am acceptat spre nemulţumirea lui Cristi Dumitraşcu, la un moment dat chiar au existat fricţiuni pe această temă, era şi normal, dar oricum din acel moment au mai durat 3 ani de zile pănă a ieşit Spin-ul. Repetiţii, lucru la material, timp în care am activat în Circa 7. La Spin trebuia să devin un basist şi mai bun, un următor pas, în sensul în care am trecut de pe 4 corzi pe cinci (Si), acolo fiind fată pe voce, se cânta cu alte tonuri, cu note joase, şi atunci Cătălin mi-a zis că: "este cazul să treci pe cinci corzi". Ăsta este un pas care m-a ajutat extrem de mult. Iar ore de studio, pentru că aveam momente când mai încurcam corzile, trebuia să fii foarte atent, cântând ani de zile cu patru corzi, chitara acustică având şase corzi şi până-m Mi, eram obişnuit, aveam aproape 20 de ani de cântat pe şase corzi, ultima coardă fiind Mi. Greu în câteva luni să te obişnuieşti că ai Si a cincea coardă. Uşor, uşor cu studiu, alte tehnici, alt gen de muzică, altă viaţă, cerinţe foarte mari dpdv profesional. Se cereau lucruri care m-au împins către studiu, era imperios necesar. M-a ajutat şi faptul că acei colegi din Spin erau săritori, aveau mulţi ani de cântat "în spate", în trupe din Bucureşti, aveau experinţă, Marius venea din Latin Expres, Cătălin cântase cu tot felul de trupe, Krypton, Roxana cu Capucino, toţi erau mult mai experimentaţi decât mine. Aşa am tins către ceva, tot mai sus...

11. Erai numai basist, nu şi vocal...

Încă nu ajunsesem la stadiul ăla... doar ca basist cântam la început.

12. Cu ce ai început, concerte, turnee...

Nu cu turnee, cu Cerbul de Aur... se scosese albumul şi ne căutam o miză mare. Ţinteam foarte sus şi cea mai mare miză în 2004 era Cerbul de Aur. S-a intrat în repetiţii interminabile. Muncă aşa ca pe şantier, ca robii. Am dus CD-ul la registratură ne-am inscris, a trecut de toate fazele şi am ajuns în festival. Noi am mizat în primul rând că aveam 2 voci şi se lega ideea bine de duet dintre o fată şi un băiat, genul de muzică era pop-rock. Nu cântam ceva extraordinar, nu era ceva nou inventat, dar avem nişte piese bune, cântate foarte bine, foarte clar, totul era bine pregătit. Preselecţiile, tot ce a fost înainte de marele eveniment, era excepţional, lumea era încântată. În schimb, în festival când s-a ajuns în concurs, au fost ceva probleme tehnice care au plecat şi de la faptul că eram mai puţin pregătit pentru scenă mare. În momentul în care trebuia să întrăm pe scenă au apărut problemele tehnice de care spuneam. În spatele scenei, fiind foarte multă lume, s-a întâmplat ceva cu basul meu, era foarte dezacordat, deşi era pregătit dinainte. Toată lumea cu chitarele la gât, dar fiind vânzoleala mare, ori eu l-am lovit, ori nu ştiu ce s-a întâmplat, totul s-a "petrecut" la chei, dar din punct de vedere tehnic, nu pot să dau vina pe Stage Expert cu care după aceea m-am tot întâlnit cu Micuţu', ceva s-a întâmplat, basul meu era complet dezacordat. Se cânta live, schimbarea dintre trupe se petrecea foarte repede, era totul regizat foarte bine, nu prea aveai timp să vii cu procesor, să vii cu sunet, totul trebuia să fie ceas, acolo era un dute-vino continuu, ne-experinţa mea, a noastră şi-a spus cuvântul, am intrat fără tuner pe scenă, când l-am cablat mi-am dat seamă că era grav... Altă treabă s-a petrecut când a trebuit să intrăm pe scenă, doi din stânga, doi din dreapta, nimeni nu trebuia să fie pe scenă, dar noi când am urcat am făcut slalom printre nu ştiu câţi zeci de oameni, ca să intri la scenă. A fost neprofesionist şi din partea lor nu se face aşa ceva... Au fost multe probleme din acestea tehnice care nu trebuiam să fie nici din punctul nostru de vedere, dar nici al lor. S-a intrat pe scenă, basul era praf, toba nu s-a auzea, fusul nu a fost bine străns şi în momentul când toboşarul a început să bată, fusul a căzut jos, multe probleme de genul ăsta. În timpul piesei, Marius care era cu chitara rece în braţe şi cu gura la microfon, în momentul când a trecut camera mobilă pe lângă el, a lovit microfonul şi i-a dat cu microfonul în dinţi, l-a durut destul de tare şi-a pierdut concentrarea, tot ce era mai prost să se întâmple în momentul acela s-a întâmplat... Am căzut moral, toţi pe rând. Atunci clar s-a terminat totul. Eram favoriţi la câştigarea trofeului. Pe nedrept, ni s-au întâmplat aceste lucruri, nu meritam asta, noi studiasem luni de zile, ne pusesem la punct bine, s-a dovedit în toate etapele pe care le-am parcurs. Dezamăgire totală. De acolo au apărut şi fricţiuni. Relaţiile dintre noi nefiind nişte relaţii pur prieteneşti, fiecare a aruncat vina pe celălalt şi de acolo au apărut nişte discuţii, până când anumiţi membri au plecat din trupă şi care s-au stins atunci când au plecat din trupă şi înaintând în vârstă, am realizat că nu a fost foarte elegant, ceea ce a fost atunci... şi, până ala urmă nu a fost vina noastră.

13. Primul album a fost de succes totuşi!?!

Da. A fost un album bun care se dă şi astăzi la radio.

14. Aţi participat toţi la compoziţie?

Nu. La compoziţie a fost Cătălin şi Roxana versuri. A mai fost o piesă la care a participat şi Marius, dar noi cei din spate eram la început nu eram incluşi, ne vedeam de treaba noastră, deşi în studio s-a lucrat în mod egal, inclusiv solo-urile de chitară, partitura de bas, partiturile de clape, la care fiecare avea câte ceva de spus, partitura de voce, cuvinte, dar chiar dacă lucrează toţi sunt anumite lucruri care se departajează şi ajung să conteze în ecuaţie.

15. Şi totuşi ai mai mers cu ei şi albumul doi... deşi acum nu prea e în "prim-time" Spin-ul!

Şi acum sunt cu Spin. S-a întâmplat aşa cum sunt multe întâmplări stupide, ca solista să fie prietena lui Cătălin, cel care cântă cu clapele... Erau dinainte prieteni, s-a întâmplat să se despartă, lucrurile iar au luat-o razna, au apărut fricţiuni pe alte motive. Cert este că, Roxana a renunţat la trupă. Noi la un moment dat, făcând presiuni asupra ei, să-ndreptăm lucrurile cumva. A existat o perioadă, în care ea, nu mai vroia să dea ceea ce trebuia să dea din punct de vedere artistic... noi ajunsesem la o vârstă, la care ne puneam deja întrebări, până acum am făcut ce-am făcut acolo, ne apropiem de 40 de ani... De ce NU am ajuns în vârf? Anii au trecut, am avut casă bună de productie, un trust întreg, cam tot ce ne trebuia... De ce nu s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple?

16. Nu aţi avut vreo compensaţie morală?

Am avut o compensaţie morală, dar nu am ajuns acolo unde trebuia sau, unde ne-am dorit toţi să ajungem... trebuia să ajungem sus! Eram între trupele care contau. Am fost ani de zile, ne întâlneam cu toţi cei mari, dar să ştii că toate trupele aveau probleme, ba toboşarul, ba casa de producţie, ba scena... Să nu crezi că vreo trupă din România a trecut ca gâsca prin apă... absolut toţi au avut probleme de astea... Unele s-au rezolvat!

17. Asta este bine, aţi dovedit maturitate...

Maturitate da. Când s-a întâmplat chestia asta cu Roxana, iar noi trăgând linie şi analizând situaţia, am pus presiune asupra ei. Totul sau nimic! Vrem să cânţi la orice oră din zi şi din noapte, pentru că asta este meseria ta! Nu ne-am mai înţeles şi a plecat.

18. Spune-mi un festival unde aţi avut mare succes?

Păi au fost multe... OOO!! Spin înseamnă ceva, piese pe radio frecvent, de 8 ani... Spin este de o seamă cu fiul meu Teo. Au fost participări la festivaluri mari din ţară, de anvergură, pe stadion, Cluj, alături de Zdop şi Zdup, Phoenix, Taxi, Vama Veche, Holograf ...  au fost perioade foarte bune! După aceea, în momentul în care nu mai scoţi nimic, începi să cazi într-un con de umbră.

19. Ai încercat să cauţi o nouă cale, împreună cu Felix...

Nuuuu! Povestea e mai veche. După ce au au plecat din trupă Marius, apoi Bogdan chitaristul, a trebuit să înlocuim oamenii, totul a căzut pe umerii lui Cătălin, ai mei şi ai Roxanei, care rămăsesem baza trupei. A plecat şi Sorin toboşarul. Am găsit, la un moment dat un chitarist cu care am cântat vreo 2 ani de zile parcă, dar nu corespundea din punct de vedere moral, nici fizic, nici psihic, am cântat, am încercat, din partea noastră a avut tot concursul, era un tip care promitea destul de mult, dar nu reuşea să se ridice la un anumit nivel... simplu, corect şi cinstit, unul faţă de altul. Noi nu aveam nimic să ne ascumdem, deja multe bariere căzuseră. El nu a reuşit să se integreze. Pentru noi era un fel de outsider, prin comportamentul pe care îl avea. Noi niciodată nu l-am exclus din viaţa noastră de grup,el nu a reuşit sa se apropie. A plecat el, l-am găsit pe Silviu Ungureanu (din Piteşti) chitaristul cu care suntem acum, după aceea a venit ca toboşar Felix Mircea Moldovan. Făcusem un casting, să vedem ce ofertele şi să alegem. Am mai continuat vreo 3 ani de zile. Au apărut întrebările, ei au venit cu aşteptări foarte mari, pe vremea pe când au venit ei, Spin era nume baban! Ca o paranteză îţi spun, Felix mai cântase cu Morandi ca percuţionist, el (Felix) făcea parte din grupul Slang, trupa cu care a căştigat Cerbul de Aur în detrimentul nostru atunci în 2004. Lucrurile au mers foarte bine cu noua componenţă, până când, s-a produs ruptura cu Roxana. Nu se mai putea continua aşa, nu se intra în studio, nu se trăgea nimic... Totul începea să cadă. Aveam nemulţumiri, ajunsesem să cântăm cover-uri, mai mult decât piesele ale noastre.  Ceilalţi fiind oameni noi în trupă umpleseră un gol şi aveau aşteptări mari. Viaţa de concert mergea şi nu prea mergea. La un moment dat, Roxana fiind cu Cătălin, s-au creat bisericuţe, eu cu Silviu şi Felix, ei doi, ceea ce era foarte greşit. Noi nu mai vroiam să cântăm cover-uri. Ne duceam prin ţară şi cântam prin diverse locuri, cluburi, pe afiş scria SPIN, deci tu trebuia să-ţi cânţi în primul rând piesele tale. Eram nemulţumiţi deoarece programul era cam jumătate jumătate. Era foarte prost. Ne dădeam seama că nu putem evolua în acest fel, fiecare dintre noi ne doream să schimbăm să facem altceva, dar Cătălin inclina în partea cealaltă. Nevoia de a câştiga bani ne îndupleca să mai închidem ochii la cover-uri, dar piesele noastre erau lăsate deoparte, identitatea formaţiei avea de suferit. Satisfacţiile vor veni numai atunci când vom face noile piese Spin. Cătălin scria in continuare piese,dar nu se mai aşterneau pe "suport". Roxana a plecat şi de un an de zile tot căutăm un vocal, dar nu neapărat feminin.

20. Te înţelegi bine cu noii veniţi în Spin? Ce-a urmat?

Cu Silviu m-am înţeles bine de la început, este un tip deschis. A fost momentul în care eu am plecat din Bucureşti. Trupa mergea destul de prost şi nu mai aveam satisfacţie. Nu am plecat  la Galaţi, am plecat la munte la nevastă-mea. Noi aveam acolo un teren foarte mare, chiar pe malul lacului Bicaz. Aveam în plan ca familie să ne retragem acolo, să ne facem o pensiune. Fiul meu Theo s-a îmbolnăvit de nişte boli de plămâni de la aerul din Bucureşti, se ducea către astm. Toate lucrurile ne-au împins către exil... Aşa e viaţa, dar am avut curajul să spunem gata şi hai să plecăm. Nu am plecat să ne rezolvăm o problemă de bani sau de carieră, erau cam toate adunate... Am făcut modificări prin casă, pentru un confort minimal, de trai rural noi stăm într-un sat, efectiv. Astfel, eu fiind plecat, repetiţiile au început să se facă mai organizat, pentru că eu nu-mi permiteam să fac 400 km şi să pierd timpul. Repetiţile le făceam şi înainte de cântare şi toată lumea era obligată să fie mai responsabilă. Eram pe net, on line, vorbeam mai mult acum fata de atunci cind eram în Bucureşti. Silviu a început să vină pe la mine, stătea câteva zile, o săptămână chiar, cum avea timp şi am pus la cale un plan de regrupare a grupului Spin la munte pentru o săptămână, două, cât era nevoie, să tragem materialul nou... să evadăm pur şi simplu. Acolo nu prea aveam semnal la telefon. Mai degrabă vorbeam pe net. Asta ne-a ajutat, fiindcă nu ne mai bruia nimeni, în timpul repetiţiilor se câştiga timp. Am reuşit chestia asta, au venit toţi la mine, au stat o săptămână şi ceva parcă, am lucrat cu instalaţie de sunet, cu absolut tot ce trebuia şi s-a văzut diferenţa, s-au tras şi pregătit piese, relaţia dintre noi devenise alta... doar mai trebuia intrat în studio. Dar în momentul când s-au întors ei în Bucureşti, iar au început să se tărăgăneze lucrurile, relaţia dintre Cătalin şi Roxana s-a agravat şi au apărut iar fricţiunile, relaţiile dintre noi s-au cam răcit... iar în acest moment am gândit că trupa s-a spart definitiv şi nu se mai putea face nimic. Din momentul acesta trebuie să facem ceva, ori e albă ori e neagră. S-a hotărât ca eu să vin în Bucureşti ca să luăm o hotărâre, am discutat cu colegii, Cătălin fiind foarte implicat în problema asta... Noi ştiam mai multe lucruri decât ştia el, Roxana deja avea pe altcineva, lui nu-i venea să creadă, era rău pentru că noi fiind prieteni foarte buni deja, simţeam o bătaie de joc la un moment dat, era colegul noştru, trebuia să-l ajutăm cumva, să ne ajutăm şi pe noi, era vorba şi de viitorul nostru. Cu excepţia lui Cătălin noi ceilalţi ne-am întâlnit cu ea, şi am rugat-o să facem ceva să trecem peste moment, "e viitorul nostru, nu te mai gândi numai la viaţa ta personală, dar să nu afecteze trupa, "este profesia ta". Nu am ajuns la nicio concluzie ba mai mult s-a degradat relaţia. La ultima întâlnire am dat cărţile pe faţă şi ... Peste 6 luni de zile Cătălin şi-a revenit, dar Roxana s-a supărat pe noi... Între timp fiecare a căutat soluţii de existenţă. Noi ca artişti, de fiecare dată când nu a mai mers cu muzica, am încercat să facem altceva. Am făcut, am câştigat şi din altceva. Dar în momentul când ai trăit atâţia ani din muzică, cu muzică, nu poţi să te faci acum strungar ,că nu mai poţi, nu te mai lasă inima şi tot la muzică te întorci. Ţi-ai asumat-o ca fiind meseria ta cu mulţi ani în urmă. Cătălin s-a dus cu VH2, eu, cu Circa 7 chiar am încercat când eram la munte să o reluăm, am reuşit să o repornim am avut câteva concerte, dar ceva nu a funcţionat nu mai era "chimie", nu mai mergea... Drumul pe care liderul îl alesese pentru trupă era altul, liderul unei trupe trebuie să fie larg deschis în gândire, nu trebui să fie un zbir ... M-a sunat Cristi să refacem Circa cu Nic pe tobe fără de care nu concepeam să fac secţia ritmică, nu poţi să cânţi cu oricine muzica grupului Circa 7. A fost chiar o condiţie de a reveni în trupă.

21. Care a fost câştigul tău sufletesc odată ajuns la munte? Cum ai continuat?

La munte mi-am "reparat" nişte probleme personale, m-am liniştit mi-a dispărut treptat stresul acumulat în capitală familia m-a ajutat mult, ne-am ajutat reciproc. Am început uşor uşor să revin la scris, îmi era dor să scriu cântece... după ce 2 ani de zile am muncit fizic, totul acolo este făcut de mine, totul este construit cu mâna mea exact ca boxerii când se urcă în ring tot ce acumulează în antrenamente şi când se duc acolo în alea trei minute, trebuie să dea tot ce-au mai bun din ei. Aşa a fost la mine, în toţi anii aştia din Bucureşti, nervii stresul inactivitatea, s-au conctretizat în ... pereţi, ciocane, m-au epuizat fizic dar m-au şi eliberat. Mi-am cumpărat din nou chitară rece, pentru că nu mai aveam nici chitară rece, mi-am adunat piesele din nou, sentimentul acela de bine de mulţumire, le-am pus într-o nouă variantă şi am hotărât să ies din nou la rampă. Am făcut prima cântare în Bucureşti, bineînţeles unde puteam să o fac în altă parte, decât la clubul Big Mamou, a fost primul telefon la îndemână, într-un fel sau altul acolo am crescut, Big Mamou fiind foarte legat şi de tine de persoana ta, de prietenii pe care îi aveam în Bucureşti. Acolo deşi am fost nemulţumit de bani, dar ca artist m-am simţit bine au venit prieteni, există un public cald. Atunci la primul concert au venit ca spectatori colegii mei din Spin, pe care i-am chemat ca să fie critici, un sunet extrem de prost, nu contează asta, ideea era cu totul alta, hai să vedem cum VĂ "sună"... Au fost foarte deschişi, dar concluzia tuturor a fost că există potenţial şi să merg înainte. Am schimbat chitara am încercat să rezolv problemele tehnice care mă nemulţumeau am modificat piesele într-un anumit fel şi am început să iau cântări... şi de atunci am trecut în al treilea an. Proiectul acesta a crescut, a tot crescut. Am plecat din nou cu numele meu. Toboşarul, Felix a venit pe parcurs. Felix a fost cel care s-a oferit să cânte cu mine. A ieşit bine şi am continuat. Ne-am prins în acest proiect, el a venit cu percuţiile şi s-a legat bine. Când mi-ai dat să ascult pe vremuri Monti Amundsen, am descoperit varianta acustică în formulă de trei. A fost o revelaţie pentru mine atunci şi este şi acum. Din acel moment mi-am dorit să cânt în trei sau în 2, eram cu Circa atunci, le-am propus dar nu ieşit şi am renunţat la idee. Stilul meu de a cânta la chitară este cu foarte mult bas, toate piesele pe care le făceam erau despărţite în 2, stilul din copilărie, pe care l-am adaptat. Astfel că îmi trebuia o chitară cu două corzi de bas separat. Am ajuns la tehnologii înalte Godin, Midi, tot ce e făcut pe lume, niciunul nu a încercat chestia asta, cred că am săpat vreun an de zile. Pănă când colegul şi prietenul meu din Spin, Silviu, şi-a cumpărat o chitară Variax a cărei doxe la un moment dat i-au făcut figuri, au coclit nu mai suna chitara, etc. A fost nevoit să-şi caute nişte doxe să le înlocuiască şi a găsit o firmă, Graphtec se numeşte, care face doze piezo pentru absolut orice tip de chitară, care sunt încapsulate în plastic special (el ţinând mâna tot timpul pe doze, transpira) şi s-a rezolvat problema. Există pentru bas pentru violoncel pentru ce vrei tu... coarda este întinsă pe doză, iar semnalul iese absolut curat, acordat, este clean. El a cumpărat acele doze şi le-a pus pe Variax şi a fost deosebit de încântat. Era parcă altă chitară. Plecând de la asta, având şase doze separate, deja se întrevedea posibilitatea de a despărţi cele două corzi cu semnal separat şi am plecat de la ideea asta. Am luat dozele de la Graphtec, am luat pre-amplul de acoustic ce transformă sunetul, plus că îţi împinge sunetul puţin în faţă. Ataşat de ăsta mai este un mic procesor care îţi transformă sunetul şi ţi-l trimite catre interfata midi pe 13 pini. De aici a început pasul următor construcţia chitarei. Între timp eu cu Felix, având problemele astea tehnice că nu suna niciodată cum trebuie basul cu toba, am zis să ne luăm un sunetist, al treilea om în trupă, care să stea întotdeauna la mixer, să-i explicăm din start ca trebuie sa fie ca membru de trupă, să ştie ce piese se cântă, ce trebuie la fiecare etc. Cu Spin am cântat într-un club din Mediaş, clubul fiind al sunetistului. După ce s-a terminat cu Spin şi am plecat cu proiectul meu în ţară, eu cu Felix, am luat legătura cu toţi patronii de cluburi pe unde am trecut cu Spin-ul. Aşa am ajuns din nou la el. Am cântat la el. Au trecut anii, Ciobi s-a mutat în Bucureşti lucrând ca sunetist pentru televiziune, şi l-am sunat imediat ce-am venit de la cântarea din Vama Veche. A acceptat. Cântările următoare au fost mult mai bune pentru că eram cu el, dar nu exista varianta de a face sunetul si mai curat. Noi tot despărţeam sunetul dintr-o chitară, un sunet mono în două, era o struţo-cămilă... ne-am adunat în jurul chestiei asteia, am avut cu cine să mă sfătuiesc si chiar daca uneori ma credea nebun ,a înţeles ce vreau să fac şi cu ajutorul lui chiar şi financiar, am reuşit să facem comandă de toate piesele respective am cumpărat o chitară, o copie după fender strat, am cumpărat toate piesele, am luat-o la mine acasă, eu fiind un tip tehnic şi având scule, aşa cum au spus ei (cei de la Graphtech) am desfacut-o bucăţi, i-am scos griful, tot, pina a rămas o bucată de lemn, am luat freza, am intrat cu freza în ea, am făcut loc pentru "maimuţele" alea două, i-am făcut tot ce trebuia să-i fac. Am montat-o şi am supus-o la teste. S-a dovedit că este o chitară absolut specială, cei de la Graphtec fac nişte lucruri deosebite, este un sunet incredibil, nu poate fi scos de nimic altceva, aceeaşi tehnică acelaşi doze sunt folosite de firme mari care construiesc chitare Takamine, Godin, Gibson, Martin, mulţi au trecut pe tehnologia asta. După ce am construit-o am continuat documenterea, cum să transformăm sunetul de acustic de midi, etc, mi s-au dezvăluit multe secrete, adică marii chitarişti care foloseau dozele astea piezo, Al Di Meola, Paco de Lucia, ne miram noi de ce sună chitara aia aşa? Descoperise cu mult înaintea noastră tehnologia respectivă. Am reuşit să despărţim sunetul fără midi, acum folosesc cam jumătate din ce poate ea să facă, dozele magnetice pleacă pe un canal, dozele piezo pleacă pe alt canal, iar din ieşirea midi am reuşit să izolez cele două corzi şi ies separat ca şi bas chiar în cub de bas. Prima cântare pe care am făcut-o, a fost în Club Mojo. Acolo a fost sunetul bun pentru noi, un loc nu foarte mare, dar nici mic şi acolo m-am legat de faptul că aveau multitrack montat la scena, tot ce cântam pe scenă aveau posibilitatea să tragă pe canale separate. Nu am reuşit, pentru că schimbaseră locul multitrackului, dar le-am dovedit la toţi de posibilităţile chitarei, de sunetul foarte bun, aşa cum ne-am dorit, doar că mai sunt mici probleme tehnice. Felix îmi spusese mai demult de tehnologia asta nouă de looping. Mi-a dat toate informaţiile, dar nu m-a convins din prima. Am încercat totuşi, să văd dacă mi se potriveşte. A fost fantastic! Mi s-a potrivit. Trebuie doar să fii ritmic. Am plecat de la nişte "jucării" mici, care făceau lucrul acesta şi uşor, uşor am ajuns la un looper cu 5 pedale,acum folosesc Boss rc50. În primul an am cântat doar eu şi "el". Venea şi Felix câteodată cu percuţiile. La un moment dat când nu a fost Felix, ca să-mi pot face şi percuţiile am folosit un cajón. Inregistram cu microfonul groove-urile, îi dădeam play, era totul în timp real. Eram singur şi sunam foarte bine.

22. Omul orchestră?!

Dintotdeauna am fugit de faza asta cu Omul Orchestă... Felix chiar în acest moment insistă să-mi iau un bas cu mine, o mandolină, etc... Nu-mi place să fiu astfel. Am ajuns să lucrez cu looper-ul foarte mult, îţi oferă o independenţă foarte mare pe scenă. Poţi să faci solouri, structuri, o mie de lucruri. Combinând looper-ul, tehnica aceea cu chitara electrică am ajuns la acel scop pe care mi l-am propus, un sunet mare, plin, basul să fie cu toba mare, chitara electrică să işi facă simţită prezenţa, cu distors, delay-uri, etc, chitara acustică să sune, fără probleme de microfonie, etc. A ieşit bine la Mojo, sunet masiv, greu de scos altfel, fără acei pereţi de Marshal-uri...

23. Ai un mesaj? Ce vrei să transmiţi cu muzica ta?

Din punctul meu de vedere tot ce am construit până în acest moment, se bazează pe sentimente adevărate, totul a plecat de la muzica folk, în cazul meu se bazează pe întâmplări foarte adevărate... Eu am scris întotdeauna despre ce mi s-a întâmplat mie. În cântecele mele mesajul este întotdeauna pozitiv, vorbesc despre lucrurile frumoase din viaţa noastră, a tuturor. Mesajul care stă la bază este libertatea, libertatea şi curajul de a face tot ceea îţi poate face viaţa mai frumoasă. Exprimări frumoase, totul este legat de poezie, după care a intervenit faza de groove, care la mine a existat întotdeauna datorită faptului că sunt . Sunt balcanic şi am o anumită viteză a sângelui, sunt ritmic, temperamental, deşi nu provin dintr-o familie de muzicanţi sau muzicieni. Instrumentul este o chestie care a venit pe lângă ceea ce am simţit, pe lângă ceea ce am trăit, pe lângă ceea ce vreau să spun...(râde!).

24. Aceasta a fost activitatea ta în primul an fără Spin, dar cu Felix...?

Anul acesta am cintat la Folk You, unde m-am simţit foarte bine! A fost al doilea mare festival cu acest nou proiect. Înainte de acesta a fost la Bacău, Camp Rock, o întâlnire între motociclişti, vreo 500, în aer liber, o mie şi ceva de oameni, am cântat pe seară cu Felix, a prins foarte bine ca stil şi prezentare. Motocicliştii în general sunt rock-eri. Ne bazăm foarte mult pe energie, cum spuneai şi tu, de aici pleacă tot, după aceea pe sinceritatea cuvintelor şi a poveştilor pe care le spunem în limba română, pentru că folosim cuvinte care spun şi înseamnă ceva. În fine, anul acesta am reuşit să pun acest proiect pe "picioare", îl consider reuşit dpdv tehnic.

25. La ce să se aştepte publicul de la un astfel de spectacol? Ce aude de la voi?

În primul rând mă bazez pe originalitate. Originalitatea textelor, a muzicii, a interpretării, care la mine şi la Felix este vulcanică, plină de energie. Asta mi-a plăcut din totdeauna. Să fiu original asta mi-am dorit, nu am copiat pe nimeni, am fost sincer. Chiar dacă unii se inspiră din ceva trebuie să fie originali. Amândoi trăim o viaţă cinstită, suntem 2 oameni care iubesc libertatea în toate formele ei, iar asta se simte şi se transmite de pe scenă. Publicul simte această energie. Concertul de doua ore pe care îl promovăm acum, are ca temă povestea plecării mele din Bucureşti. Prin cântecele pe care le interpretăm, povestesc faptul că am descoperit, că în jurul meu există iarbă verde, copaci înfloriţi, munţi plini cu zăpadă. Eu îi încurajez prin povestea mea să încerce şi să îşi dorească, o viaţă mai aproape de natură.

26. Cărui gen de public se adresează muzica ta, chiar şi celor cu bani?

Experienţa mea de viaţă a dovedit că până la urmă, toţi oamenii de pe pământ care au mai mulţi sau mai puţini bani, fie că au reuşit sau nu au reuşit în viaţă, dintotdeauna şi-au dorit să fie în locul celui de pe scenă. Ce înseamnă de fapt? Atenţie asupra lor, înseamnă să reuşească să facă un lucru deosebit în viaţă. Pentru toţi oamenii de pe pământ a cânta înseamnă foarte mare lucru. Toţi îşi doresc să cânte, sunt unii care pot, unii care nu pot. Sunt înzestraţi ba cu voce ba cu ritmică, ba cu ceva. Chiar să baţi la tobe înseamnă a cânta. Mizez pe acest lucru. Să-i fac să se simtă în locul meu pe scenă. Să le dau starea aceea de bine pe care şi-au dorit-o întotdeauna. Noi ne adresăm tuturor oamenilor, viaţa nu înseamnă neapărat numai bunăstare financiară, chiar dacă te lupţi să câştigi nişte bani, până la urmă o faci ca să cheltui acei bani doar ca să te simţi bine. Sunt unii care fac bani, pentru ca după aceea să încerce să-şi cumpere un loc pe scenă şi să facă ceea ce facem noi. Până la urmă noi suntem modele de viaţă pentru ei.

27. Îi simţi că participă?

Am întâlnit oameni de toate felurile. Nu poţi să rămâi stană de piatră la o întâmplare interesantă. Uneori îi impingem de la spate să se manifeste liber, de fapt asta e şi scopul, aşa cum am spus mai devreme. Apariţia noastră pe scenă, pentru mulţi este şocantă, libertatea noastră de exprimare câteodată depăşeste limitele vieţii lor cotidiene. E mai greu la începutul concertului, dar pe la jumătatea lui reuşim să-i "umanizăm" şi după aceea la sfârşitul concertului devenim prieteni şi sperăm noi, modele de libertate pentru ei.

28. Înainte vreme, se spunea despre un tip că este "ţăran" că nu ascultă Led Zeppelin, AC/DC, şi acum după '89, după deschiderea asta care ne-a făcut-o comuniştii lui Iliescu, că este manelist, nu ascultă căcaturile alea rock... Oamenii care ascultă muzică bună sunt paria societăţii?

Nu cred asta. Noi folosim cuvântul manelist cu puţină răutate. Toată lumea ascultă cel puţin două, trei genuri de muzică. Oricât ai fi de manelist convins, dacă ar fi împărţit totul în două, nu ai mai asculta radio, nu poţi fi doar de anumită culoare. Nu neapărat stilul de muzică te încălzeşte, ci notele emise de muzica respectivă, mesajul transmis... poate nu ne place nouă mesajul, dar eu sunt convins că au ascultat la viaţa lor şi Sandra, ABBA, etc, acum ascultă manele ok, dar nu ascultă numai manele.

29. Nici lor nu le convine. Sorgintea ţigănească a născut lăutăria. Lăutăria nouă ca naţie ne-ar face cinste şi ar fi un produs bun de export. Pop-ul care se exportă nu are nicio valoare.

Pop-ul nu cred ca are nici o legătură cu tradiţia noastră, cu modul de viaţă, cu strămoşii noştri, cu educaţia noastră. Lăutăria este parte integrantă din neam. Nici marii bluesmani de culoare nu au fost acceptaţi de albi, erau ca ţiganii noştri. Ei cântă muzică "lăutărească". Americanii au înţeles că blues-ul le aparţine. Fiecare trebuie să se ajute reciproc.

30. Lăutăria este la noi parte integrantă cum este şi doina, nu? Doina noastră nu ar putea fi un blues ancestral din seva pământului românesc? Te-ai gândit să combini şi o doină?

Normal. E clar că este. Nu m-am gândit la asta. Depinde de capacitatea fiecăruia de a asculta şi de a înţelege. Se cântă totuşi, sunt artişti specializaţi pe aşa ceva, ca să cânţi doine trebuie să le înţelegi ca să le poţi cânta. Doina este un cântec de jale. Nu poţi să te lamentezi ca nebunul pe scenă şi să nu cânţi nimic. Doina asta înseamnă de fapt. Sentimentul este foarte puternic. Dus catre limita lui catre bocet.

31. Dorinţa ta este să obţii şi un beneficiu...?

Normal. Mi-aş dori ca peste un timp să întâlnesc oameni care să-mi spună că le-am schimbat viaţa prin mesajul pe care l-am transmis. Cred că asta ar fi cel mai mare beneficiu. Restul va veni de la sine.

32. Apropo', ştiu că ai un proiect cu muzică grecească pe care-l ţii la sertar.

Da. mi-a făcut mare plăcere. Oricând m-aş apuca să cânt muzică grecească. Am acel proiect şi aştept un moment bun. El trebuia să fie o muzică de atmosferă, fără text, cu teme concepute de mine, aşa cum le-am simţit eu, nu neapărat greceşti. Ce am simţit după ce am ascultat muzică grecească, muzică evreiască, muzica lipovenească, rusească, toate acestea s-au depus în mine şi au ieşit acele teme.

33. Există un armean deştept, Djivan Gasparyan, care a compus muzica la multe filme celebre, Gladiator, The Crow, a dus la Hollywood muzica din ţara lui...deci nu poţi să ştii dacă nu cumva deschizi alte uşi cu un proiect din acesta ca al tău...

Totul tine de şansă, de noroc. Poţi să cânţi toată viaţa, dar să nu găseşti omul potrivit să te ajute. Deşi poate apare nemulţumirea ta sufletească, că nu ai ajuns acolo... tu ţi-ai cântat muzica. Ti-ai împlinit visul, ai avut şasna să-ţi cânţi muzica? Fii mulţumit cu asta! Ţi-a dat Dumnezeu harul să poţi să arăţi ceea ce simţi,să poţi, să cânţi, zi mulţumesc, sunt alţii care vor să cânte şi nu pot că nu i-a înzestrat Dumnezeu cu darul ăsta, nici voci, nici nimic, restul este o problemă lumească. Nu că tu nu ai ajuns vedetă că eşti mare chitarist... În general oamenii doresc să-şi facă o carieră în muzică, ca să câştige nişte bani, nu pentru că au ceva de zis...

34. Un ban sigur...care să le vină regulat, oricum ar cânta...

Da.

35. Proiectul nou se va lansa pe canalele radio? Va prinde şi în această formă?

Absolut da! Următorii paşi sunt importanţi. Trebuie promovat destul de bine în forma lui iniţială, adică live, el trebuie să ajungă la urechile oamenilor. La urechile prietenilor, prietenilor, prietenilor... Dar care nu vor deveni toţi fani, sunt conştient de asta, vor fi destui care vor deveni fani. Vor afla mulţi de ceea ce se întâmplă, de ceea ce cânt eu. După aceasta, va trebui să creez un suport care nu este numai de auzit ci şi de văzut. Al doilea pas este înregistrarea unui material. S-au adunat foarte multe piese. În concert cânt în jur de 2 ore. Încap aproape 20 de piese. De multe ori încap 16, 17. În funcţie de cum interpretezi. Trebuiesc puse pe un suport. Şi-atunci de nicăieri va apărea ori spiritul celor care lucreză la material, ori spiritul unui singur om, de acolo şi-l va face comercial... în sensul ca să fie ambalat în aşa fel incât să fie digerabil pentru absolut oricine. Ai putea să cânti şi muzică simfonică, dar fă-o să fie digerabilă. Fă sunete bune, să fie interesant prin concepţie, prin teme muzicale, prin tonurile pe care le foloseşti şi atunci va apărea latura comercială.

36. Proiectul tău mi se pare original şi deosebit fata de tot ce s-a făcut până acum. Compoziţie românească, în limba română.

Eu, sincer, nu mă gândesc să umplu o nişă de piaţă sau să ajung mare artist sau să dovedesc cuiva ceva. Mă bucur doar că am posibilitatea să dau afară din mine ceea ce simt şi îmi este de ajuns. Mă bucur că mi-am ales o meserie care îmi permite să fac lucrul ăsta, iar ceea ce fac acum o fac pentru că vreau să-mi fac meseria. Asta e tot ce vreau. În asta se rezumă lupta mea de a reuşi în viaţă. De a construi ceva. Este principul meu de viaţă. În momentul când ţi-ai ales o meserie, nu trebuie să te zbaţi să câştigi bani. Fă-ţi meseria cât poţi de bine că banii oricum vor veni.

37. Dacă nu ai să reuşeşti, te-ai gândit la un plan B?

Nu am cum să nu reuşesc. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu am cum să nu reuşesc. Din punctul meu de vedere am reuşit. E foarte simplu. Eu mă simt un om împlinit atâta timp cât am putut să mă adun, să-mi adun gândurile, să fiu ăla care am fost dinainte, pentru că în Bucureşti am fost depersonalizat. Nu mai puteam să spun ce gândesc. Nu mai puteam să scriu pe hărtie un text, un cântec. Şi nu că mă chinui să scriu trei texte... eu nu mă chinui. Oare despre ce să cânt, oare despre ce să scriu? În momentul în care mi-a venit, l-am scris şi l-am cântat. Nu sunt pe trend, a fi pe trend este deja comercial... De exemplu, acum mă "chinui" să ajung la Guerilla Live, dar nu mă strofoc. Nu va fi acolo, dar va fi metroul de la UNIRII... Eu aşa o gândesc. Acolo să zicem că au loc doar comercialii, dacă vreau să fiu răutăcios... Scopul meu este să duc mesajul la cât mai multă lume. Cu valoare comercială sau fără. Nu mă interesează, dacă balanţa comercială înclină către ei. Pe mine mă interesează ca eu să cânt şi să mă audă cât mai multă lume şi cu asta mi-am atins scopul. Noi nu am avut incă timpul fizic să ieşim cu toba şi cu chitara, să mergem să cântăm la metrou,dar cred si simt ca o vom face, fără nici o miză financiară. Să creăm acea stare de bine pentru ascultători!

Mulţumesc,

Radu Lupaşcu  
3 noiembrie 2012

 

 

 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg