Arta Sunetelor

 

Interviu cu Dan Patlansky

Dan Patlansky 1.jpgAnul trecut, Joe Satriani a ajuns din nou în România, cu al doilea concert la Bucureşti şi primul la Cluj-Napoca. Marea surpriză a acestui eveniment s-a consumat în deschiderea concertului lui Satriani, misiunea de-a încălzi atmosfera revenindu-i lui Dan Patlansky, un chitarist carismatic de 33 de ani, originar din oraşul Johannesburg, capitala ţării de la capătul lumii, Africa de Sud. Istoria se repetă. Acum 15 ani, Steve Vai a venit cu Eric Sardinas opening act, chitaristul texan, ce a făcut o impresie deosebită celor prezenţi în fosta sală a congreselor şi care, la unul din show-urile ulterioare de club, a fascinat şi însufleţit publicul, iar la sfârşit şi-a incendiat chitara, un Washburn Rezonator. Blues-rock-ul are această putere de seducţie şi capacitatea de-a electriza publicul, de a-l face părtaş la "hârjoana" scenică a protagonistului. De această dată, un necunoscut, Dan Patlansky, dovedeşte alegerea inspirată a "Master-ului of Creation" şi ne agaţă cu solistici fără sfârşit, atrăgându-ne atenţia asupra noului val de chitarişti şi al lor alternativ-funk-pop-blues-rock... Nu s-a auzit prea bine, dar suficient pentru a ne da seama de valoarea şi siguranţa interpretării sale. Dan Patlansky are opt albume până în prezent, primul fiind lansat în anul 1999 şi penultimul, Dear Silent Thieves, anul trecut pe 27 aprilie, fiind ales numărul 1 în topul BLUES ROCK REVIEW, în clasament fiind urmat de: Joe Bonamassa, Devon Allman (băiatul lui Gregg Allman), Bernie Marsden (fost la Whitesnake), Thorbjorn Risager şi Philip Sayce. În luna februarie a anului 2014 a cântat în deschidere la Bruce Springsteen pe "Soccer City" din Johannesburg în faţa a peste 60.000 de oameni, fiind cea mai mare audienţă de public în faţa căreia s-a dezlănţuit cum ştie (atât de) bine, printre admiratorii săi, aflându-se însuşi "The Boss" Springsteen. Întocmai mesajului de pe coperta discului promovat cu prilejul primului concert în Romania, Dear Silent Thieves, care reprezintă schema unui oscilator, aşa şi Patlansky, consider că va genera un semnal suficient de convingător pentru a cuceri un loc în cluburile de blues şi rock din lumea civilizată, incluzând în această lume, cu voia dvs., ultima pe listă, România. Spun asta deoarece, acest gen, ca multe altele, înghesuite în underground, nu este pe placul mass-mediei şi al radiourilor, pentru înţelegerea fenomenului, fiind necesar un studiu minimal, dar dedicat, pe care jurnalistica mioritică nu-l are deloc la îndemână. Are în schimb, "caftangii calificaţi"! (vorba lui Pleşu!)

Peste numai o lună, va fi lansat în U.K., cel mai nou album său: Introvertigo. Cu acest prilej vă dăruim, în exclusivitate şi avanpremieră pentru România, informaţii şi detalii incitante despre un posibil mare succes discografic. Opinia artistului sud-african scoate în evidenţă un suflet darnic, generos, întărit de frământările vieţii sale, intens trăite. Experienţele din industria muzicală sau din viaţa însăşi, sunt elocvent povestite în lirica noului album. Tot din mapa de presă aflăm şi sursa sa de inspiraţie: "Noul album asimilează puţin câte puţin din toate influenţele mele de la AUDIOSLAVE, Stevie Ray Vaughan, Jimi Hendrix, Rival Sons etc. Am continuat același mix entuziast de rock, funk şi blues care a dominat albumul Dear Silent Thieves. Avem acelaşi producător, Theo Crous care a realizat şi precedentul, iar eu consider că a făcut o treabă extraordinară." Componenţa noului album este: Dan Patlansky - Vocal, Chitare, Backing vocals; Clint Falconer - Chitară bas; Andy Maritz - Tobe; Rami Jaffe - Hammond B3 (Tracks 2, 7, 8); Theo Crous - Keyboards, Backing vocals. În luna noiembrie a anului trecut, după turneul cu Satriani din Marea Britanie, Patlansky a fost invitat la premiile Classic Rock şi a stat vrednic alături de cei mai mari chitarişti ai planetei: Joe Satriani, Jimmy Page, Steven Wilson, Lemmy, Brian May etc. 2015 a fost anul în care Dan Patlansky a avut două concerte sold out la celebrul club The Borderline din Londra. "Vrăjitorul" sud-african a răspuns cu gentileţe întrebărilor nostre, drept care, vă invităm, să descoperiţi un artist al viitorului.

Introvertigo.jpgCoperta albumului Introvertigo (joc de cuvinte intraductibil: Introvert = a privi, a cerceta propriul înăuntru; Vertigo = ameţeală, zăpăceală) mă duce cu gândul la coperta unui album faimos al grupului Pink Floyd, Wish you were here, lansat în anul 1975. În general, simbolistica focului, cea care semnifica evoluţia şi crearea lumii, are un impact asemănător celui pe care îl au imaginile copiilor, folosite de agenţii de publicitate pentru a-şi atinge scopurile comerciale. Ce mesaj ai vrut să transmiti prin această importantă componentă vizuală?

Pentru mine focul reprezintă trăsăturile autodistructive care stau la pândă înăuntrul nostru. Ştiu bine despre ce vorbesc. Capul vârăt în nisip semnifică introvertitul care sunt şi care încearcă să se ascundă de lume. Albumul se numeşte Introvertigo şi a fost creat în interval de doi ani. Iată o explicaţie detaliată a numelui albumului: Conform Dicţionarului Urban, “Introvertigo” înseamnă ameţeală şi dezorientarea resimţite de un introvertit după ce a petrecut mai mult de 5 minute în prezenţa unui extrovertit.

Viaţa ta interioară a stat ascunsă, iar acum, cu acest album, este ea revelată ascultătorilor?

Da, este adevărat ce spui. Nu am ascuns niciodată faptul că sunt de felul meu un introvertit. Aşa că toate cântecele de pe acest album sunt o reflectare a felului de a fi, gândi şi simţi al unui introvertit. Acesta este motivul pentru care cred că titul (albumului) este foarte potrivit.

Conform revistei Blues and Soul - numărul din decembrie 2015, eşti cel mai bun chitarist al anului 2015. Revista Total Guitar - numărul din decembrie 2015 te-a clasat pe un foarte onorabil loc 4 între primii zece chitarişti ai lumii. Ai fost nominalizat ca cel mai bun chitarist solo pentru premiile “Rocks Awards” ale postului de radio “Planet Rock Radio”. Ai început să primeşti recunoaşterea categorică a indiscutabilelor tale merite, iar asta mă bucură. Ce părere ai despre industria muzicală, cea care azi te înalţă în slavi, pentru ca mâine să te doboare?

Cred că industria muzicală este un loc rece şi în acelaşi timp dur. Şi mai cred că pasiunea pentru ceea ce faci este singura care te ajută să rezişti şi să continui să te implici. Recentele recunoaşteri au fost o chestie grozavă care mă stimulează să merg pe drumul pe care l-am ales.

Abia aştept să ascult noul tău album… Primul cântec (n.r. Run) se referă la mentalitatea de gloată şi vorbeşte despre lucruri stupide. Într-o piesă a sa, Dylan spunea că "Man Gave Names to All the Animals" (Omul a dat nume tuturor animalelor).  Care crezi că a fost vârful realizărilor umane, după atingerea căruia umanitatea a început să regreseze, asta vis-a-vis de ceea ce tu numeşti “coeficientul mental în cădere liberă”...?

Când se adună în număr mare, oamenii tind să urmeze mentalitatea de gloată, ceea ce înseamnă că fac lucruri fără noimă şi spun lucruri stupide pe care în mod normal nu le-ar face.
Fiecare individ din mulţime contează pe ceilalţi când este vorba să gândească, dar în fapt nimeni nu gândeşte.

Următorul cântec este despre fidelitate în cadrul căsătoriei. Crezi în căsătorie? Ce înseamnă pentru tine familia?

Cred din toată inima în căsătorie, cu condiţia să-ţi găseşti partenerul potrivit. Sunt căsătorit şi am o fetiţă în vârstă de 2 ani. Anii aceştia au fost şi sunt cea mai bună perioadă din viaţa mea.

“Faith Sonnava” este un cântec despre influenţa negativă a religiei în viaţa omului obişnuit. Să înţeleg că religia şi implicit credinţa sunt o eroare?

Cred că orice mod de abordare fundamentalist este greşit. Şi mai cred că oamenilor li se spală creierele de către oameni rău-intenţionaţi, mai ales în cadrul religiilor cu tendinţe extremiste.
Eu mă consider a fi un om spiritual. În ce mă priveşte, nu subscriu la nicio credinţă religioasă.

Pe acest album ai cântece care vorbesc despre suferinţele copilăriei, despre necazurile din dragoste, despre cei care trăiesc pe străzi fiindcă nu mai au o casă a lor, despre muzicienii aflaţi mereu pe drumuri şi care ajung atât de rar să-şi vadă căminul. Sunt poveşti triste, apăsătoare pe care le trăieşti tu însuţi şi pentru care cauţi alinare. Nu cumva adevărul spus fără menajamente riscă să deranjeze?

Cred că am avut şi continui să am parte de multe provocări în viaţă. Sunt un muzician aflat mai mereu în turneu şi văd unele cântece ca pe o platformă potrivită pentru comentariul social. Pun în discuţie lucrurile care mă deranjează sau pe care aş vrea să le pot schimba.

Ultimele două cântece vorbesc despre lucruri nu tocmai frumoase: Beneficiile civilizaţiei care ne conduc spre prăpastia globalizării, mai exact spus, “spre controlul mental al părinţilor fiicei tale”. Constat o notă de pesimism în textele celor două cântece. Ce înseamnă pentru tine Bucuria Sunetelor?

„Destrămarea Vestului” este un cântec despre lumea care se schimbă în mereu mai rău şi despre cât de mult îmi lipsesc vremurile de altădat’. „Supa Reginei” este un cântecel scris cu inima uşoară şi dedicat fiicei mele. Îmi place să scriu şi despre lucrurile bune, fiindcă în felul ăsta muzica se îndreaptă firesc într-o direcţie fericită.

INTROVERTIGO va fi lansat în 6 mai 2016 şi veţi pleca cu el în turneu în lunile mai şi iunie şi din nou, în august - septembrie. Până atunci, vei cânta în deschidere la concertele trupei King King, o faimoasa trupă de blues-rock. Ce ne poţi spune despre aceasta şi unde aţi mai cântat până acum?

King King sunt originari din Marea Britanie şi - în opinia mea - sunt una dintre trupele înzestrate cu un sunet blues-rock de excepţie. Nu am mai fost cu ei în turneu, dar ne-am întâlnit şi consider că membrii trupei sunt nişte tipi de nota zece şi foarte talentaţi în ceea ce fac.

Ai creat şi cultivat un limbaj muzical care te defineşte. Este oare într-atât de dificil să-ţi dezvolţi un stil propriu?

Este foarte dificil. Durează ani şi ani, timp în care îi asculţi pe ceilalţi muzicieni. Trebuie să-i studiezi în profunzime şi - deşi sună paradoxal - să renunţi la tine însuţi în încercarea de a ajunge la propriul tău stil, la o expresie muzicală a ta. Încă “năpârlesc”, încă mai trebuie să-mi schimb pielea … Este un proces de durată.

Vii dintr-o ţară pe care noi, europenii, o percepem ca fiind la “capătul lumii”. Acum doi ani ai cântat în faţa a 64.000 de spectatori în deschiderea concertelor lui Bruce Springsteen “The Boss”.

Ai cucerit inimile fanilor de pretutindeni ai muzicii rock ca invitat în turneul lui Joe Satriani. Te surprinde perspectiva sau erai pregătit pentru această remarcabilă ascensiune?

Faptul că am mers în turneu cu însuşi Joe Satriani este un vis împlinit. L-am admirat pe Joe dintotdeauna. A fost un proiect care la început m-a intimidat. Dar Joe şi echipa lui ne-au făcut să ne simţim ca acasă, iar asta ne-a ajutat să cântăm bine seară de seară. Am fost binecuvântaţi să luăm parte la acest turneu.

Cum este să mergi în turneu cu Joe Satriani?

Este de-a dreptul uimitor. Joe s-a dovedit a a fi unul dintre cei mai plăcuţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Şi desigur că este un mare chitarist. Consider acest turneu ca cea mai bună experienţă din viaţa mea.

Te rog, povesteşte-ne despre anii de început. Cum te-ai apucat să cânţi la chitară? Au fost părinţii cei care te-au îndrumat spre muzică?

Părinţii mei ascultau o muzică grozavă pe vremea când eram copil. Iar asta a fost un mare avantaj pentru mine. Influenţa acestei muzici s-a dovedit salutară la cei 13 ani pe care-i aveam când am început să cânt la chitară. M-am ales cu o cultură muzicală solidă, doar ascultând colecţia de muzică a părinţilor mei. Acum gata, să privim înainte!

Cum ai defini influenţa muzicală a lui Jimi Hendrix şi Stevie Ray Vaughn asupra viziunii tale muzicale.

Aş spune că, în opinia mea, cel mai mare a fost SRV. Dar imediat după el vine Hendrix.
Am petrecut mulţi ani studiind ce au făcut aceşti doi mari chitarişti şi, mai ales, cum au făcut ceea ce au făcut. Concluzia este că amândoi au fost muzicieni geniali.

Pe coperta penultimului tău album, Dear Silent Thieves (declarat de revista americană Blues Rock Review ca fiind cel mai bun album de blues-rock al anului 2014) este desenată diagrama unui generator de semnal. La care anume semnal te referi?

Este urma lăsată de semnalul unui echipament care produce zgomote şi este folosit în testarea produselor electrice.

Noul val de chitarişti promovează un amalgam de stiluri “ambalate” într-un mod atrăgător. Care este, în opinia ta, principalul mesaj transmis de aceşti muzicieni tineri şi talentaţi?

Părerea mea este că, prin amestecul diverselor stiluri muzicale, poţi cu siguranţă să creezi ceva inedit. Mulţi dintre tinerii muzicieni care apar pe scena îmbogăţesc „menu”-ul muzical cu prospeţimea sunetelor lor.

Hai să vorbim un pic despre viaţa şi bucuria de a fi. Ce ne poţi spune despre tine, despre pasiunile tale şi despre ţara ta natală, Africa de Sud?

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pe drumuri. Este deci lesne de înţeles că atunci când sunt acasă, prioritatea numărul 1 este să fiu cu soţia şi fiica mea.

Aveai concert în New Orleans atunci când uraganul Katrina a lovit oraşul. Am auzit că în timpul calamităţilor ai pierdut o chitară care îţi era foarte dragă. Poţi să ne spui câteva cuvinte despre circumstanţele acelei pierderi?

Datorita uraganului, a trebuit să părăsim în grabă oraşul şi nu am putut să iau cu mine Strat-ul (n.r. abreviere de la Fender Strato Caster). Credeam că am pierdut-o definitiv. Asta până în urmă cu un an, când o trupă din State a venit să cânte la un festival din Africa de sud la care am participat şi eu.
Băieţii mi-au adus-o înapoi, iar eu am fost tare bucuros să-mi văd iar chitara. Era practic neatinsă de furtună şi de atunci şi până azi am continuat să cânt la ea. Este cea mai bună chitară pe care am avut-o vreodată: un Strat fabricat în anul 1962.

De ce, dintre toate tipurile de chitară, ai ales Stratocaster?

Toţi chitariştii mei favoriţi, precum SRV, Hendrix, David Gilmour etc. au cântat şi cântă pe Strat.
Aşa că pentru mine chitara Stratocaster a fost o alegere firească. Şi azi cânt tot pe aceste chitare. Iubesc sinceritatea Strat.

Care este povestea primului tău album, înregistrat pe când aveai doar 17 ani? De unde ai luat ideile şi sursele de inspiraţie pentru acest prim album?

La vremea aceea eram concentrat pe bluesul clasic. Aşa că principalele mele surse de inspiraţie au venit de la chitarişti de blues clasic precum B.B. King şi alţii pentru care şi azi am tot respectul. Nu-mi place cine ştie ce primul meu album, dar cu toţii trebuie să începem de undeva.

Spune-ne ceva despre secţia ritmică a grupului tău. Cum i-ai ales pe componenţii trupei?
Ce părere ai despre tandemul Beller-Minneman, inima concertelor lui Joe Satriani? Cum se face că aceiaşi muzicieni îl acompaniază şi pe Guthrie Govan, un chitarist al cărui stil muzical este cu totul diferit de cel al lui Satriani?

Mi-am ales trupa conform unui singur criteriu. And that is groove! Cred că duo-ul Beller/Minneman este excepţional. Şi mai cred că Joe şi Guthrie i-au ales pe băieţii aştia fiindcă au fără îndoială abilităţi extraordinare şi o incredibilă poftă de a cânta.

Poţi să ne dai câteva detalii despre echipament, chitare, amplificatoare, pedale?

Fender Stratocaster fabricat în 1962; Dr Z EZG -50 amp head; microfoane EVM12L; compresie Keeley; Fuzz produs artizanal; MI AUDIO blues drive; Creme Brulee klon. Toate sunt echipamente şi instrumente curente care însă ne sunt de mare ajutor.

Te simţi în stare să abordezi fiecare şi oricare concert cu aceeaşi intensitate şi la acelaşi nivel al calităţii? Nu îţi este greu să cânţi la asemenea standarde înalte? Care este opinia ta vis-a-vis de conceptul de concert individual în club?

La fiecare concert dau tot ce am mai bun. Dar asta nu înseamnă că reuşesc de fiecare dată.
Este greu să-ţi menţii continuu mintea limpede. Drumurile, lipsa de somn etc. pot să-ţi afecteze calitatea prestaţiei muzicale. Important este să te concentrezi şi să faci lucrul potrivit la locul şi la timpul potrivit.

Iar acum, la final, te rog să transmiţi câteva cuvinte cititorilor revistei noastre virtuale “Arta Sunetelor”. Sunt cititori şi iubitori de muzică adevărată, nerăbdători să-l vadă şi să-l audă din nou pe Dan Patlansky într-un concert exclusiv, aici în oraşul Bucureşti.

A fost minunat să cânt la Bucureşti, în cadrul turneului lui Joe Satriani. Şi va fi extraordinar să revin cât mai curând la voi, cu show-ul complet Introvertigo.

Mulţumim,

V.R. Cantacuzu & Radu Lupaşcu
3 aprilie 2016

Dan Patlansky 2.jpg

Foto: Nanette Grebe

 

 

 

 

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Ricchi e Poveri 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Blues Con Fusion 2017.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg