Arta Sunetelor

 

Fuziunea prin absorbţie

Interviul de faţă este conceput pe trei paliere, interconectate între ele prin personalitatea multiplă a muzicianului, compozitorului şi liderului de trupă timişorean, însă de sine stătătoare ca durată, ţintă şi morală pentru fanii jazzului din România. Mulţi dintre noi au primit revenirea la Bucureşti a lui Dan Ionescu cu bucurie, încântare şi cu aprig interes asupra sonorităţilor noului său jazz de fuziune, cu care fuseserăm “avertizaţi” încă din anii ‘90. Dan Ionescu fost desemnat cel mai bun chitarist de jazz român de către votul criticii și al publicului timp de 12 ani la rând. Canada reprezintă o ţară multiculturală, pe al cărui tărâm nealterat, multe personalităţi ale artei sunetelor româneşti au descoperit rezonanţa îmbietoare, în care, autoexilul impus sau forţat de conjuncturi felurite a fost mai uşor de suportat. Amintesc numai patru nume de muzicieni din diverse arealuri stilistice: Aura Urziceanu, Gia Ionescu, Mariu “Bubu” Luca şi Joe Gaspar. O bună parte din viaţa sa a locuit în Canada, marele nostru naist, Gheorghe Zamfir.

Dan Ionescu 1.jpgDin 1996, Dan Ionescu fost o prezență constantă pe scena jazzului din Toronto înregistrând alături de muzicieni renumiți canadieni - Don Thompson, Pat LaBarbera, David Braid, Phil Dwyer, Neil Swanson, Dave Restivo, Norman Marshall Villeneuve, Kieran Overs, Michael Stuart, Adrean Farrugia, Bruce Cassidy, Mark Kieswetter, George Koller, Bill McBirnie, John McMurchy, printre mulți alții. În ce fel a simţit şi cum i-a modelat aptitudinile artistice ţara de obsorbţie vom afla în răspunsurile de mai jos. Sper de asemenea, că în interviul următor veţi distinge multe din învăţămintele ce se desprind din experienţa profesională, concertistică şi de viaţă, a excepţionalului nostru chitarist, Dan Ionescu.

Interviu cu Dan Ionescu

Revenirea

La Festivalul de Jazz de la Bucureşti din această toamnă s-a vorbit despre revenirea ta în capitala României după mai bine de 20 de ani… Ce dată se ia în acest calcul şi dacă îţi aminteşti care a fost precedenta întâlnire cu Bucureştiul. Ştiu de la prieteni, că în clubul ING din Politehnica a avut loc un concert memorabil cu un quartet format din Eugen Gondi, Decebal Badilă şi Liviu Butoi prin ‘89.

Am plecat din România în 18 noiembrie 1996. Nu-mi amintesc data exactă a ultimei apariţii în Bucureşti, însă a fost într-o serie de câteva concerte cu Dan Ionescu Electric Version la sfârşitul verii lui ’96, printre care un show dedicat breslei jurnaliştilor la Centrul Cultural al Ungariei, altul la Club A s.a.
Sincer să fiu nu-mi mai amintesc concertul din ’89 de la clubul ING despre care vorbeşti. Hm, pare deosebit şi foarte interesant!

Ce părere ţi-a făcut Festivalul de Jazz de la Bucureşti? Ai vreun sfat pentru organizatori şi dacă crezi că acesta este bine să fie gratis?
Ai o experienţă foarte bogată în Canada şi bănuiesc că acolo lucrurile se mişcă în sens pozitiv… Sunt multe locuri de cântat jazz?

Nu pot spune prea multe despre festival pentru că programul micului meu turneu a fost atât de încărcat, încât nu am avut timp de-a urmări evenimentul în ansamblul lui. Pot spune totuşi din experienţa personală, că organizarea a fost foarte profesională, sonorizarea destul de bună, locaţia fabuloasă.
Este a treia oara când îmi este solicitat sfatul în legătura cu organizarea festivalului şi trebuie să-ţi spun că sunt în continuare mai degrabă surprins decât flatat. Am impresia că în spatele întrebării stă asumpţia că ar fi în beneficiul mult mai multor oameni ca organizatorii să gândească la fel ca mine, ori foarte asemănător. Am prea puţine date ca să pot evalua adevărul acestei prezumpţii. Ceea ce eu personal consider ”de dorit” este, în principiu, de-a încerca întotdeauna ceva diferit. Sunt un mare fan al invenţiei, inovaţiei şi experimentului. Un experiment nou eşuat mi se pare de o sută de ori mai valoros decât un succes pe-o cale bine bătătorită. Unul reuşit, de mii de ori mai valoros din toate punctele de vedere. Odată stabilită o intenţie pozitivă, cred că unul dintre scopurile majore ale existenţei noastre umane este de-a fi creativi.
Având în vedere că, cultura în care trăim continuă să ne inoculeze ideea că, costul ataşat reprezintă de fapt reala valoare a produsului/serviciului, cred că ar fi mai ’în ton cu vremile’ - dacă asta urmărim! - de-a face intrarea mai degrabă foarte affordable decât absolut gratuită. Strict personal, aş face un experiment de mărinimie (...şi nu numai): plăteşte atât cât consideri că îţi poţi permite, fondurile acumulate urmând a fi utilizate pentru o cauză artistică meritorie - ca de exemplu premiul de compoziţie decernat!
Nu prea ştiu cum să înţeleg ”lucrurile se mişcă în sens pozitiv”. Încep de-o vreme încoace să am o vagă intuiţie că: 1. ”lucrurile” se mişcă de fapt incontinuu, chiar şi atunci când avem senzaţia unei stagnari şi 2. nu pare a exista sensuri - decât dacă le atribuim noi înşine, conform unui punct de vedere particular.
La dimensiunile ariei Greater Toronto (ca populaţie, întindere şi capacitate financiară), şi multitudinii de muzicieni, cred că sunt mult prea puţine locuri de cântat jazz. Faptul că business-ul primează actului de cultură, nu prea ajută, însă asta e o realitate din ce în ce mai prezentă oriunde pe glob.

Cum ai fost primit de public şi de colegii de breaslă?

Hm, o întrebare care mă lasă din nou fără un răspuns direct şi ...scurt. Crede-mă că nu e deloc în intenţia mea de-a despica firul în patru, însă sunt incapabil de-a-mi imagina o simplă scală de satisfacţie personală de la 1 la 10, în care să-mi pot marca valoarea experienţei avute. Ceea ce a avut loc la Bucureşti a fost un eveniment cultural cu implicaţii mult mai multe şi mai profunde decât oricine îşi poate da seama la ora actuală. Astea nu sunt ’vorbe mari şi goale’, ci un simplu fapt; a fost o ocazie de-a influenţa şi modifica, chiar şi foarte subtil, păreri, trăiri, emoţii, poate chiar destine. Toţi cei implicaţi în festival - de la organizatori la toate nivelele, la artişti, media, personal tehnic, de ordine, servicii auxiliare etc.) au avut un rol de jucat în acest puzzle, în conformitate cu filozofia personală şi ca atare cu scopul (personal) propus. Eu mi-am jucat partea mea, sperând să am puterea de-a depăşi toate eventualele piedici de-a-mi transmite cât mai nealterat mesajul artistic. La succesul la public al grupului Dan Ionescu Quartet, contribuie o multitudine de factori dintre care foarte mulţi sunt în afara controlului meu personal. Performanţele de club ori workshop-urile sunt mult mai controlabile de către artist, însă în general mai reduse ca scară, şi ca atare ca impact global.
Dan Ionescu 2.jpgLa partea a doua a întrebării e mai uşor de răspuns, pentru că în afară de directoarea artistică a festivalului, vocalista Teodora Enache, arhitectul baterist Luchi Pais, şi băieţii care au cântat pe scenă în aceeaşi seară, nu am fost ’primit’ de absolut nimeni! ...cu toate că mi s-a spus că o parte a ’breslei’ ar fi fost la concert! Am un singur comentariu, făcut cu sinceră compasiune: Situaţia ar putea arăta - în mod argumentabil de altfel - cum că am ajuns să jucăm în echipe diferite, însă pot asigura pe oricine care-şi simte statura publică periclitată de-o astfel de rivalitate, că nici măcar nu jucăm acelaşi joc!

Ai concertat imediat după Festivalul de Jazz de la Bucureşti din nou la Timişoara. Ultima dată a fost la festivalul organizat de Johnny Bota… în 2011. Cum ai re-găsit Timişoara şi mediul de jazz?

Da, am avut un concert la sala CJT, un show într-un club din Timişoara şi unul la clubul de jazz din Lugoj. M-am născut, am crescut şi trăit 36 de ani în acest oraş; îmi este foarte drag... Am avut de-asemenea destul timp să-l pot prezenta succint, cu o oarecare mândrie, colegilor mei canadieni. Un lucru pe care l-am realizat însă mai clar de data asta, este că - aşa cum spuneam anterior - lucrurile se schimbă în permanenţă, şi atât oraşul actual cât până şi oamenii sunt uşor diferiţi de cei din amintirile mele ori din spaţiul meu mental, dacă vrei. Din nou, nu există direcţii ori evaluări; în bine ori în rău, ci doar diferit. O informaţie nouă ce necesită prelucrare (evaluare, relatare, obişnuinţă, asimilare, identificare etc.). În această ordine de idei, cu toată familiaritatea formală a locului, există o componentă uşor dureroasă de înstrăinare: sentimentul unui turist din trecut ce-şi vizitează locul natal, 20 de ani în viitor.
Nu ştiu dacă mai există un ”mediu de jazz”. Câţiva muzicieni entuziaşti, fără discuţie, însă nu-mi dau seama dacă există o comunitate jazzistică per se; măcar de felul în care exista prin anii ’80.

După Sibiu, Capitală Europeană a Culturii în 2007, va urma Timişoara în 2021. Crezi că se va schimba în bine, întocmai Sibiului, având în vedere istoria şi pluralitatea etnică specifică acestei zone geografice? La Timişoara a fost într-adevăr o revoluţie în 1989, pentru că la Bucureşti ştim cu toţii ce s-a întâmplat (deşi nu ni se spune adevărul până la capăt…)!?

Da, am aflat despre asta încă de aici. Aşa cum îţi spuneam anterior, am o problemă cu înţelegerea binelui la care te referi. Cred că presupusa infuzie de capital va schimba locul în oarecare măsură. Va schimba şi mentalităţile? Probabil că în măsură mult mai mică. O iniţiativă care ar putea avea un impact real şi într-un viitor mai îndelungat al urbei, ar fi poate distribuirea unei părţi a fondurilor europene pentru crearea unor instituţii culturale locale viabile.
Nu sunt sigur dacă pluralitatea etnică mai are ceva de-a face la ora actuală cu succesul social ori cultural al locului. Cred că capacitatea de asociere şi cooperare socio-culturală mai degrabă decât individualismul, succesul personal şi ...lăcomia, sunt calităţi universale ce transcend eventualele merite ori avantaje ale diversităţii etnice.

De ce spun despre Sibiu că s-a schimbat mult şi acolo se face cultură, însemnând prin acesta Artă teatrală, Film şi Muzică. Mă refer doar la muzică. Există o firmă din Bucureşti ARTmania care organizează la modul cel mai serios un festival pentru toate vârstele şi cam pentru toate gusturile muzicale. Un singur mic exemplu. Acolo la Sibiu l-am întâlnit pe marele Peter Hammill, creierul trupei Van Der Graaf Generator. În Bucureşti zona de muzică progresivă nu este cunoscută şi nu cred că va fi vreodată. Ne lipseşte informarea şi promovarea tuturor genurilor muzicale şi în special al celor culturale! Istoria muzicală a omenirii nu este cunoscută şi promovată la Radio şi TV. Nu se vrea asta şi din punctul meu de vedere societatea regresează. Acesta ar fi un nedorit alt sens, cel negativ.

Pentru jumătate de secol am încercat să „repar” lumea; şi pe cea de acolo şi pe cea de aici. La un moment dat am obosit de-a mai avea dreptate din nou şi din nou... Este o imensă sursă de frustrare să trăieşti aşa. Pe de altă parte unora le va fi foarte dificil să accepte status quo-ul şi să se ralieze la „mulsul vacii”; e o filozofie poate mai eficace, însă destul de primară. Aşadar, încearcă să-ţi aduci aportul la ceea ce consideri că reprezintă progres - şi foarte important: fără nicio aşteptare ca ceva să se schimbe.

Un aspect pe care vreau să-l amintesc şi să-l comentăm împreună este faptul că, nu s-a reuşit constituirea unui sindicat al muzicienilor. De ce? Pentru că, uniţi sunt o forţă teribilă şi astfel tot cei implicaţi în industria muzicală şi-ar face cu seriozitate treaba. Ar exista contracte şi artiştii ar trebui plătiţi cum se cuvine şi astfel ar fi protejaţi de eventualii ţepari din această „industrie românească de concerte“. Ce părere ai?

După 15 ani de cotizaţii la Asociaţia Muzicienilor din Toronto (TMA e parte a unei organizaţii imense pe tot teritoriul Nord Americii), am renunţat la această apartenenţă care practic nu-mi slujea la nimic. E parte a unei tendinţe globale de privatizare a oricărei instituţii, care în timp devine instrumentul financiar al unei mâini de oameni.
Canada nu are nici măcar un minister al culturii (!) ci doar vreo două instituţii care se ocupă cu distribuirea preferenţiala a fondurilor guvernamentale din ce în ce mai „subţiri”. Aşa cum un bătrân amic japonez zicea: Canada are o cultură vastă şi grozavă; se cheama AGRI-cultura!
Muzica nu mai are atributele unui Act Artistic, unui Act de Cultură; pentru asta ai nevoie de o filozofie de viaţă puţin mai elevată. În schimb a fost transformată într-o „commodity”; ne referim la Industria Muzicală or de cele mai multe ori Industria Entertainmentului. Ceva cuantizabil material, domeniu în care putem aplica regulile pieţei, ca la benzină şi cărbune, şi poate fi manipulată în beneficiul patronilor. Iar asta e un fenomen global.
Un sindicat are putere numai în măsura în care ar putea aduce prejucidii sistemului. Nu e cazul în ceea ce priveşte muzica ...ori cultura în general.

Alt fapt deosebit de grav, după părerea mea, este menţinerea hologramei. Aceasta este un instrument prin care o conjuraţie de şapte firme (iniţial, acum sunt vreo patru rămase) controlează piaţa de discuri. Nu există nici măcar magazine de second-hand pentru albume pe CD, LP sau DVD, tocmai pentru a controla întreaga masă monetară destinată de consumatori către achiţionarea de discuri etc.

Absolut nimic din ceea ce se întâmplă în România nu mă surprinde ca „original”. Se încearcă construirea unor instituţii pe care vestul încearcă să le demoleze deja de-o vreme. Şi pentru că totul e bazat pe teamă şi lăcomie, va funcţiona la fel ca oriunde pe glob. Din păcate - dacă vrei - încă multi dintre noi suntem în această fază...
Cred însă că era digitală va schimba puţin lucrurile. Internetul a făcut-o deja şi va continua să schimbe situaţia dramatic. CD-urile, DVD-urile, au început să nu mai conteze... Orice alt format fizic va dispare probabil în curând în favoarea stocării digitale (...on cloud?!)
Dan Ionescu 3.jpgUn simplu telefon mobil e deja în măsură să înregistreze video o performanţă şi să o facă disponibilă întregii lumi în real time. Asta nu mai departe de acum 25-30 de ani, ar fi fost subiect de science fiction. Şi ca întotdeauna, dacă stai să te gândeşti bine, schimbarea nu va veni de unde ne aşteptăm (şi în mod special, nicidecum ca urmare a frustrării şi eforturilor noastre). Dacă va fi „în bine” ori altfel, e din nou comentabil; cert este că la un moment dat ni se va pune în faţă tuturor necesitatea unui alt model social. Ceea ce cred că este interesant, este faptul că la acel moment, datorită globalizării (a cărei aspecte, de cele mai multe ori pe bună dreptate le urâm), nimeni nu va mai avea avantajul primului venit! Chiar dacă vei dori, să zicem, să furi ori să controlezi o piaţă, va trebui să fi suficient de inventiv ca să o poţi face în lipsa unui model copiabil, pentru că vechile trucuri nu vor mai funcţiona. Dacă asta va fi parte a unei mai ample revoluţii spirituale, multe eforturi ce acum par meritorii, vor deveni absurde şi inutile. Rămâne de văzut. Am însă convingerea că arta nu poate dispare în pofida celor mai atroce eforturi conştiente ori inconştiente ale unor indivizi ori a întregii societăţi.

Cariera, moştenirea

Până să emigrezi ai dominat topul chitariştilor de jazz din România. Sorin Romanescu este mândria noastră locală, însă cu o floare nu se face primăvară. De ce Timişoara a dat şi continuă să dea atât de mulţi artişti de jazz veritabili?
Ce înseamnă a fi chitarist de jazz (atât în România cât şi în Canada)?

Cred că România are, chiar la ora actuală, mult mai mulţi ghitarişti care pot cânta jazz bine. Sau cel puţin un potenţial în acest sens. Nu-ţi pot da exemple concrete pentru că nu am fost deloc în contact cu scena de jazz românească din ultimii 20 de ani, însă din când în când am avut prilejul să aflu de o serie de nume de ghitarişti talentaţi. Ceea ce simt că lipseşte - şi a cam lipsit după părerea mea dintotdeauna - este o comunitate unită care să creeze un mediu propice dezvoltării noilor generaţii, care să se respecte reciproc şi să înţeleagă că fiecare poate avea un aport constructiv într-o atmosferă de cooperare mai degrabă decât de concurenţă pizmaşă. Iar asta nu elimină deloc competiţia şi aspiraţia spre o competenţă sporită a tuturor. Ar fi un firesc mecanism de adaptare, continuitate şi progres - lăsând la o parte aspectul etic; respectul pentru precursori şi tradiţie - care ne-a lipsit dintotdeauna generaţie după generaţie. În acest sens şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria, şi multe alte ţări sunt mult înaintea României.
Nu sunt convins că Timişoara a dat ori dă mai mulţi artişti veritabili decât alte locuri. Motivul pentru care un loc ar avea această calitate, cred că s-ar datora simplului fapt că localnicilor nu li s-a implantat atât de puternic în creiere necesitatea goanei după bani şi meritul ei.
Pentru că toată viaţa mi-am dorit să fac şi am făcut doar acest lucru, întrebarea ce înseamnă a fi chitarist de jazz sună foarte aproape de cum este să fi tu?
Din afară însă cred că la început a arătat ca o excentricitate, mai apoi ca o nebunie, şi de la o vreme încolo ca ceva imposibil, ireal. Sincer să fiu nu ştiu ce ”însemnătate” să atribuiesc felului în care am ales să-mi trăiesc viaţa. Cred că asta va rămâne altora să evalueze.

Cum preferi să numeşti jazz-ul pe care-l cânţi? E corect fusion?

Cred că nu e corect, pentru că fusion-ul a devenit un curent - ori sub-gen dacă vrei - foarte specific, cu o istorie pe care o cunosc prea puţin, şi ai cărui parametrii nu îi respect întotdeauna.
Prefer să nu cataloghez muzica. Consider că asta e o apucătură demnă de-un contabil afon. Folosesc limbajul improvizaţiei care e din ce în ce mai puţin limbajul strict al jazzului. Sunt un mare fan al armoniei şi-al ritmului, indiferent de sorgintea stilistică ori tradiţia din care provine. Voi folosi conştient sau subconştient orice idee muzicală care mă mişcă şi care evaluez că are valoare estetică şi evocativă. Pentru unele compoziţii, născute în acest spirit, consider că până şi catalogarea lor ca jazz poate fi uşor forţată.

Ce instrumente ai studiat înainte de chitară şi cum ai început să cânţi la chitară?

Pian clasic, 8 ani la liceul de muzică din Timişoara. Acordeon (!) vreo doi ani la Palatul Pionierilor. Apropo, ştii definiţia unui gentleman: o persoană care ştie să cânte la acordeon, însă nu o face niciodată! Şi de pe la 13 ani ghitară, la clubul CFR şi Şcoala de Artă Populară.
Nu ştiu pentru ce motiv anume, mama mea a vrut ca eu să învăţ să cânt la ...mandolină. Şi pentru că un profesor de aşa ceva a fost greu de găsit, s-a resemnat într-un final cu ghitara. Nu am dat prea mare importanţă cursului; era încă unul dintre lucrurile gen: acordeon, germană, înot, dans de societate s.a., prin care trebuia să trec la insistenţa părinţilor. Prima încercare, de pe la 10 ani, cu ghitara clasică, a eşuat în câteva săptămâni. Trei ani mai târziu însă, cursul era ţinut de un tip pragmatic şi oarecum carismatic, Adrian Popescu, care a reuşit încet-încet să-mi capteze atenţia şi să mă implice. Mi-a fost foarte uşor, iar după o vreme a început să-mi placă şi se pare că excelam în comparaţie cu ceilalţi cursanţi. Câţiva ani mai târziu am cântat şi primul gig împreună!

Radu Goldiş a fost unul din idolii tăi? Dar din jazzul mondial pe cine consideri a fi mentorul tău?

Din primii ani, am fost fascinat de jazz: ritmul şi armonia. Când orice ghitarist „normal” cânta The Beatles şi rock & roll, ori încerca să imite Hendrix, Clapton, Page etc., eu eram total fascinat de Joe Pass şi Wes Montgomery. Radu Goldiş a fost singurul ghitarist român pe care eu l-am auzit în acei ani, care poseda şi vehicula cu dibăcie acest limbaj; practic be-bop-ul. Da, cred că pot spune că a fost unul dintre puţinii mei idoli locali.
Mi-ar fi plăcut să am un mentor, însă pe oricine aş menţiona nu l-aş ridica chiar la rang de mentor. În primul rând la început toţi be-bop-erii pe care am apucat să-i ascult: Joe Pass, Herb Ellis, Kenny Burell, Wes Montgomery, Tal Farlow, Pat Martino, Jimmy Raney, Joe Diorio etc. Mai apoi am învăţat să apreciez „the cool guys” ca Jim Hall, George VanEps, Attila Zoller, Jimmy Wymble, Laurindo Almeida, Egberto Gismonti, Ted Greene etc. În timp, o nouă generaţie de ghitarişti care au extins frontierele tehnice cât şi stilistice, mi-a atras atenţia: John Abercrombie, Larry Coryell, Mike Stern, Ralph Towner, John Scofield, Pat Metheny, Terje Rypdall, John McLaughlin, Philipe Catherine, Wayne Kranz, Frank Gambale, John Stowell, Scott Henderson, Mick Goodrick etc. În ultimii ani progresul continuă cu un număr mult mai mare de ghitarişti excepţionali decât în trecut. Câteva nume de notorietate pe care eu personal îi apreciez în mod deosebit ar fi: Kurt Rosenwinkel, Jonathan Kreisberg, Lage Lund, Adam Rogers, Gilad Heckselman, Julian Lage etc., ori ghitarişti brazilieni ca: Nelson Faria, Toninho Horta, Gustavo Assis-Brasil, Nelson Vera s.a.  Şi asta vorbind strict despre ghitariştii mai „vizibili”! Dacă ar fi să menţionez un singur nume din absolut toată istoria jazzului, acesta ar fi Charlie Parker - un adevărat geniu!
Sunt pe de altă parte o serie de compozitori clasici, care consider că au avut un impact major în dezvoltarea mea muzicală. Din nou, un singur nume ar fi J.S. Bach - absolut uluitor!
Hm, iar dacă ar fi să-mi caut totuşi un „guru” în carne şi oase, nu cred că aş putea accepta ca mentor un muzician, chiar şi exceptional, care nu transcende „meseria” asta. Fără o componentă spirituală bine conturată (nu neapărat filozofic, pentru că dogmele îmi repugnă) şi practicată cu consecvenţă ca parte inseparabilă a actului artistic, performanţa devine o dibăcie din categoria mersului pe sârmă, care oricât de complexă, magică şi incredibilă ar fi, nu mă interesează. N-am avut privilegiul (...încă?!) de-a cunoaşte un astfel de Maestru.

Într-adevăr ai trimis o casetă cu muzica ta afară şi i-ai convins pe americani... pare o poveste de tip american dream? Cum şi de ce ai plecat din ţară?

Până la un punct poate că e aşa. Visul oricărui muzician de jazz de oriunde în anii ’80-’90, şi chiar înainte, a fost să studieze la Berklee în Boston. Asta era Mecca incontestabilă a jazzului mondial. Pentru mine totuşi, cred că mai mult decât să studiez efectiv la Berklee, a fost obţinerea confirmării „oficiale” şi „de la sursă”, că ceea ce am învăţat de unul singur este „valabil” şi „la nivel”. Şi ce test mai bun, decât să „dai admitere”? Erau trei posibilităţi: mă refuză - ceea ce ar fi însemnat că mai am mult de lucru, mă admit - însă trebuie să plătesc o sumă absolut imposibilă - o situaţie ceva mai onorabilă însă nu foarte roză, şi varianta a treia: admisie cu bursă - ceea ce mi-ar fi plăcut. Bursa ar fi putut fi, în funcţie de merit, ceva simbolic ori integrală. Când documentele au sosit, am avut marea surpriză de a citi: bursă integrală de studiu pe primul an! Situaţia a fost mai apoi de aşa natură că am renunţat la vis. Pe scurt, în cazul în care nu mi s-ar fi „promis” de către consulul american că dacă rămân în America, familia mea nu va ajunge niciodată la mine, probabil că lucrurile ar fi fost foarte diferite.
Pentru o vreme am renunţat la a ne mai gândi să plecăm oriunde; părea a nu fi fost să fie. Situaţia în timp însă, a devenit din ce în ce mai frustrantă, odată cu plecarea a foarte multor amici muzicieni şi a stagnării oricăror proiecte în general pe considerente financiare. La un moment dat am ajuns la concluzia că e mai bine pentru toată familia să „experimentăm” şi un alt mod de existenţă; nu neapărat mai îmbelşugat, ci mai degrabă diferit, fundamental diferit chiar în anumite aspecte.

Ai ales Canada în mod special pentru mediul înconjurător şi liniştea sa? Poţi să ne spui care au fost motivele pentru care te-ai stabilit în orăşelul Thornhill din regiunea Toronto.

Dan Ionescu 4.jpgNu. Am ales Canada pentru că nu am prea avut alte opţiuni. Europa era ”inchisă” la acea vreme, iar Noua Zeenlandă ni s-a părut puţin cam extrem.
Thornhill e un cartier al Markham-ului, aflat literalmente peste strada care delimitează la nord Toronto-ul. În timp, ne-am mutat tot mai spre nord, mânaţi de obicei de proximitatea şcolii unde predă soţia şi a şcolilor/universităţii la care au mers copiii. În ceea ce mă priveşte a trebuit întotdeauna să mă deplasez la cântări - uneori până la 100 km de casă - aşadar nu prea contează unde locuiesc. Având în vedere că nu ne-a plăcut niciodată să stăm la bloc, locuinţa din Thornhill ne-a oferit un spaţiu liniştit cu grădină, parcuri semi-sălbatice cu râuri, acces la ravenă, spaţii intra-vilane de conservare naturală pe care te poţi plimba cu căţelul, şi în general încă multă natură păstrată nealterată de „civilizaţie”. În afară de faptul că a fost singura circumscripţie din GTA care a votat conservator în ultimele alegeri (!), este un loc frumos şi liniştit.

Discul Ginga reprezintă dragostea ta pentru muzica braziliană. Cum a început proiectul DansBand, ce piese conţine şi cu cine ai înregistrat acest foarte expresiv album. Din păcate, discul nu s-a lansat şi la Bucureşti şi nu ştim aproape nimic despre el… Este din 2014, practic reprezintă ultimul tău proiect muzical?

„Ginga” este „swing”-ul Braziliei; acelaşi înţeles greu de tradus, şi reprezintă compoziţia care dă titlul albumului. Uneori un proiect se conturează de la sine, fără prea multă premeditare, în urma unor conjuncturi favorabile şi de multe ori puţin probabile. Acesta a fost cazul cu Ginga şi cu DansBand în 2014. În afară de fiul meu mai tânăr, Gil (ghitară, quatro şi percuţii), care tocmai terminase secţia de muzică la York University, pe ceilalţi doi membri ai grupului i-am cunoscut separat prin o serie de concursuri de împrejurări absolut aleatorii. De la Tiago Ciccone (percuţie şi vocal) am cumpărat o ghitară braziliană cu 7 corzi adusă cu el din Sao Paolo, după care ...l-am invitat la o repetiţie. El a fost şi principalul „consultant de specialitate”, de la care am aflat multe amănunte esenţiale şi picante totodată din istoria muzicală a Braziliei, şi nu numai. Puţin mai devreme îl cunoscusem pe Codin Deboveanu; un pasionat al basului electric de a cărui seriozitate şi dedicare remarcabilă am beneficiat şi apreciat pe tot parcursul proiectului. Fără a premedita prea mult ori a şlefui obsesiv diamantul - aşa cum în general îmi stă în fire - am decis să înregistrez momentul. În afară poate de aspectul pur improvizatoric, muzica aceasta nu prea are nici o legătură cu jazzul şi nu am intenţionat să mă adresez acelei audienţe. Cred că e ceva ce poate Dan Ionescu 5.jpgplace absolut oricui deschis să asculte fără prejudecăţi. Ținta a fost aspectul mai ne-epatant, de-un ethos unic, al muzicii braziliene şi venezuelene. Nu vorbim despre vacarmul făţiş al sambei flamboaiante de la Rio, ci mai degrabă de ecourile unui chorinho îngânat pe prispa casei de la marginea unei mahalale din Bahia.
Nu a fost ultimul proiect, a fost însă ultima înregistrare sub nume personal. Şi pentru că se pare că am o afinitate autentică şi o atracţie evidentă pentru muzica şi cultura braziliană, am început să iau mai serios în considerare o posibilă „reîncarnare” de mai mare amploare a acestui proiect.

Ştiu că mai ai un album mai vechi, scos în anul 2009, Dan Ionescu Electric Version. Despre acest album aflasem mai demult de pe cdbaby.com că este rezultatul succesului tău în plan european! (Ai cântat în mari festivaluri alături de nume mari ale jazzului precum: Chick Corea, Steve Coleman, John McLaughin, printre alţii) Acesta este primul tău album în nume propriu?

Da, asta este o parte a rezultatelor unui proiect început după reîntoarcerea din State, la sugestia lui Mihai Godoroja; în esenţă: ce altceva poţi face în afară de be-bop? Proiectul Dan Ionescu Electric Version, început prin 1993 cred, a fost o perioadă în care am învăţat imens în o serie de sensuri: compoziţional, aranjament şi orchestraţie, managementul şi conducerea unui band, lucrul cu oamenii şi motivarea lor, imagine şi prezenţa scenică, organizarea practică a unui turneu ori concert în România ori în Europa etc. A durat până la sfârşitul lui 1996, şi a fost una dintre perioadele de care îmi amintesc cu multă bucurie. Încă am câteva înregistrari live (nepublicate) din club, în care aproape că nu-mi vine să cred că se cântă aşa - şi asta pentru mine e o situaţie foarte rară! Muzicienii din componenţa grupului au fost: Cristian Soleanu (sax, EWI), Liviu Mihon (keyboards), Victor Miclăuş (bass), Lică Dolga (drums) şi Dinu Simon (perc). CD-ul este în continuare disponibil online, şi personal îl consider imortalizarea unui moment semnificativ şi valoros în istoria jazzului românesc de la începutul anilor ’90.

În perioada din România ai înregistrat la radio sau la Televiziune? Te întreb asta deoarece mulţi din contemporanii tăi (precum şi alţii din generaţia mea) au păstrat nostalgii pentru muzica de jazz din acea perioadă de timp şi nu avem nimic în "colecţia" noastră de suflet...
I can hear you! Cred că trebuie să existe înregistrări, pentru că ori de câte ori cântam la vre-un festival, carul RTV-ului era pe-acolo înregistrând ...bănuiesc. Am fost de câteva ori şi în studio. Ce să zic, cred că arhiva are material suficient. Ceea ce lipseşte este probabil interesul. La fel ca şi tine, m-aş bucura şi eu să aud ceva „material de epocă”.
Acelaşi lucru se poate spune despre trupele româneşti: Sideral, Experimental Q, Sfinx, Semnal M, Curtea Veche, Roata, Conexiuni, Accent, Clasic XX, Quo Vadis, etc. etc. Dacă nu se scot acum la "lumină" mai are vreun rost după ce contemporanii lor vor dispărea fizic...? În aceeaşi situaţie este Electrecordul!

În situaţia mea particulară, sincer să fiu aş dori mai degrabă să fiu în măsura să stârnesc interesul organizatorilor de a-mi oferi ocazia să cânt încă pentru public, decât de-a întreprinde migăloase demersuri de arhivă. Cele mai multe grupuri menţionate precum şi multi artişti din componenţa lor, nu mai există ori nu mai fac muzică din diverse motive.
Eu cred că în toţi aceşti ani, în care muzica a fost ocupaţia mea exclusivă, am atins un nivel la care pot exprima mult mai elocvent stări mult mai complexe decât acum, să zicem ...30+ de ani. Îţi înţeleg nostalgia perfect justificată, însă prezentul mi se pare mai preţios; iar o eventuală ignorare a lui va duce în viitor la exact aceeaşi situaţie de care ne plângem acum despre trecut.

Cum a apărut instrumentul la care cânţi şi de ce trebuie să aibă chitara ta 8 corzi? Poţi să ni-l descrii, sunt sigur că interesează pe mulţi…

Am pierdut numărătoarea, însă bănuiesc că se vor face în curând zece ani de când am început sa cânt pe ea. Cu toate că ideea de-a îmbunătăţii în primul rând ergonomicitatea instrumentului (...şi nu numai) am avut-o de multă vreme, cred că impulsul final în demararea proiectului a fost o discuţie cu basistul/pianist Don Thompson, care m-a întrebat dacă l-am ascultat vreodată pe Paul Galbraith. „Lenny Breau times 10” - au fost vorbele lui. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor, ştiind că Don a cântat extensiv cu Lenny. Galbraith e clasician care cânta pe o ghitară specială cu 8 corzi: Brahms guitar, care i-a permis să transpună partituri de pian pe ghitară. Pentru mine asta a însemnat un fel de Lenny Breau (a cărui ghitara cu 7 corzi avea un la, cu o cvartă mai sus) combinat cu George VanEps (a cărui ghitară cu 7 corzi avea o cvintă mai jos adăugată la başi). Personal am optat, din motive de simetrie, la un si o cvartă mai jos, ca la ghitarele braziliene de choro. Într-un fel e o mică nebunie având în vedere complexitatea posibilităţilor create în acest fel. Nu este deloc acelaşi lucru cu a adăuga o octavă în plus unui pian ori vibrafon, datorită neliniarităţii geometriei grifului ghitarei.
Dan Ionescu 6.jpgDe ce? Răspunsul la nivel practic ar fi: pentru că am câştigat note esenţiale în registrul de bas (de la mi bemol la si natural) care, posibile doar cu o octavă mai sus pe o ghitară normală, sună prea „subţire” ca note de bas. Am câştigat de asemenea o cvartă foarte accesibilă în registrul acut, care îmi permite să cânt teme fără să trebuiască să mă urc pe grif până unde coarda devine prea scurtă ca să mai sune firesc. Există de asemenea răsturnări acordice care pe o ghitară normală - datorită registrului redus - sunt limitate doar la anumite tonalităţi. Nu este nicidecum idea ghitarei lui Charlie Hunter (mini bass + mini ghitară) ori un mini Chapman Stick. Este o ghitară „normală” însă ceva mai complexă.
Sunt apoi aspecte ce ţin de ergonomie: am obosit să mă chinui să acomodez o formă rămasă ca o relicvă romantică, în loc de a construi instrumentul în jurul corpului uman. Nu există motive reale ca aşa ceva să nu fie posibil, însă din discuţiile cu lutieri profesionişti pe care i-am contactat, mi-am dat seama că conservatorismul şi inerţia e mult prea mare, ca de altfel teama de a risca. Ca atare am decis să mi-o construiesc singur. E un instrument fascinant şi cred că poate fi uşor îmbunătaţit.
Răspunsul, la un nivel mai înalt, este ca societatea - în cel mai bun caz din motive de eficienţă ori funcţionalitate globală a sistemului - ne obligă la standardizare. Cumpărăm şi suntem fortaţi să folosim pantoful numărul 40, deşi noi avem 39 ½ , cămaşa nr. 16 deşi noi avem 15, iar numerele merg din doi în doi s.a.m.d. În cazul unor obiecte ce ţin de sfere de activitate fără pretenţii deosebite, numerele merg din 5 în 5, din 10 în 10, ori în extremis: ce vin bei, alb sau roşu? ori cânţi pe Fender ori pe Gibson? Câtă lume îşi mai face în zilele de azi costum la comandă? Ori pantofi? Fiecare om este unic şi în mod ideal ar trebui să-şi onoreze unicitatea prin particularizarea obiectelor cu care are de-a face, şi în mod particular, în contextul acestei discuţii, particularizarea instrumentului muzical cu care se exprimă. Cred că după 40 de ani de folosire intensă a „standardului”, ai dobândit o înţelegere şi experienţă suficient de profundă ca să-ţi poţi permite să schimbi lucrurile. Cea mai mare dificultate e însă ...teama. Teama de a pierde controlul asupra unor deprinderi profund înrădăcinate, frica de a fi văzut regresând, spaima de-a nu avea capacitatea să re-înveţi instrumentul, teama că tot experimentul să fie un fiasco tehnic şi-o pierdere de vreme (aţa cum ţi s-a spus de către nenumăraţi „specialişti”!). Personal, am învăţat enorm din această situaţie de vulnerabilitate asumată, ...care de altfel încă continuă într-o oarecare măsură.
Cred că asta este important de înţeles şi contemplat în primul rând relativ la acest proiect al meu, şi poate în mai mică măsura considerentele şi opţiunile mele personale vis-à-vis de construcţia propriu-zisă a instrumentului.
Fiecare dintre noi e unic” - mi-a spus odată Johnny Răducanu că i-a spus tatăl lui, când avea 8 ani. „Dar umbra?” a întrebat el.

Viitorul

Iţi imaginezi cum ar trebui să fie acesta şi ce planuri muzicale ai?

Dan Ionescu 7.jpgÎncerc sa cânt cât mai des pot. Încerc să dau 100% în orice context. Încerc să pun pe hârtie inspiraţie autentică şi nu dibăcie studiată. Am reuşit, după multă vreme, şi vreau să continui să improvizez pornind de la emoţie şi nu de la mecanisme mentale prefabricate. Vreau să cred că muzica poate fi un autentic vehicol spiritual şi mă străduiesc să găsesc practica cea mai eficientă în acest sens. Şi-apoi nu în ultimă instanţă, vreau să încerc să înregistrez ceva mai frecvent decât până acum. În cazul în care voi putea realiza cu consecvenţă cât mai multe dintre cele propuse, îmi imaginez că viitorul ar trebui să fie surprinzător de interesant şi neaşteptat de frumos.
Iar dacă voi fi suficient de ...sârguincios, poate că ne vom putea „întâlni” chiar în profunda tihnă, în care până şi sunetele devin doar subtile semne de punctuaţie în desfăşurarea scenariului sacru al conştiinţei eterne.

Cu care dintre muzicienii canadieni cu care ai format quartetul prezent pe scena festivalului de la Bucureşti colaborezi cel mai des şi ce proiecte aveţi împreună?

Cred că cel mai des lucrez cu Dave ori cu Jim (n.r. David Restivo - pian; Jim Vivian - bass). De obicei separat şi în diverse conjuncturi şi proiecte ale altor muzicieni: cluburi, studio şi tot soiul de alte giguri. Toronto-ul are literalmente sute de muzicieni buni, care aproape fiecare are ceva interesant şi unic de oferit. Proiectele momentane la care particip nu îi implică pe nici unul dintre ei. Primul proiect comun (sper relativ curind), va fi probabil înregistrări de studio.

Ai avea motive să revii în ţară şi dacă da, tot în Timişoara?

Orice invitaţie o consider un motiv suficient de bun pentru a reveni oriunde. Până acum, se pare că e probabil să particip din nou la festivalul din noiembrie 2017 din Timişoara. Mi-ar face mare plăcere să mă reîntâlnesc cu această ocazie şi cu publicul şi prietenii din alte părţi ale ţării (Bucureşti, Cluj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Constanţa ş.a.). Rămâne de aflat cine ar fi interesat şi ce e posibil de organizat concret.

Avem viitor în jazzul românesc? Bănuiesc că esti la curent şi vezi ce se întâmplă, muzicienii buni pleacă şi cântă în special afară, informaţie şi reviste, festivaluri, locuri de cântat puţine... mass media ostilă.

Ar trebui sa fim mai exacţi în definirea termenului „jazzul românesc”. Cred că nu există o comunitate ca atare care să fraternizeze întru aceleaşi idealuri. Nu sunt conştient să existe nici o şcoală solidă în jurul căreia să se polarizeze o mişcare coerentă şi care să poată influenţa alte instituţii în măsură să ofere suport. Cred că „jazzul românesc” e o noţiune din ce în ce mai diluată fără prea mult conţinut. Exista însă talent şi poate încă chiar dăruire; individualităţi care încearcă să se „realizeze” fie plecând afară - cum spuneai - fie prin asociere cu nume mai rezonante. Nu pot zice că aş fii la curent cu ceea ce spui că se întâmplă, însă fără a intra în detalii, pot spune că experienţa personală legată de spiritul solidarităţii de breaslă a cam lăsat de dorit dintotdeauna.
Sunt absolut convins că vor exista întotdeauna români care vor cânta jazz la cel mai înalt nivel. Nu ştiu însă în ce măsură poţi considera aceste cazuri individuale împrăştiate prin lume - care deseori evită să aibe de-a face unii cu ceilalţi - jazzul românesc.
Pe de altă parte sunt convins însă că într-o generaţie ori cel mult două, situaţia se va schimba foarte mult.

Ai luat familia cu tine când ai plecat în Canada. Acesta a fost motivul pentru care nu ai rămas în USA. Ai doi băieţi care au studiat muzica. Te rugăm, povesteşte-ne despre ei. Cum vezi viitorul lor în Canada?

Cum spuneam, am fost puternic descurajat de-a rămâne în USA (şi nu numai de către autorităţi), iar perspectiva unei cariere mai proeminente în USA nu a justificat riscul de-a-mi distruge familia. Cu Canada a fost diferit; am imigrat legal, trecând prin proces împreună, toţi patru.
Gil - băiatul cel mai tânăr - deşi a absolvit York University în muzică, nu e interesat în a face o carieră din asta. Decizia asta nu-l împiedică totuşi să cânte de pură plăcere atunci când se iveşte prilejul, fără a fi constrâns la compromisuri. Un amator este cel ce iubeşte ceea ce face, pe când un profesionist trebuie să o facă ori de câte ori este plătit. Pentru moment, cu toate că se ocupă cu o droaie de lucruri, nu cred că şi-a găsit încă direcţia.
Tom, pe de altă parte, ne-a zis spre sfârşitul liceului că el vrea să fie rock star, sperând că scapă de colegiu, la care soţia a zis: „OK, perfect, trebuie atunci să faci universitatea la muzică şi după aia e treaba ta”! Zis şi făcut, după care şi-a dat şi masterul în jazz performance la U of T (n.r. University of Toronto). Predă ghitara la 2 şcoli, cântă giguri de jazz de tot soiul şi cânta de-asemenea în Jane’s Party - un grup rock on vogue, cu care chiar pleacă într-un tur al Europei deschizând pentru grupul britanic al lui Tom Odell (n.r. BRITs Critics' Choice Award in early 2013). Cântă foarte bine şi e destul de ocupat şi solicitat şi în graphic design (un hobby de-al lui mai vechi).
Dan Ionescu 8.jpgPoate că n-ai să crezi, însă nu eu am fost cel care i-a încurajat să facă absolut orice-şi doresc. Nu am fost nicidecum împotrivă, însă am avut o uşoară strângere de inimă când au decis să studieze muzica. Cu toate astea, amintindu-mi că eu am fost oarecum forţat să fac inginerie, nu am vrut să repet aceeaşi greşeală cu copiii; mai ales că au optat amândoi pentru visul major al tinereţii mele: să studiezi jazz în Nord America. Nu-i sublim şi ironic în acelaşi timp?
Contemplând starea globală a lucrurilor la ora actuală, consider că decizia noastră de emigrare a fost în ceea ce-i priveşte pe Tom şi Gil, o idee excelentă. (Foto Dan Ionescu 8: Tom (guitar) şi Gil (cahon) şi-un basist tânăr, într-un club de jazz din Toronto)

Ultimul cuvânt te rog să-l adresezi cititorilor revistei virtuale Arta Sunetelor!

Muzica ESTE arta sunetelor. Nimic altceva. Simt cum de-a lungul timpului, lumii a început să i se tocească sensibilitatea percepţiei muzicale nemijlocite şi au început să deformeze o artă pură şi atât de fundamentală în esenţa ei, prin a-i găsi meniri „practice”. Odata ce i se conferă o funcţie - divertisment, terapie, fond sonor pentru alte activitati s.a.m.d. - acest fenomen magic al sunetelor este pervertit si deghizat convenabil scopului desemnat. Astfel ajungem să confundăm dinamismul show-ului, grandiozitatea decorului, şarmul divei, priza la public şi încasările, jocul de lumini, ”like”-urile pe FaceBook, ori în alte cazuri cât de subtil şi în surdină a fost muzica, astfel încât nu a deranjat conferinţa ori discuţia invitaţilor(!), cu MUZICA.
Muzica este doar Arta Sunetelor; nu are absolut nimic de-a face cu celelalte activităţi anexate care o înbrobodesc trivial în încercarea de-a conferi o utilitate practică unui fenomen a cărui esenţă o percepem din ce în ce mai puţin.
La fel de simplu ca: inspiri, expiri, inspiri, expiri s.a.m.d., totul constă în apariţia şi dispariţia sunetului, calităţile lui intrinseci şi felul în care se relateaza la sunetul anterior şi la cel ce va urma. Acuitatea percepţiei ţine doar de practică, însă primul şi cel mai esenţial lucru este: nu confundaţi muzica cu ceea ce nu este - oricât de persuasive şi competente par a fi argumentele mass mediei şi societăţii.
Arta Sunetelor este completă şi sublimă în forma ei cea mai simplă şi nealterată. Încercaţi să-i acordaţi câteva clipe de exclusivă şi totală atenţie, iar după o vreme veţi fi surprinşi de câta „încărcătură” poate fi percepută în desfăşurarea unor ”simple” sunete. Nu vă lăsaţi prinşi complet în vacarmul cacofonic al agitaţiei cotidiene care vă toceşte senzorii percepţiei sublimului.

Dan Ionescu 9.jpgDan Ionescu

Interviu realizat de Radu Lupaşcu
14 noiembrie 2016

Foto: Arhiva personală Dan Ionescu

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg