Arta Sunetelor

 

Interviuri fără note: DENNIS GREAVES

“O singură soţie şi o singură muzică”

Cam aşa ar putea suna o definiţie poetică a Soul-Bluesului cântat actualmente de grupul britanic Nine Below Zero care şi-a câştigat statutul de ‘trupă cult’ tocmai datorită aparentei inadecvări dintre genul muzical căruia componenţii i-au rămas fideli şi frecventele schimbări radicale de mode şi trenduri în Pop culture în ultimii 40 de ani. Au început prin a cânta Blues când The Sex Pistols erau pe val, s-au despărţit chiar în momentul în care păreau condamnaţi să aibă succes garantat, au cochetat cu muzica Pop, dar publicul i-a considerat avangardişti, au întrerupt colaborarea cu A&M Records pentru că şi-au înfiinţat propria casă de discuri, au plecat să încerce şi altceva, dar au sfârşit întotdeauna prin a reveni în matcă. Incontestabil, Nine Below Zero reprezintă actualmente nu doar un nume legendar al scenei Blues londoneze din anii ‘Mod revival’ ci şi un brand longeviv, respectat deopotrivă de Eric Clapton sau Brian May şi de tinerii muzicieni pe care îi încurajează pe dificila cale a redescoperirii ‘roots music’ în secolul 21, a cărui valoare este dată de aparent imuabilul şi independentul duo Dennis Greaves – Mark Feltham. În dialogul meu cu Dennis am încercat să descifrez câte ceva legat de motivaţiile care au stat pe parcursul acestor patru decenii la baza deciziilor luate (unilateral, în tandem sau în cadrul trupei) care, aşa cum spuneam, respiră la prima vedere un aer de rebeliune stranie prin persistenţă declin 38 - 01.jpgîmpotriva a orice este la modă sau este menit să fabrice uşor bani din muzică. Am constatat foarte repede că nu am în faţă un etern ‘Gică-contra’, ci un iubitor plin de pasiune al Bluesului, al cărui impulsuri emoţionale sunt în permanenţă temperate de o structură raţională echilibrată ‘englezeşte’, în care calmul, diplomaţia şi logica reprezintă dominantele ce conferă credibilitate şi substanţă oricărei explicaţii sau justificări pe care simte nevoia să le susţină. Prin determinarea sa lejer catalogabilă ca încăpăţânare, Dennis Greaves mi s-a arătat asemenea unui somon dintr-un râu scoţian care se înverşunează să părăsească apa imensului ocean pentru a înota în amonte pe şerpuitul fir curgător împotriva curentului. Deseori forţa curentului îl trage din nou spre vale, dar niciodată nu se pune problema să renunţe la atingerea obiectivelor sale şi o ia de la capăt..., dar veţi înţelege probabil mai bine la ce mă refer după încheierea lecturii dedicate tainelor înotului împotriva curentelor dezvăluite de un campion britanic al acestui ‘sport’ mai puţin obişnuit pentru lumea muzicii.

De mai bine de 40 de ani eşti un factor activ al industriei muzicale britanice. De tot atâta vreme continui să apari pe scenă în faţa publicului. Asta presupune nu doar talent ci şi o foarte strictă disciplină. Cum ai rezistat? Îmi închipui că a trebuit să faci multe sacrificii...

Ai foarte mare dreptate pentru că de-a lungul timpului am lipsit la înmormântarea multor persoane la care am ţinut, n-am fost acolo când copii mei s-au născut... ‘sacrificiu’ este într-adevăr un cuvânt foarte potrivit. Am sacrificat atât de multe, dar... a meritat. A mai contat şi faptul că n-am luat droguri şi că am menţinut tot timpul consumul de alcool la minimum. Am avut întotdeauna grijă de mine tocmai datorită pasiunii pe care o nutresc pentru Blues şi a dorinţei mele de a fi tot mai bun. Aceasta-i caracteristica extraordinară a Bluesului, că niciodată nu te opreşti din învăţat şi tot timpul mai poţi şi trebuie să asimilezi ceva. Nu e ca în muzica Pop unde compui un cântec, acesta devine hit şi după aia eşti terminat. Lucrul formidabil la Blues şi la Rhythm and Blues este tocmai că rămân iubite de atât de multă lume, iar asta îţi permite şi ţie să rămâi în interiorul business-ului... şi astfel am ajuns să îmi înfiinţez propria casă de discuri pentru a putea face în mod constant muzică nouă [Zed Records, label fondat în 1997 – n.r.]. It enables you to keep rollin’ on and not stopping, not living in your past. Te motivează să priveşti doar înainte şi nu înapoi...

În acest caz, hai să dăm pe ‘repede-înapoi’ ca să aflăm cum ai descoperit acest Blues căruia i-ai dedicat până acum întreaga ta viaţă...

Unchiul meu obişnuia să meargă la Marquee [Marquee Club din Londra, deschis în 1958 – n.r.] şi acolo i-a văzut pe Peter Green, Fleetwood Mac, John Mayall, Eric Clapton, The Yardbirds, pe toţi cei care cântau acolo. Prin intermediul său am făcut cunoştinţă cu muzica lor şi m-am îndrăgostit la rândul meu de ea. Cred că aveam în jur de 13 ani. Pe atunci în topurile britanice apăreau Sweet, Gary Glitter, Marc Bolan sau David Bowie, pe care îi iubeam, dar când unchiul meu mi-a dat să ascult Blues, când mi-a pus Freddie King, Albert King, Cream, apoi chiar Colosseum sau Zoot Money, am rămas siderat. Era o muzică atât de ieşită din comun pentru mine la 13 ani încât m-a făcut să mă scufund în ea...

Bun, dar când te-ai apucat de muzică, la mijlocul anilor ’70, aveai pe de-o parte în Blues o competiţie serioasă generată de Mayall, Clapton şi toţi ceilalţi, iar pe de altă parte la modă era mişcarea Punk. Succesul de masă aparţinea ‘exploziei’ Punk. Tu ai ţinut morţiş să începi prin a înota împotriva curentului...

Da, numai că ceea ce a reuşit Punkul a fost să transmită întregii Londre o energie uriaşă... canalizată spre interpretarea live a muzicii. Datorită Punkului, fiecare pub şi fiecare club a devenit deschis cântărilor live cu trupe şi dintr-odată au apărut opt-nouă sau chiar zece grupuri de Blues în Londra [trupe de Pub-Rock care au stat la baza renaşterii subculturii ‘Mod’ de la finele anilor ’70 – n.r.]. The Little Roosters, Dr. Feelgood, Nine Below Zero, Split Rivet, The Blues Band, toate acestea au apărut peste noapte ca efect al prizei pe care a avut-o Punkul şi a bruştei creşteri a intensităţii promovării concertelor în Londra. Dintr-odată, aveai posibilitatea să îi vezi pe Elvis Costello sau pe Dire Straits cântând în pub-uri. Erau vremuri senzaţionale pentru muzicieni. Prietenia cu Mark [Feltham – n.r.] s-a legat datorită faptului că locuiam amandoi în acelaşi cartier, în sudul Londrei. Tot spunându-le prietenilor mei că sunt în căutarea unui instrumentist familiarizat cu muzicuţa, mi-au dat la un moment dat numărul lui de telefon. L-am sunat. ‘Bună Mark, numele meu este Dennis, caut pe cineva bun la muzicuţă. N-ai vrea să ne vedem şi să facem un jam împreună?’. ‘Ba da, sigur, cu plăcere.’, a zis el. ‘Unde locuieşti?’. ‘N-ai de unde să ştii zona, e o rezidenţă mai nouă...’ şi mi-a spus numele şi adresa. I-am răspuns uimit: ‘Ba ştiu unde este căci şi eu stau tot acolo.’. Cu telefonul la ureche am deschis uşa spre stradă şi am constatat că el locuia la doar 12 case mai încolo. O coincidenţă uimitoare. În câteva minute a fost la mine, am urcat în camera mea, am cântat, şi din primul moment am simţit amândoi că putem comunica perfect prin muzică, mai ales că şi el asculta tot Charlie McCoy, John Popper, Norton Buffalo, ştii tu...

declin 38 - 02.jpgDar cine este Stan întrucât prima voastră trupă, fondată în 1977, s-a numit... Stan’s Blues Band?

Nimeni. Chiar nimeni. Măcar numele lui Nine Below Zero vine de la un album al lui Muddy Waters care se numea astfel şi pe care îl avea Mark însă în acei ani am schimbat oricum numele trupei de vreo cinci-şase ori. Am susţinut de exemplu două gig-uri sub numele de The Manish Boys înainte să ne schimbăm numele în Nine Below Zero. Adineauri am greşit, albumul era într-adevăr a lui Muddy Waters, dar piesa “Nine Below Zero” de pe acesta îi aparţinea lui Sonny Boy Williamson [Sonny Boy Williamson II – n.r.]. Dacă Mark îşi avea muzicuţele, eu eram ataşat de chitară ca instrument muzical datorită, probabil, lui Eric Clapton şi prezenţei sale pe primul album al lui John Mayall, albumul ‘Beano’ [“Bluesbreakers with Eric Clapton” din 1966 – n.r.], pe care l-am cântat şi l-am repetat de nenumărate ori. A trebuit să îi descopăr mai întâi pe muzicienii albi înainte de a mă vedea obligat să privesc în trecut pentru a-i găsi pe cei de culoare astfel că, printre cei care m-au influenţat cel mai mult, a fost şi Freddie King pentru că deja descoperisem “Hideaway” [celebra piesă de Blues instrumental înregistrată de chitaristul american în 1960, reinterpretată de Clapton cu John Mayall’s Bluesbreakers pe albumul menţionat – n.r.], iar prin intermediul ei am ajuns la King şi apoi a trebuit să mă întorc în timp, să mă duc din ce în ce mai mult spre trecut, şi m-am simţit ca un student la universitate care, între 1974 şi ’76, a trebuit să aprofundeze istoria şi rădăcinile tradiţionale ale muzicii americane care se regăsesc în anii ’20-‘30. Astfel am ajuns eu un instrumentist de Blues.

Într-un timp foarte scurt de la formare, aţi devenit foarte populari atât pe scenă (iar dovada este că aţi fost cap de afiş la Hammersmith Odeon), cât şi în plan discografic prin rămânerea în topuri a albumului “Don’t Point Your Finger” din 1981 pe parcursul a cinci săptămâni. Te-a marcat în vreun fel succesul venit atât de rapid?

Nu, pentru că noi veneam deja după un turneu unde cântasem în deschidere la The Who şi un al doilea, de această dată cu The Kinks, din care avuseserăm ocazia să învăţăm foarte multe. Îmi amintesc cum îi priveam dintr-o laterală a scenei pe Pete Townshend şi, mai târziu, pe Ray Davies, şi cum am învăţat astfel de la amandoi meşteşugul de a te comporta pe scenă şi cum trebuie să fie un muzician profesionist. Am beneficiat în felul acesta de o ucenicie şi de o educaţie nemaipomenite pentru că am fost puşi foarte repede în contact direct cu oameni extraordinari... e după cum răspundea cândva Dave Crosby de la Crosby, Stills, Nash & Young la întrebarea dacă a luat în viaţa lui lecţii: ‘Nu, eu doar îi ascult pe cei mai mari’. La fel, eu n-am luat niciodată vreo lecţie, ci doar i-am ascultat pe cei mai mari. Acesta a fost norocul meu şi al întregii trupe... de a vedea de aproape la treabă pe câţiva dintre cei mai importanţi performeri de scenă şi compozitori, iar aceştia ne-au oferit tot ceea ce aveam nevoie să ştim apropo de modul în care trebuie să ne comportăm.

declin 38 - 03.jpgNu mă pot abţine... dacă tot ai amintit de The Who şi de The Kinks, care din cele două grupuri s-a dovedit a fi mai dificil ca partener al vostru de turneu?

Nu, nu, ei ne-au iubit în egală măsură fiindcă în Nine Below Zero s-au văzut pe ei înşişi şi şi-au amintit de propriile începuturi. Pentru că ambele au început ca grupuri de Rhythm and Blues. Plus că eram cu toţii londonezi aşa că ne-am înţeles de minune cu toţii, noi ţineam la ei, iar ei ne simpatizau la rândul lor.

Rămânând în trena succesului dobândit de NBZ şi ştiind că eraţi invitaţi cu regularitate în show-uri precum “Old Grey Whistle Test” ori “South Bank Show”, să vorbim un pic despre importanţa televiziunii în promovarea unei trupe care, în plus, semnase cu un label prestigios, A&M Records.

Legat de acest aspect pot spune că am fost cu adevărat extrem de norocoşi deoarece “Old Grey Whistle Test” era o emisiune foarte importantă pentru grupurile englezeşti de Rock şi de Blues. Cel de-al doilea exemplu pe care l-ai dat e şi el important pentru că show-ul avea un caracter cultural mai general, deci un alt tip de public. Prin intermediul unor asemenea apariţii ne-am consolidat publicul de concert adresându-ne spectatorilor de la televizor care nu ne cunoşteau. Din păcate, nici unul dintre aceste programe nu mai există în clipa de faţă. Doar într-un singur program de televiziune din Anglia mai sunt acum promovaţi muzicieni aflaţi la început de drum, cel cu Jools Holland [Dennis se referă la “Later... with Jools Holland” difuzat de BBC2 – n.r.]. Cât despre faptul că semnasem cu A&M, wow! Chiar şi acum îmi vine să mă ciupesc singur ca să mă asigur că nu visez... că noi am debutat sub egida A&M, în primul rând pentru că ei erau foarte grijulii cu artiştii lor şi se implicau mult în promovarea lor. Lor li se datorează în mare măsură şi apariţiile la TV şi turneele cu The Who sau The Kinks. Când ai în spate o casă de discuri importantă precum A&M, poţi să fii sigur că numele tău şi muzica ta vor fi auzite şi la radio şi la televiziune pentru că un label de calitate garantează şi calitatea muzicienilor pe care îi selectează... The Carpenters, The Police, Joan Armatrading, Squeeze, The Brothers Johnson, “Peter Frampton Comes Alive!”, un catalog uimitor de artişti şi muzicieni. Ei nu semnau pentru unu sau două albume, ei semnau cu o trupă pentru zece albume. A&M a fost o parte esenţială din viaţa noastră.

Consider “Third Degree”, albumul vostru din 1982, drept unul dintre cele mai subevaluate discuri ale deceniului respectiv, mai ales că include şi clasicul vostru “11+11”, iar coperta este semnată de David Bailey. Presupun că şi pentru tine a fost frustrant atâta vreme cât v-aţi decis să vă despărţiţi, iar NBZ avea să se mai reunească abia în 1990. Ce s-a putut întâmpla de s-a ajuns atât de departe?

Nu ştiu, chiar nu îmi pot da seama. În acea perioadă mă îndrăgostisem de orga Hammond şi îmi doream să dezvolt muzica trupei astfel încât să evolueze în jurul acestui instrument. Ca producător l-am avut pe Simon Boswell [muzicianul şi compozitorul de muzică electronică, autor a peste 90 de coloane sonore de filme – n.r.], ce abia începuse să capete experienţă în a produce discurile altora, însă fiecare dintre ideile sau aranjamentele pe care mi le-a propus au fost adoptate pe loc întrucât el a făcut cântecele mele... mai bune. Poate şi faptul că gândea outside the box este unul dintre motivele pentru care lucrurile nu au funcţionat. Sau poate am fost, ca şi el, cu un pas înaintea timpului nostru. Nu ştiu. Am făcut atunci două versiuni, una cu Glyn Johns [legendarul inginer de sunet ce a lucrat printre alţii cu The Rolling Stones, Beatles, Johnny Halliday, Bob Dylan, Led Zeppelin, Clapton şi Eagles – n.r.] pe care A&M a refuzat-o din motive pe care nu ni le-au explicat complet, şi încă una după aceea,declin 38 - 04.jpg cea pe care acum o cunoaşte lumea, dar, până la urmă răspunsul pentru tine este acelaşi... nu ştiu ce s-a întâmplat. Şi crede-mă, mi-aş fi dorit să ştiu ce să îţi răspund. Cât despre David Bailey [sursa de inspiraţie pentru personajul principal din filmul “Blowup” al lui Michelangelo Antonioni din 1966 – n.r.], un profesionist desăvârşit, acesta realizase faimoasa fotografie cu gemenii Kray, cei doi gangsteri londonezi, iar ideea noastră era să avem un look care să sugereze ‘acea Londră’, aşa că a utilizat şi în cazul nostru aparatul de fotografiat care-l folosise pentru Kray şi astfel a obţinut poza frumoasă şi onestă în alb/negru care este acum pe coperta discului. Apoi... ne-am despărţit. Cred că managerul pe care îl aveam atunci a luat această decizie şi nu noi am fost responsabilii. Ar fi trebuit să luăm doar o pauză de numai şase luni şi apoi să ne reunim cu forţe proaspete, mai ales că A&M îşi dorea să scoatem cel de-al patrulea album, însă managementul ne-a încurajat să ne separăm.

Odată cu mijlocul anilor ’80 intrăm în plină eră MTV iar audienţa începe să se schimbe radical, mai ales că vin în forţă New Waveul, Heavy-Metalul, în fine, o multitudine de alte genuri muzicale. Tu ai decis să te dedici proiectului Soul-Pop influenţat de trendul ‘Mod’ intitulat The Truth. Câteva detalii despre schimbarea de direcţie ar fi binevenite...

Dacă asculţi mai întâi “Third Degree” şi apoi primele înregistrări cu The Truth poţi să percepi tranziţia inclusiv în ceea ce mă priveşte. The Truth m-a arătat pe mine îndrăgostit de cealaltă faţetă a Rhythm and Bluesului... Tamla Motown, Memphis Soul. Am înlocuit muzicuţa cu orga Hammond, am adăugat încă un chitarist şi am dus mai departe ce începusem cu “Third Degree”. Pentru că nu mai aveam Nine Below Zero, am părăsit Bluesul/R’n’B şi am făcut paşi într-o altă direcţie, cea a muzicii Pop/R&B, mai melodioasă şi mai plină de armonii. Trecerea de la Nine Below Zero la The Truth a reprezentat o tranziţie perfectă pentru mine şi care m-a condus spre înfiinţarea Zed Records. Acest pas l-am făcut pentru că devenise o necesitate şi, în plus, aveam toată experienţa care ne trebuia fiindcă puteam intra oricând în studio pentru a captura energia muzicii pe care o făceam. Între timp, călătorisem şi concertasem în dese rânduri în America, înregistrasem cu NBZ trei albume [“On the Road Again”/1989, “Off the Hook”/1992 şi “Ice Station Zebro”/1995, toate apărute la China Records– n.r.] şi, spre deosebire de Nine Below Zero unde nu a fost cazul, The Truth s-a stins definitiv... în mod natural. Dar a fost fantastic. După cum bine ştii, Mark a fost cel care i-a adus apoi pe Gerry McAvoy şi pe Brendan O’Neill [la chitară bas şi, respectiv, baterie – n.r.] din trupa lui Rory Gallagher şi am avut o oportunitate unică să punem la lucru împreună secţia ritmică a grupului lui Rory Gallagher cu fondatorii lui Nine Below Zero. Perfect. Am încercat atunci să discut un contract pentru noul album cu mai multe case de discuri şi peste tot am fost refuzat. ‘OK, în această situaţie îmi voi înfiinţa propria casă de discuri.’. Deci am făcut-o doar pentru că m-am văzut nevoit să o fac. Eu nu mai puteam face rost de contractul pe care mi-l doream pentru trupă deoarece business-ul se schimbase... de-abia apăruse Nirvana, Grunge-ul devenise la modă, iar casele de discuri se înghesuiau să semneze cu trupele Indie. Dacă te uitai înspre Blues acesta tindea să se atrofieze şi a trebuit să fac Zed Records pentru a scoate totuşi noul nostru album şi să putem merge înainte, căci altfel...

declin 38 - 05.jpgÎn 1994, aţi cântat în 12 concerte la The Royal Albert Hall în deschidere la idolul tău Eric Clapton...

Când ascultam în copilărie muzica lui Eric Clapton, nu-mi puteam imagina că voi ajunge să cânt timp de 12 nopţi pe scena Royal Albert Hall cu Eric Clapton. Au fost cele mai frumoase momente din viaţa mea. Best time of my life... one of the best times of my life. Să vii timp de 12 seri şi să cânţi în faţa lui Eric Clapton, extraordinar... mai ales că el a fost extrem de drăguţ cu noi. Întotdeauna ne-am bucurat de respectul celorlalţi indiferent că se numeau Billy Gibbons, Eric Clapton sau Alvin Lee. Întotdeauna am fost respectaţi de cei alături de care am cântat şi asta s-a suprapus peste fanteziile unui băiat care, la 13 ani, îi asculta făcând muzică şi nu avea cum să-şi închipuie că va ajunge 20 de ani mai târziu să cânte cu ei. Pentru mine au fost experienţe uimitoare. Uimitoare. Iar ca să cânţi în fiecare seară la Royal Albert Hall, wow, a făcut ca totul să fie şi mai special... mai ales că el nu doar continua să fie ‘Dumnezeu al chitarei’ pentru publicul de Blues dar, dacă îmi aduc bine aminte, fusese chiar şi înnobilat [Clapton a devenit Officer of the Order of the British Empire în 1995 pentru servicii aduse muzicii, iar în 2004 avea să primească titlul de Commander of the Order of the British Empire de la Prinţesa Anne la Palatul Buckingham – n.r.].

În cazul lui Clapton te înţeleg pe deplin însă cum a ajuns NBZ să cânte cu Bruce ‘Die Hard’ Willis în restaurantul Planet Hollywood din al cărui acţionariat făcea parte şi actorul?

Bruce pregătea lansarea filmului “Twelve Monkeys” [pelicula SF regizată de Terry Gilliam din 1995 unde Willis este cap de afiş alături de Brad Pitt şi Madeleine Stowe – n.r.] şi îşi dorea ceva mai deosebit faţă de ce se întâmpla de obicei la Planet Hollywood cu Schwarzenegger şi cu celălalt tip [Sylvester Stallone – n.r.]. Atunci a spus ‘Voi participa la lansarea filmului, dar vreau să şi cânt’ pentru că, ştim cu toţii, înainte de a deveni actor fusese interpret la muzicuţă, şi când a venit în Anglia s-a interesat de care este cea mai bună trupă de Blues de la noi, a auzit de numele Nine Below Zero, iar Nine Below Zero a fost de acord şi a reprezentat în acea seară trupa de acompaniament a lui Bruce Willis.

După 20 de ani de carieră eraţi în postura de a performa cu muzicieni celebri, dar foarte diferiţi precum Sting, Chuck Berry, Gary Moore sau Brian May, însă spune-mi, la început de nou mileniu, cum îţi vedeai tu locul pe scena muzicală britanică?

declin 38 - 06.jpgEu cred că scena de Blues începuse să intre la apă. Îl pierduse deja pe Stevie Ray Vaughan la începutul anilor ’90, iar pierderea sa a fost o tragedie uriaşă pentru că el era pur şi simplu o lumină călăuzitoare pentru Bluesul modern. L-am pierdut cu mare părere de rău şi nu apărea nimeni care să îl înlocuiască, toate gig-urile deveniseră din ce în ce mai ‘grungy’, iar situatia se înrăutăţise. În anii ’80, şi nu mă refer aici la Blues, avusesem în muzică sintetizatoarele, dar acestea fuseseră înlocuite acum de Grungeul caracterizat de un alt tip de atitudine. Din fericire, nu ştiu cum, în Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca, Germania, Italia sau Franţa, încă supravieţuia un public dedicat Bluesului, care continua să iubească Bluesul aşa cum în anii ’50 era iubit Jazzul. Dar ca şi Jazzul, Bluesul şi-a redus anvergura şi a devenit mai greu accesibil.

Totuşi, ai continuat să înoţi împotriva curentului...

Da, da. Pentru că iubesc cu adevărat această muzică şi mi-am asumat de bună voie un angajament faţă de ea. Exact cum este cazul soţiei mele. Am o singură soţie şi am un singur stil de muzică şi le iubesc pe ambele la fel de mult în continuare. Acesta este de altfel motivul pentru care am făcut “Hat’s Off” [albumul din 2005 – n.r.], fiindcă am vrut să prezentăm ascultătorilor piese despre ale căror compozitori nu ştiau foarte multe. Eu m-am format ascultând John Mayall şi Eric Clapton, J.B. Lenoir, John Lee Hooker şi Lightnin’ Hopkins, şi în consecinţă mi-am dorit să facem la rândul nostru încercarea de a educa prin muzică. Devine din ce în ce mai dificil dar atâta vreme cât avem propria casă de discuri am fost în măsură să producem albumul în condiţiile în care eu totuşi consider că actualmente rolul producătorului a devenit aproape redundant, iar noi am ajuns în stadiul în care nu mai avem nevoie de un nume foarte sonor, şi să continuăm apoi să depunem eforturi ca lucrurile să avanseze, fie şi împotriva curentului dominant. Bluesul încă rezistă pentru că destui oameni de vârsta mea şi a ta consideră ca şi noi că Hip-Hopul sau Techno nu sunt muzici pe gustul lor şi rămân ataşaţi de Rhythm and Blues. Şi eu am Twitter şi Facebook fiindcă mă ajută să comunic cu alţi oameni şi astfel aud de la ei ceea ce-şi doresc, ori ei îşi doresc muzică live, îşi doresc să vadă pe scenă muzicieni adevăraţi care performează, sunt încă destui ce care vor să cumpere CD-ul sau vinylul ca obiect fizic, care nu se mulţumesc să se lase purtaţi virtual de internet şi vor să fie prezenţi la concerte, deci sunt foarte mulţi oameni care încă îşi doresc experienţa oferită de live entertainment. Generaţiile de baby boomers [născute între 1946 şi 1964 – n.r.] încă vor să asculte Blues, Rhythm and Blues şi Jazz.

declin 38 - 07.jpgPe de altă parte, asta nu te-a împiedicat să pleci cu NBZ în turneul aniversar de 35 de ani alături de veteranii din grupul de Punk-Rock The Stranglers. O combinaţie foarte ciudată...

Ai dreptate însă trebuie să ştii că fanii lui The Stranglers iubesc Nine Below Zero. Iubesc latura noastră ‘punky’, mai ales că de-a lungul timpului noi tot ne-am intersectat cu Stranglers prin lume şi s-a creat o conexiune cu ei încă de prin 1979. Ce s-a întâmplat însă realmente interesant acum a fost că, spectatorii şi-au adus copiii la concert, copii şi tineri ce au vârste cuprinse între 15 şi 28 de ani şi nu iubesc nici Hip-Hopul şi nici muzica Techno, ci sunt curioşi să afle mai multe despre cea care are cu-adevărat rădăcini, deci nu aparţin publicului de masă pe care îl are, să zicem, Justin Bieber...

Faptul că nu de multă vreme Nine Below Zero a început să susţină concerte şi într-o formulă lărgită, cu secţie de instrumente de suflat, sugerează o abordare mai apropiată de Soul a filonului Blues. Ce crezi că ar putea aduce ca valoare adăugată muzica Soul pentru un atât de necesar ‘Blues revival’?

Eu am fost atras de era “East West” al lui Paul Butterfield dintre 1966 şi 1970, cu intervenţiile nemaipomenite a lui Mike Bloomfield şi ale celorlalţi membri ai trupei [din care mai făceau parte, printre alţii, David Sanborn (saxofon alto), Keith Johnson (trompetă) şi ‘Buzz’ Feiten (clape) – n.r.], pentru că era o faţetă a Bluesului de care nu mă apropiasem niciodată. Cântasem Punk-Blues, cântasem Rock-Blues, şi venise timpul să cânt şi Soul-Blues şi să pun în valoare şi această latură a trupei.

A sosit momentul să vorbim niţel şi de proiectul tău acustic “Duo”, înregistrat împreună cu Mark Feltham şi lansat în 2015.

De cand l-am întâlnit pe Mark în 1977 noi n-am performat niciodată în duet, fiind tot timpul înconjuraţi de amplificatoare Marshall, având în spate bateria... şi odată ajunşi la maturitate Mark m-a întrebat deseori de ce nu ieşim şi noi în faţa publicului să cântăm în doi piese de-ale lui Jimmy Reed, Sonny Terry, Big Bill Broonzy şi altele de tipul acesta. Pentru maestrul Mark duo-ul reprezintă formula perfectă, croită exact pe măsura lui. Iar eu nu fac altceva decât să îl susţin din fundal. În acest fel putem ajunge să vorbim publicului pe un ton cald şi intim şi am considerat că în sfârşit a sosit momentul potrivit să o facem, momentul în cariera noastră în care ne putem aşeza să cântăm doar noi doi, împreună, acea muzică tradiţională americană pe care ambii o iubim atât de mult, să cântăm melodii compuse de Hank Williams, Brownie McGhee şi Charlie McCoy... melodii perfecte pentru el.

Eşti una dintre ultimile legende ale Bluesului britanic aflat încă în activitate. Pe cine vezi venind după tine, cine te urmează?

declin 38 - 08.jpgNu văd decât o singură trupă, The Strypes [cvartetul irlandez format în 2010 al cărui muzică este inspirată din Bluesul şi Pub-Rockul britanic din anii ’60-’70 – n.r.]. În rest, nu văd pe nimeni altcineva pentru că doar eventual descoperind colecţia de discuri a părinţilor tăi te mai poţi îndrăgosti de Blues. Am văzut puşti de 15-16 ani evoluând bine la chitară până într-un punct în care, dintr-odată, se prăbuşesc. Nu ştiu de ce, aşa că singura explicaţie pe care o pot sugera este că, de la o anumită vârstă, acea influenţă a părinţilor tăi şi a muzicii pe care aceştia o au pe discurile pe care le colecţionează se pierde, iar tu alegi să te îndrepţi într-o cu totul altă direcţie. Sigur că presupun că Joe Bonamassa este în vârf în ceea ce priveşte chitara de Rock-Blues şi că mai sunt alţi câţiva tineri care merită atenţie însă sunt extrem de puţini şi devine din ce în ce mai greu să îi motivezi pe ceilalţi. Obiectivele caselor de discuri s-au schimbat şi nu mai intră în discuţie posibilitatea de a semna cu un băiat necunoscut de 16 ani care cântă Blues la chitară atâta vreme cât poţi semna cu un tânăr frumuşel căruia îi aranjezi să i se compună câteva piese şi îl faci o vedetă pentru publicul larg prin mediatizare. Soul-Bluesul nu se poate confecţiona pe computer. Ai nevoie de o voce şi de o chitară. Şi nu poţi să obţii artificial pasiunea unui grup adunat în mijlocul camerei, format din individualităţi care interpretează pline de energie o melodie. Un computer nu are cum să creeze această formă de energie.

Dennis, îţi mulţumesc mult pentru răbdare şi pentru timpul acordat.

Mulţumiri de asemenea lui Andy Lösche şi lui Cristian Antonescu de la Asociaţia Culturală “în Exil” pentru facilitarea obţinerii acestui interviu. Nine Below Zero a concertat în seara de 1 septembrie 2018 pe scena festivalului internaţional “Dichis’n’Blues” de la Tulcea, aflat la cea de-a patra ediţie, în formula Dennis Greaves (chitară, voce), Mark Feltham (muzicuţă, voce), Ben Willis (bas), Chris Rand (sa/ofon), Charlie Austen (voce), Andrew Noble (clape), David Boraston (trompetă) şi Jake Greaves (baterie).

declin 38 - 09.jpg

IOAN BIG
02 Septembrie/19 Noiembrie 2018

Foto: Arhiva personală Ioan Big

Sursă ilustraţii discuri: allmusic.com

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Bernard Allison 2019.jpg

Afis_Brasov Jazz Blues 2019.jpg

Afis_Roger Hodgson 2019.jpg

Afis_bruce dickinson 2020.jpg

Afis_Samantha Fish 2020.jpg

Afis_Eric Gales 2020.jpg

Afis_Popa Chubby 2020.jpg

Afis_Ryan McGarvey 2020.jpg