Incomod

Organele-s sfărâmate și Maestrul e nebun

Folosesc acest vers cu care Eminescu își încheie Scrisoarea IV pentru a defini filmul Maestrul, care este o parabolă a felului strâmb cum crește și vrea să se impună religia, prin sectele ei nebune. Trăim într-o lume a disperării, în care sectarismul este dominant, ca în America, și apar tot felul de Profeți, de Învățători, care dau soluțiile eliberării din chingile urii.

Am vorbit despre tot felul de filme crazy, despre faptul că lumea în care trăim are filmele pe care le merită. Dar dincolo de această goană după senzațional, aberații, anormal, există opera unui regizor neobișnuit, Paul Thomas Anderson, care a creat filmul Supercrazy, în care nebunia este depășită de un formalism rațional, mai exact, de o gridophanie, care ne revelează o rețea de idei și informații, care scapă logicii obișnuite, care configurează un labirint de imagini și situații fără explicație logică. Așa este filmul The Master / Maestrul (2012), despre care ni se spune, logic, că este povestea unui pierde-vară, care devine un inițiat mistic!

Dar în realitatea de pe ecran, nici un element nu ne spune că Orga/pianul la care cântă eroul, Freddie (Joaquin Phoenix), este întreg. E sfărâmat, iar Maestrul pe care îl va întâlni, este nebun. El însuși este nebun, fiindcă nici el nu știe ce este, marinar, pianist, fotograf sau alchimist, care combină diferite substanțe și face băuturi magice sau otrăvitoare.  Cuvintele ne spun multe, iar imaginile ne arată că Filmul este ca un vulcan care erupe. Totul este ca o erupție de imagini-lavă. Când Freddie ajunge pe un vapor și se trezește fără să știe cum a ajuns acolo, este dus la căpitanul vaporului, pe nume Lancaster (un Philip Seymour Hoffman de nerecunoscut), care îi ia un fel de interogatoriu, de fapt un test crazy, de logică, și îi pune zeci de întrebări, pe unele le repetă de mai multe ori, ca să vadă starea mintală a ciudatului său oaspete. Reiese că există un conflict între aparență și esență, Freddie Quell pare trăsnit, comportamentul lui e aberant, dar răspunsurile sunt logice, firești.

El va fi invitat de căpitan la nunta fiicei sale, Peggy (Amy Adams). O nuntă cât se poate de anormală, organizată chiar pe vapor. Dar se întâmplă ceva magic, fiindcă acum căpitanul pare ciudat, a luat-o razna. Cauza este băutura pe care i-o prepară Freddie, care e un fel de licoare magică, îl face pe căpitan să spună că parcă se simte un zeu, fericit, ca de pe altă lume. Și îi cere lui Freddie să-i prepare și altă băutură…

Cum realizează Andreson această stare supercrazy? Prin tăieturi, prin sărituri, sare de la o situație la alte, fără să fie între ele nicio legătură. Legătura se face la sfârșit în capul spectatorului, dacă e capabil să lege toate situațiile disparate și să facă un univers coerent. Dar acest lucru nu mai contează. Importantă este plăcerea de a vedea feliile întregului, zecile de situații trăsnite, create artistic, dar fără cap și coadă.

Însuși Joaquin Phoenix joacă total atipic. E de nerecunoscut față de alte creații ale sale, cum ar fi rolul împăratului roman din Gladiator. Silueta sa e strâmbă, ca și gura, malefică, pocită, seamănă cu Nosferatu când bântuie prin mediile clarobscure și caută leacul miraculos, care să-i prindă pe oameni ca un păianjen în plasă. El pare paranormal, nu știi de unde să-l apuci, pare fără identitate, fiindcă rolul său este supercrazy. Adică este deasupra de a fi și a nu fi, îl crezi și nu-l crezi, îl recunoști și nu știi cine e.

Îl putem compara cu eroul lui Jack Nicholson din Deasupra unui cuib de cuci. Sau cu cel al lui De Niro din Awakenings, însă are o aură nepământească, mereu îți vine să întrebi cine e și ce caută, ce vrea, care e rostul lui în univers?

Dar Maestrul nu este el, cum am putea crede din prima parte a filmului, ci căpitanul, jucat de Philip Seymour Hoffman, care a interpretat roluri secundare în multe dintre ultimele filme ale lui Anderson. Acum însă e personajul central - Maestrul - un intelectual carismatic care pune bazele unei organizații religioase ce începe să prindă la mase în America anilor '50.

Tot vertijul acțiunii se centrează pe relația dintre Învățător și Freddie. Ni se spune că ucenicul este un pierde-vară, că ar avea 20 și ceva de ani, dar pare mai în vârstă decât Învățătorul, uneori arată foarte bătrânicios, poate și din cauza denaturărilor corporale și faciale. Demența lui Freddie este anunțată prin goana sa fără rost, aleargă după cai verzi pe pereți. Dar după ce încearcă mai multe meserii, și e alungat, ca în scena când o face pe fotograful și îi pune prea aproape reflectoarele pe fața unui client, și i-o arde, ceea ce duce la o bătaie zdravănă, el ajunge să fie locțiitorul Maestrului. Când adepții învățăturilor lui Lancaster încep să crească numeric, Freddie pare că se trezește dintr-o insomnie și începe să-și pună întrebări despre mentorul său și noua sa confesiune.

Filmul Maestrul este o tragi-comedie supercrazy, o dramă stranie legată de fenomenul bisericilor relativ nou înființate, precum cea scientologică ori a mormonilor, două secte foarte puternice în America. Dar le prezintă foarte bombastic, nici Maestrul nu pare să creadă în ceea ce predică. Dincolo de hățișurile dilematice, Anderson explorează, în fond, nevoia omului de a crede într-o forță superioară și arată cum un sistem de credință ajunge să devină o religie de sine stătătoare.

Numai că felul cum sunt tratate aceste secte, prin prisma unor personaje fără sens, in-credibile, salvarea apare ca o parodie. Nimeni nu ar vrea să fie adeptul unei astfel de religii. Totul e grotesc și ridicol. Poate că așa este văzută credința sectaristă de ochiul supercrazy al lui Anderson. Dar putem spune că el lansează un nou gen de narațiune, l-aș numi genul HH, adică cinematograful Halucinogen și Hazard.

Construcția labirintică a realizat-o mai întâi în Magnolia (1999), cu Tom Cruise în rolul unui guru al sexului, un film demențial. Magnolia și Maestrul nu pot fi încadrate într-un gen anume, din cele clasice, de aceea am inventat genul HH și termenul Supercrazy, un gen tragi-comic, care îmbină drama psihologică, fantezia urbană, comedia sofisticată, filmul noir, moda sexy story, povestea modernă. Categoric, Anderson are un geniu caustic, care descrie cu umor vicisitudinile vieții. Societatea americană este văzută ca o civilizație bântuită de cele mai neașteptate… coincidențe. Așa este și filmul său de casă, o lovitură de boxoffice, Jurnalul unei vedete de filme porno (1997), unde Anderson își exprimă pasiunea sa de mic copil pentru filmele porno. Dar filmul său mare, de proporții epice, este Va curge sânge (2007), inspirat de romanul Oil! al lui Upton Sinclair, care i-a adus lui Daniel Day-Lewis premiul Oscar.

Grid Modorcea, Dr. în arte

10 aprilie 2024

NEBUNIA ISTORIEI

Istoria foarte complicată a trecerii de la țarism la bolșevism a fost surprinsă ideal de Boris Pasternak în romanul Doctor Zhivago. Și nu numai istoria acelei perioade în care Rusia a fost scoasă de țâțâni, dar și viața marginală, și mai ales arta și literatura, fiindcă Pasternak avea să-și publice romanul în Italia, manuscrisul fiindu-i scos în mod clandestin și dus la Milano.

Istoria halucinantă a acestei epoci este surprinsă prin viața unui medic poet, Iuri Zhivago, având meandrele ei, căsătorii, iubiri, copii, aventuri, dispariții, moarte. Intriga este foarte stufoasă și se atinge cu melodrama omului care iubește două femei și este iubit de ele. Istoria se reflectă la tot pasul în drama pe care o trăiesc personajele cărții, totul este la apogeu încât nu știi dacă Istoria îi manipulează pe oameni, le face viața, sau oamenii fac Istoria.

Un destin fatal conduce această lume, omul se supune, este victima istoriei, a evenimentelor care se petrec într-un iureș nebun, fiindcă totul este scăpat de sub control și se spune că asta-i Revoluția. Așa are loc o concentrare de fapte mari ale istoriei, Revoluția din 1905, care zguduie țarismul, primul război mondial, revoluția din Octombrie, al doilea război mondial. Și spectrul continuă în ilogica faptelor cu ceea ce vedeam azi că se întâmplă în Rusia. Rusia nu s-a schimbat. După o perestroika necesară, care a dus-o spre libertate, spre civilizație, acum totul coboară spre acea Rusie barbară descrisă de Pasternak și de alți scriitori ruși, definind-o prin expresia „Jaf și Beție”. Ce dovadă mai clară vreți decât ce a spus recent Putin la analiza despre starea națiunii, i-a îndemnat pe ruși să nu mai bea, să se lase de băutură și să meargă la schi. Și cum a fost ucis Navalnîi? Toată povestea morții și îngropării lui te înfioară. Sigur, un alt Paternak al zilelor noastre scrie această dramă. Și Pasternak a redat perfect esența criminală a unui conducător al „revoluției”, total agonic, confuz, numit Pașa. Fapte epocale se întretaie cu povestrea de dragoste și de supraviețuire a lui Iuri, Lara, Tonia, Victor, Pașa și celelalte personaje secundare.

Melodrama este construită în stilul marii literaturi ruse, al Annei Karenina, totul se derulează la apogeu, nimic nu este normal, reacțiile personajelor sunt incontrolabile, de nebănuit, spui că nebunia istoriei a intrat în ele.

Normală nu este nici ecranizarea lui David Lean din 1965, care a făcut popular acest roman, filmul având un succes comercial de invidiat, fiind nominalizat la multe premii Oscar, obținând cinci.

Anormal este să vezi o dramă tipic rusească jucată de actori englezi și vorbită în limba engleză. Eroii sunt jucați de actorii englezi Julie Christie, Geraldine Chaplin, Rod Steiger, Alec Guinness, Tom Courtenay, Ralph Richardson, Rita Tushingham, iar personajele secundare tot de actori englezi. Numai rolul lui Iuri Zhivago este încredințat actorului egiptean Omar Sharif. Un rol de rebel îi este atribuit și lui Klaus Kinski. O adevărată paradă de vedete. Filmul a avut un buget de 30 de milioane de dolari și a atins numai în primul an de difuzare un box office de peste 111 milioane de dolari.

Desigur, domină latura comercială, poate și abuzul tezist, care incriminează revoluția bolșevică, sălbăticia ei, inclusiv masacrele partizanilor, în luptele absurde dintre roși și albi. Frații s-au măcelărit între ei, așa cum se măcelăresc și azi frații din Ucraina cu cei din Rusia, ca și palestinienii cu evreii, în războiul Israel-Hamas.

De când Cain l-a ucis pe Abel, istoria a devenit un măcel nesfârșit dintre frați. NU mai există pace, nu mai există nici o soluție. Lumea și omul sunt stăpânite de paranoia. Iar rușii sunt campioni în a prezenta viața la limita existenței. Patima de stepă, specifică acestui popor, este permanentă. Nu există scenă să fie normală, totul este într-o continuă primejdie și dezumanizare. Iuri Zhivago se luptă să-și mențină umanitatea, istoria văzută prin ochii lui este la limita rezistenței. El are o sensibilitate aparte, fiind poet. Și mediul în care trăiește este intelectual. Este drama cumplită a decăderii burgheziei țariste. Care nu înțelege ce se întâmplă, deși ea a generat prăbușirea, macazul istoric. Și e suficient să ne gândim la secvența când cazacii țarului se năpustesc asupra unei demonstrații pașnice a muncitorilor. Revoluția este astfel prefațată, fiindcă atunci personajul Pașa (Tom Courtenay) spune că nimic nu se mai poate face pașnic, trebuie să punem mâna pe arme. Revoluția bolșevică a fost astfel justificată, a fost inevitabilă.

Drama lui Zhivago și a familiei sale se derulează pe acest fundal fatalist, inevitabil, al istoriei. Ceea ce este din altă lume, depășind fundalul întunecat al istoriei, este iubirea. Partea de melodramă a filmului este marele suflu care rămâne, care se strecoară deasupra tumultului istoric. Iubirea se manifestă cu aceeași violență cu care se manifestă istoria, ea este de fapt luminița de la capătul tunelului. Modelul lui Pasternak a fost, desigur, Război și pace, unde viața eroilor se împletește cu istoria. Ce rămâne din om, în acest necontenit vălmășag al istoriei, care nu cunoaște milă? Oamenii mor pe capete, rămâne povestea lor de dragoste și speranța că poate cineva, în timp, va învăța din lecția ei.

Grid Modorcea, Dr. în arte

05 martie 2024

Să iubești și să fii iubit

În viață, pentru a fi fericit, este suficient să iubești și să fii iubit. Suficient și destul. Dar nu este ușor. Dimpotrivă, această cale este foarte grea de urmat, fiindcă din toate direcțiile vin nori negri, blocaje, invidii, ură, crimă. Așa se întâmplă în formidabila poveste de dragoste pe care Baz Luhrmann a imaginat-o în filmul Moulin Rouge, unde povestea de iubire dintre Satine (Nicole Kidman) și Christian (Ewan McGregor) se termină tragic.

Așa cum se termină și povestea lui Romeo și a Julietei sale. Baz Luhrmann este specialist în aceste subiecte, și ecranizarea sa după Shakespeare, și Moulin Rouge sunt capodopere ale genului. Ba Moulin Rouge ne arată ce fenomenal gen este melodrama, cred că e cel mai important, care exprimă cel ai bine arta adevărată. Dacă îl adăugăm și pe Marele Gatsby, avem trilogia mondială a melodramei, cărei Luhrmann îi conferă o dimensiune în plus, nemaiîntâlnită, realizând un mixaj de arte. Moulin Rouge, deși acțiunea se petrece la sfârșitul secolului 19, depășește epoca, cabaretul Moulin Rouge nu seamănă cu ce a fost în realitate, așa cum a încercat Woody Allen să-l prezinte în Midnight in Paris sau cum vedem în filmul clasic al lui John Huston dedicat lui Toulouse-Lautrec. Care este personaj și aici, prietenul lui Christian. Luhrmann este un „autor total” și are și pasiunea operei, produce și regizează opere. Filmul său este conceput ca o operă, un fel de superproducție, în stil american, în care excelează efectele speciale. Care produc iluzii de desen animat, rezultând un spectacol la care „personaj” este și sala. Iar decorul este monumental. Parcă am fi la MET Opera, nu la cabaretul din Paris, extrem de modest, l-am văzut, azi este muzeu. Muzica de operă domină muzica lejeră (music-hall) în filmul său, nu întâmplător îl auzim și pe Placido Domingo cântând împreună cu Katherine Jenkins piesa Come What May.

Scenografia este realizată de soția lui Luhrmann, Catherine Martin, care a fost încununată cu două premii Oscar pentru decoruri și costume, care au în ele un colorit pe care l-ar invidia și Picasso. Totul este spectaculos, un asamblaj baroc, în dominantă fovistă. Acest suport copleșitor, muzică, decor, costume, efecte speciale, pune și mai în evidență melodrama. Când o melodramă este bună, sigur rezultă o capodoperă. Și să ne gândim că acest gen este dominant în India, inundată, desigur, de melodrame proaste. Dar marile melodrame au făcut din arta indiană un model. Mă gândesc și la Verdi, care, în operele sale, a căutat să dea viață unor subiecte melodramatice, cum sunt Traviata, Rigoletto sau Aida. Ce să mai spun de Puccini, cu Cio-Cio-San, Tosca și Boema. Modele melodramatice.

Dar aș spune că Moulin Rouge seamănă cu Traviata, operă bazată pe romanul Dama cu camelii de Alexandre Dumas. E aceeași poveste a unei femei ușoare, a unei curtezane (= „traviata” în italiană), care se îndrăgostește de Alfredo, avându-l rival pe un Baron. În realitatea din care s-a inspirat, Traviata se numea Rose și s-a îndrăgostit chiar de Dumas, dar ea moare la 22 de ani de tuberculoză. Mormântul ei a fost acoperit cu camelii, floarea preferată. La Verdi numele Rose devine Violette. Similitudinile sunt frapante. Satine e bolnavă și ea de tuberculoză, iar adversarul de moarte al lui Christian este Ducele, care poruncește să fie împușcat. Finalul are această notă de burlesc, în timp ce Satine și Christian își regăsesc iubirea curată, oamenii Ducelui mișună prin culise, urmărind să-l ucidă pe Christian. Și în final, Christian va scrie cartea despre Satine și iubirea lor, așa cum a făcut în realitate Dumas, care, după moartea lui Rose, a scris Dama cu camelii.

Interesant de semnalat este și faptul că în cazul melodramei, diferența dintre realitate și literatură dispare, melodramele sunt după cazuri reale.

Baz Luhrmann însă ne dă ca sursă de pornire mitul lui Orfeu, povestea muzicianului-poet care a coborât în Infern pentru a-și regăsi iubirea pierdută, pe Euridice, după moartea ei. Dar pe care o actualizează, Christian fiind un tânăr poet și compozitor, iar Satine, vedeta cabaretului Moulin Rouge și, totodată, cea mai renumită curtezană din Paris, dorită de toți potentații. Satine pendulează între iubirea pentru Christian și obligația față de Zidler, omul care o descoperise, o salvase din mediul umil și sărac în care s-a născut și a transformat-o în vedetă. Paralela cu Rose și Dumas este perfectă. Și visul ei era să devină actriță, fapt pentru care avea har destul, cum îi spune și Christian, care îi arată o altă față a lumii și-i dovedește că poare fi iubită cu adevărat. Ca în cântecul „Să iubești și să fii iubit”, pe care i-l închină. Și această melodie a iubirii este mereu cântată. Trebuie să spun că Moulin Rouge este un musical. El se cântă, ca Umbrelele din Cherbourg. Dar mai apropiat este de Chicago, de un spectacol gen Broadway, prin forța dată de limbajul coreografic, de o mare originalitate (John O’Connell). Există multă butaforie de basm, multe efecte speciale, într-un exces de decor și costume. În calea celor doi îndrăgostiți se interpune Ducele, cel care deține teatrul și care dorește ca spectacolul care tocmai se realizează să aibă un final așa cum vrea el, Satine să nu rămână cu iubitul ei, ci să-l aleagă pe maharajah. Și după ce se termină spectacolul, Satine să devină amanta lui, a Ducelui. Adică să fie ceea ce este, o simplă curtezană. Și o curtezană nu are voie să iubească. Ea trebuie să-și joace rolul de prostituată cât mai bine. Este exact condiția gheișei, o curtezană magică, plină de har, dar căreia îi este interzis să iubească. Așa se întâmplă în melodrama Memoriile unei gheișe, bijuteria lui Rob Marshall.

În cazul lui Satine se adaugă faptul că ea este bolnavă, ca Rose/Violette în Traviata. Și în final ea va muri în brațele lui Christian, așa cum Violette moare în brațele lui Alfredo. Aceste asocieri fac din lumea artei o cale unică de speranță și fericire, față de ceea ce ne oferă politica și realitatea brută, războaie, nenorociri, o istorie strâmbă în care suntem nevoiți să trăim.

Dar spectacolul trebuie să continue. Este replica laitmotiv a filmului lui Lurhmann. Însă, fiindcă aici avem și o ars poetica, este vorba despre condiția actorului, a artistului, nevoit să se prostitueze, dar indiferent de ceea ce se întâmplă, spectacolul trebuie să continue.

Final melodramatic la apogeu. Satine este bolnavă, e obligată să-l mintă pe Christian că nu-l mai iubește, e nevoită să joace până la sfârșit rolul de curtezană, dar în final dragostea învinge, e mai puternică și cântecul de iubire îl aduce înapoi pe Christian, care îi răspunde cu aceeași patimă, deși ea moare în brațele lui. Un final fericit? Da, fiindcă dragostea învinge. Învinge chiar viața. Căci prin moarte, iubirea triumfă. Desigur, nu e nevoie ca să mori pentru a iubi și a fi iubit. Dar în această poveste calea este moartea, calea marilor melodrame.

Grid Modorcea

16 octombrie 2023

Dragostea sofisticată

Filmul Closer / Mai aproape, care circulă la noi cu titlul Ispita (2004), în regia lui Mike Nichols, este o nebunie amoroasă total contrafăcută. NU crezi absolut nimic din ceea ce se întâmplă în film, singurul lucru pe care îl urmărești sunt actorii, mari vedete, să vezi cum pot juca ei roluri atât de incredibile, inventate. Dar oare nu este arta o convenție, nu putem inventa orice prin limbajul ei?

Este vorba despre întâlnirile absolut întâmplătoare - atracție la prima vedere –, acuplările și trădările accidentale a patru străini aflați la Londra: Alice (Natalie Portman), Dan (Jude Law), Anna (Julia Roberts), Larry (Clive Owen). Nu știi cine iubește pe cine și cine urăște pe cine. Clasica relație în triunghi devine o sofisticăreală în patru: Alice și Anna îl iubesc pe Dan, dar Dan, fiindcă e scriitor, îl atrage pe Larry într-o cursă și acesta este dorit de Anna, se căsătoresc, apoi Anna, îndrăgostită mai departe de Dan, îi cere divorțul, pe care Larry îl acceptă cu condiția să facă o ultimă partidă de sex la el la cabinet, el fiind doctor. Larry, eliberat, o caută pe Alice, care era stripteuză, și îi face o demonstrație de excitare fără atingere („stripteuza nu este o târfă”), secvență antologică, în care Natalie Portman amintește de prestația lui Demi Moore din Striptease (1996). De altfel, rolul lui Natalie Portman îi prilejuiește actriței o partitură unică. Ea e singura credibilă în lanțul de trădări, de încrucișări ale dorințelor.

Este un subiect tipic pentru comedia sofisticată a lui Woody Allen și mă gândesc oare ce ar fi făcut el din acest subiect? Dar e posibil să-l fi imitat. Oricum, nu l-a lăsat indiferent. Și am în vedere mai ales Midnight in Paris (2011), unde eroii sunt artiști, iar mediul este artistic, din bell epoque și avangarda interbelică.

Asemenea demistificări sunt incredibile la acest nivel de inteligență la care și-a expus Mike Nichols personajele. Dan e scriitor, Larry medic notoriu, Anna fotograf, cu o expoziție de fotografie senzațională, doar Alice este… nimeni. Și ea îi judecă profund pe ceilalți, chiar și pe sine, când îi explică lui Dan de ce a avut cu Larry o noapte nebună de amor. Ești chiar uluit la ce nivel au ajuns relațiile moderne, în care lipsa de perdea este determinantă.

E meritul lui Nichols, autorul unor pelicule anterioare de referință, Who’s Afraid of Virginia Woolf? și Carnal Knowledge, să expună la propriu asemenea vedete, să le facă să se denudeze, să păstreze mereu o privire ironică asupra lumii, asupra dorințelor carnale, asupra condiției de-a fi a omului, un animal erotic, indiferent de statutul profesional.

Și o fantastică replică la Closer este The Holiday (2006) al lui Nancy Meyers, unde avem tot un joc în patru, un erotism încrucișat, tot cu mari vedete: Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winslet, Jack Black. Pe timpul vacanței de iarnă, două femei, una din Londra, alta din New York, hotărăsc să-și schimbe locurile de trai. Și de aici toate încurcăturile. Dar ele se dezleagă într-un happy-end, în care dragostea învinge. Pe un teren absolut romantic.

Nu este cazul lui Closer, care se consumă în același spațiu sufocant, închis („close”), în care limbajul explodează. Limbajul porno devine curent, asimilat într-un păienjeniș intelectual. Personajele intră într-o sarabandă erotică fără capăt, ca la o loterie a vieții, în care totul este posibil, oricând e posibil ca Dan să se cupleze cu Anna sau Alice cu Larry. Sau invers. Cei patru sunt ca într-un labirint în care se urmăresc unii pe alții, orice întâmplare nouă, imprevizibilă, fiind posibilă, ca într-un joc de puzzle. Anna și Larry se despart „definitiv”, ca la sfârșit să-i vedem din nou împreună, în același pat. Dan este bărbatul care plânge, perdantul absolut, condiția ideală pentru subiectul unui nou roman. Numai Alice dispare, vine acasă, la New York, și se pierde în furnicarul stradal al marelui oraș.

Grid Modorcea

20 aprilie 2023

Oscar 2023, o nouă eră

În Manhattan, unde mi-am trăit o parte din viață, spălătoriile sunt la fiece pas, pe fiecare stradă. E locul de întâlnire a oamenilor de diferite naționalități, care își duc lucrurile la curățat. Vezi pe ferestre mașinile mari, care rulează, care rotesc rufele, iar oamenii stau pe bănci să le vină rândul să-și ia hainele curățate. Spălătoria/Curățătoria este malaxorul uriaș, loc de întâlnire și de bârfă al americanilor. Acolo sunt rânduri de așteptare. Tinerii care vin, vin acolo și cu o carte, și citesc din ea cât timp așteaptă să-i anunțe aparatul că hainele lor sunt ca și noi. Mereu îmi imaginam, când treceam pe lângă o curățătorie, ce discută oamenii, ce se poate întâmpla într-un loc atât de special.

Nimic deosebit, ziceam. Dar iată că acum îmi arată că nu este așa, filmul Everything, everywhere All at Once (2022), care a luat marele premiu Oscar. Filmul spune povestea unei spălătorese. Evelyn Quan Wang (Michelle Yeoh) este o imigrantă chineză din Statele Unite ale Americii, care are o spălătorie împreună cu soțul ei Waymond (Ke Huy Quan). Tensiunile în familie sunt mari: spălătoria este monitorizată de IRS, Waymond încearcă să prezinte actele de divorț lui Evelyn, tatăl pretențios al lui Evelyn, Gong Gong, tocmai a sosit din Hong Kong și fiica lesbiană a lui Evelyn, Joy, încearcă să-și convingă mama să-i accepte iubita, pe Becky.

Dar de la lucruri atât de terestre, comune, se trece la multivers, la plonjarea personajelor în universuri paralele, mai ales în universul artelor marțiale. Parcă am fi în Matrix. Apar apoi oameni cu degete de hot dog, apare și un raton, Evelyn capăt mai multe identități, în funcție de universuruile alternative în care plutește memoria sa, amintirile ei. Ele se numesc Alphaversuri.

După ce Elvelyn și celelalte personaje ajung „oriunde și oricând”, se revine la normal, toate se împacă firesc cu situația, spălătoria nu dă faliment, taxele sunt plătite, Becky este acceptată în familie și orice abatere se tolerează.

Pentru Best Picture au concurat filme formidabile, unul și unul, precum Avatar 2, a doua serie a lui James Cameron, care, evident, a luat premiul pentru efecte speciale, apoi filmul Tár, în care Cate Blanchett joacă rolul unui mare dirijor, continuarea minunatului In Bruges, The Bansherin of Inisherin, unde Collin Farrell face iar un rol antologic, Top Gun al lui Tom Cruise, Elvis al lui Buz Luhrmann sau un formidabil remake al celebrului Nimic nou pe frontul de vest.

Nu-mi imaginez că Everything… este mai bun ca ele, dar Gala Oscar marchează în acest an o nouă eră, fiindcă regula filmelor nominalizate la Oscar este de acum încolo ca în fiecare să existe o performanță asiatică, ori o poveste exotică, ori actori asiatici. Așa s-a întâmplat și acum câteva decenii când a fost revolta negrilor, că ei nu iau premii Oscar, ci numai albii, acum e rândul asiaticilor să-și revendice drepturile, fiindcă patru dintre actorii asiatici au luat premii Oscar (doi din Everything…, Michelle Yeoh și Ke Huy Quan, iar Stephanie Hsu nominalizată), iar un cântec indian, Naatu Naatu, a bătut melodiile cu care au participat pe Lady Gaga și Rihanna.

Apoi se mai impune noul trend estetic, amestecul sui-generis dintre realism, comedie, fantastic și SF. Toate genurile cinematografice într-unul singur, într-o sudură originală. Într-un fel, se împlinește previziunea mea din cartea CONDAMNAȚI LA NEMURIRE, dedicată fenomenului Oscar, în care spun că genul viitorului este filmul surrealist în stil crazy.

Și regizorii Daniel Kwan și Daniel Scheinert, care semnează Daniels, practică acest stil crazy, chiar de la debut cu Swiss Army Man (2016), în care spun povestea unui mort (jucat de Daniel Radcliffe). Ei au obținut Oscarul și pentru scenariu original, și pentru regie. Genul crazy este mult experimentat în America, avându-l în prim plan pe Tarantino, așa că nu e de mirare că și Everything… este un amestec sui generis de dramă și comedie, de parodie și fantezie, de thriller și SF, de kung-fu și animație. Evident, acest gen de film cere un alt timp de spectator. În general, spectatorii au fost formați la școala filmului clasic hollywoodian, în care povestrea logică este dominantă, dar acum spectatorul nu mai este mulțumit cu un singur fel de mâncare, el vrea de toate, un ghiveci. Și calitatea supremă pe care trebuie să o aibă este umorul.

Evelyin nu este un super erou, dar parodia se naște când această femeie simplă trece prin aventurile unui supererou. Evelyin nu este nici tânără, nici sexy, e o femeie matură, care are probleme cu familia ei, cu fiscul, plus cu sine, cu propria persoană. Tatăl ei o pisează cu problemele lui, soțul ei vrea să divorțeze, iar fiica lor, adolescentă, o deranjează fiindcă e lesbi. Oameni simpli, dar care adună toate păcatele mari ale lumii. De aceea filmul se și numește, Oricine, oriunde, oricând, fiindcă poveștile personajelor sunt general valabile, se pot petrece oricând și oriunde, dar Evelyn Wang, imigranta chineză, are curajul să pornească într-o aventură nebunească, asemenea eroilor asiatici,  convinsă că numai ea poate salva lumea, explorând universuri paralele și conectându-se la alte vieți pe care le-ar fi putut avea.

Sigur că trăim ca Evelyn, că ne multiplicăm în alte universuri, că vrem mai mult și mai mult. Suntem departe de lumea aceea în care domina sfatul înțelept cu „învață să te mulțumești cu puțin”.

Trăim într-o lume aglomerată, în care totul este prea mult, iar preaplinul informațional este ca o ghilotină pentru un om simplu, neînvățat cu viața artificială.

Aceasta a și fost ideea regizorilor Daniels, preaplinul în care trăim. Faptul că suntem sufocați de prea multul existențial. Ei ne spun: „Sperăm ca mulți dintre voi să vă regăsiți în personaje. Sperăm să râdeți, să plângeți, să vă aruncați mâinile în aer și să vă bucurați de carusel într-o sală plină de străini. Sperăm să vă ofere începuturile unui vocabular pentru a înțelege mai bine tot acest prea-mult și cum să exiști în el. Dar cel mai mult, sperăm ca după ce îl vedeți, chiar dacă nu considerați că ne-am atins țelul de a include totul, să vă simțiți cel puțin incluși în acest film imens, dezordonat, ca o îmbrățișare de grup”.

Este o mărturisire care trădează existența unui conștiințe specifice modestiei, fiindcă este imens de greu ca în marele tăvălug al filmului American, cu zeci și sute de filme excelente, să te remarci, să faci ceva ce nu s-a mai făcut.

De asemenea, Everything… este o victorie a studioului A4, un studio independent, care marchează noua eră a filmului independent. O uriașă producție a studiourilor independente a stat ani de zile la ușa marelui Hollywood și a Academiei Americane de Film, care până acum parcă nu le-a văzut. Oricum, este o fericire că acest eveniment, Gala Oscar, desfășurată pe un covor nou, de culoarea șampaniei, eclipsează măcar și pentru o noapte orice alt eveniment de pe planetă, că ne face să uităm de bombe și orci.

Grid Modorcea

Dr. în arte

13 martie 2023

Inocența spărgătorilor de bănci

Nu cred că există personaje mai mediatizate ca Bonnie și Clyde, celebrii spărgători de bănci ai Americii, care îi concurează în popularitate pe marii bandiți de tip Al Capone, Lucky Luciano, Dillinger sau Corleone, pentru simplul motiv că erau inocenți. Toate răufăcătoriile pe care le fac, le săvârșesc cu nonșalanța unor copii nevinovați. Ei nu vor să facă rău și crimele lor sunt absolut întâmplătoare și provocate, din nevoia de a se apăra, fiindcă societatea, respectiv poliția, se mobilizează și acționează asupra lor cu o violență de neimaginat, așa cum este uciderea lor, un adevărat masacru!

Cel puțin aceasta este viziunea lui Arthur Penn din filmul Bonnie și Clyde (1967), cu Faye Dunaway și Warren Beatty în rolurile principale. Penn a pus față în față doi inocenți cu o societate a crimei bine organizată. Reiese că Bonnie și Clyde sunt produsul acestei societăți, victimele ei, fără alternativă.

Producția Bonnie și Clyde se bazează pe fapte reale. Clyde Barrow, recent eliberat din închisoare, decide să se ocupe de jefuirea băncilor. El o întâlnește pe Bonnie Parker, iar împreună formează nucleul unei bande de spărgători de bănci care, așa cum îi prezintă sinopsisul, terorizează sud-vestul Americii anilor 1920. Evident, cuvântul „terorizează” este nepotrivit, fiindcă ei nu au nici o experiență de ucigași și totul se desfășoară ca într-o joacă. Se joacă de-a spartul de bănci!

În fond, ei sunt ai nimănui și nu au altă soluție decât să se aventureze spre drumul care duce inevitabil la pieire. Și vor să dispară frumos, făcând dragoste.

Deși puține scene din acest film de mare impact reprezintă fapte autentice, Bonnie și Clyde constituie un jalon, care, în plus, a reușit să fixeze pentru eternitate pe firmament trei stele: Warren Beatty și Faye Dunaway, precum și inventivul lor regizor - Arthur Penn. Însăși violența, câtă există, este redată într-o formă artistic, departe de genul thriller, al filmelor de acțiune ulterioare, actuale, în care violența este o apocalipsă în sine. Este povestea celor mai frumoși bandiți de la începutul anilor '30. Epoca este minunat captată în costume și recuzită, în clădiri și mașini, în muzica acelor vremi, imaginea este splendidă, dar acțiunea este mai tot timpul inventată. Mulți dintre suporterii vehemenți ai filmului susțin că Bonnie și Clyde reprezintă mai mult decât pare, simbolizând alienarea și dezumanizarea americanilor.

Evident, Arthur Penn realizează aici o utopie, utopia unor răufăcători naivi, care fac ce văd în societate. Spargerea de bănci sau magazine era fapta curentă a celor fără ocupație, însăși societatea americană se organiza în jurul acestui fapt, unii jefuiau, alții se luptau cu jefuitorii, organizându-se în sisteme polițienești, tribunale și închisori. Exact ce spunea Schiller despre rolul pozitiv al hoților în istorie.

Istoria Americii nu poate fi desprinsă de istoria mafiei, care în varianta Bonnie și Clyde este incipient redusă o „bandă” total neexperimentată, stângace, pusă pe aventură fără sens, ușor de a fi destrămată, ceea ce se și întâmplă.

Această este lumea. America. O alternativă ar fi. Atunci când Bonnie îl întreabă pe Clyde ce ar visa să facă dacă ar scăpa de urmăritori și nu ar fi prinși, el spune că ar vrea să trăiască într-un stat curat, fără pedepse cu moartea, unde să aibă o familie, copii, și să nu se petreacă nici un rău. Dar totuși n-ar putea să trăiască fără să spargă bănci, nu însă în statul în care trăiește cu familia sa, ci în statul vecin. Dacă i-ar veni dor să spargă o bancă, s-ar duce să o facă în alt stat.

Spargerea de bănci nu este o faptă rea, este un ideal pozitiv, fiindcă banca este simbolul hoților, al  îmbogățiților,  al celor care fură de la oameni să se căpătuiască. Când Bonnie și Clyde dorm într-o casă părăsită și în zori se trezesc cu fostul proprietar, care le spune că banca i-a luat casa, în care a trăit o viață, ei trag cu pistoalele în ferestrele acestei case pe care scrie cuvântul băncii și îi dau pistolul și fostului proprietar și-i spune să tragă. Și trage și el în ferestre. Se defulează. Îl cheamă și pe un negru cu care a venit și îi dă pistolul să tragă și el. Și trage. Se simt bine. E un mod de a-și arăta atitudinea, de a protesta împotriva unei nedreptăți.

Dar Arthur Penn nu politizează, nu este un film politic, nici protestatar, nici un thriller, cu acțiuni criminale, este o poveste romanțată, o poveste de dragoste între Clyde, un fost pușcăriaș, și Bonnie, o chelneriță de la un bar, unde trăia cu camionagii. Și tot timpul Clyde vrea să o cucerească pe Bonnie, ea se lasă cucerită, dar el nu merge până la capăt, adică nu știe să facă sex, abia la sfârșitul filmului, înainte de a fi ciuruiți de gloanțe, el reușește să facă ceea ce ea consider că e sex. Și îi spune că a fost bine, iar el sare fericit, „Cum? A fost bine? Deci am reușit!”. Ceea ce rezultă că el era virgin. Virginitatea este simbolul pur al inocenței. Și tot filmul Clyde se chinuie să devină bărbat.

Dar dincolo de toate aceste aspecte sociale și erotice, suprema calitate a acestui film este umorul. Desfășurat în stilul crazy. Arthur Penn este categoric părintele acestui stil, care va fi preluat in corpore de generația Tarantino. Revăzut azi, filmul Bonnie și Clyde poate fi perceput ca o comedie trăsnită. Tot ce fac Bonnie și Clyde este din zona umorului involuntar. Și cei care intră în banda Barrow, fratele lui, Buck (Gene Hackman), Blanche (Estelle Parsons), soția sa, fată de preot, ca și Moss, șoferul pe care îl angajează, sunt de e o naivitate crasă. Par retardați. Ca Blanche, care mereu țipă. Sau Buck, care povestește aceeași întâmplare cu un băiat care a făcut-o alcoolică pe bunica sa, punându-i în fiecare zi câte un strop de whisky în sticla cu lapte, până când ea ajunge dependentă de „vaca” de unde băiatul cumpăra acel „lapte”! Și le povestește anecdota asta până și celor doi îndrăgostiți cărora le fură mașina, apoi îi răpesc și pe ei, ca în final să-i abandoneze pe un câmp în momentul când află cu ce se ocupă, un serviciu de pompe funebre! Ce să mai spunem de Moss (Michael Pollard) care era în al nouălea cer că a fost acceptat în bandă, a devenit fanul lui Clyde, pentru care ar fi făcut moarte de om, așa cum îi spune tatălui său, convins că eroul său nu poate fi prins, că este invincibil. Ar fi fost așa, dacă nu chiar tatăl lui i-ar fi trădat. Moartea lui Bonnie și Clyde este o trădare, totul este trădare pe lumea asta, așa cum demonstrase și Eminescu în Dodecameronul său că istoria țării noastre este o lungă suită de trădări. Sigur, Bonnie și Clyde nu sunt „domnitori”, nici organizatori de revolte, ei ajung eroi din întâmplare. Le reușesc câteva spargeri, suficient ca vocea lumii să facă din ei eroi. Și oamenii care le ies în cale, sunt de partea lor. Un grup de nomazi, când află cine sunt, îi omenesc cu de toate. Ei nu sunt percepuți de populație drept bandiți și criminali, ci salvatori, simboluri ale luptei cu monstruoasa poliție, cu puterea care nu iartă.

Societatea își dezvăluie aceste trei straturi, al inocenței, Bonnie și Clyde și banda lor, al oamenilor obișnuiți, care au nevoie de simboluri, de cei care îi reprezintă, și de poliție, care este simbolul puterii, al legii.

Indiscutabil, filmul lui Penn este născător de mitologie. Marea forță a cinematografului stă în crearea de mituri. Și filmul american a creat mituri pozitive din răufăcători. Gangsterii, bandiții și criminalii fără voie au devenit personaje vitale pentru defulare, modele de urmat, certitudini pentru a defini o societate bolnavă, faptul că lumea e prost clădită, dacă oamenii au nevoie de astfel de repere.

Cu Bonnie și Clyde ai vrea să fii mereu și povestea lor să nu se termine niciodată, fiindcă ei au candoare, au umor, îi ajută pe săraci, sunt plini de inventivitate, gloria lor este făcătoare de bine pentru toți. Dar Clyde mereu avertizează, nu credeți tot ce se spune, nu-i credeți pe cei care fac eroi din noi, nu suntem eroi, dar ei au nevoie să mintă, ca să arate, atunci când vom fi prinși, ce isteți au fost ei. Ne fac mari ticăloși, ca să arate cât de mari apărători ai dreptății sunt ei. Mai mult, Bonnie și Clyde au conștiința vinovăției lor și știu că vor fi prinși, închiși sau uciși, dovadă că Bonnie scrie o poezie despre ei, pe care o dau presei, apare în mai mute ziare și este cântată de lume: „Balada lui Bonnie și Clyde”.

Legenda lor este creată încă din viață, din viața lor scurtă, de 24 de ani, care avea să genereze o operă uriașă, în cărți, filme, emisiuni TV, spectacole de teatru și desen animat, performanțe ale unor actori, dar care îi au ca prototipuri pe Warren Betty și Faye Dunaway, care nici ei nu și-au mai depășit prestația, deși au jucat în zeci de alte filme. Warren Beatty este faimos pentru topul de relații cu 100 de vedete feminine. Este fratele mai mic al actriței Shirley MacLaine și este căsătorit cu actrița Annette Bening, cu care are 4 copii. A fost nominalizat de multe ori la Oscar pentru rolurile din filmele în care a jucat sau le-a produs. Chiar și la Bonnie și Clyde este producător. A fost înclinat spre producții cu gangsteri, precum este și Bugsy (1991), al lui Barry Levinson, cu Beatty în rolul principal, nominalizat la Oscar. Dar prima oară a fost nominalizat pentru rolul lui Clyde. La fel Faye Dunaway, care avea apoi să ia Oscarul pentru rolul din Network (1976) al lui Sidney Lumet. Pentru prestația din Bonnie și Clyde, Warren și Faye au fost deci nominalizați la Oscar. Ca și Hackman. Însă Oscarul a fost obținut de Burnnet Guffey pentru imagine și de actrița Estelle Parsons, pentru cel mai bun rol secundar. Nouă nominalizări la Oscar și alte zeci de primii importante. Și mai incredibil este faptul că numai cu un buget de 2, 5 milioane de dolari, Bonnie și Clyde a atins un box-office de peste 70 milioane de dolari. Evident, Academia l-a nominalizat și pe Arthur Penn, însă nu i-a dat premiul fondatorului stilului crazy, simbol al Noului Val american. De ce? De teama că a șaptea artă va fi bântuită în viitor de spectrul utopic al răului?

Grid Modorcea

25 ianuarie 2023

De ce nu crede Cehov în lacrimi?

M-am dus la Teatrul de Artă din București, aflat într-o zonă de poveste, în apropiere de Strada Mântuleasa, unde a locuit Mircea Eliade și i-a inspirat un roman și alte scrieri, așa cum odinioară am fost la Teatrul de Artă din Moscova, înființat de marele regizor Konstantin Stanislavski, printre fondatori fiind și Olga Knipper, soția lui Cehov, autorul căruia Stanislavski i-a montat piesele la teatrul său și unde Cehov însuși venea și repeta. Acest teatru este focarul unei noi expresii a teatrului mondial. Sistemul lui Stanislavski a fost preluat de Lee Strasberg în America, unde s-a dezvoltat o nouă școală. însă metoda „realismului afectiv” se află la temelia filmului american. De la el începe ceea ce va fi revoluția teatrului minimal, ajuns la apogeu cu „spațiul gol” al lui Peter Brook, „teatrul sărac” al lui Jerry Grotowski sau „teatrul cruzimii” al lui Antonin Artaud.

Teatrele independente, teatrele mici, aveau să fie sufletul teatral al lumii. în America, el a fost susținut de astfel de studiouri, precum „La MaMa”, unde a debutat Andrei Șerban, pe unde au trecut și Liviu Ciulei și cuplul Boruzescu, fiind acolo era Ellen Stewart, fondatoarea lui, care s-a îndrăgostit de artiștii români. El se mai numește Off-Off-Broadway. E un teatru independent, axat numai pe experimente. Genul se manifestă mai ales în Downtown, în săli mici, cu puține locuri, cam cum erau sălile de la IATC, unde ne învățau teatru Esrig și Penciulescu. E un fel de teatru kamikaze. Repeți un an și joci numai o seară. Spectacole pentru o seară! Urmează teatrul Off- Broadway, dedicat pieselor clasice, apoi teatrul Broadway, în săli cu mii de locuri, dedicat unor musicaluri ca Chicago, Mamma Mia sau Lion King, unde ajung starurile.

Și în România, în condițiile când teatrele de stat sunt falimentare (dacă nu ar fi sponsorizate de la buget), teatrul a ajuns să supraviețuiască și strălucească datorită teatrelor independente, teatrelor mici, susținute de o serie de Don Quijote, din fonduri proprii, cu mijloace sufletești.

Așa este și Teatrul de Artă, de pe Str. Sfântul Ștefan, care s-a ridicat pe un fost grajd, așa cum Iisus s-a născut într-o iesle. Și el a devenit un ferment al artei adevărate, fără compromisuri comerciale, fără abateri de la standardul intelectual, valoric, al teatrului. Este un spațiu Off-Off-Broadway, foarte funcțional, ideal pentru recitaluri și mai ales pentru genul „living theatre”, prin care spectatorii se pot integra în spectacol, dar fiind că cele 77 de fotolii mov se pot mișca, se pot aranja în funcție de acțiunea spectacolului.

Am rememorat toate aceste informații, pentru că deunăzi am fost invitat la spectacolul Cehov nu crede în lacrimi, o aluzie la Moscova nu crede în lacrimi, filmul lui Vladimir Menșov, pe care Putin l-a contrazis, l-a transformat într-o mare de lacrimi ruso-ucrainiene, și nu numai!, spectacol care amintește de marea iubire a lui Cehov, actrița Olga Knipper, care i-a fost soție între anii 1901-1904, anul morții lui Cehov. Cehov a trăit 44 de ani, iar Olga 90! Ce destin! Dar ei au supraviețuit în eternitate prin artă, mai exact prin scrisorile dintre ei.

Corespondența lor, ce tezaur! Vă mărturisesc că eram cu sufletul la gura să văd acest spectacol dat fiind că eram foarte, foarte înarmat. Cunoșteam bine această corespondență datorita cărții Viziuni teatrale complementare: Cehov și Gorki de Violeta Modorcea, o lucrare de doctorat, volum pe care l-am publicat chiar la editura mea, „Emin”. Aici este inclusă și corespondența lui Cehov cu Olga Knipper.

Spectacolul este opera actorului-regizor Mircea Constantinescu. Nu știu dacă el cunoștea acest volum, despre care Alexa Visaron a scris că este o „lucrare impregnată cu originalitate, rigoare şi personalitate”. Dar spectacolul este prea scurt ca să aibă mai multe ancorări.

Mircea Constantinescu este unul dintre cei mai aleși actori ai teatrului românesc, o voce aparte, de care mă leagă o experiență unică, filmul Ce-ai cu mine, Doamne?, în care l-am distribuit în rolul principal, rolul lui Tudor Arghezi, căruia îi este dedicat. Vedeți acest film. Mircea Constantinescu îl reînvie pe Arghezi. Așa cum aici, la Teatrul de Artă, îl reînvie pe Cehov. Interesant că Cehov nu apare ca personaj, auzim doar vocea lui. Este apogeul creației, să fii nefiind, să faci ca un personaj să existe prin absență. E un act de cooperare, în care fiecare spectator este co-autor, putând să-l imagineze pe Cehov în funcție de cultura lui. Și vocea lui Mircea este divină, caldă, care ne învăluie, care vine de departe și dă viață personajelor pe care Cehov le-a creat, și mai ales Olgăi Knipper, întruchipată de actrița Cristina Constantinescu, fiica lui Mircea. Un cuplu formidabil, tată și fiică, unic în teatrul românesc. Teatrul românesc nu dăinuie prin subvenții de la stat, ci prin astfel de oameni care au vocația scenei și care își pun sufletul pe tavă în fața spectatorului.

Cristina întruchipează cu naturalețe varii ipostaze ale Olgăi Knipper. își spune mai întâi viața, cum avea o guvernantă, cum visa să fie actriță, cum l-a cunoscut pe Cehov, apoi joacă diferite personaje din piesele lui Cehov, monologuri ale iubirii, cum ar fi cel al Ninei Zarecinaia din Pescărușul sau al Soniei din Unchiul Vanea, care își declară dragostea ei pentru Astrov, iar toate aceste scurte momente sunt legate de vocea lui Cehov, care parcă vine din conștiința ei, el îi sugerează anumite reacții, îi dă sfaturi, punctate de o bandă sonoră cu muzică de epocă, și ea le exprimă.

O cunosc pe Cristina Constantinescu de când era mică, de când venea la teatru cu mama ei și îl privea pe tatăl său cum joacă pe scena teatrului Odeon. Nu-mi venea să cred că acel copil este acum o actriță în deplinătatea cuvântului. Este fascinantă. Este marea surpriză a teatrului românesc! Și mi-a părut rău că spectacolul s-a terminat așa de repede (45 minute), voiam să mai fie, să o văd pe Cristina și în alte ipostaze, să mă bucur de expresivitatea chipului ei, de trecerile melodioase de la un ton la altul, adevărate alunecări de stări, de treceri jucăușe cu distanțări brechtiene. Știe să se joace, are un mare talent ludic. Exact ca acel obiect de joc pentru copii numit cubul magic, cu care apare pe scenă și în care își reflectă fețele jocului. Dialogul cu spectatorul, cu sala, este fascinant, așa cum este și acela cu personaje imaginare sau atunci când uzează de recuzită închipuită. Scena este goală, cum erau scenele la IATC, doar în fundal un paravan după care actrița își schimbă costumele. Ca dintr-o matrioșcă, mă așteptam să iasă de după paravan noi și noi personaje, toate personajele feminine ale lui Cehov. Spectacolul trebuia să mai continue, este prea firav, se oprește când trebuia să înceapă, pentru Cristina a fost doar încălzirea, ea ne-a dovedit că are resurse nebănuite. Ea poate să joace în marile piese ale lui Cehov, ale lumii. Eu o văd desăvârșită în comediile lui Shakespeare. Are obrăznicia necesară, o calitate specifică actorilor autentici, poate să atace mari personaje. Și a asimilat excepțional stilul crazy din filmele americane, stilul de a da replici sucite, de a combina un ton jos cu unul înalt, de a face treceri de spadasin însoțite de gesturi rapide, sprințare.

Și ce minunat sună profesiunea de credință a lui Cehov, pe care o repetă, un adevărat poem în trei versuri, cugetări de mare profunzime și folos, pe care merită să le reținem:

Să ai puterea de a îndura,

Să știi să-ți porți crucea

Și să nu-ți pierzi credința.

Deși Cehov a trăit atât de puțin, când proiectele sale erau abia în clocot și putea să ne dea încă multe opere nemuritoare, el nu a crezut în lacrimi, adică în lacrimi de durere, fiindcă a crezut mult în iubire, în lacrimile ei de fericire. în fond, viața noastră pendulează între lacrimi de durere și lacrimi de fericire. Depinde mult de noi câte lacrimi sunt pe un taler al balanței și câte pe celălalt. Sigur este că Cehov și cei care îl slujesc cu talent au adunat mai multe lacrimi de fericire, pe care ni le dăruiesc. Așa cum visa Astrov, la o lume în care oamenii vor găsi calea de a fi fericiți. Mulțumim Cristina, mulțumim Mircea!

Grid Modorcea

27 ianuarie 2023

Cred că am greșit. Anterior am scris că dintr-o mie de filme americane, dacă unul este fără pistol, viol, răpiri, schizofrenii. Iată că în aceste zile de „primăvară în ianuarie”, am văzut trei filme normale, să le zic așa. Și secretul se datorează faptului că ele au în centrul loc nevoia de iubire. Cred că această nevoie, căutată cu răbdare, face omul mai bun și mai frumos. în fond lumea vrea povești. Și cele mai frumoase sunt, categoric, poveștile de iubire. Iar când nimerim și o iubire romeojulietană, chiar că suntem cuceriți total. Așa este pelicula Letters to Juliet / Scrisori către Julieta (2010), în regia lui Gary Winick, o poveste asemănătoare cu cea shakespeariană.

Sophie (Amanda Seyfried), o tânără scriitoare americană, se află în vacanță în Italia. Ajunsă în Verona, orașul marilor iubiri și al legendarilor Romeo și Julieta, Sophie este de-a dreptul fascinată de mitul scrisorilor către Julieta, așa că se hotărăște să ajute miile de îndrăgostiți care an de an vin și cer sfaturi pentru a-și rezolva problemele sentimentale. După ce a făcut primul pas și s-a alăturat unui grup de voluntari, Sophie găsește o scrisoare rătăcită, veche de 50 de ani. De-a dreptul emoționată de acest mesaj, tânăra scriitoare pregătește un răspuns pe măsură, fără să știe că scrisoarea ei va atrage o reacție imediată din partea destinatarei, Claire (Vanessa Redgrave), care va porni într-o aventură spectaculoasă prin Italia, în căutarea iubirii pierdute. Și Claire își va găsi iubitul, pe Lorenzo (Franco Nero), și Sophie îl va găsi pe Charlie (Chris Egan), un tânăr londonez care nu poate rezista farmecelor seducătoarei Sophie, care îl credea logodit, așa cum și ea se desparte de logodnicul ei din America, pentru ca finalul să fie un happy end cu două perechi fericite.

Uneori, te întrebi, de ce oare toate lucrurie frumoase sunt triste?

Amanda Seyfried este absolut seducătoare. Ea a devenit star încă de la vârsta de 7 ani, apoi momentul adolescentin s-a împlinit în Mean Girls / Fete rele (2004), unde joacă una dintre fetele rele în compania lui Lindsay Lohan și Rachel McAdams. Rolul ei, Sophie, e diferit de cel care avea să-i aducă celebritatea, care se numește tot Sophie din comedia musicală Mamma Mia! (2018). Fiind în topul 100 al celor mai frumoase femei din lume, ea o concurează pe Angelina Jolie, realizând numai roluri seducătoare. Apogeul seducției este rolul principal din Chloe (2009), unde joacă rolul unei seducătoare plătite, o momeală, care pune la grea încercare trăinicia unui cuplu model, interpretat de actorii Julianne Moore și Liam Neeson.

Este un adevărat miracol să văd un film American în care nu există pistol, pistol și omor. Da, dar găsești seducție în revărsare. Așa este Playing by Heart / Capcanele seducției (1998), în regia lui Villard Carroll, care spune povestea amoroasă a 11 oameni din Los Angeles, toți cuprinși în sarabanda seducției. Paul (Sean Connery) este producătorul unui show TV al soției sale Hannah (Gena Rowlands), care descoperă o aventură amoroasă a acestuia, petrecută cu mulți ani în urmă. Mark este bolnav de Sida, și în sfârșit reușește să vorbească despre asta cu mama sa, fiind pe patul de moarte. Meredith este dezamăgită de bărbați, așa că respinge avansurile lui Trent, dar acesta insistă. Joan încearcă să îl atragă pe solitarul Keenan. Un cuplu adulterin se întâlnește în fiecare seară pentru sex, dar ea nu dorește o relație mai profundă. Hugh (Dennis Quaid) spune povești tragice femeilor din baruri. Până la sfârșitul week-end-ului, toate aceste povești paralele converg.

Povestea cea mai senzațională, pentru care merită văzut acest film, este aceea dintre Joan (Angelina Jolie) și Keenan (Ryan Phillippe). Angelina joacă un personaj complet trăsnit, dar care reușește să-l amețească pe tânărul Keenan, să-l scoată din drama pe care o trăiește, o iubire pierdută, și să-l facă să nu dorească decât să se culce în pat cu Joan, fără să facă sex. Ce arme puternice sunt seducția și umorul, ne dovedește Angelina Jolie.

în fine, al treilea film demn de semnalat se numește A Love Song for Bobby Long / Cântec de iubire (2004), în regia lui Shainee Gabel, cu Scarlet Johanson și John Travolta în rolurile principale. Este o poveste ciudată ca o piesă de teatru, care amintește de subiectele lui Tennessee Williams.

Locuind într-un cartier retras al New Orleans-ului, Purslane Hominy Will (Scarlett Johansson), o adolescentă retrasă și cam ciudată, se întoarce în orașul în care a copilărit, după ce află de moartea mamei sale. Așteptându-se să găsească locuința acesteia abandonată, Pursy este șocată atunci când descoperă că este locuită de doi bărbați ale căror vieți au luat o întorsătură ciudată cu ceva ani în urmă.

Prieteni cu mama ei, Bobby Long (John Travolta), un fost profesor de literatură, și protejatul acestuia, care în același timp îi este și biograf, Lawson Pines (Gabriel Macht), s-au stabilit în vechea casă acum mult timp și nici prin cap nu le trece să plece. Atunci când cei trei își expun punctele de vedere, sunt siliți să încerce să conviețuiască - aceasta este povestea a trei oameni neobișnuiți și a casei lor și mai ciudate.

Pe măsură ce timpul trece, Bobby, Lawson și Pursey sunt surprinși de secretele pe care le află despre ceilalți, care dezvăluie complexa țesătură a alegerilor care i-au adus în acest punct.

Rămâi cu imaginea omenească a vieții, cu importanța familiei și a prietenei, care este soluția la spaima de spectrul singurătății.

Aceste filme sunt plăcute, nu doar pentru că nu au violențe, dar pentru că sunt extrem de inteligente, cu replici spirituale, în stil crazy, care îmbină vorbirea normală cu ironia. Și sunt jucate de actori extrem de seducători, pe care ai vrea să-i vezi mereu. Ei au o plăcere nebună de a se juca, fapt care se transmite și spectatorului. Iar limbajul ține categoric de sfara umorului de calitate. în esență, filmul este arta seducției, care, pigmentată cu umor, ne oferă satisfacția unui joc superior.

Grid Modorcea

19 ianuarie 2023

SEDUCȚIE ȘI UMOR

Cred că am greșit. Anterior am scris că dintr-o mie de filme americane, dacă unul este fără pistol, viol, răpiri, schizofrenii. Iată că în aceste zile de „primăvară în ianuarie”, am văzut trei filme normale, să le zic așa. Și secretul se datorează faptului că ele au în centrul loc nevoia de iubire. Cred că această nevoie, căutată cu răbdare, face omul mai bun și mai frumos. în fond lumea vrea povești. Și cele mai frumoase sunt, categoric, poveștile de iubire. Iar când nimerim și o iubire romeojulietană, chiar că suntem cuceriți total. Așa este pelicula Letters to Juliet / Scrisori către Julieta (2010), în regia lui Gary Winick, o poveste asemănătoare cu cea shakespeariană.

Sophie (Amanda Seyfried), o tânără scriitoare americană, se află în vacanță în Italia. Ajunsă în Verona, orașul marilor iubiri și al legendarilor Romeo și Julieta, Sophie este de-a dreptul fascinată de mitul scrisorilor către Julieta, așa că se hotărăște să ajute miile de îndrăgostiți care an de an vin și cer sfaturi pentru a-și rezolva problemele sentimentale. După ce a făcut primul pas și s-a alăturat unui grup de voluntari, Sophie găsește o scrisoare rătăcită, veche de 50 de ani. De-a dreptul emoționată de acest mesaj, tânăra scriitoare pregătește un răspuns pe măsură, fără să știe că scrisoarea ei va atrage o reacție imediată din partea destinatarei, Claire (Vanessa Redgrave), care va porni într-o aventură spectaculoasă prin Italia, în căutarea iubirii pierdute. Și Claire își va găsi iubitul, pe Lorenzo (Franco Nero), și Sophie îl va găsi pe Charlie (Chris Egan), un tânăr londonez care nu poate rezista farmecelor seducătoarei Sophie, care îl credea logodit, așa cum și ea se desparte de logodnicul ei din America, pentru ca finalul să fie un happy end cu două perechi fericite.

Uneori, te întrebi, de ce oare toate lucrurie frumoase sunt triste?

Amanda Seyfried este absolut seducătoare. Ea a devenit star încă de la vârsta de 7 ani, apoi momentul adolescentin s-a împlinit în Mean Girls / Fete rele (2004), unde joacă una dintre fetele rele în compania lui Lindsay Lohan și Rachel McAdams. Rolul ei, Sophie, e diferit de cel care avea să-i aducă celebritatea, care se numește tot Sophie din comedia musicală Mamma Mia! (2018). Fiind în topul 100 al celor mai frumoase femei din lume, ea o concurează pe Angelina Jolie, realizând numai roluri seducătoare. Apogeul seducției este rolul principal din Chloe (2009), unde joacă rolul unei seducătoare plătite, o momeală, care pune la grea încercare trăinicia unui cuplu model, interpretat de actorii Julianne Moore și Liam Neeson.

Este un adevărat miracol să văd un film American în care nu există pistol, pistol și omor. Da, dar găsești seducție în revărsare. Așa este Playing by Heart / Capcanele seducției (1998), în regia lui Villard Carroll, care spune povestea amoroasă a 11 oameni din Los Angeles, toți cuprinși în sarabanda seducției. Paul (Sean Connery) este producătorul unui show TV al soției sale Hannah (Gena Rowlands), care descoperă o aventură amoroasă a acestuia, petrecută cu mulți ani în urmă. Mark este bolnav de Sida, și în sfârșit reușește să vorbească despre asta cu mama sa, fiind pe patul de moarte. Meredith este dezamăgită de bărbați, așa că respinge avansurile lui Trent, dar acesta insistă. Joan încearcă să îl atragă pe solitarul Keenan. Un cuplu adulterin se întâlnește în fiecare seară pentru sex, dar ea nu dorește o relație mai profundă. Hugh (Dennis Quaid) spune povești tragice femeilor din baruri. Până la sfârșitul week-end-ului, toate aceste povești paralele converg.

Povestea cea mai senzațională, pentru care merită văzut acest film, este aceea dintre Joan (Angelina Jolie) și Keenan (Ryan Phillippe). Angelina joacă un personaj complet trăsnit, dar care reușește să-l amețească pe tânărul Keenan, să-l scoată din drama pe care o trăiește, o iubire pierdută, și să-l facă să nu dorească decât să se culce în pat cu Joan, fără să facă sex. Ce arme puternice sunt seducția și umorul, ne dovedește Angelina Jolie.

în fine, al treilea film demn de semnalat se numește A Love Song for Bobby Long / Cântec de iubire (2004), în regia lui Shainee Gabel, cu Scarlet Johanson și John Travolta în rolurile principale. Este o poveste ciudată ca o piesă de teatru, care amintește de subiectele lui Tennessee Williams.

Locuind într-un cartier retras al New Orleans-ului, Purslane Hominy Will (Scarlett Johansson), o adolescentă retrasă și cam ciudată, se întoarce în orașul în care a copilărit, după ce află de moartea mamei sale. Așteptându-se să găsească locuința acesteia abandonată, Pursy este șocată atunci când descoperă că este locuită de doi bărbați ale căror vieți au luat o întorsătură ciudată cu ceva ani în urmă.

Prieteni cu mama ei, Bobby Long (John Travolta), un fost profesor de literatură, și protejatul acestuia, care în același timp îi este și biograf, Lawson Pines (Gabriel Macht), s-au stabilit în vechea casă acum mult timp și nici prin cap nu le trece să plece. Atunci când cei trei își expun punctele de vedere, sunt siliți să încerce să conviețuiască - aceasta este povestea a trei oameni neobișnuiți și a casei lor și mai ciudate.

Pe măsură ce timpul trece, Bobby, Lawson și Pursey sunt surprinși de secretele pe care le află despre ceilalți, care dezvăluie complexa țesătură a alegerilor care i-au adus în acest punct.

Rămâi cu imaginea omenească a vieții, cu importanța familiei și a prietenei, care este soluția la spaima de spectrul singurătății.

Aceste filme sunt plăcute, nu doar pentru că nu au violențe, dar pentru că sunt extrem de inteligente, cu replici spirituale, în stil crazy, care îmbină vorbirea normală cu ironia. Și sunt jucate de actori extrem de seducători, pe care ai vrea să-i vezi mereu. Ei au o plăcere nebună de a se juca, fapt care se transmite și spectatorului. Iar limbajul ține categoric de sfara umorului de calitate. în esență, filmul este arta seducției, care, pigmentată cu umor, ne oferă satisfacția unui joc superior.

Grid Modorcea

19 ianuarie 2023

Bound sau parodia clișeelor mafiote

În trecerea dintre ani, un post Tv, Happy Channel, a avut ideea să programeze serialul FORSYTE SAGA, toate cele cinci episoade, cu o mică întrerupere la miezul nopții, când a intercalat numărătoarea inversă. Idee salutară! Afară bubuiau exploziile, dar nu păreau de la focurile de artificii, erau ceva năucitor, ziceai că au picat și la noi rachetele rușilor îndreptate spre Ucraina. Efecte colaterale. Ce contrast cu familia middle class, cu viața celor trei generații Forsyte, care ne-au arătat cum a decurs ascensiunea puternicei burghezii engleze. Celelalte posturi erau năpădite de emisiuni imposibile. Am constatat că la PROtv se petrecea ceea ce acum câțiva ani era de râs la TVR, și invers. Posturile „etalon” și-au schimbat rolul. Dar aceeași lălăială manelistă și un munte de prost gust, de umor de șatră. Aceasta să fie România? Așa ceva vor românii? Mare prejudecată. Au greșit adresa. Televiziunile nu au pregătit nimic demn de atenție, numai umplutură. Așa că, în lipsa organizării Revelionului la Piața Constituției, o nouă „inițiativă” a acestui primar abulic, eliptic și ecliptic, Nicușor Dan, oamenii au urmărit filme pe celelalte posturi, posturi străine.

Așa am putut vedea și premiere. Am să prezint una.

Cu mult înainte de a-și face numerele Tarantino și Rodriguez, au existat frații/surorile/soții Lana și Lilly Wachowski. Se spune că ar fi bărbați, dar ei au decis să se spună că sunt căsătoriți. Problema genului sexual este un mister, dar Wikipedia se adresează cu „ei”, îi face bărbați, așa cum îi vom numi și noi. Oricum, aparițiile lor sunt extravagante, ba crazy. E o legătură indisolubilă între felul cum apar autorii și filmele lor. Lana și Lilly și-au făcut debutul regizoral în 1996 cu filmul Bound, dar faima internațională a venit cu următorul film, The Matrix (1999), încununat cu Premiul Saturn pentru cel mai bun regizor. Au scris și regizat și cele două sequel-uri ale filmului, The Matrix Reloaded și The Matrix Revolutions (ambele în 2003), iar acum toată lumea așteaptă Matrix 4. Ei sunt și producătorii acestei francize.

În acest stil, după succesului comercial a seriei Matrix, au realizat V for Vendetta (2006), iar în 2008 au lansat filmul Speed Racer. Cel mai recent film al lor, Cloud Atlas (2012), bazat pe romanul cu același nume de David Mitchell, în colaborare cu Tom Tykwer, a fost ocolit de premii și critică, poate cel mai neînțeles film al lor, așa cum arătat în analiza pe care o fac în volumul CONDAMNAȚIE LA NEMURIRE, un simbol sau un reper pentru ceea ce înseamnă omisiunile Oscariote. Dar Lana și Lilly și-au continuat cursa și au mai realizat un film asemănător, Jupiter Ascending, ca și seria televizată Sense8, ambele lansate în 2014.

Le-am văzut mai toate filmele, am scris despre ele, iar de curând am văzut și filmul de debut, Bound, care la noi circulă cu titlul Legătura. Da, fiindcă există o legătură între două femei așa de puternică, în primul rând sexuală, încât ele ajung să ucidă, punând la cale un plan diabolic, care duce la lichidarea unui focar mafiot, care se luptă să acapareze 2 milioane de dolari, bani pe care i-au luat ele, după ce planul le-a izbutit.

Ele se numesc Violet (Jennifer Tilly) și Corky (Gina Gershon), foarte seducătoare. Corky este o fostă pușcăriașă care lucrează ca instalator într-o clădire. Când o întâlnește pe Violet, amanta mafiotului Caesar, din trupul lor sar scântei. Dragostea lor este peste timp. Dar când coboară cu picioarele pe pământ, cele două femei se hotărăsc să-i fure mafiotului cele 2 milioane dolari pe care acesta le ținea pentru Gino Marzzone, șeful său. Dar apare pe fir și fiul mafiotului, Johnnie. Și un alt mafiot, Mickey, care voiau banii, dar o voiau și pe Violet. Femeile mint că l-au văzut pe Johnnie cum a venit și a luat banii și s-a dus cu ei la aeroport, să-l aștepte pe Gino. Dar Gino apare fără Johnnie. Cesare nu mai înțelege nimic în momentul când descoperă în valiza unde ținea banii, hârtii! Și, ca să se salveze, îi ucide pe Gino și Johnnie. Lucrurile se complica in momentul în care Caesar află că Violet era în legătură cu Corky. El le leagă și vrea să le ucidă. Dar Violet scapă la timp și îl ucide pe Caesar, apoi se întâlnește cu Corky, care furase deja o mașină și dispar cu cele două milioane cât mai departe de acest masacru absurd, acolo unde pot să-și continue liniștite legătura.

Este posibil ca în personajele Violet și Corky, Lana și Lilly Wachowski să se fi descris pe ele însele, adică, până la un punct, Bound să fie un film autobiografic. în orice caz, filmul abundă de stări crazy, ba totul este o continuă nebunie, o nebunie în care însă ele nu-și pierd firul logic. Este un film mafiot, cu gangster, în care planul diabolic are logică. Ele își înving cu logica adversarii. Știu mai bine să mintă, să se descurce în ițele foarte încurcate ale „familiei” mafiote. Mafioții nu au decât o logică, aceea a crimei, a pistolului sau cuțitului ucigaș. Pe când ele au venit cu logica minții, cu brodarea unei țesături credibile, care să-i păcălească pe mafioți și să-i facă să se ucidă între ei. Filmul are un permanent suspans, în care personajul principal este Nuanța logică. Clișeele filmului stass mafiot sunt subtil parodiate, fiindcă Violet joacă „pe bune” minciuna. Minte-l pe Caesar, îi tot spune Corky, rolul tău este să fii cât mai credibilă. Și este. Nici spectatorul nu mai știe cum să facă să nu încurce ițele, să stăpânească balansul dintre adevăr și fals.

În orice caz, acest thriller nu anunță Matrix, care este un crazy de pe altă planetă. Ceea ce demonstrează că există mai multe trepte crazy în a aborda lumea, în a găsi mijloacele de exprimare. Bound a fost produs de celebrul Dino de Laurentis. Iată un debut de ținut minte.

Grid Modorcea

5 ianuarie 2023

Exorcizările lui Elton John

Nu filmul, evoluția/involuția lui, se află la originea stilului crazy, ci muzica, în special muzica rock, care a produs cele mai sălbatice manifestări muzicale ale secolului 20. Începând cu Elvis Presley, numeroase trupe și-au manifestat nebunia, într-o concurență care a dominat viața planetei pământ. Sigur, muzica modernă a acestor trupe este foarte complexă, de la genul baladesc la cel simfonic, pe care l-au dus la apogeu moguli ca Jay-Z și Kanye West, rapperi ai stilului R&B. Nimeni nu a rămas indiferent la manifestarea unor formații ca The Beatles, Queen, Metallica, The Rolling Stones, Pink Floyd, Led Zeppelin sau Phoenix în România. Manifestarea în grup s-a dovedit esențială în dezvoltarea stilului crazy, dar de cele mai multe ori aceste trupe se formau în jurul unui star. El magnetiza opinia tuturor și influența mișcarea trupei, evoluția muzicii, inspirația, ca și baza ei, realizată de textieri anume, specializați. Cuvintele erau tot atât de importante ca și notele. Melodiile deveneau hituri și prin ideile lor textuale, prin versuri memorabile, cântate la unison de mii și mii de spectatori, care participau la megaconcerte, apoi discurile și alte mijloace media făceau restul afacerii, cucereau milioane de oameni de pe tot pământul.

În volumul CONDAMNAȚI LA NEMURIRE m-am ocupat de starul Freddy Mercury, a cărui nebunie muzicală se împletea cu patima drogului și a sexului, sfârșind în homosexualitate, în boală și moarte. Nu altfel s-au petrecut lucrurile și cu starul american Michael Jackson, mort în urma unei supradoze.

Un caz la fel de ieșit din comun, dar asemănător cu cel al lui Mercury, este cel al lui Elton John, care însă a reușit să evite sinuciderea sau auto-condamnarea la moarte, așa cum aflăm din filmul RocketMan (2019). Poate și pentru că filmele dedicate acestor două fenomene ale muzicii mondiale au fost realizate de același regizor, Dexter Fletcher, format la școala lui Guy Ritchie, unde a jucat ca actor în filmul Lock, Sock & Two Smokings Barrels. Prezența sa în topurile filmului englez este impresionantă. El a regizat filme de referință ca Sherlock Holmes 3 și Eddie the Eagle, avându-l în rolul principal, al unui schior olimpic, pe Taron Egerton, care îl interpretează și pe Elton John. Trebuie precizat că regia filmului despre Mercury a fost preluată de la Bryan Singer. Cum vedem, rolurile de regizori și actori se împart în familie, cam aceeași generație devine o nouă echipă cinematografică, un nou simbol al avangardei.

Oricum, filmul RocketMan ne arată incredibilul, viața total anormală, scoasă de pe fix, a unui talent muzical, care a trecut prin bolgiile infernale ale alcoolului, drogului, prostituției și extravaganței. Până a se potoli, până a devenit Elton John al zilelor noastre, un om așezat, care n-a mai turnat în el de zeci de ani picătură de alcool, care și-a făcut o fundație de ajutorat bolnavii de SIDA, până a deveni, deci, un om normal, respectat de toată lumea, el a fost total crazy. Nu cred că a fost în istoria muzicii un alt om care să trăiască atât de periculos, să-și bată joc de viață, să experimenteze pe pielea lui toate excesele, să fie plin de sălbăticie, să nu cunoască limită în dezmăț, ca și cum pierderea uzului rațiunii era misiunea sa pe pământ.

Și Mozart a avut evadări dintr-o existență prea rigidă și controlată, întâi de tatăl său, apoi de curtea regală. La regulile anchilozate impuse de Salieri et co., el reacționa cu sălbăticie, evada și mergea și se distra în grup. El se răsfăța, râdea și cânta nebunește. Însă muzica lui nu era de loc ușoară, baladescă, înfiorată de sentimente și de versuri lirice, precum muzica lui Mercury sau Elton. Plus că viața din secolul 20 nu se compara cu aceea din secolul 18. Omenirea a adăugat la istoria ei un comportament tot mai sofisticat și mai deșănțat. Destrăbălarea și dezmățul treceau de la viața privată la muzică, o muzică specială, care îi seamăna, adică la fel de nebună.

Tot ce vedem că face Elton în RocketMan nu este normal. Mozart a avut un tată autoritar, pe Leopold, așa cum Elton John a avut-o pe mama lui, o femeie ca o lamă de brici, necruțătoare cu el chiar și când a devenit superstar, personaj remarcabil interpretat de fiica celebrului Ron Howard, Bryce Dallas Howard. Cred că personajul creat de Fletcher-Egerton nu poate fi comparat cu nimeni, el îi întrece pe toți în excese extravagante, în obiceiuri și comportament crazy.

Unii au taxat acest film ca fiind o non-ficțiune romanțată, un basm despre un personaj (creat de Taron Egerton) capabil să șocheze mereu, așa cum o făcea în viață legendarul cântăreț în urmă cu 40 de ani. Dexter Fletcher, cel care prelua de la Bryan Singer regia filmului Bohemian Rhapsody, despre Mercury, combină documentarul cu show-ul musical de tip Broadway. Formula pe care o propune Dexter Fletcher nu e prea departe de aceea din Bohemian Rhapsody, de musical cu elemente fantasy, axat pe o epică pitorească, având contraste, și farmec, dar și excese greu de suportat.

Categoric, RocketMan este un film musical pentru că Taron Egerton, cu impresionante calități vocale, are multe părți cântate în film, prin care leagă secvențele între ele, care duc acțiunea mai departe. Dar nu aceste părți cântate te șochează, formula e veche, de pe vremea Umbrelelor din Cherbourg (1964), ci manifestările voit anormale ale personajului, exorcizarea demonilor interiori ai lui Elton, așa cum este în special secvența în care el îl întruchipează pe Lucifer, un Lucifer roșu, descurcându-se greu cu aripile enorme, când la un moment dat pare un înger căzut.

Desigur, Fletcher nu se abate de la datele istorice, de la momentele care l-au format pe Elton, el reconstituie cu migală pașii care au dus la explozia acestui star, devenit încă de atunci, de la prima sa afirmare, o legendă. Dar necesitățile afective îl duc pe regizor la anumite licențe poetice. Bunăoară, melodiile compuse de Elton John nu apar în film în ordinea cronologică a lansării lor, fiindcă Fletcher nu a urmărit latura exterioară a evenimentelor, ci latura interioară, felul cum l-au influențat anumite melodii, cum i-au rotunjit personalitatea. Decorurile, costumele, implicit imaginea filmului prevalează față de muzică. Sunt fenomenale, parcă ar fi rupte din imponderabilitatea mișcărilor realizate de acrobații de la Circ du Soleil. Dar cu toate licențele spectaculare, realizatorii reușesc să rămână fideli spiritului evenimentelor care au avut loc și mai ales modului în care acestea s-au reverberat în sufletul genialului și extravagantului muzician, ale cărui apariții veneau din altă lume, din basm, din fantezii coregrafice.

Aici este cheia viziunii, în concepția metaforică privind raportul dintre real și fictiv, întrepătrunderea acestor planuri, când se fac subtile treceri de la planul real la cel imaginar sau de-a dreptul oniric, care au darul să-l facă pe spectator co-participant la acțiune, el trebuind să-și imagineze dacă povestea este reală, cronologică, sau imaginară, atemporală. Splendid acest balans, această ambiguitate, care fac ca publicul să leviteze, cum au spus chiar martorii direcți, la memorabilul concert dat de Elton John în legendarul club „The Troubadour” din LA (prima reprezentație pe teritoriul american a britanicului), un concert care amintește de finalul din Bohemian Rhapsody. Din această formulă ambiguă a felului cum sunt folosite convențiile face parte și ideea „copilul interior”. Adesea, cântărețul adult are proiecții în trecut, în copilăria sa, și, mai ales când e singur, are întâlniri cu imaginea sa. Acest „copil interior” îl obsedează, îi apare mereu în cale, e îmbrăcat ca un om matur, e mereu nemulțumit de ce face Elton, ca abia în final să se lase îmbrățișat de el, să se împace! Întoarcerea omului matur în copilărie pare a fi fost salvarea lui Elton John de la autodistrugere. Când a avut nevoie, la momente de răscruce, copilăria i-a dat un echilibru interior, care l-a adus mereu cu picioarele pe pământ.
RocketMan oferă divertisment, spectacol și emoție, la cote de nebunie. Nebunia este chiar nota lui, fiindcă se urmărește să se obțină numai efecte cât mai crazy, de o mare densitate. Taron Egerton joacă memorabil (și oferă propriile interpretări ale melodiilor celebre ale lui Elton John), filmul are suflet și reușește să ne facă până la urmă să îl acceptăm pe Elton, să ne atașăm de personaj, fiindcă inițial îl respingem, nu-l înțelegem. E greu să înțelegi un om care vrea să se sinucidă tot timpul, care dă cu piciorul la succes de dragul sticlei de alcool, de care nu are voința să se despartă. Te șochează atâta prostie, dar uneori apare la Elton și un simț al ridicolului, când nici el nu se înțelege pe sine, e total dezorientat de costumele cu care este împopoțonat, acestea fiind demonstrații regizorale de stil naiv, explicit. Este foarte atent analizat personajul Elton John, răspunderea lui Fletcher fiind uriașă, căci muzicianul trăiește și pentru regizor a fost un mare pariu să atace un asemenea subiect delicat.

Avea nevoie Elton John de acest film, care să-i amintească trecutul, așa cum a fost? Parcă a fost realizat la comanda mamei lui Elton, să-l arate în toată goliciunea, de care ar trebui acum, azi, să se rușineze. De atâtea ori, dezmățul, bețiile, drogul erau să-l omoare. Nu avea acest drept, să-și bată joc de geniul care i s-a dat, să trăiască bezmetic, fără Dumnezeu! Cu o mamă rece și un tată absent, micuțul Reginald Dwight (viitorul Elton John) este susținut doar de bunică. Băiețelul are o memorie și un simț muzical excepționale, putând reda la pian fragmente muzicale auzite pentru prima dată. Ca Mozart. Filmul îl urmărește pe Elton pornind din orășelul Pinner, de-a lungul drumului spre succes, dependență și suferință, iar pe parcurs îi vom cunoaște și pe managerul și iubitul John Reid (jucat de Richard Madden, într-un rol cu multe fațete, similar cu partenerul lui Mercury!), cât și pe legendarul compozitor de versuri Bernie Taupin (Jamie Bell), cu care a colaborat timp de 50 de ani, ba i-a fost asociat și confesor, iar de multe ori judecător. Oricum, Elton declară că fără Bernie nici nu ar mai fi trăit. Dovadă că ei au obținut un premiu Oscar pentru melodia „I’m Gonna Love Me Again”. Cântec care a obținut și Globul de Aur. Ca și Taron Egerton.

Filmul se ocupă de prima parte a vieții lui Elton John, până la ieșirea lui din tunelul demonic. Premiera lui a avut loc la Festivalul de la Cannes, unde a participat și Elton John, care a plâns, așa cum a declarat Bryce Dallas Howard, aflată în apropiere de muzician. El a semnat și producția peliculei. Așa cum aflăm din genericul final, Elton John a rămas unul dintre cel mai bine vânduți artiști ai tuturor timpurilor, cu 38 de discuri de aur și 31 de platină și peste 50 de hituri. El deține recordul pentru cel mai bine vândut single al tuturor timpurilor, „Candle in the Wind” (1997), care s-a vândut în peste 33 de milioane de copii. În 1992, Elton a înființat fundația Elton John AIDS Foundation, care este în prezent una dintre cele mai importante organizații non-profit ce luptă împotriva HIV/SIDA.

Grid Modorcea

6 octombrie 2022

MALAVITA

Un as al stilului crazy, pe care îl recunoști dintr-o mie, este regizorul francez Luc Besson, preferatul meu, fiindcă el stăpânește atât de bine stilul crazy încât îl parodiază. Toate filmele sale sunt parodii, folosindu-se de acest stil ca să le dea lecții americanilor, deși el însuși este bine americanizat. Orice gen este abordat în acest fel, fie că atacă o temă delicată, controversată, ca mitul Ioanei D`Arc, pe care îl demitizează, fie genul SF, ca antologicul Al cincilea element, fie zona paranormalului și a tehnologiei abisale, ca în Lucy. El este la fel de nebun ca Tarantino et co., dar are în plus această calitate specifică spiritului francez, occidental, distanțarea. Și reușește să-și ducă demonstrațiile până la capăt printr-un story care are un start inocent, totul pornește aproape melodramatic, cum este și începutul filmului The Family, care circulă la noi cu titlul Malavita: O familie criminală (2013), în care vedem o familie aproape sfântă, de oameni iubitori, buni, pâinea lui Dumnezeu.

Malavita este inspirat din romanul Badfellas al lui Tonino Benacquista, care este o replică la Goodfellas, faimosul film al lui Martin Scorsese, după romanul Wiseguy de Nicholas Pileggi. Luc Besson a făcut o parodie la Băieții buni, după Băieții răi! A realizat un thriller cu accente de comedie neagră. Malavita spune povestea lui Giovanni Manzoni, un fost gangster, care, după o înțelegere cu FBI-ul, se refugiază împreună cu soția într-un sat din Franța, cu condiția să termine cu trecutul. El își ascunde adevărata identitate sub numele de Fred Blake. Giovanni începe să se simtă confortabil și în siguranță în Europa, mai ales că este primit cu brațele deschise de localnicii pe care  i-a mințit că se află acolo pentru a scrie despre debarcarea trupelor aliate în Normandia în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Cineva, pe forum, se întreba cum de știu toți engleza, iar eu îl întreb cum de nu știe că este vorba de o convenție, că suntem în lumea imaginarului?!

Fred Blake (Robert de Niro) se străduie să-și scrie memoriile, dar nu a reușit să scrie decât câteva pagini, își dă seama că scrisul este meserie grea, dar tot încearcă, ea, soția lui, Maggie (Michelle Pfeiffer), este la fel de bună, seducătoare, o minune de femeie, pe care el o iubește la nebunie, fiindcă ea îi face cele mai bune prăjituri. Ce să mai spunem despre cei doi copii ai lor, o fată, adolescentă, Belle (Dianna Agron), care se rușinează când mama îi spune că trebuie să-și găsească un băiat care să o dezvirgineze, dar numai cu prezervativ, e clar? Băiatul, Warren (John D’Leo), are la școală numai note maxime, dar stă prost la capitolul purtare, e cam bătăuș. El însă și iubește sora la nebunie.

Familia este total armonică, până începe să curgă la robinet apă murdară. Și atunci Fred se duce în audiență la primar și îi cere să rezolve problema. Primarul îi spune că el este nou aici, în sat, și să-i lase pe ei în pace fiindcă știu ce au de făcut. Instalația e defectă. Fred nu are liniște. Apare contrastul dintre metodele francezilor și cele mafiote. Familia Manzoni se integrează în comunitatea de francezi, dar nu reușește să se debaraseze complet de vechile obiceiuri și continuă să rezolve problemele cu care se confruntă, prin tactici de modă veche specifice mafioților. Deși încearcă să ducă un trai tihnit și să se țină departe de numeroșii dușmani, Giovanni/Fred este prins de fiecare dată din urmă de trecutul lui întunecat, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să o tempereze pe impulsiva lui nevastă, care are tendința de a incendia obiecte atunci când se simte trădată.

Și așa procedează Fred și acum, fiindcă trecutul nu-l iartă. El se gândește la o soluție mai rapidă, să arunce în aer instalația (stația de epurare a apei). Așa face. Pune dinamita, dar era pe ce să fie prins de Robert Stansfierd („Stan”), șeful lui de la FBI (Tommy Lee Jones), care îl vizitează și dorește să afle ce scrie. A auzit că scrie, ce scrii? Memorii. Ce fel de memorii? Să nu divulgi cumva legăturile dintre noi și mafia. Comandantul e îngrijorat, trebuie să văd. Tu ai să fii erou pozitiv, Stan…

Și, pas cu pas, totul capătă o încărcătură de dinamită, culminând cu atacul mafiei asupra familiei lui Giovanni, care trebuia pedepsit pentru trecutul lui întunecat. Răzbunarea e arma mafioților și trebuia și ea parodiată. Venirea mafioților este surprinsă de băiat, care tocmai voia să fugă, își pregătise actele, un pașaport fals, ca să ajungă la Paris. Avea 14 ani și a spus că îl urmează pe tatăl lui, care a început aventura vieții la 13 ani. Dar el îi vede pe bandiți coborând dintr-un autobuz și se întoarce să-și ajute familia. Împreună cu sora lui va face minuni. Sora lui nu mai e virgină, căci, între timp, l-a acostat pe un băiat de clasă, și a făcut amor cu el într-o scenă foarte patetică.

Lupta dintre bandiți, agenți federali (oamenii lui Stan) și familia lui Giovanni ocupă jumătate din film. Încăierarea este total nebună. Avem o parodie a crimelor dintre mafioți. Nu mai știi cine pe cine omoară, din ce direcție apare glonțul. Confuzia este totală.

Și momentul este pregătit de o secvență memorabilă, în care Fred este invitat la un club unde se proiectau filme și apoi aveau lor discuții. El este invitat la un film cu Frank Sinatra, dar care nu este adus, firma de difuzare l-a înlocuit și a trimis un film cu mafia de Martin Scorsese, adică tocmai faimosul Goodfellas / Băieți buni. Lui Fred îi convine de minune, mai ales că și Robert de Niro joacă în el. Luc Besson face aici un fel de ars poetica, film în film, unde își strecoară infraestetica, adică elementul de distanțare. Comentariul lui Fred, la sfârșitul proiecției, este de tot hazul, el explică felul cum a devenit mafiot. Fapt care îl îngrozește pe Stan, care fusese și el invitat la eveniment. De fapt, Fred l-a invitat, iar Stan joacă rolul unui om panicat, care se așteaptă de la Fred să spună numai prostii.

Robert de Niro face aici un rol de Oscar. E de nerecunoscut. Un bărbat cu barbă, cu ochi buni, aparent civilizat, cu zâmbet senin, dar cu mintea periculoasă.

Lupta dintre el și un gangster este antologică. Gangsterul a intrat în casă și vrea să o violeze pe Maggie. Dar Fred vede cum gangsterul își dă pantalonii jos și atunci sare pe spatele lui, vrea să-l ștranguleze cu un laț. Dar gangsterul e masiv și se învârte cu el. Se prăbușesc, Fred cade dedesubt, dar îl ține bine cu lațul pe gangster. Și atunci Maggie apare târâș, cu un cuțit enorm în mână, pe care îl înfige în pieptul gangsterului. O imagine etalon din comediile de groază.

Și cu ajutorul echipei lui Stan, gangsterii sunt puși pe fugă sau uciși. Explozia de la stația de epurare are loc. Apa de la robinet redevine curată, familia e din nou unită, fericită, pleacă într-o excursie, departe de locul rău, de Malavita (=lumea interlopă). Nume pe care îl poartă, de fapt, câinele lor, negru, foarte rău, care își apără stăpânii cu prețul vieții.

Actorii joacă dumnezeiește în această comedie neagră, nici nu bănuiești că ei vor trece de la o stare la alta, de la familia bună, la familia criminală. Ei fac prostiile, crimele, cu un comportament firesc, ca și cum nimic rău nu s-a întâmplat. Ca și cum „natural born killer”. Sadismul este bine mascat. Paranoia nu este vizibilă pe chipul lor. Doar faptele sunt într-un delir apocaliptic.

Grid Modorcea

21 noiembrie 2022

Harababura în care trăim

Evident, stilul crazy, analizat în articolele anterioare dedicate filmului, se potrivește ca o mănușă nației române. Realitatea din România are un stil crazy desăvârșit. Totul e haotic, începând cu guvernarea aflată în mâna unor oameni total anormali. Programul politic al candidatului la președinție, Klaus Iohannis, a fost chiar „nevoia de normalitate”. Și în anii pandemici el revenea la sloganul normalității. Și unde-i normalitatea? Totul ar trebui să înceapă cu el însuși, care nu-i normal. Mai ieri zicea că trebuie să scăpam de „ciuma roșie”, care a câștigat totuși alegerile, iar el era președintele „tuturor” românilor, ca mai apoi să spună că singura soluție pentru ieșirea din criză este unirea PNL cu „ciuma roșie”, ucigând astfel opoziția, care a rămas pe mâna unor caricaturi, unor clovni ca Șoșoacă și liderul unui partiduleț, care și-a marcat elanul unitarist cu nunta acestui haiducel, din care a făcut un circ național, cu zeci de mii de invitați, cu tone de brânză primite de la „ciobanul” care a distrus fotbalul românesc!

Dragoș Pătraru se strofoacă la emisiunea „Starea nației” să arate ce nulități are țara la conducerea ei. Dar el nu înțelege că România e condusă din afară, nu din interior, și că aceste nulități sunt convenabile pentru o astfel de manevră. El trebuie să înțeleagă că Iohannis et co. sunt MARIONETE occidentale, că sunt niște executanți servili. Un cap limpede, o personalitate care ar demonstra că România poate fi ca Anglia, adică să ceară Roexist, ar fi un dușman al lor.

Tragedia este că fondurile care sunt alocate României se strecoară prin conturile lacome ale acestor nulități. Și că nimeni nu le sancționează. Le sancționa UE, dar acum e ocupată cu războiul din Ucraina și nimeni nu mai spune Stop celor care își măresc profiturile în timp de criză. Ar trebui să funcționeze statul de drept. Dar unde este justiția română? Au făcut pușcărie cosmetică doar câțiva bandiți notorii, apoi i-au lăsat liberi să-și termine ce au început, adică furturile, iar ea, Justiția, este spectator. Sau poate e condusă tot de nulități, dovadă tergiversările de neimaginat ale unor anchete, precum „cazul Caracal”, al cărui verdict era dat încă din start, de când s-a petrecut tragedia. Însă acesta nu e un caz precum „Colectiv”, care să fie semnificativ pentru starea nației, este ceva cu totul particular precum „cazul Tănacu”. Astfel de tergiversări arată cât de incapabilă este Justiția română.

Și înainte de toate, oamenii nemulțumiți, cu conștiința vie, ca Pătraru, trebuie să înțeleagă că nulitățile n-au nici o vină că sunt nulități, vina o găsim în răspunsul la întrebarea: Cine le-a ales? Votul este cheia. Cum poți să alegi „oameni” ca Șoșoacă? Sau ca masa aceea amorfă de parlamentari?! Astfel de nulități vor continua să fie în fruntea țării dacă votul nu le sancționează.

Societatea românească este bolnavă rău, nu mai e normală. Degradarea a ajuns la poncifuri de tipul: „Stingeți lumina, opriți gazele și mâncați gândaci!”. Râde în mormânt Ceaușescu de evoluția degradării noastre! Dovadă faptul că românii și-au pierdut umorul sănătos și au dat-o masiv pe bășcălie, pe hâhâiala bășinistă. Triumfă mai ales umorul involuntar, care nu mai trebuie produs de nici un  Caragiale, el apare nud pe toate drumurile și canalele TV. Te lovești de el la fiecare pas.

L-am tot prezentat și analizat în cărți ca STAREA NAȚIUNII, CORONA LISA sau MASCAȚII.

Din păcate, cineaștii nu au fost capabili să reflecte această stare de lucruri, această realitate crazy. Era de așteptat ca noul val al filmului românesc să facă o radiografie nemiloasă acestui curent dement, de înapoiere mintală a conducerii României, cu consecințe nefaste asupra tuturor direcțiilor ei.

Cu excepția lui Geo Saizescu, nici un comediograf român nu a încercat să definească artistic lumea în care trăim. Pe latura sarcastică, acidă, campion este Mircea Daneliuc, cu filmele lui post-decembriste. Dar probabil i s-a făcut „lehamite” și n-a mai insistat, în ultimii ani, de la Cele ce plutesc (2009), el nu a mai făcut film.

Situația crazy actuală nu a surprins-o nimeni. Filmele lui Geo Saizescu se referă la perioada comunistă, când el își exersa stilul crazy în filme inspirare din cazuri concrete, ca în Secretul lui Bachus și continuarea cu Nemesis.  Geo Saizescu a avut în sânge, în felul lui de a fi, acest stil, mă mir că după revoluție nu l-a dezvoltat. A încercat să o facă într-o revistă umoristică, numită „Harababura”, unde s-a ocupat de tarele societății românești, dar nu a mai avut suflu. Este foarte greu să iei în colimator o realitate crudă, plină de nebunii, precum în România. Fără spirit critic nu se poate da o bătălie de durată. Ori în România spiritul critic a murit. I-a luat locul bășcălia. Saizescu a căutat să suplinească în satira scrisă ceea ce nu a putut să facă în film.

După revoluția din decembrie, a adaptat doar un scenariu mai vechi, scris de Ion Băieșu, la realitatea de după 1989. El se numește chiar Harababura. La premiera din 1991, l-am taxat ca o pastișă a divertismentului tipic românesc, gen Tanța și Costel, marcat de generația Dem Rădulescu et co. Saizescu adună aici pe toți trăsniții divertismentului și adaugă în plus, ceea ce nu se putea în anii trecuți, elementul erotic. Femei cât mai sexy, una și una, își etalează grațiile, în special picioarele și sânii. Este o revărsare de cărnuri frumoase. O actriță precum Cătălina Mustață, de pildă, concurează actrițele hollywoodiene. Mă mir cum o astfel de actriță nu a ajuns stea în America. Dar toate fetele din filmul lui Saizescu sunt la concurență cu peisajul erotic american.

Alte valențe filmul nu are. Original este contrastul dintre bătrâni ramoliți și fete frumoase, una și una. Canavaua o constituie vacanța, câteva grupuri de turiști care merg pe Valea Prahovei la Poiana Brașov, la același hotel, unde are loc acțiunea principală a filmului. Pe latura tembelismului erotic se întrec actori de marcă, de la Dem Rădulescu la Ștefan Bănică, de la Stana Ionescu la Rodica Bitănescu. Hotelul e plin de rațe și găini, iepuri și capre, o pajiște zoomorfă care generează continuu gaguri. Iar un moment de antologie crazy este cel jucat de Doru Octavian Dumitru, în rolul Mirelui, când e poftit în pat de Mireasa goală și nu știe cum să se dezbrace mai repede. Momentul acestui „dezbrăcat”, când el se încurcă în bretelele de la pantaloni ca într-o pânză de păianjen, este total crazy. Ca și cel al fetei căreia un bărbat îi ia firul de la rochia de lână și începe să facă un ghem. Pe parcurs ce el rulează ghemul, rochia se desface, se micșorează, până ce fata rămâne în fundul gol! Sunt numeroase gaguri marca Geo Saizescu, implicit cele pe care le realizează chiar el în rolul de „băiatul bun la toate” al hotelului.

Inițial, când am văzut acest film, mi s-a părut o prostie, o „harababură” de cinema. Dar revăzut acum, e incredibil, este chiar pecetea pusă pe realitatea pe care o trăim. E chiar harababura din zilele noastre, implicit cu accente politice, cu o adresa la guvernanți, fiindcă personajul jucat de Dem Rădulescu este un senator al României, fost director de întreprindere, care pleacă în vacanță cu mașina și pe drum are o aventură ratată cu o tânără foarte sexy.

Desigur, mai reușite artistic sunt filmele în care stilul crazy este aplicat unor subiecte clasice, cum ar fi cele inspirate de anecdotele populare, care îl au ca erou pe Păcală. Aici dominant este gagul surrealist. Și se poate afirma că la acest capitol Geo Saizescu nu are concurent în lume. Ba, am putea crede, prin ochii cu care Saizescu a privit lumea lui Păcală, că însăși istoria românilor poartă această pecete surrealistă, așa cum o găsim și în Povestea vorbei a lui Anton Pann. Astfel se explică harababura din ziua de azi, care este însă o degradare a stilului crazy din matricea folclorului românesc.

Grid Modorcea

16 octombrie 2022

Nu se poate scăpa de trecut

Stilul crazy este ca o pânză de păianjen, a cuprins tot cinemondul, iar Quentin Tarantino a făcut o droaie de prozeliți. Așa este și cazul lui Skip Woods, care a debutat cu filmul Thursday (1998), pe un scenariu dictat chiar de către Tarantino. Ideea este foarte prețioasă: Nu ne putem desprinde de trecutul nostru, suntem legați cu zeci de fire de el, vizibile și invizibile.

Eroul, pe nume Casey Wells (Thomas Jane), este un arhitect liniștit, un bărbat îndrăgostit de soția sa, din păcate prea preocupată de carieră. Au o casă de vis într-o suburbie a orașului Houston, dar n-au urmași și vor să înfieze un copil. Povestea adoptării, cu doctorul care vine să-i facă lui Casey testul de adopție, se suprapune peste brambureala de care încearcă să scape Casey, asaltat fiind de tot felul de necunoscuți. Cum este Dallas, o prostituată de lux.

Nici soția lui nu știa că înainte de a se cunoaște, nu cu mulți ani în urmă, el era un afacerist murdar, trăia din vânzări de droguri. Și era în combinație cu un anume Nick (Aaron Eckhart). Ultima lor afacere a fost de 2 milioane de dolari, s-a lăsat cu mulți morți, Nick a plecat cu banii și nu s-au mai văzut de atunci.

Dar trecutul vine peste el. Casey vrea să-și refacă viața, să o ia de la capăt, să uite ce a trăit, să nu mai repete greșelile trecutului, dar nu poate, oricum, eliberarea de ceea ce a făcut înainte e un coșmar, o adevărată golgotă. Cei care știu de afacere și de bani, vin peste el, unul după altul, inclusiv Dallas, o prostituată cum nu s-a mai văzut, jucată de o actriță de origine cehă, Paulina Porizkova,  un adevărat exemplar uman, de o frumusețe rară, care consumă cu Casey o scenă antologică. Este o secvență care poate sta foarte bine lângă cele din Pulp Fiction, după felul cum ea îl sechestrează pe Casey și îl seduce.

Dar chiar în transa orgasmului, ea este ucisă de un alt vizitator, care își cere banii, amenințându-l cu o mașină de tăiat copaci, pe care Casey o va folosi în final, ca să scape de cadavrele din casă, care au ajuns la trei. Ideea de a le tăia și de a le arunca la gunoi aparține lui Kasarov (Mickey Rourke), un gangster din mafia rusă, care îi dă un termen lui Casey, ora 19, la care el trebuie să fie aici, pe masă, cu banii, altfel va fi ucis și casa incendiată. 

Casey e acum singur, nu știa nimic de bani, unde ar putea fi, dar își aduce aminte de o convorbire cu Nick, care i-a sugerat ceva legat de roțile de la mașină. Și îi vine ideea să taie cauciucurile mașinii și chiar așa face, găsește banii îndesați în anvelope.

Finalul este ucigător, fiindcă bandele care vin să-și ia partea se ucid între ele, iar Casey este plecat de mult, se duce la aeroport unde o așteaptă pe soția lui, care venea dintr-o călătorie de afaceri. El îi arată geanta plină cu cele două milioane de dolari și în spune să-l urmeze imediat, să nu întârzie, fiindcă a cumpărat deja bilete pentru avionul de Paris.

Filmul Thursday / Joi, care circulă la noi cu titlul O zi periculoasă, înseamnă 24 de ore din viața unui fost traficant de droguri, care de patru ani încearcă să-și pună viața în ordine… Când vechii parteneri sosesc în oraș și năvălesc în casa lui, violența reînvie și pericolele pândesc la tot pasul. Între două rele, Casey alege să supraviețuiască, respectiv el fuge de acest loc blestemat, dar tot nu scapă de trecut, fiindcă cele două milionae din geanta cu care pleacă aparțin trecutului…

În SUA, filmul a fost scurtat (= cenzurat) cu 5 minute, datorită scenelor de o deosebită duritate. Însă nu e mai dur decât filmele lui Tarantino, deși Skip Woods vrea să bată și Kill Bill,  își începe filmul cu o împușcătură, iar până la ultimul cadru, scenele sângeroase abundă, sângele e peste tot, mai ales pe fața lui Casey, care este împroșcată cu sângele din capul ciuruit al lui Dallas, de care nu poate să scape. Morala poveștii este, repet, că nimeni nu poate scăpa de trecut.

Și se pare că astfel, chiar așa, a fost construită lumea. O spune însuși profetul Isaia: „Să nu fugiți de trecut, pentru că nu ai unde te ascunde. Trecutul nostru este Dumnezeu”. Ultima propoziție deschide calea către viziunea Sfântului Augustin din Confessiones. Dar asta e altă poveste, din alt film. 

Grid Modorcea
19 septembrie 2022

Vina ancestrală

Un monstru sacru al filmului american este Robert Benton (n. 1932, Texas). A studiat la Universitatea Columbia din New York. A fost apreciat și a obținut multe premii pentru filmele Bonnie și Clyde (1967), Superman (1978), Kramer vs. Kramer (1979), pentru care a luat premiul Oscar la categoria Cel mai bun regizor și Oscar la categoria Cel mai bun scenariu adaptat, Places in the Heart (1985). Filme unul și unul. A mărturisit că i-a venit ideea pentru scenariul filmului Bonnie și Clyde de la tatăl său, Ellery Douglas Benton, care a participat la funeraliile lui Bonnie Parker și Clyde Barrow. Ca regizor a colaborat cu actori importanți precum Dustin Hoffman, Meryl Streep, Justin Henry, Jane Alexander, Sally Field, John Malkovich, Lindsay Crouse, Paul Newman. Hoffman, Streep și Field au câștigat Oscaruri pentru performanțele lor în Kramer contra Kramer, film cu 9 nominalizări Oscar, dintre care 5 premii! A colaborat frecvent cu romancierul și scenaristul Richard Russo, care i-a dedicat lui Benton romanul său premiat cu Pulitzer, Empire Falls. Un alt colaborator al său a fost scenaristul David Newman, unul dintre cei mai apropiați prieteni și colegi la revista „Esquire”, unde și Benton a fost jurnalist cu câțiva ani înainte de a realiza Bonnie and Clyde. Cu Newman, Benton a realizat pe Broadway spectacolul Este o pasăre, este un avion, este Superman, un musical de mare succes.

Benton declară că abordează orice gen, cu condiția să se bazeze pe un scenariu bine scris și interpretat de actori de valoare recunoscută. Așa declară și Woody Allen. Este rețeta sigură care te plasează printre favoriții premiilor Oscar.

De curând, i-am revăzut filmul The Human Stain / Pata umană (2003), un film sofisticat ca toate filmele sale, un amestec de thriller, romantism, dramă, dragoste. La noi rulează cu titlul Culoarea minciunii, fără să aibă acoperire în text. Ce culoare are minciuna? Nu aflăm. Fiecare personaj cu adevărul său, care pentru ceilalți poate este o minciună. Un adevăr deconspirat a fost o minciună bine mascată. Personajul principal, Coleman Silk (Anthony Hopkins), își ascunde povestea vieții timp de 50 de ani și în final i-o mărturisește amantei lui tinere. El este un profesor de literatură clasică, ducând în suflet un secret teribil, care este pe cale sa-i distrugă viața liniștită dintr-un mic oraș din New England. Când idila sa cu o tânără administratoare (Nicole Kidman) este dezvăluită, secretul pe care Silk îl ascunsese cu grijă mai bine de 5 decenii față de soția sa, copiii și colegii săi, iese la iveală, iscând o conflagrație cu consecințe distrugătoare.

Rolul cheie îl deține prietenul său, scriitorul Nathan Zuckerman.  Zuckerman este cel care descoperă secretul lui Silk, un secret legat de trădare pe când evreii erau persecutați, și astfel începe să reconstituie necunoscuta biografie a acestui eminent om, considerat a fi un pedagog integru, și să înțeleagă cum această viață a fost ingenios născocită.

Sunt mai multe povești paralele, precum vina lui Coleman de a-și părăsi mama, apoi propria familie, un complex de împrejurări în care intră și celebra temă „vina tragică”, apoi povestea lui Faunia, administratora, care își pierde cei doi copii într-un accident de mașină, produs de fratele ei, jucat de Ed Harris, un arierat mintal, care îi demonstrează că nu e nimeni vinovat!

Toate firele se încurcă și se pierd în dansul final al lui Coleman cu frumoasa Faunia, cea care are drept confesor o cioară, dans care seamănă cu dansul final din Zorba grecul, cu ideea că numai dragostea vindecă toate rănile.

Evident, mai presus de vina fiecăruia, care este o pecete ancestală, pata umană cu care ne naștem, filmul este o ars poetica, toate ițele sunt privite prin ochii scriitorului Nathan Zuckerman, care le leagă într-o carte la care lucrează și o numește chiar „Pata umană”. O scrie în timp ce au loc poveștile încurcate, pe care caută să le descurce. Reiese că viața este un mare mister de nedezlegat, că trăim din compromis în compromis, că altfel nu se poate, că suntem vinovați chiar pentru existența noastră, dar nu putem fi judecați, nimeni nu e mai presus de noi să ne poată judeca. Nici Dumnezeu. Dar în lumea asta vinovată există Dumnezeu? Fiecare cu pata lui, avem o vină morală încă de la naștere, e vina părinților noștri, pe care o luăm cu noi, căutăm să ne-o ispășim în viață, dar o transmitem copiilor noștri. Și așa mai departe. Pata umană este o vină ancestrală.

Filmul are atâta încărcătură psihologică și existențială întrucât este o ecranizare a romanului omonim al celebrului scriitor Philip Roth, scenariul fiind semnat de Nicholas Meyer, el însuși scriitor și regizor, două forțe incontestabile ale culturii americane.

Grid Modorcea

27 iulie 2022

Stilul crazy al filmului american

E greu de crezut că pe fondul prosperității americane se dezvoltă o producție de filme în care se amestecă violența, crima, violul, șomajul, lipsa de sens a vieții, sfidarea legilor și a morții, bătaia de joc față de tot ce-i omenesc, față de morală și mai ales credință, prin persiflarea lui Dumnezeu și a sfinților, cu personaje marginale, la limita existenței. Și nu este vorba despre filmele de serie B, despre filmele comerciale, ci de filme cu Oscar. Îmi trec prin minte zeci de filme valoroase care practică acest amalgam de elemente, l-am numit stilul crazy, fiindcă totul este o nebunie, nimic nu mai este normal, tot ce se întâmplă este anormal, atipic, sărit de pe fix. O lume paranoică, de coșmar, bântuie lumea, realitatea nu mai are nici o normă, de parcă a venit sfârșitul lumii și ceea ce contează este să fii cât mai schizofrenic.

Iată o serie de capodopere ale acestui gen: Angel Heart (1987), Natural Born Killers (1994), Twelve Monkeys (1995), Red Dragon (2002), Seven Psychopaths (2012), London Fields (2018), ce să mai spunem de filmele lui Tarantino, toate cu mari actori, realizate de mari regizori, modele de performanță cinematografică.

În timp ce omul rătăcit, debusolat, visează la o viață normală, iar omenirea tinde spre o soluție realistă, spre o viață echilibrată, astfel de filme contrazic acestă tendință, sunt ca o compensare la bine, alarmându-ne, arătând cât de înșelător este binele și cât de subțire este granița dintre bine și rău. Ele prezintă o lume aparent normală, căreia îi dă jos masca și descoperim o realitate dystopică, total dezumanizată.

Oameni ce par respectabili, virtuoși chiar, iubitori de familie, precum eroii principali din Șapte psihopați, ajung de nerecunoscut, la stări psihopatice inexplicabile. De ce trăiesc ei așa? Filmul este scris și regizat de Marin McDonagh, multi nominalizat și încununat cu premiul Oscar pentru Six Shooter, Thee Billboards Outside Ebbing sau In Bruges, unde joacă actorii preferați, Colin Farrell și Brendan Gleeson. Șapte psihopați este prezentat drept o comedie neagră înecată în sânge. Marty (Colin Farrell) este un scenarist care visează să-și ducă la bun sfârșit scenariul „Șapte psihopați”. Are numai titlul și nici un personaj, nici o acțiune. Doar sticla cu alcool. Fiindcă asta cică îi definește pe irlandezi. Așa cum pe francezi brânza, pe italieni macaroanele, pe ruși vodka… Dar pe americani? Toleranța, îi zice Billy (Sam Rockwell), cel mai bun prieten al lui Marty, actor fără slujbă și hoț de căței cu jumătate de normă, care ține morțiș să-l ajute pe Marty, furnizându-i idei psihopate. Hans (Christopher Walken) este complicele la fărădelegi al lui Billy, un om religios cu un trecut violent. Charlie (Woody Harrelson) este gangsterul psihopat al cărui câine tocmai l-au furat Billy și Hans. Charlie vrea cu orice preț să-și recupereze cățelul. Charlie este imprevizibil, extrem de violent și n-ar sta o secundă pe gânduri să ucidă pe oricine ar fi implicat în acest furt. Urmează o cursă nebună, să-i prindă pe hoți și Harrelson joacă total crazy, precum l-a jucat și pe eroul din Natural Born Killers. Și personajele feminine, interpretate de staruri precum Olga Kurylenko, Abbi Cornish sau Gabourey Sidibe, nominalizată la Oscar, nu fac decât să potențeze acțiunea, prin contrast, oferindu-și dragostea unor psihopați. Te și miri cum de femei așa de frumoase și deștepte acceptă un trai delirant, imprevizibil, nesigur.

E un vertij fără sens. Toți se suspectează, se urmăresc, au idei trăsnite, se ucid întâmplător între ei, este o sarabandă în care triumfă comedia crimei, fără să fie parodiată crima, fiindcă personajele mor, dispar, într-adevăr. Sau sfidează moartea, precum Hans, care, după ce îi este omorâtă soția, în spital, bolnavă de cancer, le cere ucigașilor să-l omoare și pe el. Și chiar îl omoară. Moartea nu pare să mai aibă nici o valoare. Iar dacă ea nu are, nu are nici viața. Ca să prețuiești viața trebuie să respecți moarta și să știi să te păzești.

Filmul se vrea o ars poetica, fiindcă Marty scrie scenariul în timp ce îl trăiește. Este un film despre cum se scrie un scenariu, un astfel de scenariu bestial, în care se inventează 7 psihopați, dar cu semn de întrebare la număr, ceea ce arată că nu mai e nimeni normal, toți sunt psihopați. Și toate crimele și explicațiile logice și sublogice se petrec în goana după un cățel, care este foarte frumos și privește mereu întrebător spre această lume nebună, care se bate pentru el. Singurul lucru pe care îl face în tot acest tăvălug, la urmă, dă lăbuța cu mâna lui Billy, căzut, ciuruit, care moare cu satisfacția că are un prieten. Este un film în film, cu posibile versiuni ale personajelor și întâmplărilor.

O altă nebunie din aceeași specie este Angel Heart (1987), un „neo-noir psychological horror film”, în regia faimosului Alan Parker, avându-i în distribuție pe Mickey Rourke și Robert de Niro, iar în rolul unei prezicătoare pe Charlotte Rampling.

Harry Angel este un detectiv particular și are un nou caz: diavolul (Robert de Niro), care e îmbrăcat în negru, cu părul lins și mâncând ouă fierte după un ritual seducător, îi dă sarcină să-l găsească pe Johnny Favourite, un șef de orchestră, care se pare că a fost omorât. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple, Johnny nu vrea să fie găsit. Investigațiile îl duc pe Harry într-o lume a forțelor oculte și demonice. În Harlem-ul anilor '55, fiecare martor contactat de el sfârșește bestial asasinat, parcă după un ritual satanic. Cu cât află mai multe despre clientul său, cu atât descoperă lucruri noi și despre sine, și despre familia și iubita lui. Obligat să lupte pentru viața sa, Harry este forțat să cadă la învoială cu însuși Diavolul. Ca eroul lui Keanu Reaves din Avocatul Diavolului. Nu mai vorbesc de seria care îl are protagonist pe Anthony Hopkins în rolul unui psihopat absolut, un nebun care vrea să demonstreze că există crima perfectă, bătându-și joc de anchetatori, precum impavidul Will Graham, jucat de Edward Norton, care reușește să pună capăt crimelor cu propria moarte. În Red Dragon el devine călău și victimă, după ce-i dovedește lui Hannibal că este un cannibal! Filmul îl are operator pe Dante Spinotti, același care a filmat și Tăcerea meilor (1991).

Interesant că maniera crazy de a povesti, foarte sofisticată, se transmite de la un film la altul, cam timp de câteva decenii, filmele americane ale marilor regizori și actori seamănă între ele. Din acest punct de vedere, există o unitate copleșitoare a filmului american, care devine inimitabil și imbatabil.

De regulă, decorul acestor filme reprezintă un peisaj insalubru, locuri pustii, maidane, deșerturi, șantiere părăsite, ruine, închisori, o atmosferă de „film noir”, greu de imaginat că așa ceva mai există la New York, New Jersey sau alte metropole unde se petrece acțiunea lor. Există clar un contrast voit, pentru a demonstra că El Dorado este o iluzie, că apocalipsa vine și peste casele de lux. Personajele, adesea marginale, dar și importante la un moment dat, care însă s-au ratat, au umor, iar actorii joacă cu plăcere scenele în care schimbul de replici este strălucitor. Nu există acțiune, oricât de dramatică, să nu existe o replică din zona umorului involuntar, care destinde pericolul, care arată că eroul nu se sperie în situațiile-limită.

Iar acest stil crazy, impus de mari regizori și actori, a fost preluat de toată producția hollywoodiană, mai ales în comedii, precum Cât îmi dai ca să te împușc? (2000) sau Când bărbații nu-ți dau pace (1992). Dar toate filmele cu Bruce Willis și Jack Nicholson sunt așa. Sau să vedeți pelicula Unul nu aude, celălalt nu vede (1989), în care doi prieteni, unul orb, altul surd, care au un chioșc de ziare, sunt singurii martori la o crimă din fața chioșcului lor. Poliția îi cercetează, dar unul nu a văzut nimic, iar celălalt a simțit un parfum de femeie. La fel de crazy este și I Do (But I Don’t), bine tradus în românește Da, dar mai degrabă ba (2004), în care frumoasa Lauren (Denise Richards) se ocupă de alții, le organizează nunțile, dar uită de sine, devenind un fel încurcă lume, ca eroii din Spărgătorii de nunți (2005), cu simpaticul Owen Wilson în rolul principal, un actor cu vocația crazy, aș spune. La fel ca și Leslie Nielsen, care în Reposedata (1990) realizează o parodie a clișeelor americane, în primul rând a celor vampirice. Până și filmele SF au împrumutat acest stil sucit, ca în Timecop (1994), care spune totul prin chiar titlu, tradus la noi „Răfuială dincolo de moarte”. Acest stil domină și filmele dedicate noii generații, în special pe latura sexy.

Iar stilul place, are imitatori pe tot pământul, de la producțiile indiene la serialele românești, cum ar fi „Las Fierbinți”, unde acest stil împins la exces a ajuns o caricatură. Să fii cât mai anormal, cât mai atipic, cât mai bombastic, ca în „Babardeală cu bucluc”!! Din păcate, față de modele, aceste imitații sunt periculoase, fiindcă ele cultivă umorul ieftin, bășcălia, replici fără spirit, incultura, o hazna bătaie de joc față de artă, față de bani și public!

Scopul filmelor crazy este, din punct de vedere estetic, precum acela al tragediei antice, a cărei acțiune provoca eliberarea spectatorului de teamă și cruzime, un fenomen numit catharsis. Însă pentru asta, în cazul filmului, este nevoie de o inițiere în convenția cinematografică.

Grid Modorcea

18 iulie 2022

UTOPIA NOII LUMI

Foarte originală ideea lui Terrence Malick din The New World (2005) de a descrie nașterea noii lumi, America, pe firul unei mari iubiri, evocată ca în Cântarea Cântărilor. O voce interioară (un narator) ne vorbește într-un limbaj pur poetic, biblic, ne spune povestea de iubire dintre un conchistador englez, căpitanul John Smith (Colin Farrell, care abia jucase rolul lui Alexandru cel Mare) și Pocahontas (Q’orianca Kilcher), o indiancă, prințesa unui trib din pădurile ținutului edenic, la anul 1607, ce va deveni în timp statul Virginia. Filmul narează fondarea coloniei Jamestown, iar protagonișii sunt personajele istorice, reale.

Vedem cum vin corăbiile englezilor pe un fluviu, acostează într-un loc prielnic, comandantul Newport (Christopher Plummer) le cere soldaților să facă aici o fortăreață, să se apere de atacurile aborigenilor, apoi îl trimite pe John Smith să ia contact cu un mare trib din aval, ca să facă schimb de lucruri necesare traiului, până ei vor cultiva aici pământul. Locul este descris ca un rai, pământul e văzut ca un dar ceresc, o comoară dăruită omului gratis. Conducătorul englezilor le spune că aici vor face o lume nouă, o lume a bucuriei, a păcii, a bogăției, darnică la fel pentru toți, diferită de lumea veche din care vin ei. Totul este descris în limbaj utopic, așa cum Biblia descrie Pământul făgăduinței.

Și John merge cu o barcă ușoară pe râu până dă de trib, care îl descoperă, îl sechestrează, dar nu-i fac nici un rău, fiindcă ei nu știu ce este răul, ce este crima sau războiul. Nici nu au cuvinte pentru a descrie ideea de dușman sau hoț, sunt puri, neviciați, exact ca inuiții din Alaska, neatinși de viciile lumii moderne. Le este absolut străină violența. Au o bunătate înnăscută și mult umor, spirit de joacă, precum copiii. Și în acest eden, John o vede pe… ea, pe fata șefului de trib, care avea 12 neveste și o sută de copii și nepoți, dar cel mai mult o iubește pe… ea, pe care a numit-o prințesă.

John, care era un conchistador înrăit, visa să descopere lumi necunoscute, n-ar mai pleca de aici, fiindcă se îndrăgostește de această făptură a purității, iar ea de el. Ea se apropie de el prin gesturi ritualice, totul este o magie de gesturi prin care îi explică lui ce este soarele, vântul sau luna. Dar frumusețea ei este dublată de inteligență, e sclipitoare, și va învăța repede de la el, cum se spune la „ochi”, „buze”, „urechi” și tot ce poate descrie ființa umană. Este aici utopia comunicării, a nașterii limbajului, a legăturilor care se fac între oameni, și între om și natură. Natura este edenică, ea este stăpână prin virginitatea și misterul ei. În faza edenică, Necunoscutul este un zeu atotprezent, tot ce se petrece în mijlocul naturii este un miracol. Până la un punct, acest eden seamănă cu Pandora din Avatar al lui James Cameron. Iar privirile dintre îndrăgostiți sunt glasul sufletului. Ea îl privește în ochi și citește că e un om bun. Nici el, nici ea, nu au nume. Mult timp nu știm cum îi cheamă, abia într-un târziu, după ce ea este botezată, îi vor spune englezii Rebecca, iar când ea este dusă în Anglia, invitată fiind de regale Angliei, care a auzit de ea, aflăm că lui i se spune John și că a călătorit fără succes să descopere Indiile.

Dar cum se petrec toate acestea, o adevărată epopee a nașterii noii lumi? Desigur, el se întoarce la ai lui, la englezii cu care a venit, și vede că ei au ridicat o fortăreață din copaci, iar comandantul a plecat în Anglia să aducă provizii. Însă a dat malaria peste soldații rămași, care, când îl văd pe el, îl cred o fantomă, fiindcă știau că a murit, dar acum îl numesc comandantul lor. Însă nu mai știu să lucreze pământul, foametea îi bântuie. Prințesa va veni la fortăreață și le aduce alimente, atunci ei se gândesc să o păstreze aici, fiindcă șeful tribului o iubea nespus și așa va veni la ei, să le aducă cele necesare traiului. Dar John nu este de acord cu pomana și-i pune la muncă. Evident, se iscă o răzmeriță, au loc și lupte grele dintre ocupanți și sălbatici, se sugerează foarte clar că ocuparea de noii teritorii se face cu sânge, că aborigenii învață și ei să se lupte. Dar până la urmă se înțeleg și există schimburi între cele două tabere, adică sălbaticii le dau englezilor comorile lor, tot ce-au creat ei divin, iar ei le dau tigăi, oale din aramă, ceea ce sălbaticii nu aveau și erau uimiți de ce vedeau. Așa s-a întâmplat și la noi după revoluție, când țiganii le luau țăranilor din Ardeal icoanele pe sticlă cu tigăi și cratițe și le vindeau peste graniță! De asemenea, o altă dorința a sălbaticilor era să aibă piepteni, să-și pieptene pletele, asta li se părea marea invenție. Apoi o busolă, cu care aflau cum se mișcă întunericul și lumina.

Se petrece o metamorfoză sui-generis între lucrurile primare, ca îngrijirea și cultivarea pământului, și obiectele care simbolizează zorii civilizației. De altfel, sălbaticii, din capul locului, erau uimiți de armura lui John, îl atingeau ușor, îi pipăiau șuvițele de păr, să vadă dacă este om, dacă e aievea, dacă nu-i vreo fantomă. Această descoperire a lumii noi, ca și a naturii, Terrence Malick, un regizor rafinat, creator de parabole originale, precum este și The Tree of Life (2011), o face cu încetinitorul și profund metaforic. Limbajul este absolut poetic, imaginea și montajul sunt dominante. Totul este sugerat. Comunicare prin sugestie. Nu întâmplător filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună imagine.

Totul se rupe când John pleacă să descopere Indiile și le dă poruncă alor săi să-i spună ei, după ce trec vreo două luni, că el a murit. Dragostea ei pentru el era absolută, îl iubea așa cum iubea natura. Se identificase cu el. De aceea, aflarea morții lui este ca o lovitură de trăsnet. Plânge, se transfigurează, se vopsește cu cenușă, nu mai vrea să trăiască. Una dintre femeile din fortăreață cu greu o poate vindeca, îi spune că viața este ca un arbore, se rupe o creangă, arborele e rănit, dar crește mai departe. Și ea trebuie să trăiască. Urmează convertirea ei la religia creștină. Este botezată, i se pune numele Rebecca, apoi e învățată să se îmbrace în haine femeiești, să meargă în pantofi cu toc, fiindcă până atunci ea umbla desculță și goală, acoperită doar cu o blană de animal.

Iar această transformare a ei dintr-o sălbatică într-o lady se desăvârșește când apare în viața sa un alt bărbat, pe nume John Rolfe (Christian Bale), venit cu noile corăbii. Aceasta se îndrăgostește subit de ea și caută să o cucerească tot cu o delicatețe nobilă. În privirile lui, nu citește nici un strop de violență. Ea descoperă o carte și el începe să o învețe să citească. Și, după un timp, devine soția lui, deși îi spune că e măritată cu primul bărbat pe care l-a iubit. Era un mariaj cosmic, spiritual, magic, față de cel pământesc, de nunta pe care o face cu Rolfe. Dar treptat totul se armonizează, ea va da naștere unui copil și învață să fie mamă.

Și când este invitată la Londra, la curtea regală, acolo află că el, John Smith, trăiește. Evident, ea este uimită de ce vede acolo, clădiri din piatră, fantastice grădini, palate. Exact opus față de virginitatea edenică a locului sălbatic din care a venit ea, în care s-a născut și a trăit până acum. Desigur, se va întâlni cu el, cu John Smith, dar magia dintre ei nu se mai petrece. Simte că a fost mințită. Șocul civilizației își spune cuvântul. El e obsedat de Indiile pe care nu le-a descoperit încă. Se pare că a trecut chiar pe lângă ele. Ea îi dorește să le găsească și se despart. Ea revine la soțul ei, la familia ei și îi cere să o ducă acasă. S-a petrecut ruperea de magie. Ea s-a maturizat și a căpătat o conștiință socială.

Va contribui să ajute la construirea noii lumi, care, deși își are originea în magie, necesită trudă și înțelepciune omenească.

Grid Modorcea

20 Iunie 2022

Ghici cine bate la ușă?

Foarte controversat este filmul Knock-Knock / Cioc-Cioc (2015), fiind taxat de forumiști în toate chipurile, de la „mi-a plăcut” la „oribil”, fără să întâlnesc nici o opinie care să ne spună că este vorba despre o parabolă. Povestea unui om cu stare care este „violat” de două fete seducătoare poate fi percepută ca o comedie, dar dincolo de umorul nebun, unde suntem martori la demolarea fizică și psihică a unui om avut, deslușim fabula lui „dar dacă”. Dar dacă unui om perfect realizat, cu o mască a puterii aparent fără fisură, i s-ar întâmpla o de-mascare, cum nici nu poate bănui? De la un „cioc-cioc” pe care îl aude la ușă la finalul de a se vedea îngropat de viu!

Orice operă de artă este polistratificată. Un strat este perceperea impresionistă, la prima vedere, un alt strat este format din subtilitățile poveștii, din aluzii, din semnificații colaterale, mai departe găsim un strat cultural, prin legăturile pe care le facem cu alte opere, există apoi stratul filosofic sau religios, ca și stratul sincretic (în cazul filmului) al limbajului, care ne dă cheia înțelegerii alegoriei sau parabolei. Adică tâlcul ei. O operă bună devine astfel un reper, o pildă de învățătură.

Evan Webber (Keanu Reeves) este un tip căsătorit, cu o familie perfectă, dar într-un weekend, când soția și copiii pleacă la plajă, viața lui este complet întoarsă pe dos. Două tinere atrăgătoare și în mare nevoie de a fi ajutate, îi bat la ușă, iar când el le lasă înăuntru, amabilitatea îi este crunt pedepsită.

Acest film îmi aduce aminte de cartea NU a lui Eugène Ionesco, în care demonstrează că un același spectacol de teatru poate avea și o cronică pozitivă, și o cronică negativă, la fel de coerente și convingătoare. Precum cele două fețe ale unei monede. Evan este burghezul realizat, fost DJ, acum mare arhitect, care lucrează la un nou proiect și, ca să aibă liniște, familia sa, soția, artist plastic, și cei doi copii, pleacă în weekend la plajă. Evan rămâne sigur, în toată fabuloasa sa casă, o vilă demnă de un mare arhitect, se instalează la computer și începe să lucreze.

E seară, deja se întunecă. Însă afară plouă și trăsnește. Vedem după luminile care sclipesc pe gem, căci în casă este fff liniște. Și deodată Evan aude la ușă un „cioc-cioc”.  Bate cineva. Om civilizat, merge și deschide. Și vede două fete murate de ploaie, care îi cer să dea un telefon, ca să cheme un taxi, să poată să plece acasă. Ele sunt foarte respectuoase și chiar timide la început, îi tot mulțumesc pentru gestul lui de a le lăsa să intre în casă, apoi pentru că le aduce prosoape să se șteargă, le dă halate, totul se derulează la cel mai firesc comportament. Sunt scene de bun simț, banale. Nimic nu anunță că fetele vor îndrăzni mai mult și că, pas cu pas, în timp de înaintează în viața lui, ele devin hărțuitoare. Momentul erotic apare atunci când ele descoperă stația muzicală a lui Evan, plăcile cu piese celebre și când pun melodii senzuale, cu care îl atrag și îl provoacă la dans.

Totul crește și ajung să îl oblige pe Evan să le… violeze. Amorul în trei se face împotriva voinței lui Evan, care a doua zi se scoală și nu știe ce s-a întâmplat cu el. Ba nici nu știe unde sunt fetele, pe care le cheamă, pe cea brunetă Genesis (Lorenza Izzo), iar pe cea blondă Bell (Ana de Armas). Le caută prin casă și le descoperă la bucătărie, făcând totul vraiște, zicând că pregătesc micul dejun într-o dezordine nebună. Evan e speriat, fiindcă ordinea perfectă a casei se destramă. Soția îl sună, dar el spune că totul e în regulă, are spor la planșă, în curând o va termina. Ele îi spun să stea în pat că îi aduc micul dejun. El refuză, și se răscoală, spune că a fost amabil, că le-a primit cu bună-voință, că a vrut să le ajute, dar acum gata, să plece. Și chemă un taxi.

Dar ele îi spun că nu au nevoie de taxi și că le place aici, la el, vor să rămână la el, ca iubitele lui. Iar tot ce a făcut el, planșele, ca și plăcile muzicale, le rup fără nici o logică. La fel procedează și cu lucrările plastice ale soției lui. Încep să le distrugă. Locuința de un lux exorbitant, de o eleganță cosmică, devine un balamuc. Evan dă să cheme poliția. Și ce-ai să le spui polițiștilor, zic ele, că ai violat niște ingenue? Eu am 15 ani, zice Bell, ai agresat o minoră. Știi câți ani ia un pedofil? 20 de ani de închisoare. Asta te așteaptă!

Evan însă devine violent, vrea să le dea afară cu forța, însă iese învins în lupta cu fetele și se trezește legat cobză de pat. Momentul încătușării lui culminează cu scena în care Bell îi cere să se culce cu el. Eu sunt fetița ta. Hai să vedem cum o regulează tati pe fetița lui. Hai, tati, trage-mi-o! Zici că ești un tată bun, hai, arată-mi cât ești de bun, cum i-o tragi fetiței tale. Hai, tati, fii bun cu mine! Și toată scena este filmată de Genesis. Ele încep să mâzgălească pereții, tablourile și fotografiile de pe pereți devin graffiti în stil punk sau Basquiat.

Totuși Evan reușește să se dezlege și le dă afară, dar e tot domn, le duce cu mașina până la casa lor, de fapt, unde zic ele să oprească. Îl invită să o cunoască pe mama uneia dintre ele, dar el nu spune nimic, întoarce mașina și pleacă. Ajunge acasă și începe să strângă mizeria. E fericit că a scăpat de această pacoste. Spală pe jos, strânge rufele murdare, tot ce e spart și le aruncă la ghenă. Acum e liniștit, poate să se apuce de lucru. Se pune la calculator și începe să lucreze la proiectul pentru care a rămas acasă. Dar în liniștea nopții aude un zgomot în casă. Cine e?, întreabă el. Se ridică și caută în labirinticul lui apartament să vadă dacă e cineva. Nu găsește, dar când să se întoarcă la birou, este lovit cu un obiect în cap și își pierde cunoștința. Era una din fete. Evident, fetele au revenit și-l vedeam pe Evan legat cobză de un scaun și cu un căluș la gură. Apoi ele fac cu el un joc, îl chestionează ca la „Reality Show”. La răspunsurile incorecte, îl lovesc peste față, ele se distrează fiindcă el nu reușește să răspundă corect la nici o întrebare.  Întrebările sunt de genul, câți ani de pușcărie ia un bărbat care a violat o minoră? 17 ani, 39 sau 279? Sau ce merită cel care își trădează familia? Exilul, izolarea sau moartea? Ele imită foarte bine rolul unor moderatoare de succes.

La un moment dat, de pe un dulap cade un vas de porțelan, care se sparge și din el apare un pistol. A, aici își ținea tati jucăria protectoare, arma cu care își proteja moralitatea!? Genesis ia pistolul și-l amenință. Jocul continuă, cu urmarea „de-a v-ați ascunselea”. Îl dezleagă și-i spun să se ascundă. Dacă nu se ascunde bine, îl împușcă. Trebuie să nu-l vadă timp de câteva minute. Dar îl vor găsi și îl leagă din nou cobză.

Soția lui Evan este artist plastic. Casa este plină de lucrările ei din ghips. Pe care ele le masacrează cu un baros. La un moment dat, vine un client, Louis, care trebuie să achiziționeze una dintre lucrări. Dar ea a fost deja demolată și mâzgălită de fete. Are loc o ceară, ele îl împing pe Louis, care cade, se lovește cu tâmpla de colțul unui soclu și moare. Atunci ele îi vopseasc cadavrul și îl acoperă cu hârtie, fac o „lucrare” asemănătoare cu cea pe care au distrus-o, pe care el, Louis, o comandase. Și duc cadavrul afară și îl urcă în duba cu care el venise. Apoi duba pleacă. Cine o conduce? Ele spun un nume, de parcă ar fi făcut acest act tragi-comic în conspirație cu cineva. Un mister planează tot timpul, cine sunt aceste fete, ce urmăresc, unde se termină jocul lor irațional?

Toate faptele lor nebunești, Genesis și Bell le fac după un scenariu bine ticluit, în care îl demontează pe Evan, demonstrând că este un monstru. El, omul bun, omul cinstit, omul fericit, un monstru? Concluzia lor este că el nu merită să trăiască. Și în curtea casei îi sapă groapa, apoi îl îngroapă și îi lasă numai capul să iasă din pământ, iar în fața ochilor lui îi pun mobilul cu care au filmat scena, „Hai, tati, violeză-mă”!

Genesis ia o piatră și o ridică deasupra capului său. Dar o prăbușește lângă capul lui. Râd, spun că a fost o glumă, Evan, ce, crezi că am vrut să te omorâm?, nu suntem animale, dar am vrut să vedem dacă toți bărbații avuți din zonă se comportă la fel. În fața sexului, toți își trădează familia, casa, vocația. Toți sunt din aceeași plămadă, toți sunt niște monștri.

Ele pleacă în neant, de unde au venit. Ultima secvență prezintă familia lui Evan, soția și cei doi copii, care se întorc acasă. Și când deschid ușa, rămân înmărmuriți în fața dezastrului pe care îl văd în casă, ca după un cutremur. Și băiatul spune: „Sigur, tata a dat o petrecere!”

Nu mai știm ce s-a întâmplat cu Evan, care avea călușul la gură. Sigur, soția lui sau copiii l-au descopeerit îngropat până la gât. Dacă mai trăia, ne imaginăm explicațiile lui. Dar această poveste ține deja de alt film.

Ce să explice? NU știa nimic despre fete, cum nu știm nici noi, cine sunt, de unde vin, deși prin replica finală ele par să fi studiat totul din viața lui Evan, dar ele vin ca niște îngeri exterminatori, ca personajul lui Buñuel, care vor să pedepsească răul.

Acest mesaj amintește izbitor de curentul Free Cinema, care a fost o mișcare avangardistă, împotriva societății  burgheze osificate, condamnate la paralizie socială. Contestatare acestei lumi anchilozate seamănă și cu atitudinile contestatare ale trupei The Beatles. Dar ce i se întâmplă lui Evan seamănă izbitor cu secvența din A Clockwork Orange (1971), filmul lui Stanley Kubrick, când eroul, Alex (Malcolm McDowell), dă năvală în casa unui doctor, un om manierat, un potentat civilizat, iubitor de artă, îl leagă de un scaun și îi violează soția în fața lui.

Lecția pe care o primește Evan este lecția pe care o putem primi toți dacă se întâmplă ca îngerul exterminator să ne bată la ușă. Suntem gata să-i deschidem ușa, să-l primim? Eu am imaginat în romanul MESIA NE BATE LA UȘĂ, cum nimeni nu este pregătit să-l primească pe MESIA, care bate la ușa creștinilor, dar lumea de azi este sălbăticită, și-a pierdut credința. Așa și în filmul Knock-Knock, nu există nici un strop de credință. Dumnezeu este absent din această lume.

Sigur, înclin să cred că dacă îți bat la ușă fete așa de seducătoare ca Genesis și Bell, ești tentat să deschizi. Și chiar îți place spectacolul torturii lor, pe care însușii Eli Roth l-a realizat ca un bărbat sedus de ele. Sunt irezistibile, Ana de Armas e cubaneză, născută la Havana, iar Lorenza Izzo este chiliancă, născută la Santiago de Chile, unde au și avut loc filmările, dar ea a făcut studii la New York, la școala lui Lee Strasberg. În toate filmele în care au jucat până acum creează roluri atipice, care sunt și marca lui Eli Roth. Filmele sale independente, cu buget mic, sunt o sfidare a superproducțiilor.

Este un fel de Judecată de Apoi care însă nu are loc în nici un „apoi”, ci are loc acum. Acum ni se demonstrează cât de nesigură este viața, cât de fragil este omul, cum un simplu „cioc-cioc” poate fi bătaia destinului, care ne arată cât de subțire estre granița dintre DA și NU, dintre o față și alta a medaliei.

O astfel de lecție primește și geniul din formidabilul film al lui Gus van Sant, Good Will Hunting, după un scenariu de Matt Damon și Ben Affleck, de la un psiholog modest jucat de Robin Williams.

Filmul Knock-Knock este regizat de Eli Roth, faimos pentru filmul independent Cabin Fever (2002),  considerat de Tarantino „viitorul filmului de groază”. La fel, Peter Jackson i-a adus elogii pentru creația acestui film, considerat cel mai bun film independent al momentului.

Filmul Knock-Knock este co-producție SUA-Chile și are 7 producători și 5 producători executivi. Sigur, el putea foarte bine să fie regizat și de Keanu Reeves, care este aici producător executiv. Dar Reevs, care este supertitrat în rolul Neo din franciza The Matrix, a regizat un alt film la fel de curajos, Man of Tai Chi (2013), foarte violent și nonconformist.

Knock-Knock este plasat la categoriile „dramă, horror, thrriler”, dar, așa cum am spus, este o comedie parabolică. A obținut medalia de aur a Academiei de artă din America.

Grid Modorcea

19 mai 2022

Femeia ideală

Acum, de Sărbători, cred că nu este nimic mai potrivit decât să scriu despre femei, care sunt sufletul sărbătorilor de iarnă, mame, iubite, gospodine. Fără ele nu ar exista nici omul, nici omenirea. Dar mai presus de orice, femeia este simbolul iubirii, implicit al maternității și al virtuții. Fiecare popor are o concepție despre cum trebuie să fie femeia ideală, dar cred că nu există popor mai obsedat de această idee ca poporul englez, respectiv ca scriitorii lui.

În istorie, modele au rămas femeile din dinastiile monarhice, în primul rând Regina Fecioară, dar și soțiile decapitate ale lui Henric al VIII-lea. A apărut femeia-om politic, femeia monarh absolut. Iar în literatură, de la Shakespeare la Oscar Wilde și George Bernard Shaw acest fenomen s-a tradus în capodopere literare. Dar prototipurile sunt personajele create de scriitoare. Literatura lumii nu a dat scriitoare mai hăruite. Ele țin flacăra femeii ideale. Campioană este de departe Jane Austen (1775-1817), care le-a anticipat pe surorile Brontë și pe Virginia Woolf. Ca și pe J.K. Rowling. Și nu departe de această linie trebuie să o punem și pe americanca Stephenie Meyer, autoarea lui Twilight Saga, în care apare Bella, un prototip fantastic al femeii ideale.

Jane Austen a trăit doar 41 de ani și a scris puțin, doar 6 romane, ultimul, Persuasion, apărând postum, dar toate celebre și ecranizate. I-am citit toate romanele. Plac fiindcă sunt niște documente realiste ale epocii în care a trăit, împletite cu un romantism poetic și dominate de caractere feminine nonconformiste. Personajele ei feminine sunt lucide, raționaliste, spirituale, în tradiția elisabethană și shakespeariană. Categoric, ele se trag din Rosalind, eroina din As You Like It.

Femeia ideală este Elizabeth („Lizzy”), din Pride&Prejudice, una dintre fetele familiei Benett. Într-o lume burgheză marcată de tabieturile sfârșitului de secol 18, plină de convenții de clasă, Lizzy este o nonconformistă. Familia Benett are cinci fete și luptă să le mărite. Căsătoria este țelul societății. Însă goana se dă după un partener cu stare, nu un coate-goale. Toate fetele sunt cu ochii după Darcy, un tânăr care moștenește o mare avere. Toate sunt moarte după el, numai Lizzy îi refuză cererea în căsătorie. El este total răvășit, nu înțelege de ce și încearcă să-i demonstreze că nu este un om rău, că nu este un înfumurat, așa cum se zice. Și reușește să o cucerească pe Lizzy cu armele ei. Mai exact, toate problemele pe care le are familia Benett, încurcăturile surorilor ei, le rezolvă discret, fără ca ea să afle. Lui Darcy îi place îndărătnicia lui Lizzy, faptul că ea este mereu contra curentului și are curajul să-i răspundă strălucit lui Lady Catherine, mătușa lui Darcy, pe care îl cuplase de mic cu fata ei. Ba, într-o confruntare finală, Lizzy o înfruntă pe Lady cu mare curaj, cu o atitudine princiară. În lumea foarte convențională a epocii, Lizzy se poartă ca o ființă independentă, liberă de orice prejudecătți. Nu are prejudecăți de nici un fel, are mândrie. Ori asta îi place lui Darcy, mândria ei ieșită din comun. Ea este femeia ideală.

Ca nimeni altul, regizorul englez Joe Wright a înțeles spiritul acestei scriituri strălucite și a realizat după Pride&Prejudice (2005) o capodoperă. Comentariile realiste, dar ironice, generează o privire profundă asupra epocii. Romanul este transpus cu multă exactitate și rezultă o formidabilă comedie, o comedie spirituală. Replicile sunt ca niște tăișuri de sabie. Dialogurile sunt contribuția actriței Emma Thomson, protagonistă în alt film după Austen, Sens and Sensibility. Tot ce spune Lizzy iese din mintea unei femei superioare, înzestrate cu o inteligență neobișnuită. Misterul și secretele surorilor ei sunt lămurite de Lizzy, cu o judecată lucidă. Din umbră, doar tatăl ei bolnav o susține, o veghează, o admiră. E un fel de rezoner al ei. Ea e un focar de înțelepciune, pe măsura frumuseții și mândriei sale.

Femeia ideală nu trebuie să fie modestă, ci mândră. Și Lizzy are pentru ce să fie mândră, fiindcă are frumusețe și istețime destulă. Lizzy își judecă epoca și contemporanii cu o putere de a observație ieșită din comun. Iureșul fetelor de a se mărita este demențial. Iar când vin ofițerii, este un delir, fiindcă apare speranța, fiecare se vede măritată cu un ofițer. Ca în Trei surori de Cehov. Austen îl anticipează pe Cehov. Și toate momentele sociale sunt fin analizate și judecate de Lizzy. Sunt numai momente antologice. Tot filmul este citabil. NU există lungimi sau părți slabe. Ai vrea să nu se mai termine. Iar actorii sunt dumnezeiești, cu Keira Knightley în frunte, care aici se află în apogeul carierei, având în Matthew Macfadyen (în Darcy) un partener pe măsură. Ea va mai fi protagonistă în următoarele două filme ale lui Joe Wright, Atonemnet / Remușcarea (2007) și Anna Karenina (2012).

Trebuie să-i numim și pe ceilalți actori principali, precum surorile lui Lizzy: Jane (Rosamund Pike), Lydia (Jena Malone), Mary (Talulah Riley) și Kitty (Carey Mulligan), în mama și tatăl lor - Brenda Blethyn și Donald Sutherland. Rolul lui Lady Catherine: Judi Dench.

Filmul a avut patru nominalizări la Oscar (pentru Keira, decoruri, costume, muzică) și premiul BAFTA pentru Joe Wright. Și peste o sută de alte premii și nominalizări la diferite festivaluri. Filmările au avut loc în Anglia. A atins imediat după premieră un box-office de 122 milioane de dolari. Încă nu s-a creat premiul pentru spiritualitate, pentru spiritul fin, pur englez, perfect definit în femeia ideală. Pe care îl merită din plin Elizabeth (Keira Knightley).

Grid Modorcea
30 decembrie 2021

Parabola sacrificiului

Am avut, în sfârșit, ocazia să văd filmul Mother! (2017) al lui Darren Aronofsky, un regizor de excepție, de fapt, singular, care produce numai experimente, filmele sale compun o operă unicat, dar nu în felul lui Kubrick, de pildă, ale cărui filme unicat au totuși o deschidere spre comercial, ci, dimpotrivă, sunt anti-filme, experiențe încă neabordate de nimeni. Dovadă că Premiile Oscar îl ocolesc, el este cel mai semnificativ caz de ignorare, dar este aclamat la Veneția, la Sundance Festival sau la Independent Spirit Awards.

Abia când ne întâlnim cu opere ca Mother!, ne dăm seama cât de convenționale sunt filmele premiate cu Oscar. Dar trebuie să spunem că excepția stimulează regula. Aici Aronofsky ne spune povestea unui cuplu, care duce o viață liniștită într-o casă mare, un conac departe de oraș, în mijlocul unei păduri. El și ea au o relație fericită, de iubire. Dar sudura lor e pusă la grea încercare când în casă le sosesc oaspeți neinvitați, care le vor da peste cap existența liniștită. Bărbatul și femeia care apar din senin își expun viața, se simt ca acasă, bărbatul este un fan al scriitorului și a venit să moară aici, fiindcă e tare bolnav, și-a făcut și testamentul, dar apar și copiii lor, doi băieți mari, care se bat între ei, își dispută testamentul, loviturile sunt mortale și chiar unul dintre ei, deși e dus la spital, nu mai poate fi salvat, moare. Urmează un priveghi ciudat, cu zeci de invitați care vizitează casa, care o întreabă pe mama, tu cine ești?, de unde ai venit?, spre stupefacția ei dusă la neantizare.

Mother! este un thriller psihologic tulburător, scriu americanii, despre iubire, devotament și sacrificiu, scris și regizat de Darren Aronofsky (Pi, Requiem for a Dream, Noah, Black Swan, The Fountain), avâdu-i în rolurile principale pe actorii Jennifer Lawrence și Javier Bardem, iar în cele secundare pe Ed Harris și Michelle Pfeiffer. Aronofsky a sfidat megalomania producțiilor americane, reușind să realizeze capodopere cu bugete minimaliste, îl loc de 60 de milioane de dolari, de pildă, doar cu 60 de mii, precum Pi, o bijuterie filosofico-matematică.

Despre Mother! am citit opinii cu totul extreme, de la adorație inexplicabilă la refuz scandalos, la acuze ca „monstruos” și „oribil”! Dar toate opiniile nu depășesc sfera biblică, spunând că este vorba despre geneză și apocalipsă, că el (personajul lui Bardem) ar fi chiar Tatăl, Dumnezeu, care creează lumea, iar soția lui, mama universului.

Un critic american, Nick Riganas, descrie așa filmul: „În mijlocul unei pajiști sălbatice, înconjurată de o pădure luxuriantă edenică, un cuplu s-a învăluit într-un conac retras, care nu cu mult timp în urmă a fost ars din temelii, restaurat cu devotament de către soția grijulie. În acest mediu sigur, faimosul soț poet de vârstă mijlocie dorește să-și creeze magnum opusul său; cu toate acestea, el pare incapabil să iasă din rutina creativă persistentă care îl bântuie. Apoi, în mod neașteptat, o bătaie la ușă, sosirea bruscă a unui vizitator criptic de noapte și a soției sale intruzive vor stimula imaginația stagnantă a scriitorului. Încetul cu încetul, spre surprinderea soției perplexe, cu cât el lasă mai mult haos în refugiul lor, cu atât mai bine pentru ego-ul său masculin perforat. În cele din urmă, această mizerie progresivă va deteriora, iremediabil, sanctuarul inviolabil al cuplului”.

Sunt numeroase speculații. Dar nu am întâlnit nici o opinie sensibilă la experiment, care să observe că totul filmul, cu rele excepții din prolog și final, este filmat dintr-un unghi subiectiv, cel al mamei. Operatorul Matthew Libatique, care a colaborat cu Aronofsky la toate filmele lui, reușește și aici imposibilul, să filmeze din mână totul din unghiul subiectiv al mamei, realizând o mostră de psiho-cinema. Lui trebuie să i-l alăturăm pe Andrew Weisblum, care semnează montajul. E o țesătură incredibilă a imaginilor subiective. Peste trei sferturi din film avem numai prim planul mamei, și tot ce se întâmplă este în imaginația ei. E mereu speriată, vede pe jos numai obiecte sparte, orice urmă lăsată i se pare suspectă, personaje ciudate apar pe după uși, aude mereu sunete stranii, vede oameni intrând în dormitorul familiei sau în biroul lui. Mereu ne întrebăm dacă ce se întâmplă este adevărat sau sunt numai vedenii ale delirului mamei. Ea vede cum intră necunoscuți în casă, cum încep să-și facă mendrele, ea nu înțelege nimic din ceea ce se întâmplă. Și nici soțul ei nu-i explică. El este un bărbat care acceptă această agresiune și încearcă să-i spună și ei că totul va trece, să nu-și facă griji, să nu se impacienteze.

Este aici vreun apropo la agresiunea păcătoșilor asupra celor sfinți, aleși să trăiască în pace? El este scriitor și când scrie poezia mamei, care rămâne însărcinată, cartea se vinde în aceeași zi a lansării. Asta spune el, când casa este invadată de mulțimea de cititori care vine la el să-l aclame. El devine un star al mulțimii. Mass-media e prezentă să-i afle gândurile, să-i cunoască familia. Dar toate acestea nu sunt descrise epic, ci prin ochii mamei, ea vede, ea aude. Nu există nici o secvență de exterior, în afară de marele conac. Dar când străinii pătrund în casă, încep să fure tot ce este în ea. Ce nu fură, distrug. Distrug lucrurile, pereții, tablourile, tot. Mama e disperată, îi cere lui insistent să-i alunge, dar el e bun, îi spune că nu-i nimic, totul va trece, e o manifestare a bucuriei, sunt obiecte, lucruri, se pot înlocui, se pot pune altele în loc.

În aceste condiții de agresiune irațională, ea naște, se chinuie să nască și aduce pe lume un băiat. Pe care refuză să i-l dea lui, să-l țină în brațe. El i-l cere, spune că „eu sunt tatăl lui”, iar ea îi răspunde violent „și eu sunt mama, eu l-am făcut, deci e al meu”.

Și totul capătă o amploare biblică în momentul când mulțimea de afară, așa cum îi spune el, vrea să vadă pruncul. Va fi oare vorba despre pruncul din Bethleem? Oricum, copilul îi este luat mamei din brațe și purtat prin aer, din mână în mână, dus departe în mulțime, iar mama, care se zbate să recupereze copilul, le cere insistent să i-l dea înapoi. Ea străbate mulțimea și la capătul coloanei de oameni nu-și mai găsește copilul întreg, ci numai bucăți din el! Copilul este sfârtecat și mâncat canibalic de mulțimea furibundă, în delir. E același spirit violent ca la Mel Gibson, în Patimile lui Hristos. Aici avem patimile mamei, ale Mariei. Mama își vede copilul sfârtecat, așa cum, la Gibson, Maria își vede copilul zdrobit de soldații romani, care cu instrumente de tortură îi smulg carnea fiului ei. Este aceeași durere, aceeași pătimire fără Dumnezeu.

Este aici asocierea cu parabola biblică, cu povestea lui Dumnezeu care își sacrifică Fiul? Fiul se naște, dar mulțimea îl devorează, așa cum au făcut fariseii cu Iisus. Nu s-au lăsat până nu l-au răstignit. Iar aici pruncul este sfârtecat de mulțime și mâncat. E un alt fel de crucificare. Dar aceeași barbarie, acceași lipsă de rațiune. Delirul crimei este similar.

Aronofsky condamnă fără milă ideea de masă înfometată după crimă, după rău, după distrugere. Numai Mama se sacrifică, restul trăiesc în delirul plăcerii distructive. Însuși tatăl privește impasibil la chinurile soției sale, nu face nimic s-o ajute, o studiază ca o panteră în junglă. Este momentul mefistofelic al tatălui. Îți spui că el este Satana, că el a provocat tot acest apocalips final, când privirea tatălui este sadică. El își privește soția ca pe o victimă.

Casa în care se petrece acțiunea filmului, un singur loc de filmare, este devastată de mulțime, așa cum făcuse și Cacoyannis în Zorba grecul, când, după ce moare Bubulina, bătrânele satului, mulțimea, invadează casa și cotoroanțele prăduiesc tot!

Numai mama suferă, fiindcă ea e singura care construiește, care a refăcut casa, care a zugrăvit-o, care a curățat-o și aranjat-o. Și această lucrare este distrusă, așa cum pruncul pe care l-a născut îi este sfârtecat. Nu-i nimic, continuă tatăl să fie bun, ai pierdut un copil, ai să faci altul. Dar cum l-a pierdut? A fost masacrat, așa cum fac hienele când fură un pui de leopard și îl sfâșie!

Însă finalul ne desprinde total de simbolurile biblice, fiindcă mama își dă foc, ea arde odată cu casa, dar el o scoate din flăcări, ea încă trăiește, dar arată total carbonizată. Și el îi pune mâna pe pântecul ars și simte că se zbate ceva acolo. Da, îi confirmă ea dând din capul carbonizat. Și el îi desface pântecul și cu mâinile tremurânde scoate din el un obiect, credem că e inima ei, dar, după ce îl șterge de sânge, vedeam că seamănă cu un diamant, cu o piatră prețioasă, care radiază. E mai straniu decât în Alien, unde din pântecul femeii iese o ființă străină, un monstru. Această piatră prețioasă este ca un fel de descoperire a Graalului.

NU mai avem nici un cuvânt. Nu ni se dă nici o explicație. E prima oară, acest final, când nu mai vedem totul din unghiul mamei. Tot filmul, greutatea lui stă pe prin-planurile actriței Jennifer Lawrence, care face un rol de Oscar, fiindcă chipul ei ia toate formele umane, cum nu s-a mai experimentat niciodată în arta filmului. Iar chipul incendiat este ca în expresionismul german, ca în parabolele crucificării unor artiști precum Egon Schiele, Otto Dix sau Emil Nolde. Este o performanță plastică să faci un film din prim-planul unui chip mereu perplex, pătruns de o curiozitate și nedumerire extremă, fiindcă mama nu înțelege ce se petrece, ea trăiește tot ce se întâmplă în jur cu disperare, trece de la forme de groază, apocaliptice, ca îi Infernul lui Bosch, la fericirea de a fi mamă, de a-și alăpta copilul. În contrast cu chipul lui, al tatălui, care este neschimbat, privind-o pe ea mereu întrebător. Ea se miră de tot ce se întâmplă, pe când el nu se miră de nimic, are explicații pentru orice. Ea respinge, refuză, el aprobă, acceptă orice exces.

Însă performanța, repet, este acea de a vedea tot acest story apocaliptic, simbolic, prin ochii mamei, în starea ei de onirism și sacrificiu demonic.

Aronofsky face din nou aici o demonstrație de ceea ce înseamnă arta filmului, ducând limbajul cinematografic la limitele sale expresive. Nimic nu seamănă nu numai cu producția cinematografică a lumii, ci cu însuși filmul american, cel mai îndrăzneț în căutare. Poate că de la Intoleranță a lui Griffith nu s-a mai făcut așa ceva. Cinematografia americană produce orice, are și o mare deschidere către experiment, dar să nu uităm că filmul este în primul rând industrie, și sumele care se investesc în el trebuie recuperate. Dar Aronofsky are un Dumnezeu al lui, sfidează această regulă, nu îl interesează publicul, succesul, banul, el experimentează în continuare, nestingherit, viziunile sale neobișnuite, greu de concurat. Se pare că eșecul la public îl stimulează. Anemicul box-office îi dă aripi. Și mereu așteptăm să vedem ce altă surpriză ne pregătește.

Grid Modorcea
2 decembrie 2021

Concert pentru flaut și broaște râioase

Pandemia ne-a băgat în casă și broaște. O baltă de broaște masacrate. După ce mai zilele trecute ne-a arătat un senator român care înfulecă și vomită melci, a venit rândul broaștelor, din filmul lui Silviu Purcărete Undeva la Palilula (2012), să ne scârbească de viață. Personajul principal din acest film surrealist, consumat doar la nivelul limbajului teatral, este broasca râioasă, o orătanie scârboasă, gheboasă, agresivă, cu picioarele din spate lungi, care o ajută să facă salturi, cu pielea acoperită cu negi, cu scrofulă (umflătură la pielea gâtului), cu gura largă și ochii bulbucați, care în final îl înghite pe medicul Serafim, care fusese repartizat în localitatea Palilula, să vindece oameni. El nu vindecă nimic, e doar un fel de veterinar, care ajută să se nască un copil având un picior terminat cu o copită, fiindcă este rezultatul împerecherii dintre o femeie și un țap.

Am scris pe larg despre acest film – vezi volumul FILMUL EROTIC, p. 514. Dar l-am revăzut recent din nevoia să mă verific pe mine însumi, dacă am avut dreptate atunci, când l-am văzut prima oară. Și l-am văzut într-o sală de cinema, unde trebuie văzut, pentru că micul ecran omoară plasticitatea lui și mai ales sunetul, în special tot ce iese pe gura actorilor. Dar aici gura lor este ocupată de broaștele pe care le mănâncă. Personajul colectiv din acest film dystopic trăiește într-un delir apoteotic, culminând cu o masă tovărășească, un chiolhan cu broaște râioase. Broaștele sunt prinse cu mincioguri și măcelărite bine, apoi gătite, după ce un boss testează calitatea lor, adică i se oferă pe o tavă o broască vie, pe care o înghite și o savurează. Apoi urmează masacrarea broaștelor, care sunt spintecate cu satârul, ca la măcelărie.

Există o plăcere a scârboșeniilor, a mațelor, a suptului oaselor de broască râioasă. Rețetă naturalistă, nedemnă de estetică. Risipa mijloacelor teatrale ale filmului se concentrează pe voluptatea masacrării și îngurgitării broaștelor!

Totul e static, se uzează de planuri fixe cu mizanscenă în cadru, numai broaștele se mișcă, țopăie, se holbează, până când satârul le nimerește și le zdrobește! Parcă ar fi o sfidare a Infernului lui Bosch sau a mișcării Greenpeace!

Tot ce am scris în cronica anterioară este valabil, aici reconfirm faptul că Undeva la Palilula este un experiment avangardist, care se referă numai la limbajul plastic teatral, fără să existe un story și personaje credibile, fără să rezulte nici o idee. Și avangardiștii interbelici făceau anti-artă. Totul este în sine, o mare demonstrație fragmentară de limbaj plastic, ca în epoca mută, când se uneau un Buñuel și un Salvador Dali. Dacă ar fi fost susținut de o partitură muzicală de proporția unei opere simfonice, Undeva la Palilula ar fi meritat să fie transmis pe Mezzo. Numai acolo am mai văzut experimente muzicale asemănătoare ca limbaj. Însă un concert al orăcăielilor nu a transmis încă Mezzo.

Filmul lui Purcărete nu are nimic românesc. Putea fi numit „Undeva la Marienbad”, Heidelberg sau o altă localitate din Germania, fiindcă experiența germană a regizorului l-a îndepărtat de umorul specific românesc. El are un umor german, grosier, naturalist, la limita vulgarității, ca în piesele noului val german. Și se vorbește într-o limbă broscărească. Umorul românesc, chiar și când este împins la extrem, la soluții-limită, arată ca în Nunta mută a lui Horațiu Mălăele sau ca în Revizorul montat de el la Teatrul de Comedie, adică are stil, are puritate, personajul colectiv este generat de un story specific, cu un mesaj clar. Parodia nu are forță dacă pedalează pe nimic. Iar pilula „Palilula” lui Purcărete nu duce nicăieri. Amestecul baroc de epoci și satira burlescă nu au călăuză.

Și, fără călăuză, totul devine pastișă sau autopastișă, regizorul face pe imagine ceea ce a mai făcut pe scenă, adică este cultivat mult expresionismul à la Kokoshka sau Egon Schiele, grotescul paranoic, crucificarea, numai că expresionismul german este o experiență trăită, un sacrificiu de viață și artă, nu o imitație.

Avem un film-experiment, fără succes de public, în care spectatorii sunt actorii care își privesc colegii cum joacă. Nici o audiență din afară, decât privirea în aparat, nu mai vorbim de pozarul care face fotografii în delir. Iar o convenție de distanțare. Cu atât mai mult este un film care trebuie văzut în săli speciale, nu la televizor, care este un malaxor distructiv/distractiv, ca o broască râioasă care înghite tot. Alături, pe un alt canal, se redifuza Mad Max, filmul lui George Miller, iar secvența cu inventatorul din Palilula, cu aparatul de zbor din tinichele, care se prăbușește, părea rupă din filmul cu Mel Gibson, din urmărirea nebună de rable reasamblate.

Dar suflul epopeic este oferit de chiolhanurile cu broaște, inspirate de chiolhanurile cu melci. Mai urmează un film cu chiolhanuri de șobolani, unde tot Purcărete este maestru, le-a experimentat deja în spectacolul Călătoriile lui Guliver. Dar e mai bine cu broaște, parcă sunt mai comestibile. Unde o fi auzit el că în România se făceau chiolhanuri sardanapalice cu broaște?! Poate o fi visat o Epocă de aur în care se dau concerte de orăcăituri!

Singurul lucru bun din film este că în noua versiune pe care am văzut-o pe canalul Filmbox nu mai există secvențele cu Epoca de aur, epoca ceaușistă, când defilau până la abuz portretele celor doi foști dictatori. Fixarea acestui chiolhan broscăresc în epoca ceaușistă era o eroare. NU se lega. Nu avea sens. Îl condamna pe regizor la kitsch, la înțelegerea superficială a istoriei, așa, acum, fără aceste secvențe, ne menținem în planul strict avangardist, al metaforei teatrale. E mult mai bine. Îi putem fixa filmului un loc în avangardă, pe când în varianta ceaușistă era departe de a considera că se face un „proces comunismului”, cum au spus unii! Era o aberație. Acum e suficientă doar scena când lui Trotzki (Constantin Chiriac), un umflat paranoic, devorator de broaște vii și prăjite, i se face un test la cap și apare pe creierul lui stema „secera și ciocanul”.

Ne bucurăm însă că i-am sugerat lui Purcărete să scoată falsa parodiere a cuplului Ceaușescu și a Epocii de aur. Nu era din filmul lui, i-l strica. Chiolhanurile cu broaște nu se potriveau cu hei-rupismul. Un clișeu ieftin, ca în șușanelele proteviste.

Oricum, filmul, care pare o producție provincială, preluând experiența lui Purcărete din spectacolele sibiene, cu actori de acolo, și aceeași echipă de creație, ne plasează într-o lume de sanatoriu, de spital, o lume care își trăiește viața în delir. E o veselie generală, non-stop, amestec de erotism, violuri, masacrări de broaște, gaguri absurde, se configurează un fel de țară a nimănui care trăiește o utopie a fericirii fără nici un sens. Ei se bucură de viață chiar și când sunt măcelăriți, ca personajul Ilie (George Mihăiță), care, deși spintecat de la mijloc, devenind un ciot, nu se lasă de sticla de poșircă, bea și face glume. Pare ca o broască tăiată care mai țopăie. E o dystopie în care trăiesc oameni vii pe jumătate și vindecați, operați, cu mațele revărsate.

Nu vreau să repet nimic din ce-am scris anterior, doar să confirm aici că acolo am avut dreptate. Producătorul filmului, Tudor Giurgiu, și-a acordat sieși toate premiile Gopo posibile, datorate regizorului. Dar nu a acordat nici un premiu sectorului recuzită, poate cel mai bun care a existat vreodată în cinematografia noastră. Filmul strălucește în detalii și în gaguri, două capitole imbatabile. Dar sunt în sine, la concurență cu commedia dell’arte.

Chiar și în această variantă salvată de falsul istoricism, filmul nu depășește sfera teatrului absurd, a viziunii surrealiste, adică nu vine spre realitate, rămâne tot cantonat în neaderența la real. Să fim bine înțeleși, există o artă a gratuității, cu sâmburii în estetica lui Kant. Dar receptarea este cu totul elitistă. Degustători ai unei astfel de estetici există, dar puțini, poate cei care cultivă poezia și arta surrealistă.

Iar metafora că lumea în care trăim este un spital, este deja vu, deși am putea spune acum, vai, ce se potrivește la realitatea pandemică în care trăim! Toată planeta e un spital, dar Renoir, Milos Forman, Resnais, Kubrick sau Mihalkov au spus-o de mult și cu mult mai bine.

Da, însă în spitalul lui Purcărete se bea, se mănâncă broaște, se cântă la pian și la flaut, și se face amor non-stop. Și e plin numai de nebuni. Nu e nimeni normal, nici o excepție. Ar fi fost o idee să fi existat o excepție. Ca un fel de alter ego al regizorului, care judecă această lume de schizofrenici, care se ridică deasupra bâlciului deșertăciunilor.

Grid Modorcea
25 noiembrie 2021

Happy End cu Moartea

Un film foarte iubit, foarte comentat, mult aplaudat, deși nu are nici un premiu Oscar, este Meet Joe Black / Întâlnire cu Joe Black (1998), fiindcă îi are protagoniști pe Brad Bitt, Anthony Hopkins și Claire Forlani, care fac roluri de nota 10. Sigur, unii au spus că e prea romantic și siropos și, dacă nu ar fi fost acești mari actori, să dea viață unor himere, filmul nu ar fi avut un asemenea succes.

Desigur, însuși titlul este banal, ca o povestire de pe Broadway, care nu trădează că este vorba în acest film despre o temă faustică, de întruparea Morții într-un tânăr frumos, care murise într-un accident de automobil. Aceasta este ideea, ca în povestea lui Creangă când Moartea e trimisă pe pământ să curme vieți. Și aici, Lucifer își trimite un sol să ia vieți. Și solul Morții are un nume de cartier, Joe Black. Iar Joe nu vine oriunde, ci în casa unui potentat, unui om bogat și influent, proprietar al unui imperiu multi-media, îndurerat de moartea prematură a soției sale, dar cu două fete superbe, una fiind căsătorită cu un subordonat al lui. Joe vine să-i ia viața lui William Parrish („Bill”) în ajunul marii petreceri, când el sărbătorea 65 de ani de viață. Bill suferise un infarct, nu ar fi ceva neobișnuit să moară.

Dar pe drumul acestei misiuni, Joe o întâlnește pe Susan, fiica necăsătorită a lui Bill, de care se îndrăgostește. Dragostea îi joacă festa și Morții, derutată, care, în final, după ce îl duce pe Bill în lumea tăcerii, revine printre cei vii, revine să se întâlnească, normal, cu Susan, care are o replică uluitoare, ca din altă poveste. Ea îi spune lui Joe: „Aș fi vrut să-l cunoști pe tata”. Dar până la această replică finală, noi știm că Joe l-a cunoscut pe Bill, noi știm că și Susan știe că cei doi s-au cunoscut, ba tatăl ei i-a interzis să aibă vreo legătură cu Joe, fiindcă e periculos, adică toată povestea, toată încărcătura ideatică și emoțională a filmului parcă n-a existat, când Susan îi spune lui Joe „Aș fi vrut să-l cunoști pe tata”. Și la fel de uluitor este răspunsul lui: „Și eu”.

Deodată se deschide aici o falie, Susan, care mereu l-a întrebat pe Joe cine este, aceasta este întrebarea laitmotiv, cine este Joe, aceasta este și obsesia adversarului lui Bill, Drew, deconspirat de Joe când îi spune că el este „un agent al Fiscului” și că știe, are dovezi, ce fraude a făcut, fiindcă două lucruri pe lumea asta te îngroapă, „Moartea și taxele”, acum, prin replica ei finală, Susan pare să știe cine este Joe. Și că tot ce a trăit ea, relația cu Joe, iubirea carnală cu el, este din altă lume. Ea este posesoarea tainei. Știe și ce se va întâmpla cu tatăl ei. Altfel cum de plânge pe umărul lui la ultima despărțire, după ce dansează cu el?

Și ea înfruntă pericolul, dragostea ei e mai puternică decât moartea. Toate convorbirile cu Joe sunt tainice, păstrează o permanentă ambiguitate, misterul planează continuu, nici o clipă Joe nu se trădează, nu spune Eu sunt Moartea, spune Eu sunt Joe. Dar acum află că Susan a intuit cine este el cu adevărat. Și misterul feminin este superior, ba magic, fascinat de original: Ea iubește moartea, ea e îndrăgostită de Moarte, și nu e de mirare fiindcă Îngerul Morții arată ca Brad Pitt, adică un tânăr frumos, luciferic, fără vârstă, fără moarte. El este Moartea fără de moarte!

Un asemenea comportament avea să aibă și Bella din The Twilight Saga (2008-2012), care se va îndrăgosti de un vampir, înfruntându-l, mărturisindu-i că nu-i este frică de el, dimpotrivă, va avea un copil cu Edward, vampirul, și va dori să capete nemurirea vampirică. O fantezie nepământească, dar cu mare succes la public, fiindcă dragostea mijlocește acest fenomen, legătura dintre o muritoare și un vampir.

Și Joe are parte de dragostrea unei muritoare. Care știe că el este Moartea și se aventurează în această relație nefirească. Ori tocmai pe Moarte o iubește Susan. Așa cum și el iubește o pământeancă la fel de frumoasă ca îngerii morții. El își trădează nemurirea pentru o dragoste pământească. Așa cum îi cere și fata de împărat Luceafărului eminescian.

Sigur, povestea lui Joe Black este o variantă jucăușă a mitului faustic. Nici Marlowe, nici Goethe nu s-ar mira dacă ar afla că Faust se întruchipează într-un tânăr american, care poposește în casa unui miliardar pentru a-și împlini o misiune firească și de îndrăgostește de fiica lui, care poate fi comparată cu Margareta. Filmul mondial și american este plin de numeroase variante faustice. Nu mai departe celebrul The Devil’s Advocate (1997), în regia lui Taylor Hackford, triunghiul faustic fiind interpretat de Keanu Reeves, Charlize Theron și Al Pacino. Sigur, sunt diferite nuanțe, diferite actualizări, dar esența este aceeași, învingerea morții/diavolului prin iubire.

Știința acestui film, Meet Joe Black, a regizorului Martin Brest, autorul faimosului Scent of a Woman, și a scenariștilor Ron Osborn, Jeff Reno și Kevin Wade stă în faptul că ei au evitat complet clișeele filmului de dragoste american, adică nu precizează nimic, totul e sugerat. Este un procedeu ideal, fiindcă adevăratul film de artă este cel care are o poveste bis, adică îi lasă spectatorului posibilitatea să-și creeze în paralel cu povestea de pe ecran, propria sa poveste. Și în Parfum de femeie, Brest creează suficientă ambiguitate pentru povestea bis.

Replicile dintre Joe și Susan sugerează o stare, o situație, și noi suntem mereu provocați și tentați să completăm ceea ce pe ecran doar ni se sugerează. Mereu suntem co-părtași la acțiune, mereu completăm punctele lăsate în suspans. Dacă am ști din capul locului cine este Joe, s-ar termina filmul, ar fi un film de acțiune sau de duzină. Important este ca Susan să nu știe cine este Joe și să dorească mereu să știe, să afle. Ca atunci când el revine după ce-l duce pe tatăl ei în noaptea tăcerii, să spună „Aș fi vrut să-l cunoști pe tata”!

Este aici confirmarea misterului și sugestia că și pe pământ Moartea poate trăi ca orice muritor. Că și moartea poate fi muritoare. În Joe se află și omul, și nemuritorul. Iar Susan, la sfârșit, i se adresează omului, producând această breșă existențială. Și cine a făcut acest miracol? Dragostea. E o dovadă că iubirea este mai presus decât moartea. Ea îi dă și Morții puterea de a se întrupa în ceva efemer. Vrem ca dragostea dintre Joe și Susan să nu moară, să nu dispară odată cu împlinirea misiunii lui Joe. Iar revenirea lui, și acceptarea unei vieți terestre, alături de Susan, este adevăratul happy end, care a triumfat mereu la Hollywood în filmele de dragoste, în filmele romantice, în filmele siropoase. Dar până aici, trebuie să treci prin meandrele faustice.

Grid Modorcea
15 noiembrie 2021

VIAȚA CA FARSĂ

În sfârșit, în avalanșa de producții americane, reluate de posturile TV la disperare, din lipsă de suport pentru premiere, a fost difuzat și un film rusesc, un film de artă, desigur: Jucătorii de cărți (Russkaya igra, 2007), în regia lui Pavel Pavel Chukhray, fiul faimosului Grigoriy Chukhray, autorul filmelor de referință Al 41-lea și Balada soldatului. Jucătorii de cărți este o comedie, o ecranizare după piesa cu același nume de Gogol! Gogol, un autor fără de asemănare. Simbol al satirei parabolice. Jucătorii de cărți seamănă până la un punct cu Revizorul. Aceeași idee a substituirii, a înșelăciunii, a falsei identități. Dar pe invers. În Revizorul, Hlestakov pune la cale o mare farsă și înșeală notabilitățile unui orășel de provincie, dându-se drept inspector, revizor, pe când aici, în Jucătorii de cărți, trei cartofori ruși, trișori inveterați, îi aplică o mare farsă lui Luchino Forza, un nobil italian, cartofor de profesie, care, în pericol de a-și pierde toate bunurile, amenințat cu închisoarea dacă nu-și plătește de urgență creditorii, pleacă în Rusia, văzută ca o țară a jocului de cărți, unde speră să câștige banii de care avea nevoie.

Trage la un han într-un orășel de provincie și începe să pândească viitorii clienți, pe care să-i înșele. Îl vedem nerăbdător, măsluind doar cărțile, învățându-i pe valeții hanului să facă așa cum le cere el. Evident, într-o seară, apare la han cei trei cartofori ruși, care intră în joc cu el. El câștigă continuu, fiindcă pachetele cu cărți erau măsluite de el și aduse de un valet plătit. Dar unul dintre cartoforii ruși îi depistează o carte ascunsă în mânecă și îl demască. Luchino se aștepta la o reacție violentă din partea celor trei ruși, dar aceștia îl recunosc drept un as în materie de escrocherie și îi spun că ar vrea să se asocieze cu el, să prindă în plasă alți amatori de cărți și să împartă câștigul. Luchino acceptă și toți patru încep vânătoarea de clienți pe care să-i înșele.

Ei se bazează pe slăbiciunea rușilor pentru jocul de cărți. Sigur, cel mai potrivit ar fi un general, cu o casă frumoasă, dar nu-l găsesc decât pe un subordonat al lui, pe nume Glov, dornic de cărți, dar grăbit să plece din localitate. Le spune însă că îl lasă aici pe fiul său, pe Sașa, cu o ipotecă a moșiei, în valoare de 200 de mii de ruble. Cartoforii îl descoperă pe acest fecior de bani gata la un bordel, îl iau, îl ademenesc să joace cărți, Sașa pierde tot, dar nu are bani, și le dă un cec cu valoarea ipotecii. Bani pe care urma să-i scoată de la bancă. Apare deodată un funcționar al băncii, spune că îi ajută, dar vrea ciubuc, fiindcă toți fac așa, de la cel mai mare la cel mai mic. OK, îl vor plăti, numai să grăbească treaba. Dar tocmai atunci cartoforii ruși primesc o depeșă de la Nijni, o localitate învecinată, unde trebuie să plece de urgență, fiindcă acolo e un mare chilipir de a înșela alți bogătași. Ce-i de făcut?, fiindcă de aici urmează să încaseze 200 de mii de ruble, câte 50 de mii de fiecare. Și atunci au ideea ca Luchino să le dea tot ce a câștigat el, 80 de mii de ruble, în schimbul documentelor de la bancă. Luchino le dă banii și e fericit că a reușit așa o afacere, cu 80 de mii să câștige 200 de mii.

Norocul lui se sparge însă când Sașa, tânărul care le-a dat cecul de la bancă, îi spune că este fals, așa cum falși au fost și tatăl lui, Glov, și funcționarul de la bancă, ba chiar și el e fals, are altă identitate, e un fost nobil, care a ajuns în neagra mizerie, nevoit să trăiască din înșelăciune.

Așadar, cei trei cartofori au înscenat toată această afacere, l-au prins pe Luchino Forza precum o muscă în plasa unui păianjen, dovedind că rușii sunt superiori europenilor la înșelăciuni. Este mereu făcută o paralelă contrastantă între natura rusului și a europeanului.

Toată acestă farsă însă este jucată ca fiind realitatea însăși. Cei trei cartofori ruși nu se trădează prin nimic că ar fi pus la cale un scenariu atât de diabolic, iar instrumentele lui, cei din preajmă, joacă la fel de bine, ca dresați, nu se trădează prin nimic. Farsa este atât de perfectă încât ea a devenit realitatea însăși, se substituie vieții. Oamenii nu mai trăiesc în realitate, ci în farsa ei. Viața nu mai este interesantă așa cum e, dimpotrivă, este insuportabilă, ceea ce este de suportat și de admirat este farsa ei.

Așa cum și în ziua de azi, nu mai contează care este natura virusului, cauza pandemiei, realitatea adevărată a flagelului, contează numai farsa care a fost generată, marea cacealma a vaccinării garantate, o iluzie bine mascată, dovadă că jucătorii de vaccin au anunțat acum că au inventat 10 pastile, care, înghițite, vătuiesc mai bine tencuiala vaccinării, așa că ospățul continuă cu alte stimulente medicamentoase. Este o mare farsă, regizată de globaliști și tehnocrați, care au câștigat deja 3-4 trilioane de dolari din afacerea asta. Ei regizează un fals război între vaccinați și nevaccinați, care nu-și dau seama că sunt cobai. Se formează încet, dar sigur, o nouă realitate, o întreagă rețea paralelă de constrângeri. Deja oamenii au devenit dependenți de ele, nu mai poți să-i scoți din acest păienjeniș care s-a creat și care a generat soluții colaterale, diversiuni de supraviețuire. Libertățile pe care omenirea le-a câștigat până acum, vor fi cu greu redobândite. Nu văd cum se va ajunge la normalitatea pierdută. Guvernele au fost fraierite. Nu există o coaliție între ele, să se ia atitudine. Va fi o lungă tragedie, nu o comedie. Pandemia este o invenție, o farsă mânuită de jucătorii din spatele marii afaceri. NU mai contează focarul, este chiar uitat, contează tot ceea ce a declanșat el, toată această babilonie, care nu mai este Viața, ci o iluzie a vieții și a istoriei.

De câte ori văd un film rusesc, primul cuvânt care îmi vine în minte este VIAȚA. Cum știu rușii să transmită iluzia vieții, nu mai există nație pe pământ. Poate doar italienii să-i mai concureze. Toate celelalte cinematografii sunt supuse regelui, filmului AMERICAN, clișeelor lui. Dar rușii nu au egal, la ei există un tumult incredibil, iar Gogol este maestrul acestui fenomen, el știe să învie din nimic toate lucrurile. Nimic mai potrivit pentru a defini viața decât comedia, decât farsa, decât satira. Care presupun o exagerare a faptelor și a personajelor. Însă totul este așa de bine făcut și spus încât iubești această farsă, personajele ridicole devin simpatice, înșelătoria un atuu al istețimii, al superiorității ființei umane.

În film există tot tacâmul rusesc, adică jucătorii de cărți sunt înconjurați de întreaga faună a societății, totul e pitoresc, cu specificul național inconfundabil, toate categoriile sociale posibile își dau concursul, toți se învârt în jurul marilor jucători, știu că sunt cartofori, dar violenți și nu au curajul să-i înfrunte. Jucătorii fac legea în oraș. Escrocii sunt admirați, aplaudați, luați ca reper. Și în timp ce ei joacă, valeții le aduc băuturi și gustări, iar alături, o trupă de țigani le cântă din vioară, iar o țigăncușă frumoasă dansează cu foc, le stârnește poftele trupești.

Golul imens de moralitate este umplut cu o poftă nebună de viață, de joc, de chilipir, de entuziasm al înșelăciunii. Vodka le dă rușilor o stare de delir, sunt mereu antrenați în planul lor diabolic de a înșela, de a câștiga repede bani nemunciți. Este un iureș nebun. O adevărată sarabandă această lăcomie a câștigului, a prădăciunii. Arta lui Gogol constă în genialitatea cu care știe să definească omul rus, în cunoașterea oamenilor, a caracterului uman. Personajele sunt perfect definite prin anumite ticuri de limbaj, fapt care dovedește o profundă cunoaștere a societății ruse din timpul său. Puterea rușilor de a se autodefini mereu prin raportare la „europeni”, este o lecție de a defini Rusia. Falimentul societății nu este descris ca la Shakespeare sau Eminescu, prin fatalism, ci printr-un optimism feroce. Și prăbușirea este jucată cu entuziasm.

Jucătorii ruși pleacă fericiți cu o trăsură din urbea în care au realizat marea farsă, o lasă în urmă, pleacă spre altă localitatea să-și pună în aplicare trucurile, în timp de Luchino Forza se află într-o baltă cu noroi, după ce descoperă adevărul din gura falsului fiu de fals moșier. E farsa Înșelătorului înșelat. Și, la unison, țiganii tot cântă aceeași manea, iar puradeii lor joacă de mama focului. În afara lor, nimeni nu mai are identitate, e o lume falsă, a unei fericiri confecționate. Dar viața e mai presus de orice. NU contează fondul, că totul este un faliment social, ci felul cum este trăit acest fond. Și este trăit cu veselie, cu o dragoste de viață fără egal. E o trăire pătimașă a existenței, care dă senzația de fericire și libertate fără margini. O mare iluzie.

Grid Modorcea
28 octombrie 2021

Dacii, într-o optică radical schimbată

De curând, am revăzut filmul DACII, debutul regizoral al lui Sergiu Nicolaescu. (S-a difuzat pe TVR 2). Cineva mi-l tot dădea ca model! În epocă o fi fost o surpriză, dar acum ce depășit e!

Este atât de fals totul! Sigur, natura/peisajul constituie singurul lucru valid din film, dar unde apare mâna omului, e dezastru. În primul rând costumele. Pantalonii nu sunt ițari, sunt izmene! Iar interioarele sunt butaforice. Îți sar în ochi cu stridență. Ca și perucile actorilor!

Și îmi vin automat în minte filme istorice ca Alexander, Gladiator și mai ales serial TUDORS, dedicat lui Henry VIII. Are 4 sezoane, în total 38 episoade a 55 minute fiecare. E ceva fantastic! Ce înseamnă aici costume, decoruri, machiaj? Înseamnă artă! Nici nu mai contează dacă așa a fost epoca, istoria, fiindcă stylistic e perfect.

După DINASTIA TUDORILOR nu se mai poate face film istoric ca pe vremea lui Nicolaescu! El a avut armata și toate beneficiile comuniste. Dar acum această desfășurare de forțe e penibilă, fiindcă este doar decorativă.

Vrei desfășurare de forțe, uită-te la Troy, și la cum arată luptele, cum se îmbină planul general cu detaliile. Nu planurile generale fac un film, ci prim-planurile și planurile apropiate. Ca și psihologia specială a personajelor. Iar în DACII prim-planurile sunt catastrofale, omoară filmul, datorită machiajului în primul rind. Când apare ceva de plan apropiat, prim plan și gros plan, ca lupta dintre Decebal și Severus, comandantul roman, devine și mai penibil, fiindcă actorii nu știu să lupte cu sabia și scutul. Vezi contrariul, adică un model de luptă de acest fel, în înfruntara dintre Ahile și Hector, unde actorii Brad Pitt și Eric Bana sunt perfecți, adevărați luptători, adevărați atleți.

Și n-am înțeles de ce fiica lui Decebal se numește Meda și nu Dochia, cum a fost în realitate? Ce fals este episodul Meda-Severus, moment bucolic, de dragoste pășunistă! În concepția mea, Dochia este magică și are semnificația personajului Elena din Troia, care a fost un pretext pentru greci ca să cucerească Troia.

Am văzut ruinele troiene, care se află actualmente în Turcia. Acolo există un muzeu, care ne arată ce măreață civilizație a fost Troia. Iar Agamemnon, regele Greciei, când a atacat Troia cu 50 de mii de soldați, cu câți a atacat și Traian Dacia, nu a atacat-o pentru a-i repara onoarea de familist lui Menelaus, ci pentru bogățiile, pentru aurul ei. Dovadă că, după ce Hector îl ucide pe Menelaus, Agamemnon nu consideră că s-a stins obiectul conflictului, ci atacă Troia cu și mai mare înverșunare, fiindcă el voia să-și extindă puterea și asupra acestei regiuni.

Așa și Traian, a cucerit Dacia nu pentru a-i pedepsi pe daci că l-au ucis pe Fuscus, ci pentru aurul ei. Iar ideea că Traian o iubea pe Dochia și că o eventuală căsătorie ar fi putut aduce pacea dintre daci și romani, este un punct valabil, ar fi putut fi o piatră turnantă a istoriei.

Conflictul dintre Dacia și Imperiul Roman seamănă cu acela dintre Troia și Imperiul Grec. Este conflictul etern dintre țări mici, dar modele de viață și cultură, și marile puteri, imperii care vor să stăpânească lumea.

Iar problema limbii este cheia, care nu a fost lămurită de armata de consultanți științifici ai filmului DACII. Să luăm aminte la cum a rezolvat-o Mel Gibson în The Passion of the Christ, film vorbit mai mult în aramaică, limba impusă de Hristos, Gibson s-a ferit de engleză, pentru a nu artificializa pe o cale comodă, confortabilă, adevărul istoric.

Eu am scris scenariul NEMURITOARELE inspirat din istoria daco-romană, care poate fi baza pentru un serial, cel puțin un sezon a 10 episoade.

Am soluții tehnice, iar efectele speciale cu teleportările eroinelor/nemuritoarelor sunt un mare spectacol digital, marca monteurilor americani.

Nimeni nu mai filmează azi la stilul „decorativ”, „tezist” sau „patriotard” al lui Nicolaescu, stil impus de sistem, desigur.

Și el i-a văzut pe daci ca pe niște barbari, care dansează în călduri, beau, violează, ucid, se comportă ca niște ființe rudimentare.

Nu, dacii nu erau barbari. Viziunea mea este total diferită, de aceea am pus în prim plan școala, cultura, mitul, limba.

Tot serialul TUDORS este un reper, o lecție de înțelepciune, dincolo de istorie rămân memorabile ideile, replicile, proiecția în viitor. Îl consider pe scenaristul Michael Hirsh al doilea Shakespeare. Dar cum filme istorice nu se mai fac la noi, m-am gândit că este bine să-mi conserv ideile într-un roman. Cel puțin, fixez o temelie.

Trebuie să schimbăm radical optica asupra istoriei noastre, asupra momentului daco-roman. Make Romania Great Again!

Grid Modorcea
11 octombrie 2021

România ca în filmul de actualitate

La noi, genul numit „filmul de actualitate” are ca punct de plecare filmul Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Acolo există metafora sistemului idiot, a dictaturii, în care adevărul caută să fie prins așa cum câinele se învârte să-și prindă coada. Orice fapt prin reconstituire devine ridicol, iar când se exagerează, devine tragic. Cercul vicios al realității este puternic scos în evidență. El generează haos, o lume haotică, din care valorile dispar, nimic nu mai e normal, dreptatea e o justiție oarbă, iar iubirea, o utopie.

Pe acest calapod central, cu nuanțele de rigoare, s-au desfășurat toate filmele de actualitate, de la cele ale lui Mircea Daneliuc la cele ale noului val, ale lui Porumboiu, Radu Jude, Puiu sau Mungiu. În Senatorul melcilor, de pildă, există aceeași căutare a unui sens într-o lume fără sens. Totul se învârte în jurul unui senator, care se îneacă în lăturile melcilor fierți pe care i-a cerut la masă. El crede că a fost otrăvit și nu găsește explicația de ce satului pe care îl vizitează, i se dă foc. Când polițistul îi spune că un ungur a dat foc, organele îi explică senatorului că este vorba despre un sabotaj, un conflict interetnic, să fie compromisă România acum, când se fac demersurile să intre în UE. Demența în care se învârt personajele seamănă cu cea din Reconstituirea, mai ales cu momentul când apar spectatorii de la un meci de fotbal local. Ideea de masă este asociată cu haosul, cu dezmembrarea, cu delirul. Și în Senatorul melcilor se vorbește despre un meci, despre ce înseamnă furia oamenilor când sunt ostracizați sau când echipa lor favorită pierde. E un delir, o goană fără sens, oamenii fug în toate direcțiile, se hăituiesc unii pe alții, nu știi care pe cine, furia ia aspecte grotești și apocaliptice, atunci când se termină cu moartea infractorilor. Cei doi hăituiți sunt uciși cu furci, bâte, coase. Așa cum și Vuică, în Reconstituirea, moare din prea marele lui zel de a demonstra că prin reconstituirea unei bătăi nu se dovedește nimic.

La Pintilie domină limbajul parabolic, la Daneliuc cel politic. Daneliuc are vocația satirei politice. Mereu se bagă strâmbe, senatorul este încolțit și ridiculizat de oamenii din jur, în primul rând de Sica, o învățătoare care vrea să reclame un viol. Dar senatorul se dovedește neputincios. El însă aude un zgomot ciudat în pădure, e un semn prevestitor ca în Pădurea de mesteceni a lui Wajda.

Este o realitate ridiculizată, este chiar realitatea în care trăim, dar căreia i se pune oglinda în față, oglinda filmului de actualitate. Ce se întâmplă în filmul Concurs al lui Dan Pița dacă nu tot o asemenea alergare în cerc închis, în care evadarea este descoperirea unei crime?! Și în filmele Noului Val apare o realitate dezlânată, o ilustrare în varii forme a lumii în care trăim. Există un nerv al delirului, o brutalitate a realității datorită clișeelor, a repetiției lor. Personajele trăiesc într-un cerc vicios, și ele nu pot evada decât prin demență, prin blasfemie sau ridicol.

În filmul de actualitate românesc nu există speranță, nu există iubire curată, nu există poezie. Sau dacă există, e coborâtă imediat în mocirlă, în hazna, în cloaca de tip Las Fierbinți în care este târât până și Moromete, cel care îl învinsese, ca vizionar, chiar pe autorul lui, Marin Preda. Dar acum Moromete, deși e liber, deși are pământ, nu mai are nici o șansă a demnității.

La orice film de actualitate românesc mă uit, mă apucă groaza acestei reflectări a delirului în care trăim. Cât de actual este Croaziera lui Daneliuc, lumea este ca într-o croazieră fără călăuză, așa cum concursul lui Pița era fără sens, repetitiv, sufocant, deși el se numea „de orientare turistică”. Daneliuc este singurul regizor care pare să aibă vocația concentrării într-un focar a unei demențe generale, semnificative pentru întreaga țară și lume. Și în Senatorul melcilor există privirea Sicăi, într-un portret cinematografic memorabil (actrița Cecilia Bârbora este ca o Penélope Cruz în filmele lui Almodóvar), care judecă această lume nebună, care îi salvează chiar viața unui senator grotesc, fără rost, care abia în final are o tresărire și i se pare că aude sunete prevestitoare.

Totul este prevestitor de rele în această lume chinuită, aculturală, obeză, îndobitocită. Nu există salvare, ci doar proteste. Proteste la proteste, fără rezolvare. E trist.

Sperăm ca bravii cineaști să nu aibă dreptate, or realitatea să se schimbe, pe ici, pe acolo, prin părțile esențiale, să ne ofere nu numai proteste și minciună, ci și soluții de viață mai bună.

Grid Modorcea
4 octombrie 2021

PINO

Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.

L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-m cunoscut prin copiii noștri, când mergem împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din str. Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.

Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.

Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine?, mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.

Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește!, nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Blaier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).

Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!

Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e Ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”. Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboiedrele Coloanei. Atunci 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboiedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!

Mi-este greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc. Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.

Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!

Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură, nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu „Flacăra”, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzmanul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.

Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.

Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui evreu speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.

L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.

Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vor întâlni poate pe Câmpiile Elizeee.

Grid Modorcea
7 septembrie 2021

Istoria în lațul lui Eros

Actrița suedeză Rebecca Ferguson a cucerit lumea cu rolul Ilsa Faust din Misiune imposibilă, serial de acțiune în care este vioara I alături de Tom Cruise. Ea are o prezență memorabilă, nu prin felul cum luptă, fiindcă filmul american strălucește prin senzaționale actrițe care joacă roluri de luptătoare invincibile, ci prin priviri, prin capacitatea de a fascina, de a emana o energie molipsitoare, imposibil de a i te opune. Farmecul ei este deopotrivă erotic și misterios.

Și adevărata forță atractivă a actriței se vede mai ales în serialul The White Queen (2013), un serial britanic de televiziune inspirat din bestseller-ul istoric semnat de Philippa Gregory, The Cousins’ War.

Englezii, prin BBC, sunt imbatabili la acest capitol, al serialului istoric, fiindcă și istoria lor este neasemuită. Aș apropia The White Queen de The Tudors / Dinastia Tudorilor, fiindcă există aceeași idee centrală, istoria se învârte în jurul Erosului, iubirea este motorul care animă actele politice, sociale și istorice. De felul cum se rezolvă intrigile amoroase, depinde cursul istoriei. Regii sunt fatal dependenți de amor.

Pe fundalul Războiului celor două Roze, serialul spune povestea unor personaje feminine, prinse în conflictul prelungit dus pentru tronul Angliei. Acțiunea începe în 1464 - țara se află deja în război de nouă ani, în care două tabere din aceeași familie, casa de York și casa de Lancaster, se luptă pentru tronul Angliei.

Elizabeth, protagonista, fusese căsătorită cu Sir John Grey, care murise în luptă în cea de-a doua bătălie de la St. Albans, din 1461, luptând de partea casei Lancaster și a regelui ei, Henry al VI-lea. Tatăl tinerei, baronul Rivers, susține la rândul lui casa Lancaster, iar mama acesteia, Jacquetta, are legături de familie atât cu Henry al VI-lea, cât și cu soția acestuia, Margaret de Anjou.

Într-o dimineață, Elizabeth întâlnește suita noului rege (al casei York și adversar al casei Lancaster), Edward al IV-lea (Max Irons), căruia îi cere milă și, ca văduvă cu doi copii, îi cere înapoi pământurile fostului ei soț. Edward - care are o reputație de playboy - se îndrăgostește de ea pe loc. Edward își dorește ca Elizabeth să devină amanta lui, ceea ce ea refuză, amenințând chiar cu sinuciderea atunci când avansurile regelui devin prea insistente.

Edward a găsit un vicleșug să o aibă pe Elizabeth, pe care o dorește intens. Înscenează o ceremonie secretă de căsătorie. Dar, așa cum îi spune fratele ei, Edward a înscenat această căsătorie, l-a plătit pe preot, a săvârșit-o la o capelă dosnică, așa cum a procedat și cu alte femei ca să le aibă. Virilitatea lui Edward (jucat excelent de Max, fiul celebrului actor Jeremy Irons) este proverbială, ca și în cazul lui Henric al VIII-lea, cel care își decapita soțiile pentru a avea urmași, pentru a-și proteja dinastia.
Atunci când Edward pleacă în luptă, celor doi li i se face dor unul de altul. La întoarcere, o cere de soție și ea acceptă. Însă, dacă s-ar căsători, Edward și-ar periclita fragila poziție.

Dar el îndrăznește și, în pofida reacțiilor curții, inclusiv ale vărului său, lordul Warwick, care îl conducea din umbră, regele anunță public că regina Angliei este Elizabeth. Deci nu a fost la mijloc numai o simplă atracție erotică. Elizabeth, cu prezența ei fascinantă, cu privirea arzătoare, reușește să pară a domina vitregia intrigilor.

Fenomenal în acest serial mai este și faptul că Jacquetta, mama lui Elizabeth, are un dar profetic, ghicește viitorul, are premoniții, har pe care i l-a transmis și fiicei sale. Și Elizabeth vede spectre, citește în oglindă mișcări ale evenimentelor. Cele două femei formează un cuplu imbatabil. Este antologică scena în care ele o înfruntă pe mama lui Edward, ducesa Cecily, care, inițial, se opune căsătoriei fiului ei cu o fată care nu este de rang mare. Edward trebuia să anunțe căsătoria cu o prințesă a Franței, era iminentă o alianță politică. Dar iscusința Jacquettei îi dezvăluie mamei lui Edward o slăbiciune în biografie, care o doboară. Cunoașterea dedesubturilor din viața nobililor este cheia de a cuceri puterea, de a înainta în jocul politic, care este nemilos. Dar cât de șubred pare toul când își face apariția Eros și slăbește balamalele tuturor sau conduce firul acțiunii acolo unde vrea el, în lațul iubirii!

Este un serial despre supraviețuire, spune Max Irons, noua stea a filmului englez, iar istoria Angliei ne dă suficiente argumente în acest sens. Totul este iute, dinamic, amețitor, fascinant, jucat cu o patimă specific englezească. O echipă de excepție, în frunte cu triada regizorală: Colin Teague, James Kent, Jamie Payne. O dovedește și faptul că The White Queen a fost multiplu premiat - trei Globuri de Aur, patru Primetime Emmy și People’s Choice, adică premiile americane ale elitei (presa străină de la Hollywood), alte industriei de televiziune, ale publicului și fanilor.

Grid Modorcea, Dr. în arte
2 august 2021

LAS FIERBINȚI 2

Zilele trecute am văzut pe un post românesc filmul Moromeții 2 de Stere Gulea. S-a bătut atâta tam-tam pe un film mai prost decât serialul Las Fierbinți. Ziceai că e un episod din acest serial. Dacă nu ținem seama de timp, bineînțeles, fiindcă acțiunea din volumul Moromeții II al lui Marin Preda se petrece în perioada numită „a colectivizării”, când Moromete nu vrea să intre în colectivă, când el este văzut ca un retrograd, care nu înțelege binefacerile acestei transformări a vieții aduse de la Răsărit, când țăranilor li se ia pământul ca să-i facă fericiți!

În volumul Urmașii Moromeților, în care îmi expun viziunea serialului Credința lui Moromete, pe care l-am filmat la Siliștea-Gumești, fac o analiză amplă și acestui volum II și arăt cum Marin Preda îl condamnă pe Moromete, îl consideră anacronic. Sincron cu epoca este băiatul lui, Niculae, care tot citește, care nu vrea să ajungă ca tatăl lui, un înapoiat. Și va ajunge ca în Marele singuratic.

Lumea din film este ca umorul involuntar, o lume de Las Fierbinți, primitivă, rudimentară, care o dă pe bășcălie. Umorul din romanul Moromeții nu este bășcălie, dar în film este. Filmul parcă este făcut în epoca de piatră a țăranului român, o epocă întunecată, alb-negru, fără orizont, cu oameni la limita subzistenței, îmbrăcați mizer, urâți, foarte urâți, cum aveau să fie cei din satul-fantomă Las Fierbinți. Adică Moromeții 2 pregătește Las Fierbinți. Ți-e greu să-ți imaginezi că satul românesc arată ca o groapă de țigani, ca o mahala jalnică, nu precum mahalaua interbelică pictată de Petrașcu sau Luchian, ori descrisă de G.M. Zamfirescu, o mahala care avea frumusețile ei. Aici totul este otova. Și chiar Actorii, Marii Actori, au ajuns să joace țigănește, ca Visu sau Zamfirescu, nu-i mai recunoști, sunt precum o turmă manelistă. Nu-i învățăm pe țigani să joace ca la Național, ci coborâm Teatrul Național sau Teatrul de Comedie la groapă, la manelism.

Nu avem pretenții ca țăranii să arate ca în Poldark, dar nici să arate ca în comuna primitivă. O înfundătură de lume nu poate fi reprezentativă pentru România. Nici măcar harul lui Horațiu Mălăele nu poate salva nuanțele. Și l-aș întreba pe Horațiu: „Ai văzut filmul ăsta sau doar ai jucat în el?”. Nu mă mir că România a ajuns o țară de semianalfabeți cu internet, în care 93, 5 la sută nu mai cumpără nici măcar o carte pe an. Satul din Moromeții 2 este România semianalfabetă în mic. Numai 6, 5 la sută din oameni citesc, adică numai Niculae. Restul sunt rudimentari. Ba există similitudini între câteva secvențe din film și serialul Las Fierbinți. Și cred că nu este întâmplător că legătura este făcută printr-un personaj interpretat de Toma Cuzin, care se comportă în scena înscrierii la colectivă exact ca în emanațiile alcoolice din Las Fierbinți. Cu alte cuvinte, filmul lui Stere Gulea mi se pare o pastișă a serialului Las Fierbinți. A dispărut complet poezia satului românesc și a țăranului român din viziunea lui Marin Preda. Satul lui Marin Preda era un sat regalist.

Ce fel de „revoluție” au putut să facă personaje precum cele din Moromeții 2? Au făcut nu o revoluție, ci o „aglomerație”, care a dus la consolidarea dictaturii la toate etajele sub „forme democratice”, desigur. A apărut un Ceaușescu multiplicat în mii de Ceaușești, care au transformat România într-o țară cu mințile băute. Ea ar trebui să se numească Românica Las Fierbinți, fiindcă românii de valoare au numit-o „Las România în pace”. Și au lăsat-o, au plecat unde au văzut cu ochii, au făcut o nouă Românie de circa 4-5 milioane de oameni - românii din diaspora. Poate în „Moromeții 3” vom vedea-o.

De ce s-a făcut acest film, Moromeții 2, qui prodest?, este greu de înțeles dacă nu înțelegem că și cinematografia din România este lipsită de clarviziune, este co-părtașă la mizeria generală, care acum are drept pretext pandemia. Dar sărăcia lucie din acest film minimalist este sărăcia din viața românilor, este oglinda lor. Stere Gulea nu se poate ridica deasupra „stării de fapt”, el le spune românilor: „Uitați-vă, asta e fotografia voastră, de ieri și azi. Eu nu mă pot distanța de voi, arăt ca și voi. Vă iubesc, am vrut să fiu fidel. Nu vă pot minți, acesta e adevărul”.

Există însă sate românești în ziua de azi înfloritoare, mai ales în Transilvania, la concurență cu satele-fermă din țările dezvoltate. Cunosc sate și țărani cu blazon boieresc, care nu se recunosc în acest film minimalist și minimalizator, ce se vrea probabil reprezentativ pentru soarta țăranului român. De la București se vede foarte deformată România. În Moromeții 2 satul românesc moare, dar în realitatea de care vă vorbesc nu moare. În realitate, Moromete l-a învins pe Marin Preda. În realitate, Moromete are din nou pământ și poate să-l gospodărească așa cum vrea. În realitate, Moromeții gumeșteni au împânzit lumea, îi întâlnești și la București, și la Tel Aviv, și în Anglia, și în America. Și nu m-ar mira dacă ar ajunge și pe lună.

Grid Modorcea, Dr. în arte
8 iulie 2021

Gagul apocaliptic

Filmul american este atotstăpân pe pământ. Nu Corona Lisa, ci Movie. Corona Lisa trece, Movie nu numai că nu trece, dar se înfoaie asemenea curcanului când ceva îl supără. Și arma lui principală este gagul. Un gag apocaliptic, aș zice. El este prezent peste tot. Nu numai în comedii, dar și în drame, și în filmele dystopice. Totul se prăbușește, omenirea dispare, dar gagul, nu. În plin marasm, el este prezent. El e smile-ul absolut al filmului american.

Fie că vezi un film de dragoste, ca Easy A / Păcătoasa, cu Emma Stone într-un rol de falsă prostituată, fie o comedie ca Ice Ventura, în care eroul, interpretat de Jim Carrey, un detectiv de păsări și animale, trăiește din gag în gag, din aventură trăsnită în aventură și mai trăsnită, o adevărată cascadă a umorului, acest mecanism al povestirii funcționează ireproșabil. În ce gen nu apare gag-ul? Nu există. Gag-ul este rege. El salvează toate situațiile. În filmele cu și despre adolescenți, el este atotprezent. În seriale infinite, ca „Doi bărbați și jumătate”, „Familia Bundy”, „Prietenii mei” sau „Teoria Big Bang”, la fel. Vedeți filmele de spionaj sau cele polițiste cu Bruce Willis, precum Greu de ucis sau Greu de pensionat, și veți savura cu umor cele mai dramatice situații. Se pare că pe eroi câte o glumă rostită la timp, câte un gag, câte o replică de spirit, îi scoate din încurcătură, sunt soluția vieții.

Sau credeți că în Misiune imposibilă nu există gaguri? Vă înșelați. Toate acțiunile „imposibile” sunt presărate cu gaguri. La fel și în capodopera filmelor de acțiune, Knight and Day / Întâlnire explozivă (2010), cu Tom Cruise și Cameron Diaz. Ce păcat că această fascinantă actriță s-a retras, precum Greta Garbo odinioară! Dar motivele nu sunt convingătoare. Avea 42 de ani și și-a câștigat „pacea” într-o afacere cu vinuri. Iată un original gag.

Să nu mai vorbim de apocalipticul gagurilor, Mel Gibson, în Maverick sau Armă mortală!? Sigur, nici cel mai dur personaj de western, precum Clint Eastwood în Necruțătorul, nu este lipsit de umor, ba acțiunile sale nemiloase sunt brodate cu replici pline de spirit.

Dar poate filmul istoric sau de război să fie fără gag? O, n-am să uit niciodată filmele tinereții mele, cu celebrele parodii anti-războinice jucate de Fernandel, Bourvil, Luis de Funès, dar și de Babette - Brigitte Bardot, care pleacă la război! Ce să mai spun de Fanfan și Adeline, iubita lui, personaje jucate de Gérard Philipe și Gina Lollobrigida!?

Și parodia parodiilor anti-războinice, plină de o cascadă de gaguri de la început până la sfârșit, este Churchill, The Hollywood Years (2004), cu un Hitler parodiat cum nu a gândit nici Chaplin, care, de altfel, este mereu pomenit. Filme cu hitleriști ironizați sunt cu miile (mai ales produse de sovietici). Până și Bin Laden este parodiat cu un haz nebun de Sacha Baron Cohen!

Iar compania ideală a gag-ului este musicalul, un gen plin de Oscaruri, de la Chicago la La la Land.

E o lume a gagului, adică a umorului, a fericirii. Nimic pare că nu e luat în serios. Dar ce poate fi mai serios decât gag-ul?

Din păcate, la noi, gagul nu este rege, fiindcă avem o regină, bășcălia. Se face bășcălie de orice, de balada Miorița, de drapelul național, de guvern, de parlament, de biserică și Gina Pistol, de Năstase și Halep, de Caragiale și Covid, de școală și Mihai Viteazul, iar aceste bășcălii sunt încununate cu mari premii internaționale, fiindcă asta place la străini, ca tinerii cineaști români să-și bată joc de țară, ca în recentul Babardeală cu bucluc, încununat online cu „Ursul de Aur” la Berlin, care mi-a inspirat următoarea poezie surrealistă:

Babardeală?

În ce sens?

Sens fără sens.

Nonsens cu sens.

sens înglodat.

sens răsuflat.

sens interzis.

sens circumcis.

nonsens în paraclis.

Amor fără anus

în jos și în sus,

nu-i de-ajuns,

e fără sens.

Porno intens.

Și Ursu-i fără sex.

Ce bucluc pervers!

Puneți masca pe babardeală,

sex în grup fără nici o socoteală.

Aiurea aiureală.

Râsul omului nu poate fi oprit. E singura lui șansă într-o existență nedreaptă, pe care e nevoit să o accepte. Nu el a vrut să se nască și s-a născut. Și Natura are un umor atroce: îi dă omului viață și i-o ia după bunul ei plac. Omul, ca singura ființă din univers care poate râde, îi opune acestei condiții tragice, râsul. Cu râsul ce mai poate supraviețui demn. Cu râsul el concurează natura. E o calitate pe care nu o au arborii, iarba sau florile, păsările sau animalele. Dar nu râsul prostesc, ci spiritual. Nu bășcălia, ci arta. Gagul este forma artistică a râsului. Prin el, suntem condamnați la nemurire.

Și cheia succesului, a acestui fenomen, o constituie scenariul. Școala de scenariști de la Hollywood este suprema lecție. Cât am stat în America și m-am învârtit în lumea filmului (la Tribeca Film Festival eram ca acasă), am reținut o vorbă, că în tabăra scenariștilor există o mafie imbatabilă, cu legi drastice. Codul Hays funcționează și azi! E foarte greu să pătrunzi. Nu pot să uit un răspuns, pe care l-am primit de la un studio de film hollywoodian: „Ne trimiteți scenariul pe propria răspundere. Dacă nu ne place, el nu se returnează. Și noi nu răspundem dacă veți întâlni idei sau replici din scenariul dvs. în filmele noastre”. Deci pe față se vorbește de un plagiat, fapt care poate fi considerat exclus dacă accepți să-ți dai scenariul pe nimica. E vorba de o practică solidă, cu legi clădite în timp, cu o funcționalitate care face din cinematograf o industrie care concurează fabricile de armament și mașini. A fi producător de film este o mare performanță. Milionarii se bat să poată fi incluși în producția unui film.

Cu arta filmului americanii au cucerit lumea, nu cu drone, nu cu democrația, nu cu libertatea. Și ceea ce a prevăzut țarul filmului în anii ‘30, care a lansat sloganul „acolo unde pătrunde filmul american, pătrunde și marfa americană”, s-a adeverit. Codul Hays îi poartă numele. De acest cod și-a amintit Joe Biden, când la investitura sa a lansat sloganul „Buy Americans”. Filmele și produsele americane sunt stăpânele pământului, chiar dacă blugii sunt cusuți de chinezi, iar coca-cola e îmbuteliată la români!

Uimitor este altceva, că acest adevăr nu l-a înțeles marele Donald Trump. Este o mostră de ignoranță. El nu a înțeles principiul după care funcționează sistemul american. Dovadă că a fost cumplit contestat de actorii de film, de ei în primul rând, începând cu Robert de Niro, care a spus că „un asemenea președinte este o rușine pentru America”. L-au contestat Meryl Streep, George Clooney, Arnold Schwarzenegger, Alec Baldwin. Trump este excepția care confirmă regula. Ce politică a făcut Trump? O politică împotriva filmului, fiindcă el a avut sloganul „Make America Great Again”, adică o Americă naționalistă fără film? Ce aberație! A intrat în istoria rușinii cu ignoranța lui. Dacă ar fi iubit filmul, ar fi vorbit măcar o dată despre filmul copilăriei sau despre filmul preferat. Dar nu, s-a împotmolit în propria lipsă de orizont. Un președinte american fără cultură cinematografică este o anomalie, o aberație! Este, de fapt, un gag apocaliptic, cel mai mare gag care se poate imagina vreodată. E adevărat, românii au multă imaginație, dar deocamdată nu au un Trump.

Grid Modorcea, Dr. în arte
21 iunie 2021

Oscarul pandemic

Gala Premiilor Oscar din acest an, amânată cu două luni față de data tradițională, a fost un eveniment sobru, marcat de tragedia umanității, în care și-au pierdut viața din cauza Covid-19 peste 3 milioane de oameni, iar viața planetei a fost dată peste cap. Momentul „In Memoriam” a fost ca o bandă de doliu, când s-a trecut în revistă zecile de valori ale lumii filmului care au plecat dintre cei vii.

Ceremonia de decernare a premiilor Oscar a fost transmisă live din două locaţii, ambele în Los Angeles: Dolby Theatre şi Union Station. Au fost, de asemenea, şi două locaţii internaţionale, una în Marea Britanie, pentru toţi nominalizaţii de origine britanică, şi cea de-a doua, în Paris. Participarea a fost limitată la aproximativ 200 de personae, câți au numărat nominalizații, instalați la mese, sala fiindcă transformată pentru a respecta distanța socială.

Organizatorii au făcut un efort special ca acest ton grav să fie comunicat printr-o formă narativă, axată pe povești. Prezentatorii, care proveneau dintre cei care au fost încununați cu Oscar anul trecut, printre care și Brad Pitt, au găsit în cei nominalizați elemente biografice care să facă din Gală o originală istorie a filmului din perspectiva premiilor Oscar. Dacă toate celelalte gale Oscar erau axate pe umor, chiar pe gaguri, de data acesta dominantă a fost povestea lirică, evocativă, dar și discursurile politice, așa cum a procedat Daniel Kaluuya, onorat cu premiul cel mai bun actor în rol secundar în filmul-manifest Judas the Black Messiah, amintind de revolta lui Martin Luther King.

Cum se știe, Marele Premiu a fost acordat filmului Nomadland, care i-a adus şi Oscarul pentru regie și cineastei chineze Chloe Zhao. Nomadland a intrat în competiție cu producţiile The Father, Judas and the Black Messiah, Mank, Minari, Promising Young Woman, Sound of Metal și The Trial of the Chicago 7, filmul lui Aaron Sorkin. Nomadland primise deja premiile BAFTA şi Globul de Aur la aceeaşi categorie.

Este o ecranizare a unui roman scris de Jessica Bruder, care spune povestea unei femei de 60 de ani care pierde tot ce avea şi porneşte într-o călătorie prin Vestul American, trăind viaţa unui nomad modern. Pentru creația din acest film, actrița Frances McDormand a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Ea a concurat cu actrițele Viola Davis (Ma Rainey's Black Bottom), Andra Day (The United States vs Billie Holiday), Vanessa Kirby (Pieces of a Woman) și Carey Mulligan (Promising Young Woman). Frances McDormand a devenit prima persoană care câştigă două premii Oscar cu acelaşi film (Nomadland), în calitate de actriţă, dar şi ca producătoare. Ceilalţi producători ai filmului sunt Peter Spears, Mollye Asher, Dan Janvey şi Chloe Zhao. McDormand a mai câştigat două premii Oscar în carieră, tot pentru cel mai bun rol principal feminin, cu producţiile Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) şi respectiv Fargo (1996), al fraților Coen. Ea a mai fost nominalizată de trei ori pentru rol secundar în producţiile North Country (2005), Almost Famous (2000) şi respectiv Mississippi Burning (1988).

Fața de toți ceilalți premiați, care au vorbit, actrița Frances McDormand a avut ideea „să facă ca lupul”, sunetul scos de ea fiind ca un geamăt în pustie! E strigătul pandemic care te înfioară.

Cuvântări cu totul memorabile, aplicate la tragedia virotică, au ținut majoritatea celor premiați, precum actrița Yuh-Jung Youn, care a câştigat premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin, datorită interpretării sale din filmul Minari. Ea a spus că se află prima oară la Hollywood și este extrem de emoționată că a avut șansa să-l cunoască pe Brad Pitt, care a prezentat această categorie premială. La fel, ea a transmis marea sa dragoste pentru celelalte nominalizate, staruri ale filmului, precum Glenn Close (Hillbilly Elegy), Olivia Colman (The Father) și Amanda Seyfried (Mank). Yuh-Jung Youn, aflată la primul premiu Oscar din carieră, a câştigat şi un premiu BAFTA cu acest rol.

Filmul Minari, în regia lui Lee Isaac Chung, care semnează şi scenariul, vorbeşte despre încercările prin care trece o familie coreeană care se mută în Arkansas, unde îşi deschide o fermă, în anii '80.

Sigur, cel mai râvnit premiu a fost pentru cel mai bun actor în rol principal, câștigat de Anthony Hopkins, care a devenit cel mai vârstnic câştigător al premiului Oscar la categoriile de interpretare, pentru rolul din lungmetrajul The Father, unde interpretează rolul unui bătrân atins de demență. Scenariștii filmului, Christopher Hampton şi Florian Zeller, care e și regizorul filmului, aici debutează în regia de film, au câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat.

Hopkins, galez de origine, care are 83 de ani, nu a fost prezent la gala de decernare a premiului. Nici nu a apărut pe un ecran filmat. El mai deține un premiu Oscar pentru rolul Hannibal Lecter din Tăderea meilor (1991). Acum l-a avut printre concurenți pe un alt vârstnic, Gary Oldman (Mank), cu care a jucat în filmul Dracula (1992) al lui Fancis Ford Coppola. Hopkins l-a interpretat pe Van Hesling, iar Oldman pe Dracula, în filmul lui Coppola, cu o mare parte din acțiune în Carpații transilvăneni.

Și dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin. Au câștigat My Octopus Teacher, un documentar sud-african, regizat de Pippa Ehrlich și James Reed, considerat un antidot pandemic, căci documentează povestea unui regizor, Craig Foster, care a petrecut un an într-o pădure sud-africană, legând o relație umană cu o caracatiță sălbatică! Iar la categoria film internațional a câștigat filmul danez Another Round, regizat de Thomas Vinterberg, care s-a mai concurat cu producții din Hong Kong, Tunisia și Bosnia. Vinterberg a mai fost nominalizat și la premiul pentru cea mai bună regie.

Sigur, e greu să absolvi Premiile Oscar de aranjamente sau de omisiuni grave, deși mulți mari actori au fost omiși, ca Brad Pitt, care abia anul trecut a luat un Oscar pentru rol secundar în One upon a time in Hollywood (2019), iar staruri incontestabile ca Johnny Depp sau Jim Carrey nu au nici un premiu Oscar. Așa cum nu are o încununare supremă nici Stanley Kubrick, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, dar pecetea politică întotdeuna s-a văzut. Gala Oscar este ca o tribună politică specială, care dă un semnal omenirii. În acest an era de neevitat coloratura politică. Dar să ținem seama că Premiile Oscar sunt atribuite pe baza voturilor exprimate de aproximativ 9.000 de membri ai Academiei americane de film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences).

A fost o gală pandemică, onorând multe valori asiatice, o gală scoasă de sub umbrela doliului de către artiștii nominalizați prezenți în sălile de la Hollywood, fără mască, la mese, spațiile fiind adaptate la respectarea restricțiilor pandemice. Și în aceste condiții, fiecare și-a povestit amintiri esențiale legate de prima lor întâlnire cu filmul. Prin cele 23 de premii acordate, s-a realizat astfel o insolită istorie a cinematografului, cu superbe rememorări, dar cu legături față de evenimentul prezent, cineaștii făcând cu har dovada despre cât de importantă este prezența filmului artistic în viața oamenilor, în mersul bun al omenirii.

Grid Modorcea, Dr. în arte
29 aprilie 2021

Cu ochii larg închiși sau onirismul erotic

Ultima operă a legendarului regizor Stanley Kubrick, care a murit la mai puţin de o săptămână după ce a terminat montajul acestui film, cu un titlu introvertit, Eyes Wilde Shut / Cu ochii larg închiși (1999), îi are în rolurile principale pe Tom Cruise şi Nicole Kidman, cel mai vestit cuplu de atunci al Hollywood-ului. Ei întruchipează personajele William („Bill”) şi Alice Harford, el medic, ea galeristă (manager la o galerie de artă), înstăriţi, de succes, şi membri ai unui cerc social sofisticat. Bill este șarmant, ea seducătoare. Prezenţa la o petrecere de înaltă ţinută îi aruncă în braţele tentaţiilor sexuale când William este convins să ajute o tânără fată după o supradoză, iar Alice este atrasă de un bărbat ce vrea să o seducă.

De aici se intră într-un delir psihologic. Dar după ce se consumă petrecerea, are loc un dialog sofisticat între soți, care se prezintă ca niște amanți în călduri. Cel puțin Alice își joacă rolul ca o drogată, cu efect de vrajă irezistibilă.

Eyes Wilde Shut este un unicat, o supremă lecție de film erotic. Relația dintre Bill și Alice, deși se iubesc la nebunie, cu gelozie adică, are foarte multe acolade erotice. E suficient ca ei să meargă la petrecerea de Crăciun, ea să fie acostată de un ungur, iar el de două modele blonde, și totul capătă proporții apocaliptice, adică cearta despuiată dintre ei este plină de accente dramatice, fiindcă ea îl suspectează că o înșeală, dar are un moment de confesiune, în care îi relatează lui cum a fost pe punctul de a-l înșela cu un ofițer, cum ar fi lăsat totul, pe Bill și fetița lor, pentru o noapte de amor cu ofițerul. Discuția extrem de sinceră, ca o tăietură de bisturiu, este întreruptă de un telefon, prin care el este anunțat că un pacient în vârstă, bun prieten, a murit și se duce să transmită condoleanțele fiicei lui.

Bill pleacă răvășit de faptul că nu el se află în obsesiile erotice ale soției lui. Acolo, Bill are o mare surpriză, fiica, deși e logodită, îi mărturisește că îi iubește numai pe el de când l-a întâlnit prima oară. Cadavrul tatălui ei este alături, pe pat, iar ea se aruncă nebunește la pieptul lui.

Bill abia reușește să scape de acolo și are o noapte erotică sui-generis. Pe stradă îl agață o prostituată, căreia îi dă 150 de dolari ca să plece. Ajunge la restaurantul unde cânta un amic, pianist, care îi spune că va merge să cânte la un palat misterios unde se desfășoară un ritual cu femei goale, frumoase, iar el trebuie să cânte legat la ochi.

Bill îi cere imediat adresa și ajunge acolo unde, evident, va avea o aventură erotică, descoperind toate excesele porno posibile.

Limbajul este surrealist, impregnat cu superumor, totul fiind ridicat la ștacheta ironiei, a farmecului erotic spiritual, începând cu scena seducției de la petrecere, când Alice joacă numai rolul seducătoarei onirice, pe motiv că a băut prea multe pahare de șampanie. Nicole Kidman își joacă rolul emanând o seducție irezistibilă. Totul este fatal. Și ocult. Ca un joc inițiatic. Și Bill nu se lasă mai prejos, va poza în bărbatul enigmatic, omul tânăr, elegant, frumos, și cu bani.

Kubrick se joacă în acest film cu toate clișeele filmului erotic și toate momentele sunt senzaționale, fiind bine gândite, efect al unui decupaj regizoral de o minuție exemplară. Orice detaliu este semnificativ și simbolic. Nimic nu este la voia întâmplării. Și toate momentele sunt bine ilustrate de actori, care interpretează cu o plăcere nebună aceste roluri insolite, bine croite, ca să stârnească plăcere estetică.

*

Presa din jurul filmului a fost total derutată, căci Kubrick a știut să speculeze enigma lui. Premiera a fost continuu alimentată de o ciudată tăcere. Pe lângă conținutul peliculei care abundă într-o disecare artistică și deloc gratuită a sexualității și a stilului voyeuristic de mânuire a camerei, Eyes Wide Shut a fost învăluit într-un mister total până la prima proiecție într-un cinematograf.

Kubrick a dispus casei de producție Warner Bros să nu permită departamentului de promovare și marketing să divulge niciun amănunt referitor la film, sporind astfel enigma. Distribuirea lui Tom Cruise și a lui Nicole Kidman în rolurile principale, care la acea vreme erau împreună și formau cel mai sexy și pasional cuplu de la Hollywood, a contribuit din plin la mirajul acestei pelicule.

Mai mult, moartea neașteptată a creatorului Kubrick, cu doar câteva săptămâni înainte de premieră, a transformat Eyes Wide Shut într-un film cult, încă înainte de a rula în cinematografe și într-un testament artistic, adulat de unii, hulit de alții.
Inspirat din nuvela de factură freudiană Traumnovelle a lui Arthur Schnitzler, autor vienez contemporan cu părintele psihanalizei, filmul urmărește impasul unei relații a cuplului newyorkez Harford și disperatele tentative ale soților de a-și învinge frustrările. Kubrick a mutat acțiunea din roman de la Viena anilor ‘20 la New York-ul de azi, considerând că nimic nu s-a schimbat. William și Alice au bani mulți și prieteni interesanți, dar le lipsește ceva. Deși nu o conștientizează, neîmplinirea va izbucni brutal la o petrecere aparent onorabilă. William se lasă antrenat în jocul a două blonde, apoi este puternic atras de o tânără pe care o resuscitează în urma unei supradoze, iar Alice este tulburată de un bărbat, expert în seducerea sexului slab. Deși niciunul dintre ei nu va ceda impulsurilor sexuale, William și Alice realizează că viața lor intimă are nevoie de o schimbare radicală. Ei vor începe să vorbească despre fanteziile lor, când Bill află cu stupoare că fanteziile lui Alice nu-l vizează deloc. Aceasta revelație îi va împinge să experimenteze jocuri erotice anormale, defulându-și astfel frustrările de ani de zile.
Excesul hedonist are și părți mai puțin roz. Pentru Bill, noile descoperiri în materie de sexualitate îl aruncă pe o pantă a pierzaniei. Când odiseea sa devine din ce în ce mai promiscuă, iar tot felul de personaje excentrice și maniace sexual se interpun căsniciei cu Alice, punând-o în pericol, Bill va trebui să-și reevalueze comportamentul. După ce este atras de un grup suspect la o orgie, el își dă seama că marginea prăpastiei este doar la un pas distanță.

De teama cenzurării unor scene extrem de explicite sexual, producătorii au încețoșat digital anumite secvențe prea artistice.

Filmările la Eyes Wide Shut au durat 400 de zile, datorită disponibilității actorilor principali, care își trăiau și în film marea iubire, erau nedespărțiți în viață și voiau să fie și pe ecran, ba chiar poate că își trăiau rolurile în viață, adică și căsnicia lor era în impas. Ne imaginăm că regizorul făcea câte 20 de duble la o secvență! Numai Chaplin a mai lucrat așa. Unii au apreciat ultima creație a lui Kubrick drept o incursiune reușită artistic în universul contradictoriu al acelui obscur obiect al dorinței despre care vorbea Freud, alții au catalogat filmul drept tribulație exagerată pe teme psihanalitice. Divergențele referitoare la adevărata valoare a filmului nu au făcut decât să contribuie la succesul de casă al filmului, publicul venind în număr foarte mare să vadă Eyes Wide Shut.

*

În timp, Cu ochii larg închiși ne apare ca o incredibilă creație, care dovedește supremația artei filmului. Indiscutabil, este un film cult. Excesele sexuale devin apariții strict estetice, fără să cadă în vulgarități și pornografie. Partea erotică este tratată strict estetic, nu naturalist.

Limbajul este oniric, cu multe elemente suprarealiste și de grotesc expresionist, ca în scena din magazinul unde eroul intră să-și închirieze un costum de carnaval, un smoking, o mantie și o mască. Patronul magazinului este interpretat chiar de Stanley Kubrick.

Este o mostră de psihanaliză a unui cuplu perfect realizat, dar care, datorită frumuseții, soții ajung la un impas și simt nevoia să aibă aventuri exterioare sau cel puțin să-și mărturisească visele.

Visul ei seamănă mult cu aventura lui în casa superstițială, unde are loc orgia sexuală.

Totul arată ca un ritual al frustrării.

Fenomenală este literatura acestui film, adică uluitoarea calitate a dialogului și felul cum este interpretată. Este o analiză subtilă a ființei prin traducerea în limbaj literar. Textul rostit este disecat, transpus în profunda putere de a exprima inexprimabilul. Nu este la îndemâna oricui să perceapă sensurile subtile ale unui dialog, care pentru oamenii normali pare de neînțeles sau absurd, fiindcă ei nu se folosesc de o asemenea armă subtilă, care este psihanaliza. Psihicul se exprimă prin cuvinte, iar cuvintele au sensurile pe care psihicul le dorește. Evident, exteriorizarea, senzualitatea fizică este totală, estompată sau suprapusă peste calitatea ideilor.

Iar tot acest plonjeu într-o lume a spiritului, atingând izvorul gândirii, este susținut de un limbaj cinematografic deopotrivă absurd și abstract. Adică imaginea nu divaghează, nu risipește concentrarea ideilor. Un gând este perfect ilustrat printr-un prim-plan semnificativ și de o durată neobișnuită.

Eroii au 9 ani de căsătorie și o fetiță de 7 ani, dar mărturisesc că nu se cunosc. Dialogul lor este un studiu reciproc, motivat, explicat de ei ca o dorință de a se cunoaște mai bine, de a penetra în ascunzișurile ființei lor.

Este un film care rezistă plăcerii estetice mai ales la revederea lui. Un mare film este polistratificat. După asimilarea plasticii lui, urmează neapărat percepția dialogului sofisticat. Sunt două filme deosebite și este păcat să nu le îmbini, să nu le deguști savoarea, la o a treia vizionare.

Grid Modorcea
26 aprilie 2021

Parabola puterii însângerate

Filmul lui Paul Thomas Anderson There Will Be Blood / Va curge sânge (2007), încununat cu o salbă de premii, printre care și Premiul Oscar pentru actorul Daniel Day-Lewis, se încheie cu o secvență memorabilă, care mi se pare semnificativă pentru ideea filmului: eroul principal, Daniel Plainview, stă la masă și este vizitat de un preot, Eli (Paul Dano), cu care avusese multe conflicte, culminând cu umilința acceptării rolului de membru al bisericii „Cea de-a treia Revelație”, pe care o conducea Eli, suspectându-l că e un farseur. Plainview era milionar, de pe urma afacerilor cu petrol, iar Eli venise să-i ceară un ajutor, fiindcă era la ananghie. Și Plainview îi spune că îl ajută, cu condiția să spună: „Sunt un profet mincinos și Dumnezeu e o superstiție”. Sigur, Sf. Pavel ne-a avertizat că lumea se va umple de „profeți mincinoși”. Plainview mânca într-o sală de popice în curs de amenajare și îi spune, imaginează-ți că aici este biserica ta și că trebuie să ții predica la enoriași. Și în timpul predicii, spui aceste cuvinte: „Sunt un profet mincinos și Dumnezeu e o superstiție”.

Și Eli nu are ce face, se supune și spune aceste cuvinte. Mai tare, îi zice Plainview. El spune încă o dată și încă o dată. Mai tare fiindcă nu aud enoriașii din spate. Eli repetă înnebunit, apoi începe să alerge în sala de popice și Daniel aruncă în el cu bile negre de bowling, apoi cu popicele aflate acolo, mari, puternice, în timp ce îi spune că adevăratul profet este Paul, fratele lui, cel care i-a dăruit informația cu pământurile petroliere, dar pe care Eli l-a alungat și i-a luat locul. Iar acum eu sunt a treia revelație, îi spune Daniel. Eli se târăște ca un vierme și Daniel îl încalecă și îl lovește cu un popice în cap, o dată, și încă o dată, puternic, nemilos. A ucis profetul mincinos! Când cineva intră și-l cheamă pe nume, ca și cum l-ar întreba ce s-a întâmplat, el răspunde: „S-a terminat”. Este ultima replică a acestei originale parabole biblice moderne.

Filmul este o ecranizare a romanului Oil! (1927) al lui Upton Sinclair, care a făcut din petrolistul Daniel Plainview un personaj shakespearian, care seamănă și cu Richard al III-lea, când își trage un picior accidentat, și cu Iago, când pune la cale afaceri necurate,