Arta Sunetelor

 

Arta fotografiei, istoria şi moda

Metropolitan Museum of Art (MET).jpgPe cei care îşi fac planuri de vacanţă, îi îndemn să şi le îndrepte spre New York, spre Metropolitan Museum of Art (MET), unde în această perioadă pot vedea ceva senzaţional. Nu e vorba de a vizita tot muzeul, căci e nevoie de câteva săptămâni, dar expoziţiile curente pot fi parcurse şi într-o zi. Am să vi le prezint pe cele de acum.

Şi am să încep cu Irving Penn: Centennial, adică cu Centenarul unuia dintre cei mai mari fotografi ai Americii şi ai lumii, Irving Penn (1917 - 2009). Care a avut un frate mai mic, cunoscutul regizor şi producător de film Arthur Penn, autorul unor celebre filme, ca Bonnie and Clyde (1967) şi Little Big Man (1970). De altfel, industria filmului a avut ca temelie fotografia. Rolul imaginii este esenţial în istoria filmului american. Dovadă că, în paralel cu filmul, s-a dezvoltat mereu arta fotografică, iar americanii au avut întotdeauna mari fotografi. Irving a studiat pictura, desenul, sculptura, grafica la Universitatea de arte din Philadelphia, oraşul unde s-a născut. Pe Irving Penn l-am pomenit de multe ori în cronicile mele, dar acum am avut ocazia să văd o retrospectivă fantastică a acestui mare artist, cum numai MET ştie să facă. Categoric, un mare artist, fiindca Penn se foloseşte de aparatul de fotografiat pentru a face artă.

Şi e suficient să vă dau un amănunt. În sala unde se prezintă fotografiile sale din Maroc şi Noua Guinee, se proiectează şi un film, realizat de Lisa, soţia sa, suedeză, care a jucat în viaţa lui rolul pe care l-a jucat Dora Maar pentru Picasso: i-a fost model, ea fiind de vocaţie chiar model. Lisa filmează cum Penn realizează o fotografie, cum îşi aranjează personajele exotice în cadru, cum este atent la detalii, la machiaj, la costume, ca un adevărat regizor, apoi se instalează în spatele aparatului de fotografiat, care e fix, aşezat pe un trepied, şi fotografiază. În acest moment, camera de filmat a Lisei se opreşte, fiindcă vedem ceea ce a fotografiat Irving. Şi ceea ce era înregistrarea unui act de muncă, având valoarea unui martor, devine deodată artă. Filmarea, care este color, ne apare ca o înregistrare oarecare: vedem un fotograf care realizează o fotografie. Dar când vedem fotografia, care este alb/negru, deodată ne plasăm în lumea artei. Adică mişcarea cauzată de filmare este banală, pe când stop-cadrul devine expresiv, memorabil.

Expoziţia are 150 de fotografii, provenite de la Fundaţia Irving Penn şi, cu excepţia seriei “still life”, color, toate fotogafiile sunt alb-negru. Şi nici una nu este un instantaneu, nu are rol de reportaj, toate sunt lucrate, gândite, calculate, realizate după o idee. Pentru mine, pecetea inconfundabilă a lui Irving Penn o constituiau portretele unor mari personalităţi, staruri ale anilor ’40- ’50, precum portretele lui Picasso, Igor Sravinski, Salvador Dali, Jean Cocteau, Georgia O’Keeffe, Truman Capote, Marcel Duchamp, Marilene Dietrich, Richard Barton şi zeci de alte vedete, toate surprinse la înghesuială, în colţul format de unghiul foarte mic a doi pereţi. Personajele stau într-o poziţie incomodă, ca prinse într-un cleşte. Însă aici, acum, la MET, am putut vedea alte minuni, ca seria în care i-a fost model fascinanta Lisa Fonssagrives-Penn, soţia sa. Apoi seria fashion, realizată pentru revista “Vogue”, seria de nuduri, care le depăşeşte în expresivitate pe cele, axate mai mult pe sex, ale lui Robert Mapplethorpe, la concurenţă cu seria “Cigarettes”, realizată la comanda unei societăţi care luptă împotriva fumatului; senzaţională, teatrală, este seria Issey Miyake, celebrul designer japonez; apoi seriile geografice, precum seria din Peru, comandată de revista “Vogue”, ca şi seriiile din Maroc şi Noua Guinee.

Expoziţia prezintă şi un element din decorul general unde Irving îşi plasa invitaţii. Portretele sunt adevărate compoziţii teatrale. Tot universal lui Irving Penn este mai mult decât înseamnă, de regulă, fotografia, adică un document, o mărturie asupra lumii în care trăieşti, este o demonstraţie de ceea ce poate fi arta fotografică în mâna unui geniu: ea concurează pictura. Îţi transmite aceleaşi stări pe care le ai în faţa marilor tablouri ale lumii.

*

O a doua expoziţie excepţională, aflată la etaj, este dedicată vechii arte chineze. Ea se numeşte: Age of Empires: Chinese Art of the Qin and Han Dynasties (221 B. C. – A. D. 220). Dinastiile Qin şi Han au fost contemporane cu civilizaţia greco-romană. Putem vedea ce au făurit artistic aceste dinastii, care au consolidat imperiul chinez şi l-au dus la o înflorire fără seamăn. În timpul dinastiilor Qin şi Han s-a ridicat şi zidul chinezesc, începând cu 300 de mii de lucrători şi durând câteva sute de ani, prin munca a milioane de chinezi (se spune că 2 milioane ar fi murit aici), ajungând în final la o lungime de peste 21 de mii de kilometri! Un imperiu de neînchipuit se derulează în faţa ochilor noştri, precum casele în care locuiau anticii chinezi, animalele din viaţa lor, bijuteriile, bucătăria, macarurile, carele de luptă, armurile, imaginea luptătorilor, model fiind Arcaşul, fel de fel de elemente landmark, care fac identitatea chineză inconfundabilă. Piesele expuse sunt în număr de 160, fiind prezentate ca noi descoperiri arheologice. Personajele obişnuite sau figurile de luptători sunt construite din teracota. Apoi domină piesele din ceramică, obiectele din metal, sculpturile textile, caligrafia unor scrieri. Nu e prima oară când sunt uluit de arta cu care vechii meştesugari chinezi au lucrat obiectele din aramă, bronz sau fier. Urmele artistice descoperite sunt o copleşitoare mărturie graţie cărora istoria unui mare imperiu ne pare vie.

*

A treia expoziţie organizată la MET se numeşte Rei Kawakubo / Comme des Garçons: Art of the In-Between. Rei Kawakubo este un mare creator de modă japonez, care ne fascinează cu invenţiile sale aflate la graniţe dintre idei şi spaţii. El ne prezintă o ideală artă limitrofă. Expoziţia poartă un nume francez (“Ca de băieţi”), fiindcă prima ei manifestare a avut loc la Paris, în 1981. Acum, aici, la New York, Kawakubo îşi prezintă cele mai recente colecţii sub un alt titlu, mult mai adecvat cu formele sale sofisticate, şi pe care l-aş traduce “Arta întru Între”. Ideea stă chiar în titlurile date diferitelor grupuri de costume, plasate într-un raport antitetic. Iată câteva perechi, care nu au nevoie de traducere: Absence-Presence, Model-Multiple, Elite Culture – Popular Culture, Self - Other, Object - Subject, High - Low, Then - Now, Abstraction - Representation, Beautiful - Grotesque, War - Peace, Life - Loss, Fact - Fiction, Order - Chaos şi altele. Toate costumele sunt create prin ghicitură, cum ar spune Apostolul Pavel, fiindcă nu ştii care este faţa şi care este dosul, care este poziţia şi care opoziţia, adesea ele se confundă.

Obiectele de modă sunt neobişnuite. E imposibil, spui, să vezi pe cineva îmbrăcat cu ele. Şi totuşi, la una dintre vitrine, Absence - Presence, se proiectează scene de balet, în care diferiţi dansatori, solo, perechi sau în grup, dansează în astfel de costume imposibile, cu adevărat suprarealiste. Ai spune că sunt rupte din imaginaţia lui Salvador Dali. Dar ele poartă, indiscutabil, o amprentă japoneză, fiindcă Kawakubo le-a proiectat inspirându-se din costumele tradiţionale japoneze, cum ar fi cele de samurai. Orginalitatea combinaţiilor este fascinantă şi cred că de la expoziţia lui Alexander McQueen, care a avut loc în acelaşi spaţiu, n-am mai văzut aşa ceva.

E uluitor! Mii de oameni, rânduri nesfârşite, doresc să vadă aceste minuni create de alţi oameni. Viaţa ca un muzeu. Trăim într-un muzeu. Aceasta este existenţa în Manhattan. Şi cred că şi cei care au vizitat Grecia, Italia, Spania, Franţa sau Anglia, au observat că oamenii trăiesc acolo ca într-un muzeu. Multe oraşe ale lumii sunt muzee în aer liber. În fond, tot ce lăsăm în urma noastră, se transformă în muzeu. Istoria se derulează şi tot ce este urma lăsată de om (unii aruncă, alţii adună) se transformă în obiect de muzeu. Două realităţi definesc universal nostru pământean: Natura şi Muzeul. Nu am despre Central Park, de pildă, care în clipa aceasta este vizitat de milioane de oameni de pe întreg pământul, o altfel de viziune. Dacă n-ar fi muzeul, nici n-am şti că am existat.

Grid Modorcea, Dr. în arte
Corespondenţă de la New York

4 iunie 2017


Bucur eşti cum nu eşti!

Dumitru Hristenco.jpgZilele trecute, am primit de la scriitorul fotograf Dumitru Hristenco un album fotografic intitulat Bucur eşti fotogenic, editat în 2016 de Asociaţia „Bucureştiul meu drag”, coordonator Andrei Bîrsan, un album în care expun 59 de fotografi, fiecare cu câte o fotografie alb-negru sau color cât mai edulcorată despre Bucureşti, cu câte o explicaţie personală, precum face şi Dumitru Hristenco la fotografia sa, numită „Centrul Universului”: „Cerul albastru este rafinat spiritual de biserica maramureşană aflată dedesubt înconjurată de o vegetaţie exuberantă ce predispune la echilibru şi armonie”. E o explicaţie tautologică. De ce Bucureştiul este „centrul universului”, fiindcă are lacuri, păsări pe apă, biserici şi tot ceea ce face să fie altfel decât este? Orice lucru, cât de derizoriu, poate fi fotogenic, aşa cum demonstrează spectaculos Umberto Eco în Estetica urâtului. Arta face ca şi urâtul să fie armonios. Artiştii fotografi, majoritatea tineri, au vânat imagini supraexpuse şi strident etalonate, care au făcut un altfel de Bucureşti, cum nu este în realitate. E un Bucureşti al lor, aşa cum ar fi frumos să fie. Fotografiile tind spre peisaje ireale, fotografii vânează imagini insolite, precum un soare care răsare din nişte blocuri ceauşiste, iar explicaţia este bucuria fotografului că „am fost în locul potrivit la momentul potrivit”! Adică în Drumul Taberei. Bine că n-a fost pe East River, să prindă acolo primele raze! Deci iată un element de estetică fotografică a acestui album, să fii la locul şi ceasul potrivit, să surprinzi un instantaneu, cum face şi Ştefan Tuchilă în “Omul şi norul potrivit...” (bine că nu e Omul şi Pomul potrivit, cum se spunea în „epoca de aur” despre umbrele noastre securiste!), căci de fotografii complexe sau cu regie în cadru nu poate fi vorba.

Dar vânătoarea după imagini edulcorate nu e artă. A înfrumuseţa realitatea ţine de turism sau propagandă. De altfel, albumul este dedicat ideii „Bucureşti Capitală Europeană a Culturii în 2021”. Sunt poze ceauşiste, fiindcă tinerii nu ştiu că tocmai acest fel de fotogenie o cerea Ceauşescu, poze cât mai turistice, să arate magistralele comunismului, să cânte România festivă, exact ca în poza „Arena Naţională”, semnată de Adriana Manolache. O fi această patimă, a megalomanicului, în instinctul românilor?! Albumul copleşeşte prin astfel de poze ceauşiste, precum „Piaţa Universităţii”, „Oglinda IOR”, „Statuia finală”, „Cişmigiu”, „Reflexii pe Cheiul Dâmboviţei”, „Parcul Carol”, „Apus pe Lacul Morii”, „Mihai Viteazu”, „Culori de toamnă”, „Belvedere în Parcul Herăstrău”, „Palatul Casei de depuneri...”, „Întâlnire”, „Mausoleum”, „Concert în Piaţa Constituţiei”, „Blocuri pe Unirii”, „Promenada de seară” sau „Dâmboviţa – martor etern al evoluţiei urbanistice a oraşului”, care chiar foloseşte limba de lemn.

Frumoasa arhitectură interbelică, aflată în paragină în acest „Bucur eşti fotogenic”, se află doar într-o singură imagine, „Vremuri uitate”, şi poate în „Farmecul discret al bucureştencelor”, un titlu ce se vrea un racord cu filmul lui Bunuel, Farmecul discret al burgheziei. În contrapunct ar fi „Spitalul Colţea” şi „Casa cu Omul de Aramă”.

Mai apropiate de artă, de autentic, creatoare de atmosferă, mi se par fotografiile „Casă de pe strada Sfântul Constantin”, „Micul Paris”, „La ceas de seară”, “Bucharest by night”, „Zi de Crăciun”, poate şi „Gucci”, „Fereastra” sau „La şahişti”, dar şi unele instantanee, ca „A kiss”, „Fotograf clandestin”, „Locuri vechi...”, dar mai ales „Olimpiada de iarnă”, poate cea mai potrivită imagine, fiindcă este şi alb-negru, pentru a imortaliza felul inedit cum „călătoresc” bucureştenii iarna, când dă o mică ninsoare, străzile devin impracticabile şi ei trebuie să inventeze un sport nou, să plutească peste mizerii.

Păcat că pozele din parcuri, cum este Cişmigiul, nu redau cele mai „fotogenice” imagini, precum urmele lăsate de câini, adică de stăpânii lor, care nu au grijă să cureţe după ei, să facă ca peisajul să fie igienic şi respirabil. Poate că un astfel de Bucureşti va fi surprins într-un alt album, mai realist, când şi doamna primar Firea îşi va pierde firea. Deocamdată, tinerii fotografi se distanţează de realitate şi ne oferă un Bucureşti utopic, ca să ne încarce cu energie pozitivă, necesară în acest veşnic climat politic negativ, ba poate şi de dragoste pentru artă, aşa cum încearcă prin câteva poze document, precum cele inspirate de momente culturale, cum ar fi „Fetele la soare”, „Ateneul Român”, „Academia Română”, „Concert la Ateneu”, „Clipe de octombrie”, sau metaforice, precum „Sunetul ploii” şi „Apus de poveste”.

O singură poză mi se pare a avea o conotaţie politică, „Victoria Capitalismului” de Robert Reghina, care nu este altceva decât un accent invers pus pe “Victoria socialismului”, fiindcă grosul imaginilor, cele mai răsărite sunt tributare unui landmark ceauşist, surprind construcţii socialiste.

Este, indiscutabil, un album izvorât din bună credinţă, din dorinţa ca tot mai mulţi bucureşteni, poate toţi, să spună cu mândrie „Bucureştiul meu drag”, aşa cum bănuim că spun cei de la Asociaţia ce poartă acest nume.

Grid Modorcea
29 ianuarie 2017


Eveniment fotografic

Sebastian Vasiu By the river.jpgDe curând, a avut loc un eveniment care merită consemnat. AFIAP din România, care este o ramură a FIAP (Fédération Internationale de l’Art Photographique), cu sediul în Elveţia, a organizat International Salon of Photographic Art, unde cei mai buni fotografi români şi străini, participanţi la competiţie în anul 2016, au fost premiaţi. Premiile au purtat marca FIAP şi AAFR. Evenimentul a avut loc în sălile elegante ale Observatorului Astronomic din Bucureşti, recent renovat. M-a atras ideea de a vedea la lucru, cum se spune, Elita fotografilor din România, în primul rând, deşi surpriza a fost să văd mai mult fotografii aparţinând unor străini decât români. Din 36 de lucrări expuse, toate la aceeaşi dimensiune şi pe trepiede de lemn, doar 13 aparţineau românilor. Dar medalia pentru cel mai bun artist a fost acordată lui Sebastian Vasiu (România). Prezentările, strigările şi înmânarea premiilor au aparţinut sufletului acestui Salon, d-lui Eugen Negrea, preşedintele AFIAP. Au mai luat medalii de aur Djordje Vukicevic (Serbia) şi Efstratios Tsoulellis (Grecia), la secţiunea Color. La secţiunea Monochrome, aur a mai luat, pe lângă Vasiu, nord-irlandezul Judy Boyle. Au mai fost şi medalii de argint şi bronz. Iar toţi expozanţii au primit câte o menţiune onorifică, dar în lipsă în cazul artiştilor străini, care erau de pe tot pământul: India, Polonia, Hong Kong, Ungaria, Argentina, Bulgaria, Vietnam, Italia, Sri Lanka, Anglia, Finlanda, Korea, Arabia Saudită sau Israel. Iată avantajul de a aparţine unei Asociaţii Internaţionale!

Sebastian Vasiu a fost prezent cu o fotografie monocromă, numită By the river, un expresiv peisaj mioritic, cu râu, căpiţe şi cai, luat de pe un deal. De altfel, toate fotografiile expuse aveau o singură direcţie, să fie pline de expresivitate, de poezie, de elemente artistice. Însă, tehnic, erau naturaliste, fotografii pe bază de instantaneu sau prin descoperirea unui peisaj sau portret cât mai interesante, dar fără ca artistul să fi contribuit într-un fel la crearea acelui peisaj sau portret din cadru. Meritul lui este că l-a găsit în realitate. Foarte puţine fotografii ne-au dat impresia că autorii lor s-au folosit de regie în cadru, cum spun cineaştii, adică nu am văzut compoziţii, decoruri lucrate sau unghiulaţii insolite. O încercare în acest sens poate fi lucrarea Strigăt de Laura Stoica, însă aici avem un colaj, căci portretul unei femei care strigă, aflată într-o ramă, e suprapus peste un peisaj decorativ.

Aşadar, maniera de a fotografia este clasică, pe bază de spontaneitate şi fotografiere directă, fără creaţii de studio sau laborator. Tehnica plein air. Sursa de lumină principală era dată de natură, de soare sau de stele, fiindcă au existat şi fotografii nocturne. Tot ansamblul era însă interesant, crea o atmosferă estetică plăcută, însă pe linia clasică, totul cuminte şi disciplinat, nimic şocant, nici o deviere de la regula impusă probabil de concurs. Deci inovaţie în cadrul regulilor, în cadrul ramei impuse de competiţie. Am fi vrut, desigur, să vedem şi altă latură a artiştilor, capacitatea lor de a lucra pe suprafeţe mari, dar mai ales de a crea poze artistice din imaginaţie, cum ar fi fotografia abstractă. Nici o poză nu era o compoziţie complexă, adică nu avea regie în cadru.

Majoritatea artiştilor fotografi din America, unde arta fotografiei este regină în galeriile newyorkeze, loc pe care îl frecventez asiduu în ultimii ani, concep în studio o fotografie după un scenariu. O fotografie este ca un mic film, dar mai importantă decât filmul, fiindcă filmul are şansa de a mişca imaginea, de a o face mobilă, de a surprinde obiectul din mai multe ipostaze. Ceea ce poate fi şi un handicap, fiindcă o destramă. Pe când fotografia trebuie să esenţializeze totul, să surprindă într-o imagine caracteristică un întreg complex. Fotografia este o artă foarte specială, în ciuda popularităţii ei, care o face să pară simplă, la îndemâna oricui. Nu este aşa. Arta fotografiei constă în abilitatea de a capta detaliul semnificativ din realitate. Iar acest nucleu de bază a fost mult augmentat cu valenţe noi, în funcţie de evoluţia tehnicii, a materialelor şi mai ales de tendinţa spre sincretism a artei, care a impus genul art installation. Fotografia face parte prin definiţie din această evoluţie. Să ne gândim numai că ea a apărut ca o nevoie a omului de a se imortaliza pe sine, înlocuind portretul plastic, concurând arta de şevalet, dar şi anticipând mişcarea imaginii, adică filmul. Are deci calităţi cu totul excepţionale. Iar noua tendinţă în arta fotografică, aşa cum rezultă din expoziţiile americane, este realizarea fotografică a unei picturi cinematografice. Fotografia competiţională trebuie să aibă şi picturalitate, dar să sugereze şi mişcare sau o ambianţă cinematografică.

De altfel, filmul american datorează totul fotografiei, aşa cum am avut ocazia să arăt în cronicile şi cărţile mele, în special în FINE ARTS IN AMERICA. Aici aş indica celor ce caută performanţa, articolul „Uimitoarea artă a fotografiei”, uşor de găsit pe internet. Iar pentru cei ce doresc să afle ce înseamnă şcoala fotografică din America, le recomand textul despre International Center of Photography.

Aşadar, fotografia, ca artă, depăşeşte simpla înregistrare, pe care azi, datorită tehnicilor digitale, cum ar fi selfie, o poate realiza oricine, căci se referă la sinea unui individ, de unde şi self-portrait, adică autoportret. Dar self mai înseamnă şi automat. Ceea ce trădează faptul că aparatul este cel care acţionează singur, e făcut să te ajute fără să-ţi baţi capul. E suficient să mergeţi într-un loc ca Times Square, de pildă, sau pe o faleză precum Coney Island, şi veţi vedea că toată lumea face poze, cu mic cu mare fotografiază şi se fotografiază în draci. Prin urmare, artistul fotograf, care a fost eliminat de la nunţi şi botezuri, sursa de câştig a fotografului român, mai are azi un adversar, această concurenţă consumistă, în care toată lumea face poze.

Fotografia a ajuns să facă parte din poşeta personală a fiecăruia, aşa cum ar fi un ruj de buze, un pix sau un card. A devenit indispensabilă, congeneră vieţii cotidiene. Însă nimeni dintre aceste milioane de fotografi amatori nu ajunge într-o galerie dacă nu depăşeşte stadiul de înregistrare primară, al cărei succes se datorează construcţiei aparatului de fotografiat, nu omului, creativităţii sale. O fotografie într-o galerie înseamnă un eveniment nou în istoria artei fotografice, ea indică stadiul la care au ajuns artiştii fotografi ai lumii.

Am vizitat numeroase studiouri ale artiştilor fotografi. Ei concep o fotografie ca pe un scenariu de film, cum am spus, ca pe o poveste, cu un personaj adesea celebru, în relaţie cu obiectele. Am comentat nu o dată albume de artă în care subiectul este vedeta, precum Lady Gaga, realizat de fotograful personal al cântăreţei, Terry Richardson, sau ultimul album al lui Kate Moss, care este şi un excelent fotograf, cum am putut constata când i-am văzut expoziţia de la Danziger Projects Gallery. De regulă, artistul se concentrează pe o idee sau pe o temă, cum ar fi, de pildă, copiii şi natura, aşa cum face genialul Ruud van Empel, care alătură copii de rase diferite, armonizându-i în decoruri naturale exotice, realizând o lume magică. Sau tema poduri, podurile lumii, cum a făcut Deirdre Allinson. Ea călătoreşte în toată lumea şi fotografiază poduri. Sau la MEMORIAL, locul unde a avut loc tragedia turnurilor gemene, am văzut un album dedicat câinilor care au ajutat la salvarea de vieţi omeneşti. Ceva fantastic, de neimaginat! Fiindcă în America, trebuie să o spun clar, cea mai apreciată este fotografia-document. La alte forme de expresie fotografia are concurenţă serioasă, dar la fotografia-document estre imbatabilă. Nimic nu poate reda mai bine, mai dramatic, mai autentic şi deci mai convingător războiul civil din America, de pildă, din timpul luptei lui Martin Luther King, ca documentul fotografic, aşa cum am putut vedea într-o expoziţie de neuitat a lui Charles Moore, un faimos fotograf, la Steven Kasher Gallery. Nu-l pot alătura decât altei notorietăţi mondiale, Robert Capa, cel care a generat leagănul experimental al artei fotografice, International Center of Photography, unde îngemănarea dintre fotografie, pictură şi sculptură este la ea acasă.

Mereu am scris despre expoziţiile fotografice şi plastice din New York cu gândul la artiştii români, să le fiu de folos, fiindcă handicapul lor, în pofida talentului generos, este lipsa de informaţie, lipsa de cultură. Or azi, nu poţi concura în acest domeniu fără cultură. Ea face diferenţa.

Şi mă gândesc la tendinţa cea mai importantă în arta fotografică americană actuală, competiţia cu istoria picturii. Am văzut încercări fantastice de a transpune în fotografie, prin sofisticate tehnici digitale, la dimensiuni uriaşe, operele lui Dürer, Leonardo, Bruegel, Vermeer, Rembrandt sau Van Gogh. Este o nouă viaţă care i se dă artei plastice mondiale, fiindcă totul s-a făcut, dar se reface şi se face altfel. Este un mare câştig estetic. Efectele sunt formidabile, fiindcă bătălia este cu calitatea, de a nu cădea în kitsch. Graniţa dintre calitate şi kitsch este ca aceea dintre adevăr şi minciună, adică un lat de palmă, aşa cum spune un proverb românesc. A nu cădea în kitsch este o performanţă, iar acest lucru se datorează culturii artistului.

Durerea mea este că artiştii români, plasticieni şi fotografi, foarte talentaţi, nu sunt racordaţi la nivelul artei mondiale, de aceea le şi lipseşte viziunea, proiectele de amploare. Am căutat să-i ajut pe unii, să le favorizez expoziţii la New York, dar ei au eşuat datorită unei boli speciale la români, descurcăreala, ciubucul, aranjamentele de culise. La marea performanţă se ajunge fără obsesia celebrităţii şi a banului! Fotografia este un limbaj fără graniţe. E o şansă imensă să fii racordat la universal fără obstacolul limbii, pe care îl are un scriitor. Însă condiţia sine qua non este calitatea materialelor pe care fixezi imaginea. Toţi vor să fie originali, dar arta fotografică sau picturală e pe bază de materie. Fantezia se brodează numai pe suport material.

Artiştii cu care am discutat la Salonul Fotografic Internaţional de la Bucureşti erau complet dezinformaţi. Ei nu ştiu nimic din ce de întâmplă dincolo de gardul lor. Nici unul nu a auzit de un titan ca Alfred Stieglitz, de pildă, artistul fotograf care i-a organizat lui Brâncuşi prima personală la New York, în 1910. Dar de prietenul său, Man Ray? Dar de alt mare fotograf, tot prieten cu Brâncuşi, Edward Steichen, cel care i-a achiziţionat primele lucrări? Nu mai vorbesc de artişti contemporani, titani şi ei, ca Andy Warhol, Robert Mapplethorpe sau Cindy Sherman. Poate exagerez, dar eu nu am cunoscut artişti fotografi români care să depăşească ceea ce 90 la sută dintre noi pot face. Din cei 10 la sută neobişnuiţi, nu reuşesc să pătrundă în galeriile internaţionale decât 2 la sută şi poate nici atât.

Competiţia este nemiloasă. Concurenţa este fantastică. Din 1500 de galerii câte are New York-ul, peste 500 expun artă fotografică. Şi sunt artişti din toată lumea. Şi ca să intri în competiţie trebuie să vezi, înainte de toate, ce fac ei. Cu ceea ce am văzut la Salonul de acasă, artiştii nu au nici o şansă să fie invitaţi acolo să expună. Ei trebuie să-şi plătească expoziţiile, dar până la acest pas, ar trebui să convingă guvernul să-i ajute să aibă condiţii de lucru, studiouri în primul rând. Şi materiale de calitate. Altfel... Dar poate că viitorul mă va contrazice.

Grid Modorcea
18 ianuarie 2017


Ballerina Project

Ballerina Project.jpg

Expoziția Ballerina Project va fi expusă la Teatrul Național București în cadrul celui mai important festival internațional de fotografie din București. Bucharest Photofest (10 - 20 septembrie 2016) este un festival total al bucuriei vizuale ce va cuprinde mai multe evenimente - expoziții, proiecții de filme, dezbateri, workshopuri și prezentări de portofoliu. Acest proiect poate fi considerat un studiu de lumini și umbre, mișcări înghețate în timp, forme și volume ce tind spre un ideal interior. Cadrele fac parte dintr-o realitate transformată în ficțiune, rama fiind portalul ce separă cele două lumi creând o poveste intimă și personală.

Alberto Bolocan.jpgÎn fotografia de studio ce poate părea regizată și premeditată sau ca fiind lipsită de conținut, ideea controlului total trebuie abandonată permițând accidentalului să se întâmple. Emoția exprimată prin mișcările trupului a fost imortalizată, existând o relație intimă cu timpul, înainte și după declanșare. Fotografiile lui Alberto Bolocan funcționează ca o fereastră prin care privitorul are acces la viziunea și lumea interioară a celui care reușește să surprindă emoția creată prin mișcare, imagini ce invită la contemplație. Fundalul uniform scoate mai mult în evidență subiectul având acel aer grafic ca rezultat al clar-obscurului ce dă volum și al liniilor de lumină care aduc aminte de crochiurile studiate în liceul de arte plastice.

"Ballerina Project s-a materializat de la sine odată cu apariția unei noi muze în viața mea. Nevoia Cătălinei Popescu pentru a-și promova noul concept 'Ballet Fitness'a fost un refresh și o nouă etapă pentru mine în explorarea fotografiei."  (AlbertoBolocan)

Ballerina Project 1.jpg

Alberto Bolocan Simonis are 38 de ani, s-a născut în Bucureşti şi este chitarist al formației Talisman. Absolvent al liceului de Arte Plastice și al Conservatorului a rămas de-a lungul timpului în zona artistică combinând și dezvoltând arta muzicală și cea vizuală. În continuare este implicat în mod constant în proiecte muzicale, fotografice și design grafic. Pasiunea pentru fotografie face ca lumea să fie o sursă inepuizabilă de inspirație pentru proiectele sale.

10 septembrie 2016

 

 

AS1795.jpg
Ballerina Project

AS1796.jpg
Alberto Bolocan Simonis

AS1797.jpg
Bucharest Photofest

AS1798.jpg
10 - 20 septembrie 2016, TNB

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tabara Folk Calafat 2017.jpg

Afis_Poarta Sarutului 2017.jpg

Afis_dichis n blues 2017.jpg

Afis_Brasov Jazz and Blues Festival 2018.jpg

Afis_Servus Transilvania 3 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg