Arta Sunetelor

 

Facerile unei bocitoare culte

Facerea înseamnă geneză. Înseamnă zămislire, în primul rând zămislire de viață, de prunci. Din facere în facere s-a țesut istoria omenirii. Din facere suntem plămădiți. Există chiar și o expresie, ‘chinurile facerii’ sau ale creației, fiindcă și arta este facere. De ce chinuri? Fiindcă facerea nu este ușoară, este un chin. Fără chinuri nu există facere și nici prefacere.

Niko Meinhold and Maria Raducanu.jpgAceastă ordine de idei mi-a fost sugerată de cantautoarea Maria Răducau, considerată un fenomen, pe care lumea nu știe de unde să-l apuce. Dacă încerci să afli, ți se spune că este confidențial, cum mi-a spus organizatoarea de la Teatrul ‘Ion Creangă’, co-organizatorul Festivalului ‘Bucureștii lui Caragiale’, care a adus-o pe Maria Răducanu să susțină un concert în Cișmigiu, pe scena mică a festivalului. Privind-o și ascultând-o pe Maria Răducanu aveam senzația că văd o mamă în chinurile facerii. Tot ceea ce cântă ea pare ca o sforțare supraomenească, un țipăt de durere, o zbatere, o smucitură, un efort de la capătul puterilor. Mi-a adus aminte automat de bocitoarele din satul strămoșilor mei făgărășeni, cele mai renumite din țară, care așa își bocesc morții, în țipete și durere. Și Maria Răducanu chiar și-a început recitalul cu un bocet. Ceva sfâșietor. Ca ‘Doina de jale’ a lui Gheorghe Zamfir, cum o cântă el la nai și din voce, la disperare, de parcă și-ar pierde continuu mama, de unde rezultă un fel de bocet pentru țară, un bocet cosmic, de parcă s-ar aduna și îngerii să-i asculte jalea. La fel cântă și Maria Răducanu. De fapt, ea nu cântă, strigă, urlă, țipă. Cuvintele nu se mai aud, e un fel de recitativ special, ca o jale negrăită, în care cuvintele nu mai au nici un sens. Cântă la amplitudiea maximă a vocii și a trăirii, e desfigurată, ca un om aflat la limita dintre viață și moarte, care se zbate să nască, să dea viață. Această impresie mi-a fost confirmată chiar de cântăreață, care s-a definit pe sine drept ‘o bocitoare de rit bizantin’. Asemenea rit însă nu rimează cu țipetele pe care le emite Maria. Mai degrabă rimează cu tragediile antice, sunt ca glasul disperat al Antigonei, care luptă să-și îngroape fratele ucis.

Sfera muzicii pe care o practică Maria Răducanu (n. 1967, Huși), face parte din sfera arhaică. Iar la noi seamănă cu ofurile unui autentic rapsod, Grigore Leșe, un culegător de arhaisme.

Cântece foarte cunoscute, populare, ca ‘În grădina lui Ion’, ‘Până când nu te iubeam’, ‘Pe deal pe la Cornățel’, țipurituri din Oaș, sârbe moldovenești, piese din repertoriul Mariei Tănase, șansonete franțuzești din facerile lui Édith Piaf, dar mai ales celebrul fado portughez, o variantă a tangoului spaniol, a cântecului și dansului flamenco, fiindcă este extrem de pasional, căci iubirea se împletește cu moartea, toate acestea și altele, ca piese de jazz, de pildă, sunt, în facerile Mariei Răducanu, de nerecunoscut. O romanță ca ‘La margine de București’, ultima pe care ne-a cântat-o, ea o cântă la disperare, își exprimă iubirea și admirația pentru Bucureștii de altădată, numit ‘mahala, cuib de vise’, la apogeu, sfâșietor, de parcă s-ar afla pe marginea unei prăpastii și vrea să se arunce.

Trăirile sunt greu de suportat. Chipul frumos al artistei se transfigurează, se denaturează, devine, în lumina reflectoarelor, spectral. Unde am mai întâlnit așa ceva? Evident, în Portugalia, în fantasticele spectacole fado. Așa ceva am mai văzut și la Barcelona, la o corida. Vai, țipătul toreadorului când dă lovitura de grație taurului rănit de moarte, pe care l-a surprins Picasso în tauromahiile sale! Păcat că Maria Răducanu nu-și dansează cântecele. Ar fi bine să vadă spectacolul actriței Maia Morgernstern, Mic și-al dracului, să vadă cum și-a luat vedeta asociat un balerin și ce efect spectacular oferă acest gen de colaborare. Dar probabil că Maria Răducanu nu înțelege că ceea ce face ea este un amestec, sunt prelucrări, amestecă folclorul românesc, bocetele, baladele, cântecele de lume cu jazz, cu muzică de salon, cu fado și muzică din repertoriul internațional (poate și cu arii din opere?!). Se află, dacă vreți, la intersecția dintre Maria Tănase și Édith Piaf. Ea încă nu a creat ceva absolut nou (poate da, dar deocamdată e confidențial!), deși fiecare piesă a ei este o prelucrare, o facere din nou a ceea ce s-a mai făcut deja.

Am văzut în America această tendință, mai ales în arta plastică, despre care am scris nu o dată. Pictorii de azi refac istoria picturii, ei încearcă să facă din nou, cu totul altfel, cu alte mijloace tehnice, adesea digitale, ceea ce au făcut un Bosch, un Rembrandt sau Van Gogh. În acest fel, ei nu aduc nimic nou, dar, paradoxal, consolidează tradiția.

În programul festivalului de vară din Cișmigiu citim că o casă de discuri americană (care? e tot confidențial?) a spus că Maria Răducanu are una dintre cele mai speciale voci din lume. Așa este. Dar speciale sunt și vocile lui Joan Baez, Céline Dion, Julia Migenes, Arianna Savall, care face, împreună cu Jordi Savall, cel mai frumos cuplu de muzică veche din lume, la care putem adăuga colaboratoarele flamenco ale lui Carlos Saura, există, deci, sute de cântărețe și cântăreți latino cu voci speciale, mai ales din lumea hispanică. Dar ei fac spectacol. Și la Festivalul ‘Enescu’ am văzut un concert fado, aprig dansat, cântat și la bandoneon de Julia Migenes.

Maria Răducanu se menține într-o notă elitistă. Excelent. Dar cred că e necesar să o însoțească dansul. Muzica și dansul sunt ca soarele și luna, frate și soră. I-ar da mai multă spectaculozitate, fiindcă cântecele ei țipate nu rezistă la un concert de o oră și 30 de minute, să spunem. Chiar dacă rezistă, se repetă. După surpriza începutului, curiozitatea se stinge treptat. De aceea, în recitalul ei din Cișmigiu a cântărit mult acompaniatorul său la clape, germanul Niko Meinhold, un senzațional pianist, care a introdus și ceva original, pasaje fluierate. Această combinație de pian, fluier din gură și vocea solistei genera o armonie sui-generis.

Evident, concertul Mariei Răducanu este de ținută. Și locul lui este la Ateneul Român, nu într-o grădină publică, unde mirosul de mititei la grătar se combină cu joaca zgomotoasă a copiilor. E un concert demn de Festivalul ‘George Enescu’.

Grid Modorcea, Dr. în arte
31 auagust 2017

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg