Arta Sunetelor

 

Expresie


DIRECȚIILE ȘI TENDINȚELE ARTEI PLASTICE MONDIALE

coperta Experimente GM 2021.jpgA apărut o nouă carte de Grid Modorcea, EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII. Este o carte de critică privind direcțiile și tendințele artei plastice din ziua de azi. Ultimele cărți ale lui Grid Modorcea sunt rezultatul experienței sale americane. Cultura română se îmbogățește cu o nouă carte, dintr-o experiență creatoare unică, pe care autorul a trăit-o pe pământ american, în special la New York, focusul artei mondiale.

Cartea are patru mari secțiuni, privite din perspectiva acestei experiențe, poate cu excepția unor texte incluse în secțiunea dedicată artei plastice românești. Dar secțunile europeană, americană și mondială sunt percepute prin filiera galeriilor americane. Secțiunea dedicată artei plastice românești este insolită, oferă pulsul la zi a ceea ce se întâmplă pe piața de artă românească, fiindcă experiența americană asupra ei a fost mărturisită în volumul anterior, ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK.

Iată cărțile care sunt rezultatul experinței americane (poezie, romane, povestiri, critică):

  • MORT DUPĂ AMERICA (1999)
  • RĂSTIGNIT ÎN AMERICA (2001)
  • I’M SORRY, AMERICA (2009)
  • FILMUL AMERICAN (2011, 2012), edițiile română și engleză
  • FINE ARTS IN AMERICA (2012), ediția engleză
  • PLUTA (2012, 2013), edițiile română și engleză
  • DINCOLO DE PĂPURIȘ (2014)
  • BRANCUSI IN AMERICA.THE CATALOGUE OF THE UNKNOWN WORKS (2014)
  • MINOTAURUL NEWYORKEZ (2015)
  • SUPRAREALISMUL (2016)
  • ARMAGHEDON REVELAT (2017)
  • INOCENTOPIA (2017)
  • SPIRITUL CRITIC (2017)
  • ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK (2018)
  • CIVITAS INNOCENTIAE (2018)
  • SANCTUAR (2019)
  • IUȚIREA DE SINE (2019)
  • BUHARIA (2020)
  • VIAȚA (2020)
  • ARTA SPORTULUI (2021)
  • BRÂNCUȘI ÎN AMERICA (2021), ediția română
  • EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII (2021)

Dar tot ce a scris Grid Modorcea după anul 1998, când a vizitat pentru prima oară Statele Unite, este trecut prin experiența americană. În prezent, extraordinara experiență de la Casele de licitații de artă din New York și-o strânge în volumul CINE DĂ MAI MULT?, iar experiența din lumea filmului american, în volumul CONDAMNAȚI LA NEMURIRE, FILME OSCARIOTE.

Este important să reținem ce a spus despre Grid Modorcea unul dintre marii oameni de cultură americani, muzicianul Richard Owen, dirijor, profesor și organist, fondatorul celebrei „Camerata New York”:

I was impressed by the volumes HISTORY OF «GEORGE ENESCU» FESTIVAL and THE CRITICAL SPIRIT. In them I came across many musicians, writers and American actors. I also know the book THE AMERICAN FILM, but also his novels about America. I do not know another foreign writer who has written so many pages, books and articles about America like Grid Modorcea. I do not want to upset anyone, but it's possible that we show and remain in history as he sees us. And it's good to follow his courses at the University of Enthusiasm if we want to get to Civitas Innocentiae. / M-au impresionat volumele ISTORIA FESTIVALULUI «GEORGE ENESCU» și SPIRITUL CRITIC. În ele am dat peste mulți muzicieni, scriitori și actori americani. Știu și volumul FILMUL AMERICAN, dar și romanele lui despre America. Nu cunosc un alt scriitor străin care să fi scris ca Grid Modorcea atâtea pagini, cărţi şi articole, despre America. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar e posibil ca noi să arătăm și să rămânem în istorie așa cum ne vede el. Și e bine să-i urmăm cursurile de la Universitatea de Entuziasm, dacă vrem să ajungem în Civitas Innocentiae”.

Nici un alt scriitor român nu a mai lăsat atâtea urme despre America, un pământ în care românii și-au găsit a doua casă, fie în trecut, în momente de restriște, fie azi, din nevoia unei vieți mai bune.

Multe pagini din noul volum au o amprentă literară, sunt mărturisiri de jurnal, de reportaj.

Sperăm ca pictorii români să fie sensibili la un asemenea dar, întrucât, pentru cei care n-au avut șansa să vadă Manhattan și galeriile/muzeele de acolo, cartea lui Grid Modorcea este ca o Universitate. Ei vor afla mai exact unde se află plastica românească de azi în contextul artei mondiale.

Un asemenea dar nu a mai făcut nimeni în istoria culturii române.

Acestei vaste opere scrise, i se adaugă și serialul cinematografic CU TEZAURUL CREDINȚEI ÎN LUMEA NOUĂ (1998-1999), în 7 episoade a 40 de minute fiecare, în care se face în premieră o istorie sui-generis a comunității românești din America. De asemnea, în anul 2000 a realizat eseul cinametografic NOSTRADAMUS, un portret al pictorului și nostradamologului româno-american Vlaicu Ionescu. A realizat, totodată, un portret al sculptorului Nicăpetre (LUMEA CA SĂMÂNȚĂ) și un amplu interviu (4 ore) cu sculptorul româno-american Constantin Antonovici, elevul lui Constantn Brâncuși. Și nu în ultimul rând, expereința americană și-a pus-o în slujba fetelor sale gemene, Mihaela și Gabriela, stabilite la New York, pe care le-a ajutat să realizeze pe Broadway spectacolul WICKED CLONE, un musical-cinema, pe care în prezent îl transformă într-un serial TV de 50 de episoade.

Volumul EXPERMENTE ÎN ARTA LUMII a apărut la Editura „Aius” din Craiova, are 472 de pagini, un Index de nume și se află în difuzare la librăriile CLB (Compania de Librării București). Poate fi procurat și prin comandă de pe site-ul acestei companii: www.clb.ro, dar și direct de la editură: editura_aius@gmail.ro

(redacția Editurii „Aius”)


Grafica de-mascată

Grafica Romaneasca 2020.jpgDatorită pandemiei, care a pus botniță și artelor plastice, precum i s-a pus Mona Lisei, din care eu am făcut un personaj cu mască, în cartea cu titlul CORONA LISA, evenimente plastice în București au fost rare, dar UAP a vrut să înfrunte demonul Halloween, al mascării și masacrării, și a organizat la Galeria „Căminul artei” expoziția „Grafica Românească 2020”. Este o expoziție de-mascată. Care adică demască talentul graficienilor români.

Din păcate, e deschisă doar două săptămâni și cu o afluență de vizitatori aproape zero, deși expoziția merită din plin văzută, fiindcă ea adună cei mai reprezentativi graficieni ai României, mai exact, 88 de artiști plastici, de toate vârstele. Unii semnează și câte două sau trei lucrări, în total s-au expus 137 de lucrări. Sigur, lipsesc nume grele, ca Sorin Dumitrescu, Augustin Costinescu, Ștefan Câlția sau Horea Cucerzan. S-a urmărit probabil să se audă vocile noi, oricum, expoziția este o mostră a talentului românesc. Avem mulți artiști valoroși, țara se dovedește o pepinieră de talent, dar fără excepție acești artiști sunt uitați de autorități și fără ecou în afară, în special în America, în Manhattan, focusul artei mondiale. Nu am descoperit nici un nume care să-și fi făcut pârtie în galeriile americane.

Sigur, artiștii români se zbat să supraviețuiască într-o țară în care de ani de zile bântuie nu pandemia, ci lipsa de cultură a guvernanților, lipsa de susținere culturală a statului. Fără cultură, o țară își pierde identitatea. Plasticienii sunt prin definiție cei care fac imaginea acestei identități. Dar de acest lucru trebuie să fie convinsă în primul rând conducerea UAP. Când i-am oferit ex-președintelui acestei Uniuni volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, ca pe un dar de suflet, să-l reediteze ca pe un document al acestei identități în afară, să-l ofere plasticienilor din țară, mi-a demonstrat că nu există.

De la artiști trebuie să pornească efortul de identitate, nu de la guvernanți, care nici nu știu pe ce lume trăiesc. Dovadă cacealmaua pandemică, minciunile pe care le propulsează zilnic, criza medicală neîntreruptă, faptul că, în afară de mască, nu au venit cu nici o soluție. Și ei se miră că numărul îmbolnăvirilor este în continuă creștere! Masca este aproape fără rost. De la câteva zeci de infectați la începutul pandemiei, când nu se purtau măști, s-a ajuns la mii pe zi, cu masca obligatorie!, iar ministrul sănătății a devenit un profet, nu face decât comunică date, el este transmițătorul de panică al monstrului nevăzut! Dar în acest timp România a primit de la UE și alte foruri peste 100 de miliarde de euro!!! Unde sunt acești bani? Unde sunt proiectele în care ar trebui să recunoaștem și preocuparea pentru cultură, adică pentru identitate? Masca, din orice material ar fi, nu poate acoperi incultura. Să nu ne mirăm că românii, cu mască sau fără mască, pleacă. Iar artiștii plastici cu nemiluita. Chiar și la cules de sparanghel!

Un grafician a expus această idee, prin imaginea unei bărci cu care pleacă de acasă. Iar Ioan Horvath-Bugnariu e chiar tranșant cu litografiile Oriunde, Oricum (Vreau să plec) și Acum (Vreau acasă). Cu mesaj politic este și lucrarea lui Ioan Vlădoiu Peștele de la cap se împute, cu precizarea din desen „deci tot de la cap să-l curățăm”.\

Mi-a părut bine să mă reîntâlnesc cu grafica unor autori de filme de animație ca Olimpiu Bandalac, prezent cu două omagii folosind o tehnică mixtă pe hârtie manuală, și Radu Igazsag, cu un experiment de 25 de fotograme live, sau cu una dintre cele mai originale pictorițe ale anilor ’90, Daniela Frumușeanu, despre care nu mai știam nimic, cum a evoluat. Dar ceea ce expune, două linogravuri (Palimpsest și Stop cadru), mi-a amintit de grafica ei miniaturistă, ca în cărțile rare de anticariat.

Se pare că artiștii au venit cu lucrări gândite și realizate mai demult, fiindcă, cu două sau trei excepții, nimeni nu reflectă pandemia, ca și cum ea nu există. Graficienii nu s-au omorât să ne spună grafic cum au trăit ei acest fenomen care ne-a răscolit viața. Au preferat frumoasele evadări. Așa este cazul artistei Paula Craioveanu, care ne-a spus că cele trei lucrări expuse, sub titlul Surrrealist Window, sunt inspirate și trăite de vacanța ei în California. Dar californiene sunt doar plantele, în special palmierii care acoperă „fereastra surrealistă”, dincolo de ele, adică fereastra ca atare, pare ruptă din Belle Epoque. Iar una dintre ferestrele tripticului este o oglindă vieneză, oricum, o oglindă aristocrată. Artistocrația ne parte azi o evadare surrealistă! Dar în contrast cu cele două desene ale Gabrielei Aniței, care redă clădiri interbelice degradate, blonave, părăsite (bun titlu, Orașul pierdut), Paula Craioveanu ne proiectează cu imaginile ei într-un univers elitist, între-o lume de poezie și splendoare, o adevărată evadare din lumea pandemică în care trăim. O concurează Ioan Cuciurcă (curatorul expoziției), care prezintă un triptic numit tot Fereastra, dar nu mai e surreaslistă, ci doar digitală. Sunt experimente foto, care par colaje printate.

Cu rare excepții, graficienii nu fac politică, ci își expun talentul într-o sarabandă de linii și culori pline de fantezie. În general, expresia este abstractă, nu vedem o confruntare cu chipul uman sau o reflectare modernă a mitologiilor lumii, așa cum ne-a obișnuit un clasic al graficii românești, Marcel Chirnoagă.

Îl imită în trei desene artistul Mihai Ionescu, numite bizar Chiemeka, Dope Plaxa, Notorious Haler. El e un remarcabil desenator în peniță pe hârtie, ca și Alexandra Mas, cu ciclul Incub (desen în tuș). Mi-au plăcut și cele două lucrări ale lui Ion Drăghici, relevând forme antice (Amor de centaur și Zodia Berbecului), după cum foarte originală este piesa semnată de Ștefan Kancsura Loc pentru suflet, în care vedem un ulcior mărit care devine un castel, în genul în care sunt create măștile de Halloween. Și cele două Stări de fapt ale lui Răzvan Paul Mihăiescu sunt de reținut. Sunt și frumoase evadări culturale, ca Regele corb al Elenei Drăgulelei sau ca un omagiu făcut lui Blaga de artista Gocan. O serie de lucrări se referă la amintiri. Sunt multe plonjări în trecut și autorii la aduc la suprafață prin brazde de linii sau benzi, cu personaje care se văd ca prin ceață, cum face Emil Craioveanu în Fâșii din timp.

Omul cam lipsește din această expoziție, dar atât cât este, pare spectral, ca senzaționala de-mascare a Silviei Ionel, cu Mască 1, 2, în care chipul din imagine e înfășurat într-un bandaj ca în filmele SF. Un personaj fantomatic, precum Corona Lisa. Cu adresă directă la pandemie, ca o ardere mortală, este Sub Covid I, II de Adriana Cănija Popa, iar Sorin Petru Pănăzan a creat chiar un afiș protestatar, cu oameni cu măști, iar un personaj are un braț ridicat cu pumnul strâns amenințător și cu o bandă în jurul capului pe care scrie „PLANdemic” (chiar așa, fiindcă e vorba de un plan, probabil cincinal, cum îl vrea ministrul Tătaru sau alți profitori ai pandemiei).

Evident, nu puteau să lipsească viziunile dystopice. Foarte multe lucrări ne trimit la un univers post-apocaliptic, ca lucrările lui Haradi-Naghi-David Istvan sau imaginea kafkiană numită Cuplu de Ionela Lăzureanu. Devoratoare este și imaginea unei coloane de mere mușcate, la capătul căreia se află o lăcustă. Artistul, Dorel-Cristian Deliu, a numit-o Insomnia. Dar cel mai devorator personaj este creat de Sergiu-Valentin Grapă în lucrarea Humanity Transplant, în care face face anatomia pe verticală a unui om, în stilul lui Salvador Dali. Personajul se pierde printre aparatele care îl analizează, iar inima lui dă în clocot, se revarsă. Acesta e Omul Vitruvian al viitorului.

E o viziune SF? Poate. Multe desene au o natură științifico-fantastică, precum lucrarea Structura XXXV de Lucia Ősz. Sigur, o expoziție cu un număr atât de mare de expozanți, nu putea să aibă o unitate tematică, de aceea diversitatea este totală. Am descoperit chiar și un exercițiu à la Kandinsky, care își numea unele lucrări Fără titlu, iar altora le dădea un nume nu după ceea ce reprezenta lucrarea, ci după o pată de culoare din aliajul ei, cum face și Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș în Fragmente albastre din spațiu. Iar cu Mesaj subliminal, Maria Fülöp se apropie de suprematismul lui Malevich. Sunt multe nume noi, necunoscute pentru mine, și poate de aceea am senzația că am asistat la o expoziție cu multe lucrări inocente, de început de lume (de creație).

Evenimentul plastic are, desigur, o natură experimentală. Artiștii experimentează varii tehnici, dar mai ales idei și provocări față de modele, cum am arătat. De la desenul în peniță la linogravură pe material textil, așa cum practică Elena Felicia Selejan în tripticul Arhivă. Experimental oferă o mare libertate artistului, care își poate manifedta din plin spiritul ludic.

Îmi pare rău că nu pot pomeni într-o cronică mai multe din lucrările acestei expoziții, dacă nu toate, fiindcă artiștii selectați au această calitate, combină tehnica desenului cu ideea. Sunt grafici pe o idee sau alta, au ca suport idei originale. Multe lucrări tind să exprime idei foarte complexe, delicate, psihice, ca izolare, disperare, convulsie, înstrăinare, vanitate, tăcere, haos, prizonierat, ideea de „persona”, ca la Bergman, din care țâșnesc evadări, ca în Orizont imaginar, Speranță, Zbor sau Călăuză celestă. Mai rar înrădăcinări în istorie, în tradiția românească, așa cum face în două compoziții abstracte Adina Andrei. Cineva imaginează și un Dans al soarelui. Sunt multe gânduri și conexiuni, care ar merita analizate pe îndelete într-o carte.

Și un alt lucru care trebuie remarcat, lucru rar pe la noi, expoziția „Graphic Art” este însoțită de un frumos catalog color bilingv, român-englez.

Grid Modorcea, Dr. în arte
29 octombrie 2020


Femeia dezlănțuită

Cu un titlu în engleză, Woman Unchained / Femeia dezlănțuită – așa se numește expoziția artistei Irina Greciuhina de la galeria Arbor din București (str. Transilvaniei nr. 11), o galerie liliput, proprietatea unei doamne cu nume unguresc din Chișinău, de unde provine și Irina, desigur, galerie înființată cu scopul integrării în spațiul cultural românesc a artiștilor moldoveni. Galeria se află însă cam departe de vadul expozițional bucureștean. Am făcut efortul să merg, fiind atras de titlul expoziției, care mă trimitea direct la Django Unchained, filmul lui Tarantino, despre emanciparea negrilor, despre lupta lui Django, un sclav negru, cu albii, cu proprietarii nemiloși, pentru eliberarea de sclavie!

Femeia inlantuita Irina 2020.jpg

Așa ceva a vrut să facă oare și Irina, să ne prezinte cum vede ea Femeia înlănțuită și eliberarea ei din sclavia bărbatului? Dar poate din sclavia femeii, fiindcă azi femeile sunt la putere pe tot pământul. Nu e o viziunea cam tardivă, depășită de realitate?

Și lucrarea reprezentativă a expoziției, și a acestei viziuni dezlănțuite, este tabloul de mari proporții (300 x 200 cm, acrylic pe pânză) Unity in Divercity, o parafrază după Cina cea de taină, în care personajele lui Leonardo, Iisus și cei 12 apostoli, sunt femei. Și ce fac cele 13 femei sau apostolițe? Stau la o masă de cazino. Una are o pereche de cărți în mână. În spatele ei, o apostoliță îi pune mâna la ochi alteia, mai tinerică, să nu vadă. Să nu vadă, ce? Ce cărți are cea din față. Pe masa dinaintea lor sunt semnele de joc, iar în fața lui Iisus-femeie (de culoare) se află o tipsie cu cireșe pe ea. Deci nu vedem arginți, monede, ci fructe. Cineva de la galerie îmi spunea că sunt vișine, iar în limba rusă (Irina e rusofonă) cuvântul înseamnă Spirit!

Femeile au figuri de dive hollywoodiene. Una fumează, are țigara în gura întredeschisă și privește ca o vampiră. Există și o divă de epocă, în extrema stângă, parcă ar fi Greta Garbo. În contrast cu o modistă din zilele noastre, rasă în cap. aflată la extrema cealaltă (dreapta) a tabloului.

Dintre cele 13 femei, doar Iisus-femeie poartă un veștmânt antic, roșu, cu o mantie albastră, iar în spatele lui, în rândul 2, vedem o tânără în veștmânt galben și cu un turban roșu pe cap, e singura figură de adolescent. Poate fi imaginea inocenței, pandantul lui Ioan. În final se profilează niște spații arhitectonice de natură SF.

Deși lucrarea e datată 2020, nici una dintre figuri nu poartă mască de protecție, ceea ce înseamnă că în lumea din care provin s-au abolit restricțiile odată cu abolirea sclaviei!

Chipurile sunt naturaliste și au forme care trădează, ca și finalul, ocupația de bază a Irinei Greciuhina, acea de arhitectă. Ea pictează ca o arhitectă. Adică în volume. Mi-aduce aminte de Paula Craioveanu, artista-arhitect a României, care însă abordează cu mai mult talent mitologia antică.

Femeile din „unitatea în diversitate”, mai toate albe, cu excepția lui Iisus-femeie, care e mulatră (puteau fi apostolițe din mai multe rase) pozează școlărește, nu sunt preocupate de cină. Iar ideea de taină este trădată de o femeie pe post de Iuda, care îi șoptește ceva la ureche lui Iisus-femeie. Are mâna la gură, să nu audă celelalte. Oare ce-i șoptește? Cui să-i dea cireașa cea mare?

Ideea de „Woman Unchained” ar fi căpătat și mai mult pregnanță dacă Iuda-femeie ar fi fost bărbat. Ar fi explicat mai bine ideea de trădare și de înlănțuire. Femeile însă sunt sclavele jocului, iar Iisus le răsplătește cu cireșe… amare!

Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci a avut de-a lungul timpului zeci, sute de interpretări, de la Jacopo Bassano la Johan Anderson sau la varianta din păpuși Barbie. În cartea mea, FINE ARTS IN AMERICA, scoasă numai în ediție engleză, mă ocup și de această temă. Există chiar o tendință în arta mondială, deschisă de Picasso, aceea de a moderniza tablouri iconice, de a reface altfel picturi celebre ca Mona Lisa, Fata cu turban albastru de Vermeer, autoprotetetele lui Van Gogh etc. Această regândire sau actualizare arată și limitele inspirației pictorilor moderni, care iau de la capăt istoria picturii mondiale și o repictează altfel, în stil graffiti sau mozaic, cum fac americanii, cu Andy Warhol în frunte.

În textul „Zoomorphic Dinner and Anarchic Dandysm” mă ocup pe larg de expoziția artistei Lydia Venieri de la Stux Gallery, care are în centrul ei tabloul The Last Conflict (p. 280, unde ofer și reproducerea lucrării), o parafrază zoomorfă la capodopera lui Leonardo, The Last Supper (1495). Adică personajele sunt animale. Isus e reprezentat ca un cerb, iar în jurul lui pot fi văzuți un iepure, o capră, un lup, un urs, un porc… Iuda este, evident, o vulpe. Desigur, masa este festivă, ca o sărbătoare de Crăciun. Viziunea zoomorfă e ca într-o fabulă de La Fontaine.

Dar această direcție zoomorfistă, deschisă de Arcimboldo, cu ale sale portrete din legume și animale, și dusă la exotism de Frida Kahlo, ca celebrul autoportret-cerb, este astăzi dominană în America. În general, femeile sunt cele care cultivă o asemenea artă, realizând o adevărată nouă utopie plastică, așa cum arăt în volumul INOCENTOPIA, pe care i-l recomand Irinei, să descopere acolo arta faimoaselor artiste Georgia O’Keeffe, Niki de Saint Phalle, Daisy Youngblood sau Kathy Ruttenberg, creatoarea unui univers sculptural de basm. Marile teme ale gândirii prind chip zoomorf în ceramică și lut. Iar femeia este personajul principal, o femeie germinală însă, o femeie-greul pământului.

Ideile Irinei Greciuhina sunt bune, ar fi și mai bune dacă ar avea rădăcini, nu imitații, dar execuția nu este pe măsură. Naturalismul tratării e la granița cu kitsch-ul. Dar ceea ce în Europa poate suna peiorativ, în America este o calitate. Acolo arta kitsch este regină, fiindcă e accesibilă tuturor, iar cine vrea să tragă o linie, e binevenit. E loc pentru toți. Altfel nu se explică numărul enorm de artiști plastici. Numai la New York sunt peste 50 de mii!

Și există în America un mare târg, Outsider Art, de mare succes. Cred că acolo e locul perfect pentru ce am văzut la galeria Arbor, deși e cel mai aglomerat târg de artă din America. Se face coadă la el de kilometri. Dar așa ceva nu se poate vedea în galeriile curente, poate doar la Academia de artă, de pe Franklin Street, unde chiar se învață să pictezi pe bază de desen clasic. Tablourile Irinei sunt înainte de toate desene. Desene cu elemente arhitectonice, așa cum practică japonezii în expoziția de la MoMA despre orașul viitorului.

În alte tablouri, Irina cultivă și ea zoomorfismul, precum cel în care o bătrână cu moațe privește mirată capul unui cerb (Doddle, pandantul lui doodle), iar alta, sau poate aceeași bătrână, are o gâscă în brațe, care ne privește printr-o lentilă coborâtă din tavan în dreptul ochiului. Se numește Shifting the Shizo-Pole or Gorgeous Product that you can sell, adică „Schimbarea Shizo-Pole sau Produsul superb pe care poți să-l vinzi”, evident, un titlu fantezist, surrealist, care nu are legătură cu tabloul. Este metoda dadaistă, căci un astfel de titlu poate fi pus pe orice lucrare. Și titlurile sunt date în engleză, nici în română, nici în rusă. Probabil că expoziția va pleca pe undeva, prin lumea anglofonă.

Un alt tablou reprezintă o luptă aeriană între două balerine cu coarne de cerb (ca la Frida Kahlo, fiindcă o obsedează cerbul, ca pe toate femeile). Titlul e bizar: The Infinity is Multiplied by Reflection / Infinitul se înmulțește prin reflexie. Toate titlurile sunt în stil suprarealist. Una se vede, alta se spune. Această plutire prin văzduh, îmi amintește de ciclul vrăjitoresc Voladora al lui Hernan Ricaldoni, marele artist argentinian, care a revelat în forme fantastice Pampa, felul cum vede el viaţa din Patagonia natală, în care viziunea plastică descifrează în limbaj magic mitologia națională.

Dar Irina refuză orice asociere cu tradiția. Ea consideră că arta din Moldova este tributară „motivelor naționale, satului stereotip, ornamentelor populare sau simbolurilor care amintesc de timpurile sovietice”. Ea nu are nimic moldovenesc, adică face o pictură fără rădăcini, doar legată de influențe universale, cultivând în stil propriu limbajul surrealist (în special pe cel al Fridei Kahlo, dar i se pot găsi echivalențe și în faimoasa galerie surrealistă Di Donna, unde se află și volumul meu SUPRAREALISMUL, în care triumfă Victor Brauner, Jacques Hérold, Marcel Iancu, Jules Perahim și alți surrealști români).

Curatorul expoziției (Doinel Tronaru) face asociații exagerate cu mișcările avangardiste și chiar apropie femeile Irinei și lucrările sale de tendința LGBTQ, dar nu are dreptate. Să meargă la New York să vadă ce înseamnă mișcarea LGBTQ în artă (îi recomand Museum of Gay and Lesbian Art din Soho, Lower Manhattan).

Interesant este și un tablou care are la bază un crocodil, care ține în fălci un elefant, a cărui trompă duce la un vultur cu trup uman, toate fiind plasate pe verticală, un fel de „scurtă istorie” à la Gopo, care urcă scara evoluției, până în vârf, unde se află femeia. E o femeie suprarealistă cu patru brațe, în care ține anumite obiecte simbolice, ca o scoică sau un diamant. Toată această înșiruire zoomorfă străbate un spațiu arhitectonic, parcă inspirat din Star Wars, seria distribuită de Walt Disney Studios. Este o viziune naivă a unei noi geneze, care se temină cu femeia. Femeia este la capătul evoluției animale. Sigur, artista imaginează aici o nouă facere. Numai că titlul lucrării e ca nuca-n perete: Lucy in the sky with diamonts (102 x 230 cm, acrylic pe pânză). Lucy e prea mică pentru un război așa de mare! Este obsesia noilor mitologi ai omenirii, care, nemulțumiți de realitatea prezentă, imaginează noi chipuri ale viitorului.

O scară a evoluției cu femeia în vârf, care nu mai este imaginea maternității cosmice sau aceea din „female unconscious” ca la Ruttenberg, nu poate fi decât o imagine „chained”, dar pentru a fi dezlănțuit, trebuie să fii mai întâi înlănțuit!

Marea problemă a Irinei Greciuhina nu este vizionarismul, ideile moderne, originale sau de împrumut, ci este o problemă tehnică, ele amintesc de șantierismul sovietic, deși pe alte paliere, datorită ideilor dez-lănțuite. Și nu mă refer la cele cinci lucrări ale expoziției (mai multe nici nu cred că încap în galeria Arbor), mă refer la ce-am văzut pe internet pictat de ea. Spiritul pieselor nu este basarabean, este sovietic. Deși totul poate fi luat și ca o ironie la adresa monumentalismului plastic comunist. Poate de aceea mi se pare că ele nu sunt valoroase din punct de vedere estetic, că nu pot fi așezate pe o scară a reperelor plastice care au ca punct de pornire Cina cea de taină a lui Leonardo.

Grid Modorcea, Dr. în arte
19 octombrie 2020


Noul Brâncuși

Sărbătorim 144 de ani de la nașterea (19 februarie) lui Constantin Brâncuși și România culturii (corect e România inculturii) se îndepărtează tot mai mult de adevăratul Brâncuși, de adevărul despre Brâncuși.

Circul declanșat de ministrul culturii Bogdan Gheorghiu, care a ales o cântăreață din Moldova să fie ambasadoarea acestui eveniment, să-i facă pe tineri să audă de Brâncuși, e cel mai mare semn de înstrăinare și amatorism. Este din nou folosit Brâncuși pentru a-i face reclamă unei cântărețe oarecare, așa cum mai an a procedat și Banca CEC cu secvențe din filmul lui Brâncuși, de care s-a servit și regizorul britanic Peter Greenaway, când a făcut Walking to Paris. Un asemenea „intelectual” ajuns ministru nu are ce căuta în cultură, ne arată falimentul moral al noii puterii, care, de fapt, nici nu există, căci țara e condusă de un guvern demis. E o practică la români, să fie conduși de președinți demiși sau guverne demise. Iată o țară care se poate conduce și fără guvern și președinte. De ce? Cum așa? Fiindcă ea e condusă din afară, oricine vede cu ochiul liber că România este ocupată nu de hoardele barbare, ci de produsele străine! Un mod mult mai subltil și pașnic de a ocupa o țară!

În acest context, nu există decât o șansă pentru România, ca poporul să se adune lângă valorile lui spirituale, fiindcă fără ele, cum spunea Mircea Eliade, un popor își pierde identitatea. Asta face ministrul penelist, ajută la pierderea indentității acestei țări atâta timp cât unei mari valori ca Brâncuși, considerat de americani „pionierul artei moderne”, îi face o reclamă cu o cântăreață de muzică ușoară! De ce nu a făcut-o ambasadoare pe Halep, că-i mai cunoscută decât această... necunoscută de la Bălți?!! Mesajul e că „mii de tineri o să audă de Brâncuși”! Și ce dacă o să audă? Asta înseamnă cultură? Vor auzi de un nume și peste trei zile îl uită, dacă acest nume nu este legat de cunoaștea profundă a operei artistului, a vieții lui, a contextului cultural în care a trăit și creat. E o bătaie de joc ce a făcut acest ministru al guvernului demis!

De altfel, bătaia de joc față de Constantin Brâncuși este o permanență a României față de el, față de toate valorile românești, de la Eminescu, pe care amartaloii l-au băgat în debara, la Enescu, căruia i-am interzis să revină și să moară în țară, a murit în mizerie într-un hotel din Paris, iar dacă nu era Yehudi Menuhin să se ocupe de înmormântare, securiști din România populară îi furau și cadavrul! Ce să mai spunem de Mircea Eliade, care nu a mai vrut să audă de România (vezi de ce în Jurnalul portughez), americanizându-se și murind la Chicago, refuzând se se spovedească unui preot român și cerând să fie incinerat.

Pe Brâncuși l-au vânat continuu amartaloii români. Toată cariera lui Brâncuși s-a împlinit departe de țară, cât mai departe. Prima ruptură s-a petrecut în 1903, când o comandă pe care a primit-o, bustul lui Carol Davila, a fost respinsă de comisie, o comisie de militari, lucrare de pe urma căreia voia să câștige ceva bani, cu care să-și plătească drumul până la Paris. Brâncuși avea 27 de ani, trecuse prin Școala de arte și meserii de la Craiova și Școala de Belle Arte din București și epuizase realitățile românești, voia să ajungă la Paris. Dar opiniile comisiei, observații de amatori, l-au supărat așa de tare încât le-a zis ceva de mamă, cum povestește chiar el, le-a întors spatele, s-a dus la mama sa, la Hobița și i-a spus că s-a săturat, gata, pleacă la Paris. Dar mama sa nu a avut nici un ban să-i dea. Brâncuși s-a născut într-o familie săracă, a fost al șaselea din cei șapte copii, iar tatăl său a murit când el avea 8 ani și de atunci a devenit „capul familiei”, practicând diferite munci la Tg. Jiu și Craiova, ca să-și întrețină familia. Așa că a luat o traistă cu ceapă și mămăligă la spinare și a plecat pe jos spre Paris. Sigur, călătoria a durat peste un an (18 luni), fiindcă el nu a mers întins, ci s-a oprit în diferite locuri, precum Viena, unde a stat câteva luni, a muncit la un atelier de tâmplărie, dar a descoperit acolo la un muzeu și arta egipteană, care îl va marca ulterior. Era în anul 1904. De aici pleacă la München, apoi în Elveția, unde se îmbolnăvește și e îngrijit la o mănăstire de maici. Odiseea e lungă, am scris-o și povestit-o în cărțile mele dedicate lui Brâncuși, începând cu BRÂNCUȘI ÎNAINTE DE BRÂNCUȘI, carte-album pe care am numit-o așa fiindcă am descoperit un Brîncuși nou, cu totul nou, diferit de cel CONSACRAT.

Totul a pornit de la realizarea filmului meu BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE, cu actorul Ernest Maftei în rolul titular, când am avut ocazia să merg pe urmele gorjene ale lui Brâncuși, când am descoperit lucrări noi și urme necunoscute până atunci, precum Chivotul de la Biserica Sf. Nicolae din Hobița, donația lui Brâncuși. De aici am pornit o cercetare asupra acestei laturi necunoscute a artistului român. O privire din acest unghi, mi-a revelat un nou Brâncuși, diferit de cel consacrat.

Brâncuși și-a început consacrarea la Paris, cu piese ca Supliciu (1906) și Sărutul (prima versiune în 1907), apoi Rugăciune, Somnul, seria Păsărilor măiestre și altele, dar marea consacrare se petrece la New York, în 1913, la primul Târg de artă modernă, numit „Armory Show”, unde expune cinci lucrări, în cap cu Domnișoara Pogany. Se stătea la rând ca să fie văzută acestă lucrare, considerată de americani „Mona Lisa în marmură”. Acolo a fost împreună cu Picasso și Henri Matisse, prietenii săi. Cu Matisse a fost cel mai bun prieten. Când am scris cartea BRANCUSI IN AMERICA, am mers pe urmele lui Brâncuși la New York și am descoperit unde îl ducea Brâncuși pe Matisse: la Romany Marie din Greenwich Village, un local de pe Minetta Street, o zonă supranumită nightclub district, centrul boemei americane. Aici, la Romany Marie, veneau celebrități ca Ernest Hemingway, Ezra Pound, Eugene O’Neil, E.E. Cummings, Dylan Thomas, Man Ray, Joe Gould și mulți alții. Ei frecventau acest loc pentru mâncărurile românești, dar mai ales pentru că Marie, o femeie seducătoare, a avut ideea să creeze un salon de conversații, ceea ce numim azi „cenaclu literar”, și acolo se dezbăteau amical problemele artei.

Brâncuși privit de la New York, din America, este total diferit de Brâncuși văzut de la București. Cum îl vedem de aici? Ca un artist tânăr care a fugit de sărăcie, cum spunea elevul său Constantin Antonovici. Ca un artist căruia i s-au refuzat comenzi, care la toate concursurile la care a participat nu a luat niciodată locul I, ca un artist care își plătea găzduirea, precum la București, oferită de familia arhitectului Brandl, cu „pietroaie”, cum spunea el, adică cu mici sculpturi improvizate, neterminate, neexpuse niciodată, fiindcă Brâncuși avea patima șlefuirii îndelungate, de exemplu, la o Pasăre în văzduh, pe care avea s-o achiziționeze Peggy Guggenheim, a șlefuit 17 ani! Deci aceste mici piese erau oferite cu generozitate gazdelor sale și prietenilor. Există numeroase urme, ca o carte a scriitorului Peter Negoiță, dedicată lui Brâncuși, în care se spune că astfel de „opere necunoscute” erau dăruite cu generozitate. Acest obicei avea să-l practice Brâncuși toată viața. Este știut faptul că oricine îi pășea în atelier, la Paris, atelierul său din Impasse Ronsin, era invitat la plecare să-și aleagă o „piatră” de pe prevazul ferestrei. Multe astfel de pietre, cum a fost cea primită de Magdalena Rădulescu, o faimoasă pictoriță de care Brâncuși s-a îndrăgostit, la revenirea în țară erau confiscate de securitate. Așa cum povestește Lucian Blaga în romanul postum Luntrea lui Caron. Și Blaga a fost îndrăgostit de Magdalena. Dar cine nu era? Ea era căsătorită cu un pictor italian, Massimo Campigli, cel care a dus-o la atelierul lui Brâncuși.

Lumea prietenilor lui Brâncuși este fascinantă, începând cu prietenii din primii ani parisieni, Apollinaire, Léger, Modigliani, Duchamp. Duchamp a fost primul care a plecat în America și l-a chemat și pe Brâncuși acolo. Debutul lui Brâncuși în America, la prima ediție a târgului Armory Show, a fost fulminant. Magnatul colecționar John Quin i-a achiziționat toate lucrările și i-a spus să rămână în America, fiindcă s-a terminat cu sărăcia, nu va mai avea grija zilei de mâine. Vă dați seama, dacă Brâncuși ar fi rămas în România, ce soartă avea o Domnuișoara Pogany! Dacă lui i-a fost respins un bust clasic, ce s-ar fi întâmplat cu formele noi, abstracte? Numai americanii puteau să-i înțeleagă zborul. După debutul american, în anul următor, 1914, alt mare artist american, fotograful Alfred Stieglitz, i-a organizat la galeria lui prima personală de la New York. Americanii aveau să facă din Brâncuși cel mai mare star al artei mondiale. I-au orgaizat nu zeci, ci sute de expoziții, pe care le prezint exhaustiv în volumul BRANCUSI IN AMERICA (fără diacritice), culminând cu retrospectiva organizată de Guggenheim Museum, din 1955, când i-au fost prezentate 59 de lucrări. Cu această ocazie, Brâncuși, prezent la eveniment, a declara pentru un reporter de la „The New York Times”: „Without the Americans, I would not have been able to produce all this or even to have existed / Fără americani, nu aș fi putut să produc toate acestea și nici măcar să fi existat”.

*

Deci fără americani, nu fără români! Românii i-au făcut numai rău, numai l-au vânat, fără să-l înțeleagă. România poate fi perfect ilustrată cu atitudinea oamenilor ei, în diferite perioade istorice, față de Brâncuși. Unii spun că sunt mândri că sunt români. Uite, eu nu sunt mândru că sunt român, dacă mă gândesc la Brâncuși. Dimpotrivă, mi-e rușine. Ce vreți dovadă mai clară decât faptul că i-au aruncat în aer Mormântul dacic, un monument pe care l-a realizat la Tg. Jiu sau că au pus lanțuri pe Coloana Infinitului și au vrut să o dărâme cu tractoarele!? Iar ceea ce nu au reușit comuniștii, fiindcă lucrarea avea rădăcini puternice, au reușit „capitaliștii eliberatori” Iliescu, Caramitru și Varia, o triadă maleficientă care a demolat efectiv Coloana nesfârșitului, i-au dat jos toate romboidele și voiau să le încarce în vagoane și să le transporte departe de locul unde Bâncuși a lăsat această moștenire unică. Cei trei „liberatori” au vrut s-o multiplice, să instaleze o coloană și în fața casei lui Iliescu, alta a lui Caramitru, iar cea originală să fie dusă la Paris, lui Varia. Brâncuși a făcut o coloană fără pată, pură, să rămână numai acolo, la Tg. Jiu. A conceput-o ca o scară a sufletelor. Fusese o comandă a Aretiei Tătărăscu, pe care tânărul student Brâncuși a cunoscut-o în casa colecționarei Lucia Brandl. Și Coloana lui își lua zborul, nu mai exista, dacă 200 de intelectuali români nu făceau un memoriu și nu protestau la fața locului, mergând la Tg. Jiu, unde am fost și eu, și am format un zid al apărării în fața romboidelor aflate deja la sol, dezmembrate de ministrul culturii et co., pe motivul restaurării! Care putea fi făcută cu ajutorul unor schele sau macarale, fără să demoleze opera.

În fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia nu este consemnat acest fapt. E o fișă plină de știri false, mincinoasă, făcută în stil comunist, favorabilă numai profitorilor români și amicilor lor, precum un curator, o femeie, de la Centre Pompidou, care face de ani de zile numai rău cercetării NOULUI BRÂNCUȘI. Adică ea a lansat știrea falsă că românii nu i-au refuzat lui Brâncuși donația, Atelierul său din Impasse Ronsin, contrazicând declarațiile Nataliei Dumitrescu, moștenitorul lui legal. Dar atunci cum se explică gestul lui Brâncuși de a-și depune la Ambasada de la Paris pașaportul românesc? Revoltat pe faptul că puterea comunistă de la București a respins donația sa prețioasă, cu 200 de lucrări în ea, considerată decadentă, nedemnă de arta socialistă, Brâncuși și-a depus pașaportul românesc și a cerut imediat cetățenie franceză! Și asta se petrecea spre sfârșitul vieții. Rușinați, românii i-au organizat la Muzeul de artă al RPR o retrospectivă cu operele din țară, dar Brâncuși a refuzat să participe, să revină în România, de frică să nu fie arestat, situație similară cu cazul Mircea Eliade, care a refuzat să mai revină în țară de la Lisabona, unde fusese atașat cultural, și a plecat direct în America, motivând că dacă ar fi venit în țară ar fi fost arestat și poate împuşcat (era acuzat ca fiind legionar, el, care nu fusese decât la o ședință a Legiunii, așa cum Dostoievski fusese la o sedință a cercului socialist și a fost condamnat la ani grei de Siberie). Oricum, dacă Eliade nu ajungea în America, Istoria religiilor nu ar mai fi existat.

Ca mizeria să se continue după ’89, când „oamenii de bine” din țară au cerut ca Brâncuși să fie deshumat și oasele din Montparnasse se fie aduse în România și îngropate la Hobița, lângă mormântul mamei sale, cum i-a fost dorința, mormânt care însă nu mai există, care nu se cunoaște, așa cum nici casa-muzeu de la Hobița nu este casa unde s-a născut Brâncuși, e o casă nou, confecționată, casa veche a fost dusă în altă parte și s-a prăbușit, fără ca domnilor cu salarii amețitoare de la Ministerul Patrimoniului să le pese. Ei o fac pe amabasadorii lui Brâncuși și nici nu au călcat pe la Peștișani și Hobița! Auzi, să dezhumezi un cetățean francez! Ministerul inculturii a angajat și un avocat, pe care l-au plătit substanțial, ca să obțină acest act barbar, necreștinesc. Dar însuși băiatul lui Brâncuși, John Moore, făcut cu pianista Vera Moore, s-a revoltat, nici n-a vrut să audă, protestând, spunând că e un sacrilegiu!

*

Așa cum un sacrilegu a fost și ce s-a întâmplat după ’89 când piața românească, și nu numai, a fost umplută de falsuri atribuite lui Brâncuși. S-a petrecut o adevărată apocalipsă. De aceea am și numit cartea despre acest jaf, APOCALIPSA DUPĂ BRÂNCUȘI. Sigur, e și cazul lui Michelangelo, Leonardo și până la Van Gogh și Mircea Ciobanu, pictorul român. După moartea unui mare arist, vine o apocalipsă, în care armata de profitori jefuiesc cât pot, ca o haită care smulge dintr-o căprioară prăbușită, încă vie. Piesele necunosctue au fost confiscate de securitarte și „depozitate” în locuința lui Ceaușescu. Ceaușescu era și el mare colecționar și știa de acest fenomen al „operelor necunoscute”. Dar n-a fost să fie. La revoluție, cei care știau secretul, au jefuit casa lui Ceaușescu și au luat aceste „pietroaie”. Sigur, au luat și tablouri realizate alți mari artiști. Cunosc un individ care mergea pe stradă cu un tablou de Victor Brauner sub braț și era mândru că e din colecția lui Ceaușescu!

Și noii „proprietari” au început să vândă aceste „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. Afacerea a mers. A căpătat și o mișcare internațională. Povestesc cazul piesei „Narcis” (Barbu Brezianu îmi spunea că e cel mai senzațional roman al secolului). Și atunci au apărut falsurile, zeci de falsuri. S-a ajuns până la circa 200 de noi „pietroaie” atribuite lui Brâncuși. O adevărată crimă. Eu am încercat să fac ordine. Făcând filmul CIOPLITORUL DE SUFELTE, am dat peste urme brâncușiene noi la Hobița, Peștișani, Tismana, Polovragi, Tg. Jiu și le-am relatat în film. Cum este cazul Chivotului de la Biserica Sf. Nicolae, unde numele lui Brâncuși se află la proscomidar. Chivotul se afla pe altarul bisericii. Unde este el acum? A dispărut, era semnat pe talpa lui de Brâncuși, dar a dispărut împreună cu preotul care slujea atunci. În acest punct, filmul meu e un document. De ce ministrul culturii nu se ocupă de acest caz, să ia urmele Chivotului lui Brâncuși, să vadă unde se află? Știe el ce importanță are acest chivot? Dar măcar atât să facă acest minister, să scrie adevărul în fișa lui Brâncuși de pe Wikipedia, ca el să fie cunoscut cum este și nu cum vor fantomele. Aceste sacrilegii sunt o formă de apocalipsă, așa cum este și tragedia cu sculptura Cumințenia pământului, operă semnificativă pentru identitatrea României, pe care guvernul Cioloș a vrut să o achiziționeze de la proprietari și a făcut chetă populară, ca suma de 10 milioane să nu se strângă, banii să fie returnați donatorilor și tot așa, un circ de necrezut. O altă mostră de bătaie de joc.

*

Dar ce vreau să vă mai spun, cercetările mele s-au izbit de o ură incredibilă din partea „oamenilor de bine” de aici, din țară, o haită de profitori, pe care o demasc în cărțile mele, așa cum am făcut și recent la postul 6TV, la emisiunea „Umanismul transformării”, realizată de poeta Mihaela Muraru-Mândrea, cu scopul să se audă, să se afle, poate cineva va înțelege de ce bătaia de joc față de cultură e o tragedie națională. Dacă nu se iau măsuri urgente, România se destramă, va fi o țară ocupată... pașnic, cum am spus. Eu am vrut să fac lumină în ceața care s-a lăsat după traficul ordinar cu „operele necunoscute” atribuite lui Brâncuși. Dar nu mi-a dat nimeni nici un ajutor, începând cu ministrul culturii de atunci, Andrei Pleșu, pe care l-am rugat să mă ajute să fac cercetarea cu carbon. Fiindcă totul costă. Nu s-a putut. E foarte important să se facă această cercetare a „operelor necunoscute”, să se deosebească boabele sănătoarse de neghină.

Nimeni nu vrea să înțeleagă că Brâncuși nu s-a născut geniu, direct din cer. Și că totul începe de la Domnișoara Pogany. El nu a început ex abruto cu Sărutul, Măiastra și Peștele. A existat o perioadă lungă de formare, de inițiere. El a început cu căutări, ca orice artist. A descoperit muzeul în aer liber de la Costești, care l-a marcat profund. A văzut cum cioplește natura. A căutat esența lucrurilor. Lua câte o piatră din zăvoiul Hobiței și îi dădea o anumită formă, de mogâldeață sau de „babă Anghelina”, sau de fată andosată. Sau de broască țestoasă ori de pinguini. Sau găsea în cimitir un ciob de marmură și cioplea un „Iisus copil”. Vedea țurțurii din Valea Sohodolului, de o sculpturalitate divină, ca și cea a copacilor gorjeni, un mare fenomen. Și căuta, și cioplea, și lăsa astfel de urme peste tot unde mergea, culminând cu sacul de „pietroaie” pe care l-a lăsat moștenire Luciei Brandl.

În cartea mea BRANCUSI IN AMERICA, scoasă în ediție engleză la Compania Amazon, exită un catalog cu aceste piese, se numește THE CATALOGUE OF THE „UNKNOWN WORKS”. Această carte am dăruit-o gratuit Fundațiilor Brâncuși din țară, ministerului culturii, guvernului și nu mai știu cui, să scoată o ediție în limba română, să o cunoască și poporul român, iubitorii artei, dar nu a primit nimeni darul meu. Așa cum românii nu au primit nici Sanctuarul lui Brâncuși de la Paris. Un singur om mi-a apreciat munca, brâncușologul Teja Bach, care mi-a cerut cartea și i-am trimis-o la adresa pe care mi-a dat-o el din Germania. O ofer din nou, tinerei generații, să afle ce s-a întâmplat, să afle adevărul, să nu se mai repete crimele care s-au petrecut față de artiștii și intelectualii români, față de geniile acestei țări! Ce pretenție să am eu să mai fiu cunoscut, sprijinit sau primit în ograda țării, să nu mă mai plâng că toate ușile îmi sunt închise, că orice proiect, ca proiectul unei revistei „Brâncuși”, româno-engleză, mi-a fost batjocorit, dacă lui Eminescu, Brâncuși, Enescu sau Mircea Eliade li s-au întâmplat necazuri de nedescris! Și li se vor întâmpla și altora, fiindcă, așa cum a spus Caragiale, „istoria se repetă”. Adică puternicilor zilei nu le pasă, iar geniile acestui pământ sunt batjocorite.

În esență, vreau să vă spun că printre aceste „opere necunoscute” despre care am vorbit, unele aparțin lui Brâncuși, cu certitudine, cum este Cap de isihast, dăruit de Brâncuși la Hobița strănepoatei sale, sculptorița Maria Pătrașcu-Brâncuși, care toată viața a dormit cu această piesă sub pernă, fiindcă Brâncuși i-a dăruit-o ca pe o păpușă. Și alte piese au destinul legat de mâna și gândul lui Brâncuși, precum cele dăruite Magdalenei Rădulescu, Mariei Tănase, Lizicăi Codreanu și altor femei celebre din viața lui Brâncuși. Dar au venit liberatorii, amartaloii, invadatorii, pirații, care au umplut piața de falsuri, care au nimicit această cercetate. NOUL BRÂNCUȘI rămâne să fie descoperit de urmași. Fiindcă BRÂNCUȘI DEPLIN este o unitate, o sudură, între BRÂNCUȘI CONSACRAT și NOUL BRÂNCUȘI, un Brâncuși necunoscut, nedescoperit încă, dar aflat cu certitundine în comoara „operelor necunoscute”.

E de așteptat o replică din partea tinerei generații de artiști români. Eu nu o cunosc. Nu o văd manifestându-se pe simeze. Am scris însă despre ea în cartea ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK. Și vine acum căntăreața de muzică ușoară din Moldova, să le spună tinerilor români cine este Brâncuși! Fiindcă ministrul guvernului demis nu poate, nu știe, e „semianalfabet cu internet”! Bătaie de joc! Nu știu nimic acești improvizați ai sorții. Fac cultură după ureche. Ignoranța conduce România. Și impotența, desigur.

Mai bine știu americanii unde se află Hobița decât acești falși ambasadori.

De altfel, în America, Brâncuși e mai cunoscut decât România. În sala Brâncuși de la MoMA, milioane de vizitatori citesc „C. Brancusi, french sculptor, born în Romania”. La fel și la Tate Modern, alt mare muzeu al lumii de la Londra. Brâncuși s-a născut în România, dar el aici nici nu ar fi existat dacă rămânea. El a devenit copilul Franței și a fost consacrat total de americani. Iar supremul gest făcut de ei este datat 15 mai 2018, când, la Casa de licitații Christie’s, din New York, lucrarea lui Brâncuși La Jeune Fille Sophistiquée a fost achiziționată cu suma record de 71 milioane de dolari!

Grid Modorcea, Dr. în arte
19 februarie 2020


Ca nuca-n perete

După 22 de ani de experiență prin Galeriile americane, după și mai mulți prin galeriile din Anglia, Franța, Spania, Germania, Italia, Israel, Suedia și alte locuri faimoase prin calitatea și atenția acordată artei plastice, nu credeam că mai pot vedea în țara mea o expoziție ca Reflecții de la U-Art Gallery din București!

Se tot spune că artiștii români circulă, sunt în pas cu arta lumii, dar atunci de unde acea îngrămădire de kitsch-uri în spațiul de la etajul 7 al acestei galerii aflate pe B-dul Iancu de Hunedoara? Mi-e greu să cred că cei 12 expozanți au expus ceea ce ei sunt și caută. Am întrebat, nu cumva expoziția are vreo temă, vreo idee? Cică nu, cică așa au vrut organizatorii, „Asociația culturală arabă”, care păreau turci, după bucătarul voluminos îmbrăcat cu fes și șalvari, care patrona mesele cu tăvi uriașe pline ochi cu sarailii, baclavale și alte preparate turcești, pe placul sultanilor! Chiar așa? Nu zic că e rău să apară și astfel de sponsori. Un arab a investit mai an într-un muzeu privat, MARe, dar lipsesc soluțiile care să le aducă câștig, și estetic, și material. Mai frumos erau prezentate prăjiturile din tăvile bucătarului iscusit decât lucrările de artă. Amatorismul organizatoric și-a spus cuvântul și pe calitatea expoziției. Să fi vrut turcii să se expună varză pe pereți, lucrări școlărești, care trădau talentul artiștilor, dar nu și viziunea lor? Viziunea era de pe vremea lui Jules Perahim, când a venit pe tankurile NKVD și a introdus realismul socialist în România. Sigur, lipseau macarale și tractoare, dar amprenta era dată de peisajele realiste, de case țărănești, căpițe, copaci, tufe, ghiveciuri cu flori și alte naturi statice butucănos aruncare pe pânză.

Dar dacă turcii au vrut varză pe pereți, atunci cum se explică în această adunătură pestriță prezența lucrărilor Paulei Craioveanu, 10 lucrări, care erau ca nuca-n perete față de ansamblu. De fapt, ansamblul părea ca nuca-n perete față de aceste lucrări eminamente artistice. Paula Craioveanu (n. 1976) este de profesie arhitectă și locuiește și la New York. Ea e familiarizată cu ce se întâmplă acolo și se vede de la o poștă diferența. Diferența o face viziunea. Ea ar trebui să expună separat. Acele 10 lucrări ale ei, una ulei pe pânză, Interior cu Minotaur, 4 fotocolaje și 5 desene (tehnica grafit, tuș și acrilic), să ocupe tot spațiul de expunere.

La noi, practica de a îngrămădi pe pereți o sută de tablouri mici este o crimă. Distruge orice efect estetic. Și chiar comercial. Nu demult, am venit din Germania, unde am fost invitat să prezint filmul BRÂNCUȘI – CIOPLITORUL DE SUFLETE în orașul muzeelor, Frankfurt am Main, și am vizitat muzeele de acolo, cum ar fi Muzeul de Artă contemporană, unde în săli gigant nu erau expuse decât câteva lucrări, câte una pe un perete, după modelul din galeriile americane. Așa, lucrarea este total pusă în evidență, artistul își arată toate calitățile sau este trădat de lipsa de viziune. De altfel, muzeul era dominat de artiștii americani. E un miracol rețeaua de muzee de aici. Îi invit pe artiștii români să meargă nu la New York, care e prea departe, ci la Frankfurt, unde vor vedea minuni ale artei mondiale.

Artiștii americani nu sunt mai talentați decât artiștii români, dar au viziuni îndrăznețe, se află mereu în avangardă. Concurența în arta plastică a devenit enormă, sufocantă, iar dacă n-ai viziune, n-ai ce căuta într-o galerie. Degeaba ai talent, dacă nu ai viziune, dacă amprenta culturală nu se vede. Și nu pot să spun că expozanții de la U-Art nu au mână, dimpotrivă, desenează frumos, ca Petru Asimionese, care vede Bucureștiul vechi în stilul pictorilor interbelici, fixându-se pe vechea arhitectură a Bucureștiului, ceva déjà  vu  însă. Cu această temă a avut loc o retrospectivă la Bibioteca Academiei Române (coordonator Răzvan Thedorescu). Dar are și câteva peisaje țărănești. La fel, peisaje de țară foarte copilărești (în acuarelă) a expus Vladimir Ivanovici, Tim Negrescu, tot în acuarelă, ne-a prezentat flori și naturi statice, Nadia Negru, la fel, multe case și un apus, Paul Mecet, naturi statice, dar și Maci și un Fânar, la fel Ana Rusu, cu peisaje de toamnă, dar și vase cu flori, iar Doina Maravela Moss și Alexandra Teacă s-au întrecut în kitsch-uri, punând pasta cu cuțitul pe Venus a lui Botticelli și pe Pasărea Phoenix. Gheorghe Coman a expus peisaje din Afissos (o localitate din Grecia). Carmen Văideanu a venit cu Vanitas, o natură statică, bine numită, cel puțin pentru mitomani. A expus și un sculptor, Mihai Caranica, în căutare de forme, ca în cele două Compoziții, în Cloud și Cocoș. Piese din ceramică însă. Și puțin expresive, fără personalitate. Mircea Corcodel a încercat un experiment, acuarele privite prin ramă, ca să arate ca în oglindă, translucid, ca să vedem altfel, artificial, case și căpițe.

Nu mă îndoiesc că acești artiști nu au acasă și altceva, căutările lor adevărate. Ar fi fost interesant să existe și o listă de prețuri, să vedem la ce sume își echivalează ei lucrările. Însă expoziția nu a avut nici un cata log, nici o foaie de prezentare a artiștilor măcar. E făcută pentru sarailigofagi, nu pentru critici, e făcută ca să nu scrii despre ei, nici să nu vezi, ci doar să cumperi! Dar ce să cumperi?

Pentru mine, expoziția e salvată, oarecum, de Paula Craioveanu, care vine din vârful artei mondiale, de la New York, unde există acum o puternică tendință axată pe ideea viziuni moderne asupra mitologiei antice (New Mytology). Numeroase galerii cultivă asemenea experiențe. Și din corespondența mea trimisă de la New York, artiștii români au putut afla, de pildă, despre modernizarea artei clasice, a miturilor antichității, cum ar fi cazul lui Elaine Reichek, care a avut ideea să ilustreze plastic citate celebre, să le interpreteze grafic, în maniera lui Gustave Doré, rezultând opere neobișnuite, cu evident substrat erotic, precum Bachus and Ariadne, tablou susţinut de un citat din Nietzsche, Theseus and the Minotaur, după un citat din André Gide, iar Ariadne and Theseus, după un citat din Borges legat tot de legenda Minotaurului. Așa procedează și Paula Craioveanu, în lucrări ca Adam și Eva (fotocolaj), Interior cu Minotaur (ulei pe pânză), desenele sculpturale (michelangelești) Apollo și Triton.

La Cavalier Gallery, de pe 57 St. se expune curent artă clasică adaptată, precum un autoportret gigant al lui Van Gogh transpus în mozaic. Însuși artistul român Adrian Ghenie a avut un succes deosebit modelând în varii forme acest autoportret al lui Van Gogh. Nu mai spun de Mona Lisa câte variante moderne are. Toate marile valori ale istoriei artei sunt readaptate, reinterpretate. Nu vă vine să credeți în câte modalități digitale este prezentat Saturn al lui Goya! Granița dintre reinterpretarea unui reper și kitsch este foarte mică. Aici talentul își spune cuvântul, să nu strice. Dar dacă nu mai ai ceva nou de spus, e mai bine să te cantonezi în astfel de acte culturale. Actualizarea nu face decât consolidează tradiția. Această tendința a fost marcată de Picasso, prin seria sa pe care am numit-o „după”, cum ar fi After Cranach. Și Dali a fost puternic influențat de mitologia antică, realizând zeci de lucrări după ea.

Senzaționale sunt în acest sens expozițiile organizate de Consulatul Greciei de la New York, precum a fost expoziția Ancient Kallos, o adevărată lecție de reflecție asupra modeului, cum poate fi actualizată Frumuse  țea artei grecești, combinând imaginile clasice după o logică modernă, cu efecte insolite. Nu mai spun ce miracole face arta fotografiei, care în America este cea mai puternică dintre toate artele. Exemple sunt cu duiumul, iar această tendință am văzut-o aplicată și la Academia de Artă din New York, unde studenții sunt învățați să lucreze după modele antice și mitologice.

Și mitologia națională este un izvor nesecat, dar nu pentru pictorii români de la U-Art. De ce? Ei pictează vase cu flori, maci, trandafiri, căpițe, case, copaci singuratici, varii peisaje, nu-i interesează portretul, care lipsește cu desăvârșire din lucrările expuse. Ori portretul este marca unui artist, felul cum el caută idealul. Portretul spiritual al unui artist poate să fie și un obiect sau un simbol tradițional, cum a fost pentru Nicolae Grigorescu carul cu boi, cum am arătat în ciclul meu de cărți ÎN CĂUTAREA PORTRETULUI IDEAL (5 volume).

Însă este limpede că artiștii români nu mă citesc. Oricum, cei care mă citesc nu au fost prezenți la galeria U-Art. Dar le spun, fără spirit critic nu pot înainta, nu pot aspira la un raft din față al artei lor. Iar tot efortul pe care îl fac de ani de zile, de când scriu cu asiduitate despre arta americană și mondială, este numai cu scopul de a-i informa pe artiștii români ce se întâmplă în lum ea plasticii mondiale. Ei trebuie să fie bine informați. Nu mai pot să se afle în treabă. Dar pe mulți nu-i interesează ce fac alții. Sunt uimit să descopăr indiferentismul lor. Pe ei îi interesează să facă ghiveciuri cu flori și să le vândă vecinilor de apartament.

Fiindcă trebuie să le mai spun că așa ceva, ce am văzut la U-Art, cu excepția Paulei Craioveanu, repet, nu are nici o valoare. Nu-mi imaginez nici o galerie din New York, și le cunosc pe toate, care să accepte să expună asemenea lucrări! Poate doar contra-cost. Nu există în tot New York-ul, unde funcționează peste o mie de galerii și expun circa 50 de mii de artiști plastici, fiind cam 70 de vernisaje pe săptămână, decât o singură galerie, Arnot Gallery, cu tradiție în arta realistă europeană, orientată o vreme și spre Europa de est, cu o mare tradiție în această direcție, mai puțin arta românească, pe care Arnoții nu o cunosc. În afară de Brâncuși, pe care îl consideră american, nu cunosc nici un alt artist român, fiindcă România nu-și impune valorile, nu le-a pășit nici un ICR-ist pragul să le propună vreun proiect. Iar în ultimii doi ani am văzut că expun aici și artiști din Iran și alte țări islamice, cum ar fi Malva (Siria). Există o invazie de artiști exotici, în special arabi și asiatici, care plătesc ca să fie prezenți în marile galerii newyorkeze.

Așadar, ceea ce am văzut la U-Art nu se mai poate vedea nicăieri. Da, dar această expoziție reflectă perfect realitatea României, e reflexia ei, fiindcă România a rămas undeva în trecut, în groapă, și vine din când în când cineva, ca Paula Craioveanu în această expoziție, să scoată căruța din groapă. Cu o floare nu se face primăvară. Dar bine că există și această floare, decât deloc. Și cred că ar fi o experiență interesantă să se organizeze expoziții de grup în care să fie inclus și un artist cu experiență în afară. Imaginați-vă o astfel de expoziţie de pictură, cu zece pictori de acasă, avându-l invitat pe Adrian Ghenie sau alt artist din școala băimăreană, care expun curent în America!

Nu știu ce a vorbit un prezentator timp de 30 de minute (o crimă la un vernisaj!), fiindcă sala era mare și vorbitorul nu a avut microfon, iar oamenii din spate se plângeau că nu se aude nimic, cum n-am auzit nici eu. Am auzit la sfârșit doar un violonist care a cântat Rapsodia I de George Enescu. Foarte frumos, dar nici Rapsodia nu se potrivea cu kitsch-urile de pe pereți. Era ca nuca-n perete. Enescu s-a inspirat din tradiția folclorică, a demonstrat ce înseamnă iuțirea de sine. Cu acest spirit s-ar fi potrivit tablourile lui Ion Grigore, care sunt minuni ale satului românesc, fiindcă peisajele sunt blagoslovite cu subtile viziuni religioase. Este în arta lui o mistică a satului, ducând mai departe linia lui Grigorescu, spre stilizări moderne. Stilul lui Ion Grigore e un model de pictură clasică adaptată, prin reflecție, la viziuni noi. E fantastic! Așa ceva nu am văzut la expoziția Reflecții, un titlu care nu corespunde cu realitatea de pe pereți, fiindcă nu am văzut nici un fel de reflecții, nici măcar reflexii, deși poate că tablourile lui Mircea Corcodel mă pot contrazice, fiind niște reflexii fotografice, ilustrând foarte rafinat imagini statice.Cum este lucrarea La margine de sat. De altfel, ca tematică, această expoziție este la margine, la marginea artei, a peisajului, a zilei, a timpului, la marginea vieții. Da, dar nu există o asemenea temă. Ar fi putut exista una, în tradiția clasicilor, am putea spune, fiindcă multe picturi, cele mai reușite, amintesc de Aman, Grigorescu, Andreescu sau Luchian.

Dar totul era déjàvu, nici o noutate, nici o reflecție care să-mi declanșeze vreun aforism înțelept. Cel puțin Adrian Ghenie, așa cum arăt în volumul ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK, îi imită într-un mod foarte original pe marii artiști Francis Bacon și Georg Baselitz, de aia și are succes în Germania sau la Londra, dar Vladimir Ivanovici et co., dacă nu sunt originali, măcar să imite, însă pe cine imită, ce modele au ei, în afara eforului de a fotografia pictural peisaje? O imitație școlărească, realistă. Nici un simbol, nici o preocupare pentru viziune.

Ce-am văzut, e o experință însă, care ne arată unde suntem, de ce galeriile clasice au dispărut și aveam acum galerii de bloc, de ce în loc de colecționari și curatori profesioniști, avem amatori, dar mi-a dat și o reflecție demnă de urmat: ideea cu artistul invitat, din afară, într-o expoziție românească de grup. Ar trebui să le dea de gândit organizatorilor de expoziții de la noi, căci a sosit timpul să nu-i mai ducă cu vorba pe artiști, astfel de experiențe redundante nu le fac nici un bine, dacă îi mint și nu le spun adevărul, dacă le dau iluzia că sunt pe cai mari și ei pictează ca pe vremea când se spunea că arta lui Brâncuși este o artă decadentă, care nu are ce căuta pe simezele țării.

Grid Modorcea, Dr. în arte
20 ianuarie 2020


 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Tusnad Blues 2021.jpg

Afis_Brezoi 2021.jpg

Afis_Tusnad Rock 2021.jpg

Afis_Darmanesti Blues.jpg