Arta Sunetelor

 

EXPERIENCE SAN DIEGO

San Diego este un oraş pe Coasta de Vest a Statelor Unite, la 200 de kilometri sud de Los Angeles şi foarte aproape de frontiera cu Mexic. Ei, şi ce îl face atât de special? De 43 de ani aici se desfăşoară Comic Con, Mecca pasionaţilor de cultura Pop din întreaga lume (detalii pentru cei mai puţin familiarizaţi cu SDCC mai jos în aceeaşi rubrică “Declin D’Oeil” sub titlul “Under The Comic (Con) Sun”). Aceasta a fost ţinta noastră dar… nu în mod exclusiv. În primul rând aş vrea să fac o precizare: voi utiliza (în mare parte) persoana a treia în relatarea experienţelor întrucât am făcut deplasarea în trei iar toate acestea, cu satisfacţii şi frustrări, cu exclamaţii entuziaste după o reuşită sau cu figuri posomorâte legate de ratările produse de ghinion s-au raportat la întreg grupuleţul nostru. Să revenim… Am început să planificăm excursia încă din lundeclin7-01.jpga februarie după ce am reuşit să obţinem badge-urile de acces la Comic Con pentru toate cele patru zile (plus seara de preview) şi am decis să călătorim cu British Airways spre California… cu o scurtă escală de o zi şi jumătate la Chicago, la invitaţia bunilor noştri prieteni Lucian şi Elisabeta, stabiliţi de mulţi ani acolo.Având nişte ghizi avizaţi, doream un glimpse of Chicago, să ne facem o idee în ce măsură metropola din Nord merită a fi vizitată într-una din excursiile viitoare şi să estimăm cam cât timp ar trebui să îi alocăm. După câteva ore la Londra, interval de timp suficient încât să nu trebuiască să gonim între terminale şi să fim siguri că transferul bagajelor se face fără riscuri, şi un zbor transatlantic de circa opt ore, am aterizat la Chicago vineri seara şi am purces la a face un tur a oraşului cu maşina.

Surpriza a fost extraordinar de plăcută căci, trecând pe lângă parcurile şi plajele din jurul lacului Michigan spre Downtown, am constatat că, spre deosebire de imaginea unei metropole tipice a nordului Statelor Unite în care te simţi mic datorită aglomerării de zgârie-nori şi stingher datorită lipsei traficului pietonal în centru, urbea Chicago-ului este extrem de aerisită, cu o arhitectură foarte variată şi dispusă echilibrat pe paliere de înălţime şi care, în ansamblu, datorită populaţiei atrase de variile festivaluri şi evenimente care se întâmplă în multe locuri publice în weekend, la ceas de seară, pare… foarte colorată şi vie! Am făcut puţine halte (şi acelea scurte) pentru o ocheadă aruncată în cluburile în care, în majoritatea timpului, se cântă Blues aproape non-stop, şapte zile din şapte, până la 4.40 dimineaţa: Kingston Mines, Buddy Guy’s Legends şi House of Blues. Kingston Mines aduce în spirit, istorie (inclusiv numeroasele relocări) şi amenajare cu Big Mamou-ul bucureştean… este cel mai nepretenţios şi mai deschis declin7-02.jpgdintre cele trei, dând posibilitatea tuturor muzicienilor locali de Blues să performeze, indiferent de vârstă, tehnică sau notorietate. Spre deosebire de B. B. King a cărui investiţii în cafenele, cluburi şi restaurante care îi poartă numele se regăsesc în mai multe oraşe americane, din New York şi până în Memphis, Buddy Guy nu are decât “Legends”-ul din Chicago, amenajat ceva mai sofisticat, a la Hard Rock Café, dar unde nu se cântă decât exclusiv Blues. Aici poţi să cumperi şi memorabilia foarte rare semnate chiar de Guy, de la vinyluri la chitare. House of Blues este de departe cea mai spectaculoasă locaţie din întreaga lor reţea pe care am avut ocazia să o vizitez până acum, cu o structură arhitecturală interioară ce permite spectatorilor optarea pentru unul din cele trei nivele dispuse pe verticală în faţa uriaşei scene. Unul din micile regrete personale este legat de faptul că am ratat show-ul programat în acea seară cu Dita Von Teese, dar am considerat că preţul de 250 de dolari pentru un bilet este, totuşi, cam ridicat. Ca atare, ne-am urcat din nou în maşina şi, rupţi de oboseală, am luat-o spre casă având în urechi melodiile lui Bon Jovi ce concertau pe Soldier Field, ‘casa’ echipei locale de fotbal american, Chicago Bears. Am fost trezit din somn pe la trei dimineaţa de colegii mei de redacţie care, ‘bine-dispuşi’ în timpul obişnuitei întâlniri duminicale, au uitat de diferenţa de fus orar şi m-au bombardat cu telefoane şi sms-uri până m-au “dezmeticit” complet şi m-au făcut să ies pe terasă şi, până la trezirea celorlalţi, să număr iepurii şi veveriţele care traversau peluza din spatele casei familiei Sârbu.

Era sâmbătă şi o vreme foarte frumoasă şi, ca atare, am început ziua cu o promenadă pe Navy Pier, construit în 1916 şi actualmente gazdă a numeroase evenimente (festivalul florilor, show-ul declin7-03.jpg“Strictly Sail”) şi atracţii permanente (de la roata uriaşă la IMAX) şi de unde perspectiva asupra oraşului este remarcabilă. Obiectivul nostru pentru acea zi era însă expoziţia tematică specială “Impressionism, Fashion & Modernity” deschisă de la finele lui iunie şi până la cel a lui septembrie la Art Institute of Chicago, care îşi propunea să exploreze legătura între artă şi modă în perioada 1860-1880 când Parisul avea să îşi dobândească reputaţia de capitala mondială a modei. Aproape 80 de lucrări au fost expuse (multe dintre ele cunoscute de noi, de la Orsay, Mets sau Guggenheim, dar şi destule inedite pe care altfel aveam slabe şanse să le mai vedem aparţinând unor colecţii particulare sau a unor muzee aflate rareori pe traseele noastre turistice) în relaţie directă cu lucrări şi obiecte legate de stil (de la sketch-uri de obiecte vestimentare şi fotografii de epocă la ţinute întregi, originale, apropiate de cele pictate de impresionişti într-unul sau altul dintre tablouri). Vizitarea expoziţiei, precum şi a celor înrudite organizate în galeriile conexe (“Undressed: The Fashion of Privacy”, “Fashionable French Farce”, “Fashion Plates: 19th-Century Fashion Illlustrations”) ne-a consumat mult timp astfel încât a trebuit să baleiem colecţiile permanente a muzeului în mare viteză şi, doar, parţial. Ca să avem o ultimă vedere panoramică asupra Chicago-ului, ne-am încheiat ziua la înălţime, la etajul 96 din John Hancock Center, a patra clădire ca înălţime din oraş şi a şaptea din SUA. Dat fiind faptul că duminică nu am avut foarte mult timp la dispoziţie (un zbor de patru ore ne-a dus seara în San Diego), ne-am mulţumit să profităm de amabilitatea prietenilor noştri şi să facedeclin7-04.jpgm ceea ce, ca simpli vizitatori a spaţiului pur urban, nu prea am fi avut ocazia să experimentăm: contactul cu arhitectura deosebită a suburbiilor şi cu splendidul lanţ de micro-rezervaţii naturale ce bordurează metropola, deosebit de popular printre localnici ca zonă de relaxare, exerciţiu fizic sau educaţie. În concluzie, după ce impresiile şi gândurile noastre s-au limpezit, iată 10 motive pentru care ne propunem să revenim într-o vară viitoare la Chicago pentru măcar o săptămână de experienţe combinate: 1. The Art Institute – de vizitat colecţiile sale pe îndelete (mai ales cea de Artă Contemporană cu lucrările lui Rothko, de Kooning şi Francis Bacon), asociată cu o plimbare în Millenium Park, aflat în imediata apropiere; 2. Câteva seri la concertele din cluburile de Blues; 3. The Museum of Contemporary Art, ce are în colecţie câteva lucrări obligatoriu de văzut (ex. “Jackie Frieze” a lui Warhol, “Rabbit” – Jeff Koons sau “Polychrome and Horizontal Bluebird” a lui Calder) ; 4. Frank Lloyd Wright – casa, studioul şi vecinătatea în care poţi vedea peste două duzini de imobile proiectate de el; 5. Show-ul Blue Man Group; 6. Măcar un spectacol la Shakespeare Theater; 7. Ospitalitatea copleşitoare a prietenilor noştri… cu o remarcă specială pentru cârnaţii fabuloşi pregătiţi de Lucian pe grătar; 8. Un tur a locurilor publice utilizate pe parcursul anilor ca spaţii de filmare pentru o sumă de filme din topul personal (“The Dark Knight”, “The Untouchables”, “North by Northwest” sau “The Color of Money”); 9. O baie de mulţime într-unul din extrem de numeroasele festivaluri tradiţionale estivale în aer liber (preferabil, Lollapalooza în Grant Park); 10. Parcurgerea câtorva obiective culinare esenţiale, de la veselul şi neconvenţionalul “Dick’s” la restaurantul lui Graham Elliott, unul din cei trei juraţi ai “Masterchef” US.

Duminică seara, după un zbor fără incidente dar sâcâitor ca de obicei (când operatorul este American Airlines), am ajuns în camera din resort-ul nostru favorit (anul trecut am stat tot acolo), amplasat pe o insulă din mijlocul golfului Mission, Paradise Point. De ce în afara oraşului? Distanţa nu e mare faţă de Convention Center şi de Downtown (cu taxiul ajungi în cam 15 minute), este foarte aproape de Sea World (poţi merge cu şalupa direct de la debarcaderul staţiunii) şi, cel maideclin7-05.jpg important, este (la propriu) o oază de linişte şi de relaxare compusă din grupuri de bungalow-uri, fiecare având propria piscină, cu un SPA cu servicii numeroase (tipurile de masaj şi de tehnici de îngrijire corporală sunt inventariate într-un… biblioraft), terenuri de sport, Wi-Fi gratuit accesibil pe întreaga insulă şi trei restaurante cu specific diferit astfel încât să poată acoperi majoritatea gusturilor. Eşti înconjurat de o vegetaţie luxuriantă care te face să te simţi cazat într-o grădină botanică, populată de diverse specii de păsări, iar liniştea şi intimitatea pe care o creează amplasarea foarte rarefiată a clădirilor în spaţiu este formidabilă. Sigur că, având ca obiectiv participarea la Comic Con, un hotel care să fie amplasat la o distanţă de mers pe jos de Convention Center ar fi de preferat, numai că… şansele sunt aproape nule de a obţine o cameră într-unul din acestea (se vând în câteva minute de la închiderea înscrierii pentru eveniment şi prioritate au, evident, expozanţii şi invitaţii speciali). Şi atunci, alternativa de a sta într-un hotel din oraş, în gălăgia produsă 24 de ore din 24 de cei 250,000 de participanţi veseli la SDCC, care trăiesc din plin deplasarea alături de întreaga industrie de servicii locale (în special, barurile şi restaurantele) este una de evitat, mai ales dacă, în secundar, vrei să te bucuri de San Diego şi, în plus, să ai posibilitatea să te şi odihneşti. Pentru asta, în afara opţiunii prezentate de noi, mai poate fi luatdeclin7-06.jpgă în calcul şi cazarea pe insula Coronado, cea de pe care Charles Lindbergh a decolat în 1927 în zborul său transatlantic şi cea pe care se află “The Del” (cum îi spun localnicii, Hotel del Coronado, unde s-a filmat “Unora le place jazzul” cu Marilyn Monroe, Tony Curtis şi Jack Lemmon). Anul acesta, la Paradise Point, noi am avut norocul să primim o cameră nu doar mult mai mare decât cea de anul trecut dar a cărei terasă dădea spre un iaz cu nuferi izolat printre pâlcuri de arbori şi arbuşti exotici (în 2012, am avut parte “doar” de o peluză cu simplu gazon)… dintre care apăreau constant tacticos cârduri de raţe sau gâşte obişnuite să primească de mâncare de la turişti (granule pentru ele, diferite de cele destinate peştilor, erau disponibile la magazinul resort-ului). În momentul în care ne-am planificat vacanţa, am ţinut cont de faptul că SDCC ne va consuma integral timpul în după-amiaza de miercuri şi în zilele de joi, vineri, sâmbătă şi duminică şi, în consecinţă, pentru dozarea eforturilor dar şi pentru a savura ambianţa regiunii, am ales să avem două zile şi jumătate înainte la dispoziţie pentru relache şi experienţe turistice şi una la final, pentru odihnă, după nebunia evenimentului (cursa spre Londra era programată pentru următoarea luni, spre seară).

SAN DIEGO… oraşul cu un climat mediteranean în care temperatura nu variază decât cu 2-4 grade pe parcursul unei zile şi a unui întreg sezon (vara, media este de 20-21 de grade Celsius) şi în care nu plouă aproape deloc… deci nu prezintă probleme serioase de garderobă, plasat într-un habitat geografic în care poate fi întâlnit cel mai mare număr de specii de animale şi plante aflate pe lista celor pe cale de dispariţie şi care trebuie protejate în SUA şi, ca atare, cu un număr impresionant de rezervaţii naturale. Oraşul cu una dintre cele mai scăzute rate a criminalităţii din America, cu o populaţie de puţin peste un milion de locuitori aparţinând a peste… 30 de rase şi în care grija pentru ecologie este evidentă la fiecare pas (ex. tot transportul în comun, de la autobuze la taxiuri, este fie pe gaze eco fie hibrid). Un oraş foarte viu, în orice moment a zilei sau al anului! Luni dimineaţa, după ‘ouăle Benedict’ de la micul dejun luat pe terasa de pe malul oceanului şi o baie învigorătoare în piscină, ne-am îndreptat spre obiectivul zilei: Balboa Park, unul dintre cele mai mari parcuri urbane din US, întins pe aproape 500 de hectare, pe suprafaţa căruia sunt amplasate zeci de muzee, grădini botanice, atracţii populare, câteva teatre (inclusiv declin7-07.jpgOld Globe unde “2013 Shakespeare Festival” era în plină desfăşurare) şi stadionul de fotbal (de-al nostru, nu american) al oraşului. Şi, bineînţeles, “The World Famous San Diego Zoo” (acesta este numele oficial), una dintre primele grădini zoologice din lume care a implementat conceptul de ‘open-air’ a prezentării animalelor în condiţii cât mai apropiate de habitatul lor natural şi una dintre puţinele în care poţi vedea urşii Panda uriaşi. Este atât de mare încât chiar dacă optezi pentru un tur cu minibusul condus de un ghid şi tot îţi ia o zi întreagă să o inventariezi doar superficial de pe… patru roţi. Iar strategia evenimenţială este extraordinar de complexă generând experienţe interesante şi potenţial memorabile pentru orice tip de vizitator, de la contactul direct cu animalele la mini-sesiuni educaţionale susţinute de cei care le au în grijă, de la spectacole tematice realizate de proprii animatori (în această vară sub tema “Safari Park”) la interacţiuni on-line. Dacă sunteţi însă mai puţin pasionaţi de animale, vă puteţi plimba pe El Prado, ‘declin7-08.jpgstrada centrală’ a parcului Balboa, bordurată de construcţiile cu arhitectură de inspiraţie spaniolă şi maură construite în 1915 pentru Expoziţia Internaţionala Panama-California şi pe care autorităţile locale au decis să le conserve dându-le destinaţii culturale şi ştiinţifice. În Museum of Art puteţi vedea o colecţie vastă de lucrări a celor mai buni artişti californieni dar şi o sumă de picturi aparţinând patrimoniului universal (Goya, El Greco, Otto Dix, Henry Moore) concentrate în colecţiile “European” şi “Post-War and Contemporary Art”. Museum of Man, cel de antropologie, deţine la rândul său exponate interesante însă, vă recomandăm mai degrabă Museum of Photographic Arts, unul dintre (doar) cele trei instituţii din America dedicate integral artei fotografice şi video şi care, datorită faptului că celebra 30 de ani de existenţă, găzduia la vremea vizitei noastre o retrospectivă conţinând vârfurile propriei colecţii. Pentru cei interesaţi doar de leisure, se pot da în carusel, pot să îşi afle viitorul de la o ghicitoare, pot asculta de pe iarbă muzica făcută de trubaduri ai străzii sau se pot familiariza cu bucătăria californiană la una dintre multele cârciumioare din parc (aici recomandarea noastră este “Prado”, restaurantul plasat lângă centrul de informaţii turistice şi Muzeul Artelor Fotografice). Spre seară, am revenit în cameră, nu înainte de a savura un ultim Bluetini în lumina asfinţitului pe ritmuri muzicale exotice la barul din apropierea plajei Paradise Point (care, a-propos, pentru amatorii de asemenea entertainment, este în vecinătatea Belmont Park, cel mai mare parc de distracţii din regiune).

Ca să ne conservăm forţele pentru debutul Comic Con de a doua zi, marţi am optat să mergem mai aproape, la Sea World, cel mai vechi din reţea (cele din Ohio, Orlando şi San Antonio s-au deschis abia în anii ‘70). Am asistat la spectacolul tradiţional a balenelor ucigaşe Shamu (numele primei declin7-09.jpgbalene aduse în parc în… 1965, extins acum ca poreclă la toate ‘performerele’ din toate cele patru Sea World), unii dintre noi s-au scufundat în apa de temperaturi arctice pentru interacţiunea cu beluga şi au înotat alături de delfini, alţii au preferat musical-ul “Madagascar Live! Operation: Vacation”, cu toţii am dat de mâncare foi de salată imenselor broaşte ţestoase, ne-am holbat la cei aproape 400 de pinguini şi ne-am udat fericiţi în simularea de rafting (“Shipwreck Rapids”) pe unul din canalele ce se încolăceşte în jurul aleilor parcului. A, da, şi am mai făcut un tur de o oră ghidaţi de unul dintre profesioniştii Sea World în backstage, în spaţiile destinate cercetării, îngrijirii şi a acomodării noilor exemplare înainte de introducerea în circuitul public. Probabil însă, cel mai spectaculos episod a fost oferit de un ansamblu de acrobaţi, foşti componenţi ai Cirque du Soleil, care, de ani buni, susţin de câteva ori pe zi un spectacol pe apă, plin de umor şi de ingeniozitate, “Cirque de la Mer”. O zi petrecută foarte agreabil, cu experienţe memorabile mai ales pentru cei mai tineri. Atenţie însă, dacă sunteţi interesaţi de acest tip de interacţiuni (delfini, belugi), sfatul este să vă rezervaţi locul pe site-ul oficial cu destule zile înainte căci locurile sunt limitate la doar câteva şi nu aveţi idee cât de multă lume îşi doreşte unul. Observaţie valabilă şi pentru tipul de experienţe cu locuri limitate oferite de San Diego Zoo. Întorşi de la Sea World, am avut o după-amiază relaxantă împărţită individual între o plimbare cu bărcuţa cu vele în golf, lecţii de iniţiere în windsurfing şi tratamente cosmetice la SPA. Plus, ca de obicei, hrănitul raţelor pe terasa din spatele bungalow-ului nostru. Căci urma ziua de miercuri, prima de Comic Con… La ora 15.00 trebuia să fim la Convention Center pentru a ne ridica badge-urile şi apoi la hotelul Marriott Marquis de lângă acesta pentru tricourile oficiale (pe care le comandasem şi le plătisem pe net încă înainte de a veni în State). Aşa că, a doua zi dimineaţa, am început să lucrăm (e adevărat, la piscină)declin7-10.jpg la planificarea şi stabilirea priorităţilor legate de SDCC, ţinând cont de informaţiile pe care le aveam până în acel moment despre program, săli, intervale orare, participare record (250,000 de oameni), etc, etc. Încă o dată repet, în acest articol nu voi reveni asupra detaliilor legate de ce este Comic Con-ul şi ce se întâmplă acolo… pe cei nefamiliarizaţi îi rog frumos să îşi arunce mai întâi o privire mai jos, în aceeaşi rubrică “Declin D’Oeil”, la “Under The Comic (Con) Sun”, în special ultimul sub-capitol (“La San Diego Comic Con”) şi le mulţumesc anticipat pentru efort şi interes. Aş vrea doar să reamintesc foarte succint care sunt cele trei cuvinte care îngrijorează, sperie şi frustrează (în final) orice participant la SDCC, indiferent de natura sau obiectul său de interes: 1.) “Limitat” – absolut întotdeauna vor fi mai mulţi interesaţi (să testeze un joc, să cumpere o jucărie, să fie prezenţi la un panel, să obţină un autograf) decât disponibilitatea reală aşa că, fiecare este tratat perfect democratic şi are şansa (sau nu) să prindă un bilet câştigător la o tragere la sorţi care îi garantează participarea la experienţă sau să îşi găseasca un loc în limita celor (încă) disponibile… stând la o 2.) “Coadă”, mai mică sau mai mare (practic, peste 50% din timp ţi-l petreci stând la cozi), dar care… în situaţia în care nu se respectă cu stricteţe regulile impuse, poate fi oricând anulată fără drept de refacere, de către… 3.) “Pompieri” (“Fire Marshall”-ul are drept de viaţă şi de moarte asupra oricărei cozi şi, ca atare, asupra speranţelor şi viselor celor care o formează).

La 03.00 PM, mini-comando-ul român a debarcat în faţa Convention Center şi, în mai puţin de jumătate de oră (cei cu acces la “Preview Night” nu mai sunt obligaţi să străbată jumătate de oraş să îşi ridice acreditările din locaţia special amenajată pentru a adăposti zecile de mii de solicitanţi), după verificarea paşapoartelor, a intrat fericit în posesia badge-urilor nominale şi a genţii de târg cu materiale informative. Întrucât genţile, sponsorizate ca de obicei de Warner şi personalizate cudeclin7-11.jpg diverse filme şi seriale, se dădeau în ordine, teanc după teanc, şi toţi trei am primit acelaşi model, cu “Arrow”, au urmat câteva minute de troc în Sails Pavilion (spaţiul destinat în zilele următoare sesiunilor de autografe şi expunerii/distribuirii de materiale promoţionale cu caracter gratuit), în urma cărora am reuşit să obţinem un “The Big Bang Theory” şi un “Following”. Eu nu am convins niciun posesor să îmi cedeze “Godzilla”. Oricum, modelul din acest an a fost mult mai inspirat, putând fi purtat pe umeri ca un rucsac (a fost prevăzut cu două barete nu cu o singură toartă ca anul trecut). Dacă tot eram acolo, am reverificat programul de autografe pentru a doua zi şi am triat conţinutul genţilor (multe materiale neinteresante dar şi ghidul complet a SDCC plus o excelentă carte-suvenir dedicată aniversărilor ediţiei 2013: 75 de ani de Superman, 50 de X-Men, Avengers şi “Doctor Who”, 25 de Sandman, Eisner Awards, 20 de “Strangers In Paradise”, etc). Am trecut la punctul 2 a ordinii de zi de miercuri, ridicarea tricourilor. Anul trecut a fost un coşmar, achiziţia acestora putând fi făcută doar la standul din cadrul târgului: stocul iniţial s-a terminat în mai puţin de trei ore, lăsând la coadă câteva mii de oameni (s-au dezmeticit pe parcurs şi le-am obţinut fără efort în ultima zi). Mai ales în condiţiile în care era disponibil doar modelul clasic, cel al tricoului cu logo-ul simplu pe care nu este înscris nici măcar anul. Acum, părea că situaţia s-a îmbunătăţit: în afara celui de care am vorbit, încă trei modele aniversare (“Superman”, “Sandman” şi “Steam Punk”), desenate de ilustratori celebri şi produse de Graphitti Designs fiind disponibile a fi comandate pe site şi urmând a fi ridicate dintr-o săliţă de hotel din afara Convention Center. Ei bine, am stat la coadă (în parcarea subterană a Marriott) două ore să iau ceva pentru care plătisem deja… pentru simplul fapt că le-a trebuit mult timp organizatorilor să se prindă că cei ca mine trebuie separaţi într-o altă linie faţă de cei ce voiau să achiziţioneze tricoul pe loc (alegerea modelului, procesarea plăţii… consuma alt timp decât simpla ridicare a mărfii). Cu mine blocat în parcare, restul a decis să treacă strada la Hard Rock Hotel şi să achiziţioneze tricourile solicitate de colegii de la “Arta Sunetelor”. Oricum, târgul urma să se deschidă publicului abia la ora 18.00.

declin7-12.jpgOdată rezolvată problema textilelor, am intrat în cortul “Ender’s Game” amplasat peste drum de Convention Center. Filmul, adaptare a cărţii “Jocul lui Ender” a lui Orson Scott Card (apărută şi la noi, la Nemira), regizat de Gavin Hood (“X-Men Origins: Wolverine”), cu Harrison Ford, Ben Kingsley şi juniorii Hailee Steinfeld (“True Grit”), Abigail Breslin (“Zombieland”) şi Asa Butterfield (“Hugo”) în rolurile principale, va avea premiera pe 1 noiembrie. Toţi aceştia aveau să fie prezenţi în panel-ul din Hall H a doua zi, însă aşa cum am mai spus, nu ne-am propus vreodată, nici măcar o secundă, să ratăm jumătate de Comic Con stând la coada de la H printre câteva zeci de mii de persoane care se bat pentru unul dintre cele 6000 de locuri din sală. Cortul ne-a livrat însă o experienţă foarte interesantă, plimbându-ne printr-un labirint creat cu decoruri originale de pe platourile de filmare şi lăsându-ne să exersăm pe consolele futuriste în timp ce Ford ne vorbea patern de pe ecranul video din faţă. Şi uite-aşa a venit seara. Ce este “Preview Night” pentru un posesor de badge? Pe de-o parte experienţa de a asista la o previzionare hiper-aglomerată în Ballroom 20 a unor episoade-pilot şi imagini din noi seriale (“Almost Human”, “100”, “The Originals”, etc) produse de Warner, nu foarte tentantă pentru noi atâta vreme cât urmau să se reia în diverse panel-uri programate în zilele următoare, şi pe de alta, accesul în avanpremieră în târg, pentru unii important datorită oportunităţii de a-şi achiziţiona ce doresc în condiţiile unei aglomeraţii teoretic mai mici iar pentru alţii, cum a fost şi cazul nostru, de a verifica topografia spaţiului cu amplasarea standurilor de interes şi recoltarea de informaţideclin7-13.jpgi suplimentare direct de la acestea, mai ales cele legate de evenimentele speciale (doar o mică parte dintre acestea sunt comunicate în ghidul general). Să vă dau un exemplu, cred eu, relevant: sesiunile de autografe a superstarurilor Warner (film, jocuri & TV), de la Sandra Bullock la George Clooney, de la Stephen Amell (“Arrow”) la Anna Paquin (“True Blood”) se organizează aproape exclusiv în standul acestora iar programul este comunicat doar la cerere, dacă te adresezi personalului acestuia. În paralel, am testat şi experienţa din închisoarea “The Walking Dead” din târg în care te puteai lupta cu zombie, aveai acces în camera cu acvarii a Guvernatorului şi primeai un eye-patch însângerat cu care te puteai fotografia în fotolideclin7-14.jpgul acestuia. Oricum, “The Walking Dead” a ajuns un fenomen de dimensiuni greu de prognozat la apariţia primelor fascicule din comics atâta vreme cât anul acesta, la a doua ediţie a cursei “The Walking Dead Escape” organizată pe un traseu ce cuprinde tribunele stadionului de baseball Petco Park (unde anul trecut Rob Zombie a fost MC la petrecerea de început a SDCC), în care poţi să îţi alegi ce vrei să fii, ‘survivor’, ‘walker’ sau ‘spectator’, primii… 8000 de înscrişi (!) au primit nu mai ştiu ce reducere şi, mai mult, organizatorii îşi propun pe viitor să o exporte şi în alte oraşe. Oricum, primele cozi uriaşe se formaseră (şi aveau să se şi menţină) la producătorii de jucarii Hasbro şi Lego şi la cei de jocuri unde amatorii puteau testa “Gran Turismo 6” pe Playstation şi “Ryse: Son of Rome” pe Xbox. A-propos de viaţa reală, revenind în resort şi stând seara pe terasă sorbind dintr-un pahar de vodka-cola, am auzit una dintre cele mai cinice mostre de educaţie tipic americană generată de faptul că o copiliţă de câţiva ani ce o luase la fugă înaintea lui taică-său s-a împiedicat la câţiva paşi de mine şi a început să plângă… traducerea e cuvânt cu cuvânt: “Da, ai căzut? Pentru că NU ŞTII să alergi! Vezi DE CE NU trebuie să alergi?”. No comment!

Joi… nu ne-am trezit chiar cu noaptea în cap pentru prima zi plină a Comic Con întrucât nici Warner şi nici Fox (la care se formează încă din jurul orei 3-4 dimineaţa cozile pentru sesiunile de autografe) nu anunţaseră nimic ieşit din comun. Am ajuns la locaţie în jurul lui 08.30, suficient cât să ne trezim aruncaţi aproape de marginea golfului în coada ce aştepta răbdătoare să i se permită accesul pentru tragerile la sorţi la diversele ‘limited signings & meetings’. Odată cu deschiderea porţilor la ora 09.00, lucrurile au mers destul de repede astfel încât, o oră mai târziu… ştiam ce noroc am avut. Şi a fost unul semnificativ: autograf de la Robert Kirkman, creatorul “The Walking Dead”, pe primul volum din serie. Mai mult, umblând printre standurile artiştilor şi ilustratorilor şi după o revedere de câteva minute cu Mike Mignola (“Hellboy”), am dat nas în nas cu Terry Moore, cel responsabil cu ilustrarea “TWD”, care a acceptat să îmi semneze alături de Kirkman, dar, doar după ce, politicos, i-am achiziţionat noul număr din “Deadpool”. Trei alte întâlniri întâmplătoare ne-au făcut ziua memorabilă. Prima, cu Chuck Palahniuk, autorul lui “Fight Club” şi “Choke”, care m-a prins complet pe nepregătite (de teamă să nu îl scap, nu am riscat să cobor în târg să caut vreo carte de-a lui la unul din standurile editurilor) şi, ca atare, am inventat scuza că liniile aeriene mi-au rătăcit un bagaj în care se afla şi o versiune româna a lui “Fight Club” şi dacă este atât de amabil să îmi dea un autograf pe ghidul SDCC, la care, cu graţie, a scos din geantă şi mi-a oferit o copie promoţională a noii sale cărţi, “Doomed”. O a doua, incredibilă, cu Daviddeclin7-15.jpg Duchovny şi Gillian Anderson, reuniţi după mult timp şi reveniţi la Comic Con pentru un panel prilejuit de 25 de ani de “X-Files” care au acceptat să îmi semneze amândoi pe o fotografie cu Mulder & Scully (cu dorinţa de a te importaliza cu ei este o altă poveste… te costă 200 de dolari să îţi faci o poză cu ei şi coada era uriaşă). Şi a treia, cu autorul uneia dintre cărţile mele favorite din ultimii ani, “World War Z”, fiul lui Mel Brooks şi a lui Anne Bancroft, Max Brooks, care m-a întrebat pe un ton aproape serios de ce avem noi (românii) nevoie de zombie când avem vampirii, cu Dracula în frunte, cu care băgăm sub preş toţi fanii americani ai lui “Twilight”. Iar dedicaţia sa pe carte (de data asta eram pregătit, Brooks avea două panel-uri programate la SDCC şi chiar speram să îl întâlnesc) sună aşa: “Good luck in the Carpathians”. Pe Brooks l-am descoperit, fără să am idee cum arată, la standul unei edituri independente, Avatar, la care mi-a atras atenţia un anunţ discret ce promova o sesiune de autografe limitată la 100 de persoane cu George R. R. Martin, legendarul autor SF (vă mai amintiţi de nuvela “Regii nisipurilor” apărută pe vremea comunismului în “Almanahul Anticipaţia”?) şi actualmente vânat de toată lumea în calitate de autor a fenomenului “Game of Thrones”. Constatând că obţinerea unui voucher nu mă costă decât 12 dolari (achiziţia a două fascicule dintr-o nouă bandă desenată adaptată după poveştile sale) dar care îmi garanta nu numai autograful pe comics dar şi pe un exemplar din “Thrones…” (sau altă carte a lui Martin), m-am înscris pe loc. Am văzut cu coada ochiului în acest timp că la masa din stand e un tânăr cu un teanc de “World War Z” şi “Zombie Survival Guide” în faţă şi, surprinzându-mi privirea, reprezentantul editurii mi-a confirmat că e Max Brooks ba, mai mult, în ciuda principiilor profesionale fireşti de participare la un târg, nu mi-a interzis să solicit semnătura pe exemplarul meu a cărţii, o ediţie britanică, deci nu cumpărată de la ei. Thanks, Avatar! Alte valori-adăugate ale zilei de joi: şueta şi pozele de la standul WETA cu Evangelinedeclin7-16.jpg Lilly (serialul “Lost”), viitoarea Tauriel, elf-ul războinic din următorul “The Hobbit” ce va apare pe ecrane în decembrie, care şi-a lansat o poveste scrisă de ea,”The Squickerwonkers”, ilustrată de Johnny Fraser-Allen şi cu o prefaţă semnată de Peter Jackson, Fran Walsh şi Philippa Boyens, cea cu Adrian Paul (“Highlander”) care strângea fonduri pentru o fundaţie ce ajută copiii defavorizaţi din România!, plus apariţia incognito a lui Bill Paxton (venit să promoveze “Edge of Tomorrow”) în mulţimea de pe hol, dornic să se pozeze cu un grup de cosplayeri costumat în spiritul esteticii lui Tim Burton din “Alice In Wonderland” şi care, îmbrăcat a la Blues Brothers, a fost prietenos cu toţi cei care l-au recunoscut. Să spunem câteva cuvinte şi despre panel-urile pe care le-am considerat interesante (din cele câteva zeci): “Anatomia muzicii filmelor cu super-eroi” cu participarea tandemurilor de compozitori-regizori ai filmelor “The Wolverine” (Marco Beltrami/James Mangold), “Iron Man 3” (Brian Tyler/Shane Black) şi “Kick-Ass 2” (Matthew Margeson/Jeff Wadlow), “Maeştrii Web-ului”, moderat de scenaristul şi regizorul noului film Lionsgate “You’re Next”, Simon Barrett şi Adam Wingard, “Ghost Girls”, despre noua serie de pe Internet (având ca personaje principale două prietene… blonde) produsă de… Jack Black, “Brave New Warriors”, dedicat câtorva tinere stele de televiziune (Kit Harrington – “Game of Thrones”, “Steven Yeuen – “The Walking Dead”, Matt Smith – “Doctor Who”, Tyler Posey – “Teen Wolf” şi David Giuntoli – “Grimm”) şi senzaţionala întâlnire cu Trey Parker şi Matt Stone, invitaţi să prezinte viitorul lor joc video, “South Park: The Stick of Truth”. Am ratat avanpremiera la noul serial “The Blacklist” şi Q&A-ul cu James Spader, pinul “Hunger Games” declin7-17.jpgdistribuit exclusiv la Comic Con de către Lionsgate şi petrecerea ce a urmat vizionării la excelentul (aşa cum arată preview-ul) serial cu piraţi “Black Sails”, produs de Michael Bay, şi în cadrul căreia a fost un concert live susţinut de Bear McCreary, autorul soundtrack-ului. Cât despre a ajunge la festivalul de film independent, la vizionările de Anime sau la petrecerea dată de producătorii serialului “Haven”, nu mai are sens să amintim… căci eram conştienţi că urmează două zile extrem de lungi, în care nu aveam dreptul să ne trezim mai târziu de ora 04.00 dimineaţa. De ce… cozile din fotografie vă spun ceva?

Vineri dimineaţa, la 5 eram instalaţi în coada comună (nu vă închipuiţi că eram printre primii ci pe la mijloc) aşteptând ora 06.30 şi deschiderea uşilor. Urma după aceea dispersarea participanţilor la diversele cozi ‘specializate’. Ţinta noastră era coada (de aproximativ 3-4000 de persoane de la Warner pentru autografe şi întâlnirea cu protagoniştii din diverse producţii. Vedeta incontestabilă a celor 14 titluri programate în acea zi era “Game of Thrones” (sesiune în prezenţa a nu mai puţin de zece nume sonore a serialului, de la autorul George R. R. Martin la actorii Peter Dinklage, Emilia Clarke şi Kit Harrington… dar fără Coster-Waldau sau Lena Headey). Concurenţii erau şi ei serioşi, seriale precum “Following” (Kevin Bacon şi James Purefoy), “The Big Bang Theory”, “Nikita” (Maggie Q, Lyndsy Fonseca), jocul “Mad Max” sau îndelung aşteptatul film “Veronica Mars” (Kristen Bell, Rob Thomas). Pentru toate aceste titluri coada este comună, când ajungi în faţă (pentru cele ce mai există locuri/bilete câştigătoare) spui ce te interesează şi ţi se înmânaează săculeţul din care extragi lozul – ai câştigat, ţi se pune brăţara ce îţi indică la ce oră trebuie să fii în stand, iar dacă nu, fie renunţi, fie te mai aşezi o dată la coadă în speranţa că vei mai avea o şansă. Văzând că “Thrones” este out, ceilalţi membri ai echipei au dezertat în favoarea cozii de ora 9.00, în care miza era la fel de importantă, primul film din noua franciză de cinema destinată adolescenţilor, “Mortal Instruments”, bazată pe cărţile Cassandrei Clare, care va fi lansat pe 21 august în Statele Unite. Eu am mai rămas şi, între două polemici cu vecinii, am urmărit cum se îngroaşă pe chei şi depăşeşte în lungime atât centrul de conferinţe cât şi complexul Hilton coada la corabia de epocă pe care se testa jocul “Assassin’s Creed IV”. Răbdarea mi-a fost răsplătită cu o întâlnire cu Karl Urban (“Dredd”, “LOTR”), Michael Ealy (“Takers”), Minka Kelly (“The Kingdom”) şi Lili Taylor (“The Conjuring”), protagoniştii unui foarte interesant nou serial SF, “Almost Human”, centrat pe parteneriatul între un poliţist ciufut (Urban) şi un robot demodat (Ealy). Şi la pachet, l-am primit şi pe declin7-18.jpgShane Davis, creatorul jocului “Mad Max” (nu că m-ar fi interesat). Odată brăţara pusă pe mână (lenticulară, personalizată, imposibil de falsificat), am luat-o la goană spre celălalt capăt al târgului spre standul Lionsgate cu speranţa că mai am şanse să mă vad cu Aaron Eckhart şi câteva minute din viitorul “I, Frankenstein”. Nu s-a întâmplat aşa, m-am consolat cu câteva postere cu noul “Hunger Games” pe care ştiam că tineretul familiei nu le are, cu tubul pentru afişe (deja necesar) oferit gratuit de către Fox, cu nesperatul noroc de a prinde medalia “The Hobbit” creată exclusiv pentru SDCC 2013 şi am revenit în spaţiul rezervat autografelor. Era clar că dacă ceilalţi nu sunaseră făceau coada a nu ştiu câta oară. Şi până la urmă au prins! Fiică-mea a fost unul dintre cele câteva zeci de adolescenţi care, într-o cameră separată, izolată de vânzoleala uzuală, a fost câteva minute faţă în faţă nu numai cu autoarea cărţilor “Mortal Instruments” dar şi cu cei mai importanţi membri ai distribuţiei în frunte cu fata lui Phil, Lily Collins, care i-au dat ample dedicaţii şi au discutat cu ea (mai ales cădeclin7-19.jpg citise toate volumele din serie). A ieşit de acolo în al noulea cer. În ceea ce priveşte adulţii din grup, probabil cele mai importante memorabilia din ziua de joi rămân cărţile semnate de o sumă distinsă de autori ce au susţinut panel-ul “Epic Fantasy” printre care Christopher Paolini (“Eragorn”), legendarul scriitor de Fantasy Raymond E. Feist (“Magician’s End”), care ne-a făcut cadou o hartă a propriului său univers ‘magic’, Brandon Sanderson (seria “Wheel of Time”) şi Melissa de la Cruz (seria “Blue Blood”), care a ţinut să ne ofere un exemplar rar, necorectat, a viitoarei sale cărţi, “Frozen”. Panel-uri interesante: “X-Files” cu Chris Carter, creatorul serialului, preview-ul la serialul “Sleepy Hollow” cu producătorii Kurtzmann şi Orci (“Star Trek Into Darkness”, “Fringe”) şi regizorul Len Wiseman (“Underworld”) şi “Steampunk as a Super-Culture”. Din nou, nu am luat în calcul Hall H, cu “Kick-Ass 2”, “Riddick”, “RoboCop”, “The Amazing Spider-Man 2” sau noul film al lui Nimrod Antal, “Through the Never”, cu Metallica, în 3D!. Altfel, ne-am plimbat prin târg (m-am lăsat ‘scanat’ fără succes la standul Side Show Collectibles pentru o tombolă având ca premiu un prop original din “Prometheus” a lui Ridley Scott, am inventariat noile modele de tricouri de la Lucasfilm), am văzut câteva din noutăţile interesante în ceea ce priveşte serialele (ratate în “Preview Night” precum “100”, “The Originals”, “Nikita”), dar şi unele plictisitoare (ca “Helix”, produs de Sy Fy Channel, şi care contează pe fanbase-ul “Battlestar Galactica”), am asistat la turnirul medieval de pe terasă (ca să putem înţelege că scenariul lui “Role Models” cu Paul Rudd şi Seann William Scott nu este chiar lipsit de o bază reală), ne-am întreţinut pe îndelete la standul său cu David Gonzales, creatorul conceptului “Homie Zombies”, am urmărit copiii jucându-se în standul Legodeclin7-20.jpg şi adulţii în cel a companiilor asiatice, ne-am intersectat cu Locotenentul Data din “Star Trek” (Brent Spinner) şi la standul Fox cu Fiona Gubelmann şi Dorian Brown (serialul tv “Wilfred”… Elijah Wood nu a fost) şi ne-am întristat că am fost singurii (la propriu) care am considerat că o legendă a criticii de film precum Leonard Maltin (cu a cărui ghiduri video am crescut)… merită atenţie. Şi am ajuns, rupţi de oboseală, conduşi de un taximetrist de culoare care ştia de Hagi (avea chiar o poză acasă cu Gică în echipamentul galben a Naţionalei), în cameră la Paradise Point… Ieşind pe terasă pentru o ultimă ţigară înainte de culcare, am constatat că avem vecini noi, un grup de americani veniţi la pescuit, exclusiv de sex masculin, deja veseli datorită combinaţiei de bere şi bourbon, care m-au întrebat (altfel, politicos) dacă la Comic Con se găseşte şi ceva porno. Le-am sugerat, amabil, că ar putea încerca în secţiunea ilustratorilor de fantezii adulte…

Sâmbată (cu trezire tot la 4 şi prezenţă în coadă la 5) este de departe cea mai obositoare (fiind cea mai aglomerată) dar şi cea mai spectaculoasă zi din orice SDCC prin suma de surprize pregătite, mai ales la nivelul evenimentelor şi a starurilor invitate să participe. Să dăm doar câteva referinţe raportate la inaccesibilul Hall H unde au fost programate preview-uri şi Q&A cu “Godzilla” lui Gareth Edwards (“Monsters”), “The Seventh Son” a lui Sergei Bodrov şi “Gravity” a lui Alfonso Cuaron, noul “Hunger Games: Catching Fire”, viitoarele “Thor” şi “Captain America” de la Marvel, pentru ca ziua să se încheie cu deja tradiţionalul “ComicKev” (întâlnirea cu Kevin Smith). În ce ne priveşte, să vă spunem ce ne-a interesat (asta nu înseamnă că am şi prins locuri la toate) la nivel de panel-uri: prezentarea serialului “Bates Motel” (Q&A cu Vera Farmiga şi Freddie Highmore), “Spotlight on John Bogdanove”, aniversarea de 25 de ani de Sandman cu Neil Gaiman şi cea a Simpsons cu Matt Groening şi invitatul său special, Guillermo del Toro, “Star Wars vs. Serenity”, cursurile de Cosplaying, “H. P. Lovecraft and the Necromicon” şi, nu în ultimul rând, masa rotundă dedicată noului film documentar despre legendarul Ray Bradbury, dispărut anul trecut dintre noi la vârsta de 91 de ani, la care au participat (printre alţii) Malcolm McDowell (“A Clockwork Orange”), Edward James Olmos (“Blade Runner”, “Dexter”) şi Joe Mantegna (“The Godfather”, “Criminal Minds”). Să ne întoarcem însă la cozi… Noi am făcut greşeala (nu o vom mai repeta vreodată) să ne aşezăm de dimineaţă la coada Fox, nu la Warner (unde bătălia era foarte mare pentru producţiile destinate adolescenţilor “Vampire Diaries” şi “True Blood”), în speranţa că vom avea şanse să prindem o întâlnire fie cu “The Simpsons” sau “Futurama”, fie cu actorii din serialele “American Dad”, “Family Guy” sau “How I Met Your Mother”. Rezultat nul, deşi eram foarte bine poziţionaţi, întrucât numărul locurilor disponibile a fost extrem de mic. Aveam să ne consolăm pe parcursul zilei văzându-i la cele două standuri ale majorilor pe Sandra Bullock (fermecătoare) şi George Clooney (tras la faţă, încercănat şi obosit) promovând “Gravity”, pe, surprinzător, însuşi Tom Cruise venit cu Emily Blunt cu “Edge of Tomorrow” şi pe Kevin Bacon împreună cu James Purefoy, ambii arătând foarte proaspat şi vioi, veniţi pentru întâlnirea cu fanii serialului “Following”. Pe culoarele Convention Center sau la standurile mai mici puteau fi întâlniţi o mulţime de alţi actori (din ligile inferioare) precum Kevin Sorbo (serialul “Hercules”), Bruce Boxleitner declin7-21.jpg(“Tron”) sau Ashley Scott (“Into the Blue”). Am avut posibilitatea să stăm de vorbă câteva cu minute cu Sean Astin (hobbitul Sam, prietenul lui Frodo din trilogia “LOTR”) şi cu John Ratzenberger (câţi îşi mai amintesc că a apărut şi în “Empire Strikes Back”?) care, la remarca mea că am văzut “Cheers” abia după ’90 căci pe vremea comuniştilor singurul serial difuzat la TV a fost “Dallas”, răspunsul lui a venit prompt: “ca să vă arate cât de lacomi sunt americanii”. La capitolul comics-uri, am bifat o excelentă întâlnire cu creatorii unuia dintre favoriţii nostrii, “Chew” (câştigător a prestigioaselor premii Will Eisner şi Harvey), John Layman şi Rob Guillory, Rob fiind atât de prietenos încât să îşi găsească timp să îmi facă un portret schiţat în interiorul albumului hardcover (“The Omnivore Edition”) ce reuneşte primele zece episoade din serie. Am mai avut posibilitatea să îi vedem la lucru, demonstrându-şi tehnica, pe Gary Frank la standul DC Comics şi pe John Romita Jr. într-unul din panel-urile dedicate artei sale. În ceea ce priveşte cuvântul scris, trei au fost momentele memorabile din ziua de sâmbătă: George R. R. Martin la standul Avatar (limited signing-ul pentru comics-ul apărut în ediţie limitată “Dark Skies” dar şi pentru, evident, “Game of Thrones” la care mă înscrisesem de joi), întâlnirea de după panel-ul dedicat regretatei autoare de SF, Anne McCaffrey (prima femeie care a câştigat atât premiul Nebula cât şi Hugo), cu fiul său Todd, editor a cărţii “Dragonwriter: A Tribute to Anne McCaffrey and Pern”, dar şi cu doi dintre cei care au ţinut să o omagieze, atât în scris cât şi prin prezenţă, John Goodwin şi, pentru pasionaţii înrăiţi a genului Science-Fiction… celebrul David Brin, creatorul Uplift Universe-ului, iar al treilea a fost, incontestabil, reprezentat de întrevederea cu Marea Doamnă a literaturii gotice americane, Anne Rice. Creatoarea “Cronicii Vampirilor” în vremuri când declin7-22.jpgfanii “Twilight” sau “Vampire Diaries” nici măcar nu erau în fază de proiect (“Interviu cu un vampir” a apărut exact acum 40 de ani!) şi care a vândut peste 100 de milioane de cărţi în întreaga lume, arată formidabil pentru vârsta ei, mai ales că îşi şi cultivă o imagine publică în ton cu scrierile: păr nevopsit, argintiu, ţinută all-black, bijuterii de argint cu inserţii de rubine roşii. Aproape că ai bănui-o că are ceva experienţă reală în lumea eternilor-vii. Doamna a fost atât de amabilă încât să ne semneze ambele volume apărute până acum din trilogia sa “The Songs of the Seraphim”. Spre finele zilei, extenuaţi, am ieşit pe terasă şi, cu fundul pe treptele amfiteatrului, ne-am delectat privirea cu explozia cromatică a multitudinii de cosplayeri adunaţi pentru fotografiile de grup pe categorii (zeci de costume de personaje din Batman, Superman, Avengers, etc) şi cu un concurs organizat ad-hoc de către fanii “Star Wars” de luptă cu săbiile laser. După ceva vreme, ne-am adunat catrafusele, am plecat şi, după o haltă în cameră, ne-am dus să ne relaxăm seara la piscina mare a resort-ului unde, pentru copii, se proiecta “Toy Story” cu vocea lui… John Ratzenberger.

declin7-23.jpgDuminică, ultima zi de Comic Con, evident ceva mai diluată ca program şi ofertă pentru a da timp participanţilor să îşi facă ultimile achiziţii şi să inspecteze spaţiile din târg pe care le omiseseră. Am decis să nu ne mai facem planuri care să implice cozi uriaşe şi să lăsăm totul pe seama norocului. Şi în ceea ce priveşte participarea la panel-uri am fost mult mai selectivi: “Spotlight on Adam Hughes” (ilustratorul lui Catwoman şi Wonder Woman), apoi întâlnirea cu George R. R. Martinpe tema noilor sale proiecte, “Comics-urile şi estetica Punk”, întâlnirea aniversară Marvel dedicată Avengers, X-Men, Dr. Strange şi Sgt Fury apoi “The Culture of Comic Con: Field Studies of Fans and Marketing”. Între acestea, ne-am plimbat pur şi simplu prin târg colectând mostre gratuite din viitoarele apariţii de comics-uri, de la noile Marvel (“Guardians of the Galaxy”, “Avengers A.D.1”, “Superior Spider-Man Team-Up”) la titluri obscure precum “Spectra” sau “The Legend of Korra”, de la ediţiile aniversare Aspen Comics de Adult-Fantasy la adaptări inedite după best-seller-uri a lui Jonathan Kellerman sau Louis L’Amour, download-ind diverse aplicaţii de gen (“2000 AD”), verificând preţurile la statuetele de colecţie, etc, etc. Surprinzător, organizatorii au oferit cadou în acest an celor interesaţi o colecţie de cinci albume clasice semnate de Will Eisner (printre care “The Name of the Game” şi “A Life Force”). În ceea ce priveşte muzica, ea este mai slab reprezentată la Comic Con, doar prin casele de discuri de Heavy Metal (Roadrunner, Nuclear Blast) şi, ca atare, nu reprezintă o ţintă majoră pentru participanţi. Revenim la ale noastre… În treacăt, am avut posibilitatea să îi zărim pe Ron Perlman cu distribuţia serialului “Sons of Anarchy” dând autografe la standul Fox şi pe Tara Strong (“Teen Titans Go!”) la Warner. Asta nu înseamnă că nu ni s-a întâmplat nimic special. Fără mare consum de timp, am tras lozuri câştigătoare pentru sesiunile de autografe cu protagoniştii principali a două seriale importante pentru participanţii la SDCC, mai vechiul “Community” (Chevy Chase a lipsit, însă a fost amuzant să îl am în faţă pe Ken Jeong, Mr. Chow din trilogia “Hangover”) şi proaspăta adaptare după Stephen King, “Under the Dome”, cu Rachelle Lefevre din “White House Down” şi “Twilight”. Cu siguranţă însă că va rămâne de neuitat întâlnirea de la standul Bongo Comics cu co-creatorul (alături de Matt Groening) familiei Simpson şi cu un rol la fel de important în succesul “Futurama”, Bill Morrison. După ce m-a întrebat care este personajul meu favorit, mi-a desenat cu o viteză uluitoare un Bart personalizat cu dedicaţie, apoi aflând de unde venim, mi-a spus că unul dintre tinerii artişti din echipa sa este din România dar că, din păcate, în acel moment nu sedeclin7-24.jpg află la stand. Intrigat, am verificat câteva numere mai noi a benzii desenate şi, într-adevăr, am găsit numele acestuia: Şerban Cristescu. Ieşind de la Bongo, aflat faţă în faţă cu Marvel, unde pe ecranele video rulau imagini din viitorul “Thor”, am avut parte de o ultimă mare surpriză la SDCC: a apărut Tom Hiddleston în carne şi oase, care, degajat, s-a aşezat la o masă plasată pe un podium şi a început să dea doritorilor autografe. Îmbulzeala creată instantaneu m-a descurajat însă a rămas mulţumirea că am avut ocazia să îl zăresc pe unul dintre cei mai în vogă actori britanici a momentului. Se făcuse ora 16.00, în scurt timp Comic Con 2013 avea să îşi închidă porţile iar noi eram groaznic de înfometaţi şi voiam să prindem un loc la “Dick’s” până când mulţimea avea să deflueze pe uşile Convention Center şi să invadeze Downtown-ul. O ediţie fabuloasă a SDCC lua sfârşit pentru noi şi, deja, în minţile noastre se contura întrebarea: oare vom prinde badge-uri şi la anul? Şi astfel revenim la punctul de plecare a articolului nostru, San Diego, un oraş cu cluburi excelente de Jazz şi de Blues, cu restaurante extrem de diverse ca profil culinar, cu mall-uri pentru shopping inclusiv în centru (Nordstrom), cu o zonă turistică,declin7-25.jpg Seaport Village, extrem de atractivă plasată pe malul golfului (în apropiere de Convention Center), cu hoteluri de calitate pentru toate buzunarele şi gusturile. Aşa cum spuneam însă, în momentul în care un sfert de milion de oameni invadează urbea şi petrece 24/24, noi am preferat să ne ţinem departe de Downtown, poate şi pentru faptul că am avut ocazia să îl vizităm şi să testăm variatele puncte de interes în decursul mai multor călătorii. Cel care rămâne însă un jalon obligatoriu chiar şi pentru noi este neconvenţionalul restaurant “Dick’s”, la care suntem abonaţi aproape zilnic în zilele SDCC, o speluncă ce degajă un umor nebun şi un pozitivism debordant, singura din oraş în care poţi fuma (desigur, pe terasă), mânca din frapieră (majoritatea felurilor de mâncare sunt servite în găletuşe) şi bea din pahare de dimensiuni gigantice. Felurile de mâncare au denumiri haioase, ospătarii sunt îmbrăcaţi incredibil de divers şi de haios iar personalitatea fiecăruia dintre ei te face să crezi că au fost recrutaţi dintr-o trupă de stand-up comedy. Un exemplu foarte scurt: decid să comand chifteluţe de crab, numite la “Dick’s”… “Crabby Balls”, la care chelneriţa replică instantaneu: “they’re perfect for you”. Şi dacă le eşti simpatic, te trezeşti că apare cineva din staff şi îţi plantează la gât o babeţică de plastic sau pe cap un uriaş prezervativ de hârtie, oricare dintre ele purtătoare de mesaje hazlii scrise cu markerul. Atenţie, e o franciză, aşa că aveţi ocazia să experimentaţi atmosfera lui ‘Dick’ în mai multe oraşe americane, precum Baltimore, Chicago sau Las Vegas. Ieşim din local în viermuiala de pe stradă şi ne îndreptăm cu lentoare spre un taxi. Lumea este încă în atmosfera Comic Con, inclusiv toţi localnicii, de la vânzătorii din magazine costumaţi şi ei în super-eroi şi până la poliţia care acceptă să mimeze că arestează un participant la SDCC (are încă badge-ul la gât), îi pune cătuşele cu faţa lipită de capota maşinii, totul… pentru a fi filmat cu telefonul de prieteni şi de a fi uploadat imediat pe Internet. Printre pietoni, circulă cu dificultate ricşe cu scaunul transformat decorativ în trondeclin7-26.jpg (evident, personalizat cu logo-ul “Game of Thrones”) şi biciclete amenajate ca “mini-bar” cu câte opt pasageri ce stau cu un pahar în mână şi dau la pedale (promo la “the World’s End” a lui Edgar Wright). Şi, a-propos de promoţii, acum îmi dau seama că am uitat ceva: parada zombie de sâmbăta, ce a adus pe străzile din San Diego câteva sute de zombie (probabil rezultatul sesiunilor de machiaj din “The Walking Dead Escape”) care mărşăluiau într-un ‘şarpe’ ce se întindea pe mai bine de un kilometru având diferite funcţiuni… publicitare: unii distribuiau fluturaşi ce anunţau premiera americană a filmului “Cockneys Vs. Zombies”, alţii chemau lumea la o petrecere tematică într-unul din cluburile de noapte din apropierea “House of Blues”, etc. O idee de experience-marketing foarte eficace!

Părăsim însă spaţiul experienţial întrucât de duminică seara şi până luni după-amiază, cu excepţiadeclin7-27.jpg repartizatului lucrurilor în bagaje şi cântăritul fiecăruia cu mare grijă, nu am făcut altceva decât să ne odihnim, unii la piscină sau pe terasa de pe plajă, alţii simulând (la relanti) o micro-excursie de cumpărături. Din acel moment, cu toţii visam deja să ajungem cu toate în bună stare la Bucureşti şi încercam să nu fim bântuiţi de obsesia revenirii în 2014 la San Diego. Din fericire, aşa s-au şi întâmplat lucurile cu o singură minoră excepţie (una din genţile mele de cală a fost suspectă şi, ca atare, controlată de vameşii americani) dar absolut de înţeles: conţinea un set de port-chei ‘zombie’ (o ureche, un deget, o limbă… toate foarte realist produse). Aproape de final, pentru visătorii ce speră să ajungă la Comic Con, o explicaţie suplimentară din sfera ‘pragmaticului’ a-propos de zboruri şi de ce am ales să călătorim în US cu escală în Chicago şi, apoi, să revenim în Europa direct de la San Diego. Nu există decât o singură cursă transatlantică directă (cel puţin, până acum) spre San Diego şi aceea exclusiv în perioada SDCC făcută de British Airways, de la Londra şi retur. Şi care este a dracului de scumpă, mult peste media unui bilet de avion spre State, chiar cu destinaţie pe Coasta de Vest (San Francisco, Los Angeles). Ca atare, se poate opta pentru o cursă normală care să te ducă şi să te aducă cu ceva escale în America şi care îţi va aduce o economie de sute de dolari în buget. Experienţa personală spune că la dus este declin7-28.jpgOK, cu condiţia ca să ai un interval de timp acoperitor (minim trei ore) în prima aerogară americană pentru a fi sigur că prinzi următorul avion (este greu de cuantificat cât durează formalităţile de intrare în ţară, inclusiv preluarea şi trecerea prin vamă a bagajelor)… neavând o legătură lipsită de riscuri din acest punct de vedere, de asta am optat pentru scurtă şedere în Chicago (dincolo de argumentele enunţate la începutul acestui articol). La întors însă, se schimbă povestea, iar sfatul meu este să contractaţi întoarcerea direct spre Londra (deşi niţel mai scumpă) dintr-un motiv simplu: excedentul de bagaje, pe care cu siguranţă îl veţi avea după Comic Con. 1.) Cei de la aeroportul din San Diego vor fi mult mai toleranţi (au în vedere faptul că acest plus a fost realizat cheltuind bani în SD) şi, foarte probabil, veţi scăpa fără a plăti pentru el (sau mai puţin decât ar fi normal tarifat) şi 2.) Sunteţi siguri că preţioasa voastră încărcătură care se duce în cală va ajunge în Europa de unde, chiar dacă mai exista riscul rătăcirii sale, va fi recuperată şi transmisă către voi (dacă acest lucru se întâmplă într-un oraş din America şi unul sau altul dintre bagaje nu sunt îmbarcate în cursa peste Ocean lucrurile se complică… credeţi-mă pe cuvânt!). Cu aceste ultime sfaturi, vă las şi pe voi să vă gândiţi dacă merită sau nu să fiţi la San Diego în perioada Comic Con!

IOAN BIG
04 August 2013

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Ricchi e Poveri 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Blues Con Fusion 2017.jpg

Afis_Brezoi.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Havasi.jpg