Arta Sunetelor

 

EXPERIENCE LONDON

declin4-01

Primăvara este anotimpul ideal pentru a vizita Londra din punct de vedere al experienţelor culturale din mai multe motive: fiind off-season, aglomeraţia generată de fluxul de turişti amatori de poze cu Big Ben-ul şi ture repetate pe banda rulantă din faţa bijuteriilor Reginei din Turn este ceva mai redusă, teatrele şi sălile de concert din West End şi Soho au program plin (inclusiv cu producţii cu durata limitată, în general la maximum 12 săptămâni, având pe afiş staruri de notorietate planetară a teatrului şi filmului), muzeele găzduiesc expoziţii temporare, deci cu caracter de eveniment, cu tematici variate şi interesante, iar peisajul public urban este populat de primele serii de spectacole de masă în aer liber, menite a scoate cetăţenii metropolei în parcuri, pieţe şi pe stadioane. Ca atare, consumatorul străin de cultură Pop(ulară) are, în condiţiile unui timp limitat, exclusiv problema folosirii acestuia la maximum prin selecţia evenimentelor de care este interesat şi are nevoie de şansa să fie ajutat de vreme pentru a-şi respecta programul schiţat în prealabil. Am decis să merg la Londra în perioada 1-6 mai, pe de-o parte datorită amorţelii generale, complet neproductive, generate de zilele libere dintre 1 Mai şi Paşti, iar pe de alta, întrucât mi-am dorit neapărat să ajung să văd expoziţia David Bowie de la Victoria & Albert Museum (deschisă din martie până pe 11 august a.c.). De această dată vremea a ţinut cu noi (căci am călătorit într-un mic grup) iar ploaia ne-a ocolit aproape pe întreaga perioadă a şederii (în majoritatea vizitelor din anii precedenţi am ‘beneficiat’ copios de aceasta). Scopul rândurilor care urmează este acela de a susţine prin exemple generate de experienţa personală fraza de început şi, ca atare, nu vă voi răpi timpul cu descrierea turului Westminster Abbey, a schimbării gărzii la Buckingham, LED-urile din Picadilly sau preţurile de la Selfridges pe care le puteţi găsi în orice ghid turistic. Mă voi referi mai degrabă la mostre din viaţa culturală londoneză cu existenţă efemeră dar… generatoare de experienţe memorabile.

declin4-02

Încep cu o recomandare: alegeţi un hotel aproape de centru (aria Oxford Street-Picadilly-Trafalgar Square-Covent Garden) căci animaţia evenimenţială în capitala britanică este concentrată în aria West End–Soho–Covent Garden şi e de preferat să mergeţi pe jos decât să schimbaţi mijloace de transport în traficul auto infernal de suprafaţă. Oricum, celelalte destinaţii (precum Royal Albert Hall sau O2 Arena, clubul Shepherd’s Bush, spaţiul de festival din Hyde Park sau de expoziţii Earl’s Court) sunt uşor accesibile cu ajutorul metroului (staţii dese, reţea foarte bună). Noi am ales "Club Quarters" din Trafalgar Square, nu foarte ieftin dar genial ca amplasare, camere mari (inclusiv de fumători… caz foarte rar printre hotelurile din Londra) şi servicii de calitate (de care am profitat în finalul şederii pentru un late check-out de după-amiază). Am aterizat miercuri după prânz şi, după ce ne-am cazat, nu am mai avut timp la dispoziţie până seara decât pentru o scurtă plimbare din Trafalgar pe lângă biserica St. Martin In The Fields spre Leicester Square, ‘inima’ cinematografelor londoneze (Empire, Odeon, Vue), unde am constatat (cu neplăcere) că au fost scoase din pavaj plăcuţele cu amprentele cineaştilor şi actorilor. declin4-03Nu l-am mai găsit nici pe Michael Winner nici pe Sid "Carry On" James. După o haltă la una din numeroasele terase din "scuar", a urmat, de la ora 19.30, prima piesă-eveniment din programul nostru: "The Audience" la Gielgud Theatre. De ce eveniment? Din trei motive complementare: 1.) este scrisă de Peter Morgan (nominalizat la Oscar pentru scenariul "The Queen" şi "Frost/Nixon" şi co-autorul celui pentru versiunea cinematografică a biografiei lui Freddie Mercury, regizată de Tom Hooper – "King’s Speech" şi "Les Miserables", ce va apare în 2014 cu Sacha Baron Cohen în rolul principal), 2.) punerea în scenă a montării care se joacă în West End timp de trei luni doar în această stagiune îi aparţine lui Stephen Daldry (de trei ori nominalizat la Oscar, pentru "Billy Elliott", "The Hours" şi "The Reader" şi câştigator al altor numeroase premii, de la Alexander Korda Award la BAFTA şi până la Premiul Juriului la Festivalul de la Berlin) şi, poate cel mai important… 3.) o are în rolul principal pe Dame Helen Mirren, una dintre cele mai importante actriţe a teatrului, televiziunii şi cinematografului britanic (de la filmele lui Ken Russell şi Lindsay Anderson din anii ’70 sau serialul "Prime Suspect" la mai recentele "The Tempest", "RED", "The Debt" şi "Hitchcock"). declin4-04Pe scena micuţului Gielgud Theatre, Mirren este absolut fabuloasă în rolul Reginei Angliei (pentru a cărei interpretare din filmul "The Queen", scris tot de Morgan, primise deja un BAFTA, un Glob de Aur şi un Oscar în 2006) care, timp de peste şase decenii, a instituit tradiţia audienţei private pe care o oferă în fiecare după-amiază de marţi Primului-Ministru… căci despre asta este vorba în "The Audience". Succesiunea de PM care se perindă cu deferenţă în cursul anilor prin încăperea de la etajul unu a Palatului Buckingham este realizată nu cronologic (se trece de la Churchill la Gordon Brown, de la Harold Wilson la Margaret Thatcher) ci prin conexiuni ce ţin de evoluţia personalităţii Reginei şi care dau în mod inspirat coerenţă structurii narative mai ales în conturarea portretului acesteia. Căci PM-ul din faţa ei, indiferent cine-ar fi el, reprezintă Marea Britanie şi problemele cetăţenilor ei iar autorul îşi asumă provocarea să o definească pe Elizabeta a II-a în funcţie de suma de reacţii la diversele necesităţi apărute în plan naţional. În ceea ce mă priveşte, ar fi absurd să susţin că am înţeles la justa valoare majoritatea subiectelor abordate: sigur că ştiu câte ceva (mai mult sau mai puţin) despre UK, de la politica faţă de Commonwealth la scandalul din jurul Prinţesei Diana, de la acuzele voalate de fascism adresate de unii politicieni Casei Regale în anii ’70 la poziţia controversată actuală a lui Cameron în raport cu Merkel şi Hollande, însă extrem de multe topic-uri din piesă rămân relevante exclusiv pentru britanicii… bine informaţi şi cu o bună memorie. Asta nu diminuează cu nimic meritul trioului Morgan-Daldry-Mirren de a transcende dimensiunea naţională în favoarea palierului universal-uman iar rezultatul este nu numai impresionant dar, de multe ori, foarte entertaining. Aş da doar trei exemplificări în această direcţie, ce mi s-au părut antologice: întâlnirea Reginei cu PM Wilson la Castelul Balmoral, primul contact cu experimentatul Churchill (o mare surpriză… jucat de legendarul Edward Fox, foarte în formă la cei 86 de ani ai săi!) declin4-05şi savurosul duel verbal al celor două femei responsabile împreună de destinul UK, "The Queen" şi "Iron Lady" Thatcher (interpretată de Haydn Gwynne, pe care poate v-o amintiţi din serialul "Rome"). În încheiere, aş vrea să mai menţionez că Helen Mirren a primit pe 28 aprilie prestigiosul premiu Laurence Olivier pentru interpretarea din "The Audience" şi, doar cu câteva zile mai devreme, Jameson Award decernat de revista "Empire" pentru categoria "Legend"! Seara mea s-a încheiat perfect cu un autograf cu dedicaţie de la Dame Mirren şi o scurtă conversaţie cu Mr. Fox ce mi-a trezit cheful să revăd la întoarcerea în ţară "The Duellists" al lui Ridley Scott, "Soldier of Orange" al lui Verhoeven şi "The Day of the Jackal" al lui Zinnemann.

declin4-06

Profitând de vremea extrem de frumoasă, am decis să alocăm ziua de joi malului stâng a Tamisei, Southbank, unde lucrurile de văzut sunt între complexul cultural (National Theatre, IMAX, Filarmonica) din dreptul podului Waterloo şi Shakespeare’s Globe (în aval). De Turnul Londrei am spus că nu vom vorbi iar Muzeul de Design este mult mai departe (trebuie să îţi aloci cam jumătate de zi, inclusiv cu dus-întorsul din centru) şi, în zilele noastre de şedere nu găzduia vreo expoziţie care să suscite cu adevărat interesul. Punctele mele clare de interes au fost Southbank Centre şi galeriile Tate Modern, într-o plimbare care să ne ducă pe chei pe lângă tarabele anticarilor volanţi, băncile pe care puştiul din "Love Actually" îi explică lui Liam Neeson cât este de dramatic să te îndrăgosteşti iar Simon Pegg se odihnea din antrenamentele pentru maratonul Londrei, Gabriel’s Wharf (un mini-sat culinar unde este recomandat să mănânci în afara orelor de prânz căci este arhiplin şi servirea se face cu mare întârziere), cel mai mare pod solar din lume (acum în finalizare) şi OXO Tower, un spaţiu ce adăposteşte câteva duzini de boutique-uri a tinerilor designeri (doar un exemplu, Suck UK, ale căror produse le puteţi vedea pe www.suck.uk.com). Reamintind că sunt un mare admirator şi consumator de Pop-Art, prima haltă esenţială era evidentă: Tate Modern, cu retrospectiva ROY LICHTENSTEIN, deschisă între 21 februarie şi 27 mai, prima consacrată artistului de la moartea sa în 1997! Şi de departe cea mai completă expoziţie Lichtenstein pe care eu am avut ocazia să o vizitez. Aici cred că se impune o precizare pentru cei mai puţin rulaţi în acest tip de turism cultural: aceste expoziţii, dedicate fie unui singur artist fie unei teme generice dar ofertante la nivel de masă, presupun un efort substanţial de pregătire, ce se poate întinde ca timp pe parcursul a mai multor ani. declin4-07 Este vorba de definirea şi identificarea de către echipa de curatori desemnaţi a operelor cele mai reprezentative pentru subiectul respectiv, contactarea proprietarilor (publici, corporatişti sau privaţi) şi munca de convingere de a le împrumuta pentru eveniment, dublată apoi de efortul logistic de organizare (transport, asigurări, expunere, promovare, sponsorship, etc). Reuşitele (primul exemplu din experienţă personală legată de Pop-Art a fost "50 de ani de muzică în istoria artei contemporane" la Galeriile de Artă Modernă din Stuttgart din 1985) sunt remarcabile pentru publicul consumator întrucât pentru o perioadă scurtă de vreme au acces într-un mod coerent, în acelaşi spaţiu şi sub o umbrelă conceptuală inteligibilă la opere pentru vederea cărora ar trebui să străbată zeci de mii de kilometri. Şansă realmente foarte rară! În cazul retrospectivei Roy Lichtenstein… pe care, deşi mă pasiona ca trend-setter plastic în secolul XX alături de Warhol şi de Kooning, îl cunoşteam ca experienţă directă a vizualizării lucrărilor sale mai mult episodic (2-3 într-un muzeu, 4-5 în altele, în special din perioadele "Early Pop", "Black and White" şi "War and Romance") şi mărturisesc că ignoram în mare măsura perioada lui tribute (Picasso, Matisse, Monet), ca să nu vorbesc de abstracţiile din seria "Perfect/Imperfect". Structurată în formă cronologică, pe perioade creative, expoziţia de la Tate Modern a fost o revelaţie pentru mine în ceea ce priveşte CV-ul artistic al unuia dintre cei mai importanţi plasticieni ai finelui de mileniu trecut. Şi a-propos de provenienţa exponatelor, cea mai mare parte a operelor veneau din muzeele americane (New York, San Francisco, Washington, Chicago, Los Angeles) sau germane (Galeriile de Artă Modernă din Stuttgart şi Koln) şi din colecţii private, ultimile acoperind integral, la propriu, expunerea pe capitole întregi din creaţia lui Lichtenstein (nuduri, picturile inspirate de peisagistica tradiţionala chineză), unele faimoase precum cea a lui Charles Simonyi sau alte surse care au preferat să îşi conserve anonimatul. Aş mai avea o ultimă remarcă vis-à-vis de sublinierea valorii expoziţiei: în ’73-’74, inspirat de "Studioul roşu" şi "Studioul roz" a lui Henri Matisse (1911), Lichtenstein a pictat patru lucrări monumentale pentru seria sa "Artist’s Studio", reprezentând grafic un inventar parţial a propriilor lucrări, care, datorită actualilor proprietari, nu au cum să fie văzute în mod normal în acelaşi spaţiu expoziţional: aici am putut admira 3 din 4, inclusiv cea de la Walker Art Center din Minneapolis. Cea din urmă rămâne încă inaccesibilă publicului fiind parte a unei colecţii particulare. Mă bucur însă nespus şi pentru (doar) cele trei sferturi… declin4-08Trecem în Southbank Centre la Hayward Galleries pentru expoziţia "Light Show", deschisă iniţial între 30 ianuarie şi 28 aprilie dar prelungită spre satisfacţia mea (căci am prins-o) până pe 6 mai. Un eveniment dedicat artiştilor fascinaţi de impactul senzorial a luminii artificiale (de la tuburi de neon la ecrane LED) care, în ultimii 50 de ani, şi-au bazat experimentele avangardiste pe încorporarea tehnologiei în comunicarea mesajelor urbane, sociale, politice şi estetice. O sumă de aproape treizeci de instalaţii, realizate de peste 20 dintre cei mai importanţi artişti contemporani, menite să testeze reacţiile individuale ale privitorului la diversele forme de sculptare a spaţiului prin intermediul luminii (intensitate, culoare, dinamică) şi să genereze reacţii emoţionale. Din punctul meu de vedere (de această dată cel profesional, de designer de evenimente speciale), rezultatul în ansamblu a fost unul fascinant şi şi-a atins obiectivul însă, punctual, o sumă de exponate au ridicat o sumă de întrebări legate de… ‘pomul lăudat’: unde este frontiera între un exerciţiu conştient de manipulare ordinară a publicului şi o operă de artă veritabilă bazată pe o idee creativă originală (instalaţia lui Ceal Floyer formată dintr-un simplu con de lumină ce proiecta pe duşumea un gobo în forma unei picături-amoebă sau cea a lui Fischli & Weiss constând într-un pahar de plastic ce se rotea în lumina unei lanterne)? sau… are vreo relevanţă simplul impact estetic, rece şi raţional, dacă nu este susţinut conceptual (cazul scării de neoane a lui Brigitte Kowanz sau ‘Marquee’-ul din becuri al algerianului Philippe Parenno)? Pe de altă parte însă, este adevărat ca majoritatea ‘sculptorilor în lumină’ se manifestă plenar în spaţii mult mai largi şi, ca atare, era dificil de concentrat într-o expoziţie de interior cele mai importante realizări personale pentru a defini o galerie de… portrete relevante de creatori (aceasta este făcută în excelentul catalog a evenimentului editat de Hayward Publishing). "Light Show" a meritat însă cu prisosinţă vizitată pentru contactul cu o nişă artistică mai puţin băgată în seamă de muzeele de artă modernă şi pentru câteva instalaţii realmente WOW ale unor artişti remarcabili precum Ivan Navarro ("Reality Show" şi, mai ales, "Burden", din seria bazată pe amprentele celor mai cunoscute skyscrapere din lume), Jenny Holzer ("Monument"), Conrad Showcross ("Slow Arc Inside") sau Leo Villareal ("Cylinder"). Fără discuţie însă, vedeta "Light Show" a fost "Model for a timeless garden" a danezului Olafur Eliasson (autorul lui "The Weather Project" de la Tate Modern din 2003), bazat pe utilizarea luminilor stroboscopice albe pe fluxuri de apă de consistenţă şi formă diferită (27 de micro-fântâni!). Ghirlandele de picături de apă ce apar îngheţate în aer sub efectul strobo sunt năucitoare…

declin4-09Întorşi pentru un respiro în centru, în Leicester Square, am constatat că, fără să vrem, experienţa Pop(ulară) continuă: la Empire, tocmai începea premiera mondială la "Star Trek: Into Darkness", cu distribuţia completă (inclusiv britanicii Simon Pegg şi Benedict Cumberbatch) pe covorul roşu… în fine, tot tacâmul. Nu am rezistat foarte mult în aglomerarea de fani ce sperau să îşi vadă idolii şi ne-am retras la o terasă. Am făcut-o la timp pentru că, din partea cealaltă a scuarului soseau, însoţiti de un cordon masiv de poliţişti, protagoniştii unui alt spectacol, de această dată fotbalistic: galeria colorată în roşu, veselă şi zgomotoasă a echipei elveţiene FC Basel ce urma să dispute în acea seară la Londra returul semifinalei Europa League cu Chelsea (după cum bine ştim, au pierdut calificarea). Din nou la teatru: "Peter and Alice" la Noel Coward Theatre, programată să se joace între 9 martie şi 1 iunie 2013. Ca şi în cazul "The Audience" achiziţionasem biletul pe net cu aproximativ două luni înainte. Autorul piesei este John Logan, un american de mare succes atât în teatru (premii Tony şi Joseph Jefferson) cât şi în cinematografie ("Gladiator", "The Last Samurai", "Hugo") al cărui nume are o rezonanţă aparte pentru fanii James Bond atâta vreme cât a scris scenariul la "Skyfall" şi le lucrează acum pe următoarele două! Ca atare, e greu de crezut că dintr-o pură întâmplare personajele principale a noii sale piese sunt interpretate de M şi de… Q, mai exact de Dame Judi Dench (zece premii declin4-10BAFTA, cinci premii Laurence Olivier şi un Oscar pentru "Shakespeare In Love" în peste jumătate de secol de carieră cinematografică, TV şi teatru!) şi de Ben Whishaw! Ca lucrurile însă să se poată ‘întâmpla’ totuşi, era nevoie de un producător reputat. Iar producţia şi regia îi aparţin lui Michael Grandage, un veteran al scenei londoneze cu numeroase premii la activ (Laurence Olivier, London Critics Circle Theatre Awards), plasat nu de mult de revista "Telegraph" în primii zece în topul celor mai influenţi oameni din cultura britanică. Cel care, în paranteză fie spus, a avut capacitatea să convingă vedete precum Daniel Radcliffe (în "The Cripple of Inishmaan", piesa lui Martin McDonagh – autorul ce ne-a dat "In Bruges" şi "Seven Psychopaths", iunie-august 2013) sau Jude Law (în "Henry V" a lui Shakespeare, noiembrie 2013-februarie 2014) să joace câteva săptămâni în spectacole produse de compania sa, tot la Noel Coward Theatre. Seara a fost memorabilă pentru faptul că i-am văzut de la câţiva metri (ca şi cele de pe Broadway, teatrele londoneze sunt micuţe) pe Dench şi Whishaw live, interpretând remarcabil personajele din viaţa reală ce au constituit sursa de inspiraţie pentru Carroll şi Barrie pentru declin4-11"Alice în Ţara Minunilor" şi "Peter Pan". Şi pentru faptul că fiica mea, fană a lui Ben ("Cloud Atlas", "Skyfall"), s-a putut fotografia cu el şi am obţinut autografe după spectacol de la amândouă vedetele pe caietul-program. Altfel, piesa este… monotonă. Deşi, spre deosebire de "The Audience", aici am înţeles tot, eseul filosofic "Peter and Alice" despre viaţa reală şi refugiul în imaginaţie, despre deriva unor vieţi generate de abuzurile din copilărie a părinţilor-creatori şi care se încheie într-un mod dramatic mi s-a părut non-entertaining şi, dacă nu ar fi avut distribuţia stelară, probabil că l-aş fi ignorat. Şi astfel… a mai trecut o zi.

Am început dimineaţa de vineri cu o plimbare dinspre Hyde Park şi monumentul memorial dedicat Printului Albert spre Royal Albert Hall (unde, la finele lunii mai, declin4-12Eric Clapton îşi are programată seria uzuală de concerte) şi Royal College of Arts. De aici, trecând pe lângă Imperial College of London şi Science Museum, am ajuns la Natural Science Museum, "Grigore Antipa" al britanicilor. Înainte de a intra, am bifat rapid pop-up-ul din curte, un cort cu sute de exemplare de fluturi vii (pe modelul tradiţional de la Viena, dar mai bine populat) şi, cât timp Silvia a savurat expoziţia, am stat la imensa coadă de la V&A Museum, aflat peste drum, să achiziţionez biletele pentru duminică la David Bowie. Deşi nu fac parte din categoria turiştilor ce nu pot lăsa nevizitat niciun muzeu de ştiinţă (inclusiv ale naturii) scopul meu era unul clar şi punctual: premiera mondială a proiectului "Genesis" al fotografului brazilian Sebastiao Salgado. Ambasador UNICEF şi membru de onoare al Academiei SUA, actualmente stabilit la Paris, Salgado şi-a dedicat o mare parte din cariera de peste patru decenii fotografiei cu subiect social, urmărind comunităţile defavorizate şi alienarea lor în contextul escaladării industrializării în mai mult de 100 de ţări de pe mapamond. "Genesis", început în 2004, este un proiect diferit, centrat pentru întâia oară pe viaţa naturii (vegetală, animală şi umană) aşa cum se prezintă ea în anumite regiuni încă neafectate de presiuni artificiale. declin4-13O serie de fotografii uluitoare din punct de vedere estetic, structurată subiectiv pe cinci regiuni geografice, care, prin reflectarea bio şi etnodiversităţii naturale, are ca misie să ne facă să reflectăm la impactul pe care îl avem asupra resurselor planetei care ne găzduieste şi la o posibilă cale de a ne redescoperi prin intermediul naturii. Cu siguranţă că simplul studiu a albumului "Genesis" (apărut la editura Taschen) poate fi relevant însă vizionarea fotografiilor în expoziţie la dimensiunile (unele dintre ele sunt monumentale) şi în ordinea stabilită de Salgado contribuie esenţial la înţelegerea viziunii artistului în dezvoltarea unui proiect esenţial atât pentru cultura contemporană cât şi pentru conştiinţa socială a fiecăruia dintre noi. Un eveniment vizual senzaţional!... Am revenit spre prânz în centru pentru matineul de ora 15.00 la musicalul bazat pe Rock-ul anilor ’80, "Rock of Ages" de la Garrick Theatre. O reîntâlnire live cu muzica tinereţii de la Twisted Sister, Asia şi Pat Benatar la Styx, Whitesnake, Foreigner şi Journey. Ştiam că "Rock of Ages" se joacă de ani buni atât în UK cât şi în US (premiera mondială a fost pe Broadway) dar, după cum avea să se dovedească, am avut pura şansă să mă familiarizez cu el exact în ordinea crescătoare a valorii experienţei: mai întâi filmul, absolut dezamăgitor, edulcorat pentru publicul ronţăitor de popcorn la mall, un star-vehicle pentru Tom Cruise, inegal prin lungirea inutilă a unor scene în detrimentul dinamicii OS-ului Rock, apoi montarea din New York (văzută în vara trecută), o revelaţie faţă de film prin combinaţia dinamică muzică-umor-coregrafie şi, în fine, versiunea din West End, superioară celei de peste Ocean tocmai prin nota de incorectitudine politică nespecifică americanilor: de la limbaj ("pussy", "shit", "dick"… sunt cuvinte auzite frecvent pe scenă) şi referiri ironice (actualizate se pare permanent) la Justin Bieber, gospel, David Coverdale sau alte musical-uri precum "Mamma Mia", până la finalul delicios de explicit ce-l arată pe decăzutul sex-simbol şi star rock Stacee Jaxx refugiat în America de Sud în plin love-story cu o… lamă. Şi mai este ceva în plus faţă de Broadway… calitatea vocilor şi a interpretării pieselor (este adevărat însă că în US am avut parte, fiind vară, de o distribuţie cu mulţi actori din garnitura a doua). declin4-14Un singur argument de susţinere a afirmaţiei de mai sus, cred eu, relevant: Tim Howar, interpretul lui Stacee, care, după, spectacol s-a întreţinut câteva minute cu fiică-mea la ieşirea din teatru. Aşa am aflat că va veni la Bucureşti pentru un concert întrucât este vocalist într-o trupă care se numeşte… Mike and the Mechanics! Dacă frontlinerul trupei lui Mike Rutherford de la Genesis cântă în "Rock of Ages"… q.e.d. Oricum, datorită Silviei, sper acum să îi pot intervieva pe Howar şi pe Rutherford în preajma spectacolului cu Sting programat pe 31 iulie la Arenele Romane. Deşi seara aveam programat să ajung într-unul din cluburile legendare din Londra, Roundhouse, am acuzat oboseala acumulată în ultimile zile precum şi excesul de informaţie asimilată şi am renunţat în favoarea unei cine ‘clasice’ la Hard Rock Café. Este singurul regret legat de vacanţa la Londra, acela că am ratat concertul O.M.D. (Orchestral Manoeuvres In The Dark) care începea la Roundhouse în jurul orei 19.00.

Oricum, dat fiind faptul că restul grupului optase sâmbăta pentru turul studiourilor Harry Potter (fiind fan cu ştate vechi al lui Tolkien, entuziasmul meu rămâne moderat în ceea ce priveşte universul lui Rowling), mi-am propus să încep weekend-ul ceva mai lejer cu o tură de shopping de colecţionar în magazinele din Soho. Nu înainte însă de a vizita expoziţia de portrete fotografice a lui Man Ray de la National Gallery, aflată la doi paşi de hotel, în Trafalgar Square. declin4-15"Man Ray Portraits", deschisă din februarie şi până la finele lunii mai, este primul eveniment de anvergură ce a reunit aproape 200 de fotografii (din diverse muzee şi colecţii particulare) ale legendarului artist de avangardă. Talentul său, manifestat în egală măsură în plastică, sculptură, film ("Cinema Pur"), fotografie ("rayografiile") sau instalaţii, este prezent şi în portretele sale dar ceea ce dă realmente unicitate expoziţiei este componenta documentară, modul în care ochiul inventiv al autorului şi tehnicile experimentale utilizate de el au dus la imortalizarea celor din jur pe parcursul timpului, fie că vorbim de artişti şi scriitori (Pablo Picasso, James Joyce, Marcel Duchamp, Jean Cocteau), prietene (Ducesa de Windsor, Meret Oppenheim, Gertrude Stein, Catherine Deneuve) sau iubite (fotografa suprarealistă Lee Miller, modelul Kiki de Montparnasse sau Juliet Browner, soţia sa de origine română). Mărturisesc că turul făcut de mine a avut un caracter pur estetic şi că nu am alocat timp să aprofundez diversele tehnici utilizate de Ray (mi-am promis însă că o voi face acasă studiind masivul album a expoziţiei). Vioi, m-am îndreptat spre Soho unde, în zona concentrării de sex-shop-uri se găsesc şi cele mai interesante anticariate (cărţi, vinyluri, CD-uri, DVD-uri şi Blu-Ray-uri), magazine de benzi desenate şi de collectibles. declin4-16La "Vintage Store" de pe Brewer Street i-am găsit prietenului meu Relu, fan înrăit a western-urilor spaghetti, o replică a afişului italian a originalului "Django", la una din librăriile de carte de artă am achiziţionat o ‘cărămidă’ dedicată discografiilor din Rock cu doar patru lire (cărţi foarte interesante la preţuri ridicol de mici la care am renunţat fiindcă eram deja mult prea încărcat cu diversele cataloage de expoziţii), iar la comics-uri m-am lăsat păgubaş fiindcă era zi de lansări de carte însoţite de session-uri de autografe şi îmbulzeala era inimaginabilă. Cât despre imensul HMV de pe Oxford Street, nimic deosebit, mai precis nimic din ce nu poate fi comandat direct online. Aşa că am decis să intru de la ora 14.30 la un alt spectacol la care am găsit întâmplator un bilet (mi-am dorit să văd "Book of Mormon" scris de autorii "South Park" dar era sold-out), de aceasta dată jucat la Playhouse Theatre, aflat în imediata apropiere a hotelului. Este vorba de musical-ul "Monty Python’s Spamalot" inspirat de lung-metrajul "Monty Python and the Holy Grail" avându-i ca autori pe John Du Prez (muzica) şi pe unul din Python-ii originali, Eric Idle (textele), care de altfel apare şi în show, pe video, în rolul lui Dumnezeu. Tandemul creativ este cel responsabil şi de oratoriul "baroc’n’roll" transpus în spectacolul aniversar "40 Years of Monty Python – Not A Messiah, He’s A Very Naughty Boy" susţinut la Royal Albert Hall pe 23 octombrie 2009 şi pe care vi-l recomand cu căldură pe Blu-Ray. "Spamalot" este povestea Regelui Arthur care, inspirat de Zâna Lacului, purcede în a aduna Cavalerii Mesei Rotunde alături de care să plece în căutarea Sfântului Graal. Pentru fanii Monty Python nu am de spus decât că "Spamalot" nu dezamăgeşte (de la nucile de cocos ale lui Patsy la aruncatul vacii în curtea englezilor) iar pentru cei ce nu sunt familiarizaţi cu Cleese, Gilliam & Co. că spectacolul este extrem de agreabil, combinând elemente de cabaret şi teatru de revistă cu sketch-uri pline de umor tipic britanic. Steven Pacey, actorul care îl joacă pe Arthur, seamană izbitor cu Pierce Brosnan iar ‘Zâna’ Sarah Earnshow are o voce remarcabilă (ex. "Whatever Happened To My Part") şi, dacă doriţi, o puteţi vedea într-un haios "Behind the Scenes" pe YouTube. declin4-17Deşi se joacă de ani buni (din 2004), scenariul "Spamalot" este în permanenţă actualizat cu pigmenţi de sezon (eu am avut parte, printre altele, de referiri la lupta electorală pentru Primăria Londrei şi de o sumă de ironii la adresa concursurilor TV ale lui Simon Cowell de tip "X Factor" sau "Britain’s Got Talent"). Faptul că în aproape zece ani a adus în sălile de spectacol din West End şi de pe Broadway (montarea originală, premiată cu Tony, a fost pusă în scenă de Mike Nichols) aproape două milioane de spectatori şi încasări de 150 de milioane de euro, îl indică drept unul din show-urile ce merită a fi văzut în capitala Angliei. Eu, cel puţin, îmi propun să îl revăd cel puţin o dată. Ieşind de la Playhouse Theatre, am constatat că, în apropierea hotelului, se află Centrul Cultural Coreean şi mi-am amintit de dl. Marga şi de luminata sa viziune asupra destinului ICR ce trebuie să promoveze caloriferul în momentul în care am remarcat un poster pe uşa Centrului ce promova un concurs de bucătari pentru… PSY! Nu ar avea şi Inna nevoie de un Chef? declin4-18Iată o temă mai interesantă pentru filialele ICR decât Saloanele Internaţionale de Carte sau alte proiecte de promovare culturală ‘minore’… În sfârşit, la Café Rouge din Leicester Square (excelente "petits plats" şi "puiul breton") am făcut joncţiunea cu fanii Harry Potter, absolut excitaţi de experienţa avută în studiouri, plini de merchandising şi de alte dovezi (montaje foto şi video) ale vizitei în studiourile Warner şi care, dacă ai răbdarea să îi asculţi, vor mai lua cu certitudine în viitor de câteva ori trenul de la Euston spre Watford Junction. Pentru cei interesaţi, de ţinut cont de numărul mare de cereri pentru tur şi, ca atare, de luat bilete din vreme, înainte de sosirea la Londra.

Duminică, ultima zi… şi cea mai aglomerată. De dimineaţă, la prima oră, am fost în faţa Victoria & Albert Museum, cel aflat alături de Natural Science Museum la zece minute de mers cu metroul de Leicester Square. Notă importantă: accesul la V&A, ca şi la majoritatea celorlalte muzee importante din Londra, de la British Museum la Tate Britain, este gratuit (se plătesc bilete doar la expoziţiile temporare), ceea ce stimulează semnificativ educaţia dar şi… aglomeraţia (mai ales în zilele libere). După cafeaua de ora 10.00 din grădina muzeului, ne-am îndreptat spre sălile ce ne interesau. Stabilirea în prealabil a priorităţilor în vizitare (raportate la intervalul de timp pe care îl ai la dispoziţie) este obligatorie în cazul V&A, "The World’s Leading Museum of Art and Design". declin4-19Sloganul sună pompos dar, vă asigur că este justificat în întregime. Creat la mijlocul secolului al XIX-lea nu din dorinţa de a expune publicului o sumă de obiecte cu valoare istorică sau estetică ci pentru a răspunde unei necesităţi stringente de îmbunătaţire a educaţiei artistice care să facă Regatul Unit să ajungă din urmă Franţa şi Germania în ceea ce priveşte competenţele şi capabilităţile în domeniul designului, Victoria & Albert Museum este unic tocmai prin triplul obiectiv asumat: formarea şi educarea designerilor, educarea manufacturierilor ce pun în practică ideile designerilor şi educarea publicului care beneficiază de rezultatul produselor ce înglobează aceste idei. Ca atare, principiul de bază în organizarea spaţiilor şi gruparea exponatelor este "materiale şi tehnici" care să permită înţelegerea evoluţiei cronologice a tendinţelor, scopurilor, instrumentelor utilizate şi a modalităţilor de punere în valoare (inclusiv comerciale) a diverselor forme mesteşugăreşti (prelucrarea pietrei, textilelor şi metalelor, de la ceramică la bijuterii) şi artistice, atât tradiţionale (pictură, sculptură, tapiserie) cât şi moderne (design, modă, fotografie, evenimente). Ca simple exemplificari, la V&A poţi vedea evoluţia designului unui tip de obiect precum ceainicul (colecţia cuprinde 1637 de obiecte!) sau a unei categorii precum bijuteriile (de la antic la modern, prin aproximativ 13000 de exponate) şi tot aici pot fi studiate schiţa făcută în 1931 de un grafician şomer şi care este baza actuală pentru reprezentarea vizuală (harta reţelei) a majorităţii metrourilor din lume sau artwork-ul original creat în 1970 de John Pasche (pe atunci student la Royal College of Art) pentru logo-ul trupei Rolling Stones. Iată de ce scriam mai sus că trebuie stabilite cu atenţie priorităţile de vizitare. Noi am avut la dispoziţie cam trei ore în care ne-am concentrat pe secţiile de "Photography", "Marketing Design" şi, în special, pe "Theatre & Performance". declin4-20Prima, relativ mică dar foarte consistentă, te ghidează în procesul evolutiv a fotografiei şi tehnologiilor de realizare cu detalii privind ramificarea obiectivelor acestora (social, documentar, comercial, artă) de la sfârşitul secolului 18 şi până în prezent. Poţi vedea mostre ale primelor cărţi de vizită (conceptul ‘cartes de visite’ s-a născut din fotografie) şi te poţi informa cum se realiza dagherotipul, poţi afla din computerele sălii date biografice despre fotografi precum Rineke Dijkstra (a cărei retrospectivă o văzusem anul trecut la Guggenheim) şi poţi să înţelegi mai bine sensul unor creaţii de artă experimentală (Garry Fabian Miller – "Becoming Magma") sau comercială (David LaChapelle - seria pentru blugii Diesel). În încăperile dedicate designului îţi iau ochii, printre numeroase altele, tricoul Punk "Anarchy In The UK", printat cu artwork-ul de pe primul single Sex Pistols, creat în 1976 de Vivienne Westwood şi Malcolm McLaren, futuristele obiecte de mobilier gândite de Ron Arad, primul iMac G3 din 1998 (designer: Jonathan Ive) sau ansamblul de rochie şi bolero poreclit "Elvis" de către Prinţesa Diana şi creată special pentru aceasta de Catherine Walker. Evident însă, favorita mea a fost secţia "Theatre & Celebrity" organizată sub forma unui flux care te conduce (inclusiv cu ajutorul unor software-uri cu caracter interactiv) prin următoarele etape: procesul creativ – producţie – finanţare – casting – promovare – make-up şi costume – scenografie – light & sound design. Pentru fiecare, exemplificările la nivel de exponate sunt foarte eterogene: unul din rinocerii din piesa lui Eugen Ionescu, o chitară Les Paul cu gâtul rupt de Pete Townshend, galerie de postere de teatru, operă sau concert, costume de scenă purtate de Mick Jagger, Elton John sau Chris Martin de la Coldplay, accesorii, recuzită şi costume din piese de teatru sau musical-uri precum "The Lion King", registre contabile de spectacol de dinainte de 1900, machete de scenografie spectacol şi… camera completă din backstage–ul de turneu a lui Kylie Minogue (cu tot mobilierul, cosmetică şi diversele elemente de îmbrăcăminte, ba chiar şi cu urmele de ruj a surorii sale Dannii pe oglinda de machiaj).

declin4-21Timpul a trecut extrem de repede şi la 12.45 (ora înscrisă pe bilet) ne-am prezentat la intrarea în expoziţia-eveniment "David Bowie Is" organizată de V&A cu susţinerea Gucci şi Sennheiser (cei din urmă sunt responsabili de sistemul de sunet 3D care te ghidează informativ şi ilustrativ muzical prin tot labirintul expoziţiei). Întrucât eu sunt un mare fan al acestui artist complex, nu mă pot abţine să nu mă grăbesc cu concluzia: o expoziţie FABULOASĂ! Mii de articole aflate în proprietatea personală a lui Bowie, la care se adaugă exponate de la V&A alese de curatori pentru a descrie minuţios contextul în care acesta a evoluat de la ilustrarea suburbiilor londoneze în care muzicianul a copilărit la intrarea în mediul Pop-Art efervescent a lui Warhol, grupate cronologic într-un bombardament audio-video informaţional intens. declin4-22Postere originale ale filmelor care l-au influenţat ("Portocala mecanică", "Odiseea spaţială 2001" – afişul japonez), aproape toate costumele de scenă muzicală sau de teatru sau pentru coperţi de disc relevante create de Yamamoto, Alexander McQueen, Natasha Korniloff, Armani sau Diana Moseley ("Ziggy Stardust", "Aladdin Sane", "Glass Spider", "Ashes To Ashes", "Heores", "Earthling"), fotografii rare din diverse session-uri făcute de Anton Corbijn, Alex Chatelain sau Bruce Weber, sketch-uri iniţiale şi artwork-uri intermediare pentru cover-uri (inclusiv o serie mare de desene realizate de Bowie însuşi), videoclipuri însoţite de Making Of-uri explicative, manuscrisele celor mai cunoscute piese cu textele şi detalierea pe instrumente ("Space Oddity", "Ziggy", "Rebel Rebel", "Ashes…", "Oh! You Pretty Things", "Lady Stardust"), obiecte din spaţiul designului interior, accesoriilor şi make-up-ului… în fine, aş putea continua pe multe pagini. Este o expoziţie care defineşte personalitatea complexă a unui artist polivalent care a pendulat între lumi paralele pe care şi le-a imaginat cu o minuţie înspăimântătoare, deseori greşit înţeleasă de marele public, deseori sub sau supraevaluată (în anumite momente), întotdeaună însă provocatoare, inovatoare şi înaintea timpului său. Un exemplu chintesenţial pentru cultura Pop! Momentul de a părăsi expoziţia a venit pentru gustul meu mult prea devreme… După un prânz frugal, ne-am îndreptat spre ultima destinaţie culturală a zilei dar şi a vacanţei noastre londoneze: Somerset House, un obiectiv arhitectonic spectaculos (mai ales datorită fântânilor din curtea interioară) ce adăposteşte, pe lângă spaţii ale Societăţilor Regale de Artă şi Design şi o sumă de fundaţii culturale, câteva galerii de artă cu îndelungată tradiţie. Clădirea este poziţionată pe The Strand, la intersecţia cu podul Waterloo deci, din nou, la doar câteva minute de mers pe jos de Trafalgar Square. Aici ne-am oprit mai întâi la expoziţia "Sony World Photography Awards 2013" ce însumează cele mai reuşite realizări din portofoliul fotografilor profesionişti dar şi0 amatori. În privinţa celor dintâi există 15 secţiuni (de la ‘arhitectură’ şi ‘arte & cultură’ la ‘sport’ şi ‘călătorie’) iar pentru ceilalţi, în afara competiţiei generale, deschise oricui (cu aceleaşi categorii dar cu un singur premiu pentru fiecare), mai sunt două categorii de premii, una a programului "Student Focus" ce acoperă 230 de universităţi din toată lumea şi recompensează studenţii talentaţi şi un Youth Award destinat tinerilor cu vârste între 12 şi 19 ani şi care, anul acesta, a fost câştigat (pe bună dreptate, zicem noi) de românca Alecsandra Dragoi cu "Tradiţii". declin4-23Ce ne-a atras în mod deosebit atenţia şi… privirea din sutele de imagini? "Storm" a vietnamezului Nguyen Hoang Hiep (premiul 1 - Fotograful amator al anului), o compoziţie înfăţişând o fetiţă prinsă de furtună pe câmp şi căreia vântul îi zboară colile de hârtie din albumul pe care îl ţine în mână, mult mai bună decât multe văzute la profesionişti, seria "Limousine" a italiencei Myriam Meloni (premiul 1 – ‘Arte şi cultură’) ce imortalizează fantezii ale oamenilor obişnuiţi expuşi într-un simbol a luxului, apoi foarte interesantele serii "Soviet Photo", primul loc la ‘Conceptual’ (Roman Pyatkova - Ucraina), şi "Life Goes On – Afghanistan", premiul 2 la ‘Lifestyle’ (Kuni Takahashi – Japonia), naturile moarte ale peruancei Vanessa Colareta ce reinterpretează picturi de la muzeul Prado şi seria "On the Shore of a Vanishing Island" a coreeanului Daesung Lee (locul 3 la ‘Contemporary Issues’). Impresionante realizările tuturor celor trei premianţi la secţiunea ‘Nature & Wildlife’, Satoru Kondo – Japonia ("Moment"), Ernest Goh – Singapore ("Cocks!") şi Hudson Garcia – Brazilia ("Designed to Jump") dar… neimpresionante (în opinia mea) cele ale câştigătoarei marelui premiu, L’Iris D’Or (cu alte cuvinte, cel mai bun fotograf profesionist din lume din 2013!), norvegianca Andrea Gjestvang, din seria "One Day in History", focusată pe portrete de supravieţuitori din masacrul de pe insula Utoya din iulie 2011. Am părăsit aripa de vest pentru a trece în Galeriile Courtauld din Somerset House, pentru rapida trecere în revistă a expoziţiei "Becoming Picasso" (deschisă doar până pe 26 mai, focusată pe un singur an din creaţia artistului, 1901. Lucrările lui Pablo Picasso pot fi văzute în muzee de pe tot mapamondul, de la Barcelona şi Paris la San Francisco şi Moscova, însă ineditul evenimentului organizat sub egida Samuel Courtauld Society rezidă în adunarea sub acelaşi acoperiş a unei serii de lucrări realizate la vârsta de 19 ani în preajma primei sale expoziţii majore de autor de la Paris şi care avea să îl propulseze pe spaniol în elita culturală, urmată imediat de primele explorări ce aveau să genereze declin4-24faimoasa sa perioadă "Albastră". Un al doilea plus este acela că dă vizitatorilor posibilitatea să vadă picturi altfel greu accesibile în colecţii particulare ("Autoportret cu joben", "Jelitorii", "Copii şi jucării") sau muzee din oraşe aflate la periferia circuitului turistic ("Fetiţa cu pălărie" – Fogg Art Museum, Universitatea Harvard, "Grup de catalani în Montmartre" – Fundaţia Barnes, Philadelphia, "Viata" – Cleveland Museum of Art). O expoziţie interesantă dar, deja, pentru o zi se acumulase mult prea multă informaţie. Aşa că, după ce am trecut pe la hotel să las kilogramele de cataloage şi albume, am început să vizitez pub-urile din Soho ("Shakespeare’s Head", "The Sun & 13 Cantons", "The Ship & Shovell", "Sherlock Holmes", "Duke of Argyll", etc)… căci, ce naiba, era ultima seară la Londra şi doream să îmi închei şirul de experienţe într-o notă de bună dispoziţie alături de populaţia indigenă!

IOAN BIG
12 Mai 2013

 

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg

Afis_Mircea Vintila 2017.jpg

Afis_Regal Vienez 11 dec. 2017.jpg

Afis_Havasi.jpg

Afis_David Garrett.jpg