Arta Sunetelor

 

ERIC SARDINAS la a doua lecţie de blues în România

După cum bine vă amintiţi – cei care aţi participat la concertul din 15 aprilie 2000 de la Sala Palatului – Eric Sardinas reprezintă tot ce vă puteţi dori de la un chitarist american de electric-blues-rock contemporan ... Sala Palatului era plină şi foarte veselă la acea vreme, iar numele chitaristului din deschiderea mega-concertului Steve VAI, nu spunea mare lucru. Ulterior vestea despre acest arătos şi foarte valoros chitarist, s-a răspândit repede, graţie şi revistei Musical Report, la care lucram în acea perioadă, şi care a relatat pe larg acest concert inedit, ce a deschis pofta de blues şi blues-rock a publicului şi de ce nu, şi a unor muzicieni români. Cristian Teodosiu, autorul articolului Dacă A.G. Weinberger a readus blues-ul în România, Eric Sardinas l-a luat înapoi! a scris atunci despre Eric: “Cu o înfăţişare clară de rock-er, plete, haine de piele, cizme, tatuaje, Eric contrazice de la primul sunet scos de chitara sa. Muzica propusă este undeva la răscruce a blues-ului cu rock-ul, acolo unde blues-ul tradiţional îşi împarte starea sa cu energia şi exuberanţa rock-ului. “Treat Me Right” se intitulează albumul de debut al acestui fanatic al blues-ului. Şi ce debut, de vreme ce chiar Johnny Winter participă la una din piesele discului.” De atunci, Eric a mai scos trei albume…

Într-o lume muzicală românească în perpetuă căutare de identitate, în care mulţi organizatori de concerte „re-inventează formate muzicale, invocă conjucţii de artişti şi oferă compromisuri jenante, Ioan Big şi compania Event Plus nu are nevoie de artificii. Ei merg la sigur cu un format foarte bine gândit – anotimpurile blues-ului – cu care ne cucereşte permanent, propunându-ne artişti şi trupe de valoare, al căror standard de calitate îi face să roşească pe cei mai impetuoşi colegi de breaslă. Anul acesta, vom trece mai uşor de impunerile crizei financiare şi vom descoperi certitudini muzicale capitaliste, oprite vremelnic de ”raţiunea” ideologiei post-comuniste. Am putea spune: mai bine mai târziu decât niciodată sau “never say never”! Este foarte bine că îi putem (re)vedea pe Eric Sardinas, Charlie Muselwhite, Lance Lopez, John Mayall, Coco Montoya şi … foarte posibil, pe marele Johnny Winter. Din păcate, pentru că ÎNTOTDEAUNA excepţia confirmă REGULA, nu vom mai putea să-l vedem însă pe Ronald Frank Asheton cu The Stooges şi Iggy Pop. Suntem mai aproape de niciodată ca niciodată, suntem prinşi la mijloc într-o lume pe care nu ne-am ales-o şi de care mulţi scapă cu arma iepurelui…

Eric Sardinas are o provocatoare performanţă. A susţinut şi susţine foarte multe concerte străbătând America sau întreaga lume, debordând energie şi însufleţind audienţa oriunde s-ar afla. Este punctul său forte, cu care învăţăm să iubim şi mai mult blues-ul, de astă dată din perspectiva unui strălucitor rocker. Cu ultimul său album, „Eric Sardinas and Big Motor”, lansat anul trecut în aprilie, Eric deschide perspectiva unui gigant turneu prin Statele Unite, Canada şi Europa, ajungând pentru a doua oară şi în România, unde va concerta pe 23 martie la clubul Becker Brau. Dar cine este Eric Sardinas şi de ce este important pentru istoria blues-rock-ului?

La vârsta de şase ani, prima lui iubire a fost blues-ul din Deltă, „emoţia când auzeam un singur om cântând la chitară şi generând energie cât cinci – adoram forţa şi sufletul puse de acel singur cântăreţ ". La fel de neobişnuit este faptul că el citează ca primi factori de influenţă pe Barbecue Bob, Charley Patton şi Bukka White, apoi pe Elmore James, Muddy Waters şi  Big Bill Broonzy. El se concentrează exclusiv asupra chitarei slide, a iubitelor sale chitare Dobro, dintre care unele adaptate. Sardinas ascultă discuri pe 78 rpm, după care combină aceste influenţe cu sonorităţile moderne.

Eric s-a născut în anul 1970, în statul Florida oraşul Fort Lauderdale, foarte cunoscut sub numele de Veneţia Americii. În familia sa, doar bunicul din partea mamei a avut conexiuni” muzicale, fiind şef de trupă de vaudeville, ştia să cânte la mai multe instrumente, era un bun cântăreţ şi dansator. Părinţii l-au dus la concerte de mic, primul de care îşi aminteşte cu mare plăcere fiind susţinut de Elvis Presley de a cărui energie şi bucurie de a cânta se minunează şi astăzi. Eric Sardinas a umblat din loc în loc, aterizând la Los Angeles în  anul 1990. Asemenea cântăreţilor de la începuturile blues-ului, a cântat la chitară acustică pe străzi, pentru a-şi câştiga traiul, apoi a format Eric Sardinas Project (ESP), împreună cu basistul Paul Loranger, pe care l-a cunoscut cu ocazia unei sesiuni de improvizaţii. Loranger avea sunetul ideal pe care şi-l dorea Sardinas, un basist cu calităţi excepţionale pe chitara verticală şi electrică, capabil să cânte la cea verticală şi într-un context blues-rock. Doi ani mai târziu, li s-a alăturat percuţionistul Scott Palacios. ESP a avut nevoie de o experienţă de şase ani cu aproape 300 de spectacole pe an, de la manifestări acustice în cafenele la combinaţii cu trupe rock în cluburile din Hollywood. Producătorii de instrumente muzicale îi trimiteau să participe la lansări de produse, care au dus trupa până pe coasta de vest, unde a cântat în deschiderea unui turneu al lui Johnny Winter. Aşa au devenit mai cunoscuţi şi au atras atenţia celor de la casa de discuri Evidence Records. Dick Shurman a fost producătorul albumului de debut al lui Sardinas, în 1999, „Treat Me Right”. În 2000, Sardinas a scos un single cu trei piese, având ca cea mai importantă piesă propria lui versiune la Angel Face”, a lui J.B. Hutto. În timpul turneului susţinut în Australia din anul 2000, Eric a suferit o arsură de gradul trei la încheietura mâinii stângi. Cu toate că era stângaci din naştere, a trebuit să cânte cu mâna dreaptă, stilul său devenind mult mai impresionant. Devil's Train”, al doilea album (cu 11 piese proprii din totalul de 13) a urmat în 2001, cu alte importante contribuţii importante ale lui Sardinas la evoluţia stilului blues-rock.

Termenul deblues-rock" aduce ideea că interpretul de blues „se vinde" pentru a câştiga mai bine sau evocă imaginea unei trupe de rock bombardând cu acorduri grele, mascate sub un văl subţire de blues. Şi mai rău este faptul că mulţi dintre interpreţii de rock ştiu prea puţine despre contextul istoric şi rădăcinile mitologice ale blues-ului. Toate acestea sunt categoric neadevărate în cazul lui Eric Sardinas. Sfera de influenţă Rock a lui Sardinas gravitează între începuturile rock ale anilor ’60, cu Chuck Berry în prim plan, apoi Cream, Jimmy Page şi Clapton şi bineînţeles mai târziu Jimi Hendrix ... El a ştiut să păstreze în piesele şi atitudinea sa, un respect pentru tradiţie, pentru blues şi rock deopotrivă, în fine pentru acele valori eterne ale muzicii americane. Eric a ascultat de tânăr muzica soul, Ray Charles, Commodores şi apoi rock and roll, punându-şi mereu întrebarea:Ei Bine! Şi ce a fost mai înainte de a asta şi înainte de ce a fost asta?“ Şi aşa, a descoperit prima generaţie de blues-mani din Deltă! Apoi a cunoscut stilurile derivate, country blues, Texas blues şi mai noul Chicago blues ... Singing with Honeyboy meant a lot to me" îşi aminteşte Sardinas. "He's one of the last surviving links to the first generation of Delta blues". Tot ceea ce a făcut din 2000 până-n prezent îi oferă legitimitatea unui adevărat continuator şi păstrător al moştenirii spirituale a muzicii de blues rock, de inspiraţie din Delta Mississippi-ului ... Ultimele două albume sunt scoase la label-ul prietenului său Steve Vai, Favored Nations. Black Pearls” din 2003 a urcat până pe locul 11 în topul albumelor de blues. Un album înregistrat live şi mixat de Eddie Kramer! Dar ... să ne amintim un pic din atmosfera trăită atunci în 2000, în fosta sală a congreselor ... Eric Sardinas a apărut liniştit pe scenă, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, cu pălăria trasă pe ochi, şi apoi a interpretat violent două bucăţi de blues-rock, dând tonul într-un stil cu care publicul nu era deloc obişnuit. Eric a coborât de pe scenă şi a început să circule prin sală, demonstrându-şi de aproape tehnica pe chitară şi prezenţa impresionantă. Până şi aceia care, bieţii de ei, de obicei nu bat din picior în ritmul muzicii au început să dea din cap. Cei mai mulţi spectatori au sărit în picioare, izbucnind în ovaţii la finalul ultimei piese. Muzica americană, fie ea blues, jazz sau chiar country mai nou ... va fi tot mai mult apreciată de publicul spectator din România atât timp cât oameni ca Eric Sardinas (re)vin să ne uluiască cu show-urile lor magice, atipice temperamentului nostru balcanic ... Talentul impresionant şi aspectul seducător trădează originile sale etnice, italiană şi cubaneză. Având în deschidere pe cel mai bun chitarist român al momentului, George Baicea cu al său trio excepţional, cu siguranţă vom vedea un spectacol total de cel puţin 4 ore de care ne vom aminti mult timp după căderea cortinei...

Sonny Payne: “După 50 de ani de folosinţă, şi cântat discuri pe 78 rpm, maxi-uri pe 45, long play-uri pe 33, casete CD-uri, cred că am câştigat premiul cel mare ascultându-l pe Eric Sardinas!

John Hammond: “Atenţie la Sardinas. E aici şi chiar se întâmplă să fie adevărat. Iată încă o infuzie de viaţă în blues.

“Slide guitar master, Eric Sardinas revine în binecunoscut stil deep southern blues cu noul album Eric Sardinas and Big Motorşi "Sardinas ciupeşte din nou chitara cu măiestrie, într-o nebunească şi orbitoare paradă a unui neîmblânzit.”  relatează L.A. Times.

Acesta este şi va fi, ERIC SARDINAS, o personalitate foarte plăcută şi caldă. Şi cel mai important ... fără aere!!!

„Just let music move your world around… It does for me! Ne transmite Eric!

Radu Lupaşcu
06 februarie 2009

 

Baicea Blues Band

conquette.jpg

Afis_Rabih Abouh-Khalil.jpg

Afis_Engelbert 2017.jpg

Afis_Kings of Leon.jpg

Afis_Patricia Kaas 2017.jpg

Afis_Evanescence.jpg

Afis_Suceava blues 2017.jpg

Afis_Rockstadt 2017.jpg

Afis_Festival Enescu 2017.jpg

Afis_Candy Dulfer.jpg

Afis_Hiromi.jpg

Afis_Marele Cor al Armatei Rosii.jpg